Capitolul 1 – Introducere

privind noțiunile de bază

ale economiei

NOTE DE CURS
Profesor coordonator:
Sl. dr. Cruceru Corina
1) . Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea.
Produs al naturii şi societății, dar şi al permanentei lupte cu sine însuși, omul se prezintă ca
ființă tridimensională: biologică, socială şi rațională. Dorințele, așteptările, resimțirile şi
aspirațiile oamenilor de a avea, de a fi, de a ști şi a crede, respectiv de a-şi apropria resurse şi
bunuri şi de a le consuma reprezintă latura subiectivă a nevoilor umane. Înmulțirea şi
diversificarea nevoilor s-au întrepătruns cu dezvoltarea societății şi cu tot ceea ce se numește
progres. Nevoile umane constau din doleanțele, resimțirile, aspirațiile şi așteptările oamenilor
de a-şi însuși bunuri, toate acestea devenind nevoi efective în funcție de gradul dezvoltării
economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizație al popoarelor şi
indivizilor. În funcție de cele trei dimensiuni ale ființei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice;
- de grup;
- spiritual;
- psihologice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înțelese de oameni şi devenite mobiluri ale luptei oamenilor
pentru existență, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
În funcție de nivelul la care ele se manifestă şi de modul de exprimare, interesele economice se grupează în:
personale şi generale. Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare dintre acestea reflectând
o lege economică.
a) ele sunt nelimitate ca număr;
b) nevoile umane sunt limitate în capacitate;
c) nevoile oamenilor sunt concurente;
d) nevoile sunt complementare;
e) orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor - directe şi indirecte - ale acțiunii sociale
Legea rarității resurselor constă, deci, în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi
bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, resursele
şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparație cu nevoile. Preocuparea oamenilor din totdeauna şi de
pretutindeni de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost
numită problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii.
2). Economia şi raționalitatea în economie. Microeconomia.
Macroeconomia.
Proces specific între om şi natură, munca este acea activitate prin care şi în care
oamenii, pornind de la nevoile lor, își prefigurează scopurile acțiunii, își formulează şi
apară interesele, caută şi creează mijloacele adecvate (atingerii) țelurilor propuse.
Activitatea economică se definește deci prin lupta împotriva rarității, proces complex
ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la
atragerea şi utilizarea resurselor economice, în vederea producerii, circulației,
repartiției (distribuției) şi consumului de bunuri în funcție de nevoile şi interesele
economice. Producția constă în transformarea intrărilor ( input–urilor), resurselor,
factori de producție în ieșiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către
agenți specializați, în scopul obținerii de profit sau al oricărui alt avantaj. În funcție de
caracterul rezultatelor ei finale, producția poate fi producție materială şi prestări de
servicii. Schimbul (circulația) este acea componentă a activităţii economice care
subsumează activitățile de deplasare în spațiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la
o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi, păstrarea şi depozitarea
acestora, ca şi schimbul de servicii între participanți la viața economică.
Repartiția cuprinde acele activități economice prin care bunurile materiale şi
serviciile sunt orientate spre destinațiile lor, prin care se distribuie şi se
redistribuie venitul participanților la viața economică şi între membrii
societății. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative
sacrificate pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi compartimentele
agenților economici individuali ce participă la fluxurile economice, privite ca
acte, fapte autonome şi specifice. În orice caz, microeconomia nu poate fi
restrânsă la economia firmei. Macroeconomia reprezintă acea parte a
economiei care exprimă aceleași procese şi fapte, numai că ea se referă la
mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieșirilor, acestea degajate de
comportamentele individuale ale participanților la economie. Adesea,
macroeconomia este identificată cu economia națională.
3). Legile (principiile) economice şi libertatea economică
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte
economice, care apar şi se manifestă la suprafața acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. Procesul
economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, acestea
evidențiind desfășurarea vieții economice în timp şi spațiu. De pildă, dacă mărimea preţului unui bun poate fi
considerat fenomenul, atunci creşterea lui de la o perioadă la alta este procesul economic (modificarea
preţului). În concepția celor mai mulți dintre specialiștii contemporani, legile economice se caracterizează prin
următoarele:
- sugerează doar ideea de relații constante;
- raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile sunt împlinite;
- unii autori văd în legile economice tendințe;
- legea economică comportă previziuni ca şi legile lumii fizice;
- formularea legilor şi crearea de instituții corespunzătoare pornesc de la comportamentele oamenilor,
considerate în masă;
- legile economice nu sunt incompatibile cu inițiativa şi activitatea individuală. Prin esența lor, legile economice
nu limitează libertățile şi inițiativa oamenilor.
4). Risc şi incertitudine în economie
Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate şi prin cunoașterea acestei legi de agenții economici. Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă
producerea unui anumit eveniment în condiţii bine determinate. Riscul şi probabilitatea se pot interpreta atât obiectiv, cât şi
subiectiv. Probabilitatea obiectivă şi riscul asociat așa-numitei distribuții obiective de probabilități reflectă caracteristicile
concrete specifice situației existente.
Tipuri de risc:
- riscul pur;
- riscul speculativ;
- riscul de neplată;
- riscul pentru inovație;
- riscul social;
- riscul politic;
- riscul economic;
- riscul de ţară.
Perspectiva politică a riscului de ţară exprimă probabilitatea ca o ţară să nu dorească sau să nu poată să înapoieze banii primiți
sub formă de împrumut din motive politice. Perspectiva economică exprimă probabilitatea ca țara debitoare să nu poată
restitui împrumutul din cauza unei situații economice precare.
4). Știința economică: geneză, funcții, sistem contemporan
Filiația de idei constă în procedeul prin care eforturile oamenilor pentru înțelegerea
fenomenelor economice creează, perfecționează şi reconsideră structurile analitice, într-un
proces fără sfârșit. O primă perioadă a evoluţiei gândirii economice se extinde de la originile
ei greco-romane până la Adam Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A doua
perioadă a istoriei științei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea. A treia perioadă se
încadrează între 1870 şi primul război mondial, respectiv marea recesiune mondială din anii
’30. A patra perioadă în evoluţia științei economice se încadrează între anii 20 şi anii 70 ai
acestui secol. A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului nostru.
Macroeconomia este acea ramură a științei economice care studiază mărimile agregate dintr-o
economie, cum sunt indicele general al prețurilor, producția națională, venitul naţional,
ocuparea şi șomajul, inflația şi masa monetară, balanța de plăţi externe etc.; în abordările
macroeconomice se face abstracție de agenții economici individuali.
5). Economia politică şi locul său în știința economică
Idei şi chiar teorii au apărut încă din antichitate. Termenul de economie politică a fost consacrat în
1615 de Antoine de Montchrestien, prin tratatul său de economie. Iniţial, obiectul de studiu al
economiei politice se identifica cu cel al științei economice în general. Economia politică era
considerată știința despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau
să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Economia politică este știința care se
autonomizează mai ales prin modul de abordare a activităților economice, prin premisele adoptate
şi concluziile pe care le formulează.
a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoștințe despre realitatea economică, o
reflectare universalizată, generalizată a acestei realități;
b) Ea studiază economia în complexitatea şi interferențele ei dinamice, extinzând criteriul
raționalității şi eficienţei economice asupra socialului în totalitatea sa;
c) În calitatea sa de știință teoretică fundamentală şi ținând seama de stadiul actual al științei
economice, economia politică caută să suprime opoziția dintre teorie şi doctrină;
d) Economia politică cercetează unitatea economică în ansamblul ei, ca unitate întreagă;
e) Economia politică abordează economia ca un tot.
1) Problema metodei în economie. Tehnici şi instrumente de analiză economică.
Lupta pentru metodă într-o știință particulară se duce pe fundalul dezbaterii pentru metoda de
cercetare în general. Cercetarea economică poate face apel la metode specifice științelor exacte,
cu condiția relevării în permanență a criteriului tipologic esenţial al economiei. Unitatea
inducție-deducție reprezintă o cale de cercetare economică. Inducția este modul de a raționa,
trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice; operațiunea intelectuală
de cunoaștere a esenței sau a principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau
fenomene. Deducția realizează operațiunea intelectuală de înțelegere a unor manifestări sau
fenomene plecând de la principiul sau esența acestora; modul de a cerceta economia trecând de
la general la particular. Metodologia de cercetare şi acțiune în practica economică se conturează
prin răspunsurile adecvate date la întrebări, precum sunt următoarele. În ce constă activitatea
economiștilor? Ce scopuri urmăresc ei? Ce metode folosesc în activitatea lor specifică? Pe scurt
se poate spune că economiștii formulează principii, legi, reguli economice. Acestea servesc, aşa
cum s-a arătat, politicienilor, practicienilor, oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor
economice. Acestea din urmă, la rândul lor, își propun să rezolve problemele ce apar continuu
în activitatea economico-socială.
7). Funcția de producție
Mărimea, structura şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii sunt rezultatul comportamentului
de piață al producătorului. Acesta dorește să câștige tot mai mulți bani, să-şi maximizeze
profitul.
Managerii unei firme sunt confruntați permanent cu alegerea unor variante optime de
combinare a factorilor de producție, care să le asigure un anumit nivel al producției şi să le
permită maximizarea profitului. Problema esențială o constituie volumul resurselor necesare
pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoștințele tehnologice şi de capacitatea
managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse
necesar pentru producerea bunului respectiv.
În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producției ce se obține cu o
cantitate dată de resurse. După ce şi-a fixat obiectul activităţii, întreprinzătorul elaborează un
ghid al acțiunii sale raționale, prin care se determină:
 modalitățile sau metodele de fabricație;
 volumul sau nivelul producției. Așadar, la baza ofertei de bunuri şi servicii se află funcția de
Aceste limite ale producției, ca şi relația dintre intrări (factori de producție) şi ieșiri (bunuri
obținute), respectiv relația dintre producția scontată a se obține dintr-un bun (pentru a
satisface cerințele pieței) şi cantitățile din diferiți factori de producție necesare pentru
obținerea acestuia, sunt exprimate prin funcția de producție.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma crește în
dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară.
Acestea țin în mod esenţial de greutățile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea
firmei devine considerabilă, când începe să se manifeste rigiditate în funcționarea structurilor,
imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate acestea caracterizează ceea ce se
numește pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară.
Combinarea judicioasă a factorilor de producție devine, astfel, un element-cheie pentru
manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea
comportamentului producătorilor.
Vă mulțumesc
pentru atenția
acordată!