CURSUL NR.

5
 8. MODELE DE DATE
• 8.1.REPREZENTAREA INTERNĂ A
DATELOR
• După cum se cunoaşte, calculatorul poate
reţine doar informaţii redate într-o formă
accesibilă acestuia, având în vedere
componentele structural-funcţionale
elementare ale acestuia, definite de două
stări posibile: un condensator încărcat sau nu,
un circuit închis sau deschis, o porţiune dintr-
un suport magnetic magnetizată sau nu etc.
• De aceea, singurele informaţii accesibile sunt
sub forma 0 sau 1, asociate uneia sau alteia
dintre cele două stări posibile în care se poate
regăsi o componentă elementară.
• Pentru reprezentarea internă a numerelor redate în
sistemul de numeraţie uzual, cel zecimal, alcătuite de
regulă din şiruri lungi de cifre, se ajunge, în formatul
inteligibil de către calculator, adică în sistemul de
numeraţie binar, la succesiuni mult mai lungi de cifre
0 şi 1. De aceea, pentru gestionarea acestora,
succesiunea de cifre 0 şi 1 se împarte în grupe de
câte 8 biţi, bitul reprezentând unitatea elementară,
indivizibilă de cantitate de informaţie. Se ajunge astfel
la octeţi sau bytes, cel mai mare număr
reprezentabil la acest nivel fiind 28-1 adică 255. Acest
mod de reprezentare este specific numerelor întregi.
Dacă se lucrează cu porţiuni adresabile de memorie
de 2, 4 sau 8 bytes, valoarea maximă a numerelor
reprezentabile creşte simţitor, ajungându-se de
exemplu în cazul a 4 bytes la valoarea maximă
pozitivă de 4294967295. Dacă rezervăm o poziţie
binară şi semnului, se pot reprezenta numere întregi
în intervalul -2147483648..2147473647, adică -
231..231-1.
• Informaţiile alfanumerice, redate sub formă de
text sunt reţinute prin intermediul codificării
ASCII (American Standard Code for Information
Interchange). Fiecare caracter se reţine pe 8
biţi, ajungându-se astfel la posibilitatea de a se
reda pe un byte un caracter din cele 28-1 adică
255 caractere potenţial disponibile.
• Hărţile produse prin tehnologiile GIS sunt,
ca orice hartă de altfel, hărţi de tip analogic.
Totuşi, în mod curent ele sunt cunoscute sub
numele de hărţi digitale deoarece ele sunt
obţinute pe baza unor informaţii redate sub
formă de cifre (digit în limba engleză) existente
în bazele de date GIS.
• 8.2. MODELUL VECTORIAL
• Reprezentarea internă a hărţilor digitale se face
pornind de la faptul că legătura dintre
localizările pe teren şi pe hartă a elementelor
cartografice se realizează prin intermediul unei
proiecţii geodezice adecvate specificului
elementelor cartografice reprezentate. Deşi pe
plan teoretic numărul proiecţiilor geodezice este
foarte mare, iar principiile care stau la baza lor
sunt foarte diversificate, în tehnica GIS se
operează preponderent prin intermediul unui
sistem de coordonate, de obicei carteziene,
definite printr-un sistem de axe rectangulare x, y.
• În ţara noastră sistemul utilizat în mod
oficial în acest context îl reprezintă proiecţia
stereografică 1970. Modelul vectorial se
recomandă atunci când elementele de
reprezentat sunt identificabile pe teren sub
forma unor figuri geometrice de bază cum
sunt punctele, liniile sau suprafeţele. Ele
reprezintă componente grafice elementare
pentru formatul vectorial de reţinere a
informaţiilor.
• 8.2.1. Punctele
• Componenta punct se reprezintă pe un
amplasament discret şi defineşte un
element cartografic cu un perimetru
neglijabil şi o formă nerelevantă pentru a fi
reprezentată printr-o altă componentă
grafică elementară posibilă. Această
componentă poate reprezenta practic chiar un
punct în accepţiunea lui geometrică şi căruia nu
i se poate asocia deci o suprafaţă, respectiv o
formă.
•
– Exemple tipice pentru o astfel de
componentă sunt:
• o bornă,
• un stâlp al unei reţele de curent de înaltă
tensiune sau
• un vârf de munte.
• În anumite situaţii, prin simplificare, se pot
reprezenta ca puncte şi anumite obiecte
cartografice, cum ar fi o clădire, atunci când,
datorită scării alese, nu se poate materializa
efectiv conturul sau forma ei. În aceste condiţii
se impune însă asocierea, în baza de date, a
informaţiilor descriptive sau a atributelor de
caracterizare a obiectului respectiv.
 Fiecare punct este redat în mod unic
printr-o pereche de valori x, y.
O categorie specială de puncte o
reprezintă nodurile care definesc o
linie.
• 8.2.2. Liniile
• Componenta linie este redată printr-un set
ordonat de puncte care, atunci când sunt
conectate în succesiunea specificată,
alcătuiesc o formă liniară asociată unui obiect
cartografic de lăţime neglijabilă, astfel încât
acesta nu poate să deţină atributul referitor la
suprafaţă.
• Uneori, această componentă nu are realmente
suprafaţă, în cazul curbelor de nivel de
exemplu.
• În alte situaţii, cum ar fi cazul reprezentării
drumurilor redate tot sub formă de linii,
acestora li se poate conferi drept atribut
lăţimea, de unde se poate deduce suprafaţa
ocupată de acestea. În mod uzual, într-un
context GIS, această componentă este
cunoscută sub numele de arc sau polilinie.
• În cazul liniilor, punctele pot fi puncte
de început sau de sfârşit ale unei linii, sau
puncte de frângere a liniei, mulţimea
acestora definind forma fiecărei linii.
Fiecare astfel de punct este şi el definit
printr-o pereche de coordonate x, y.
Numărul minim de perechi de coordonate
ce pot defini o linie este de două, în cazul
unei drepte.
• Linia este delimitată de două puncte.
Dacă aceste două puncte au roluri
distincte, şi anume punct de început sau
nod_de_la şi punct de sfârşit sau nod_la,
linia are direcţie şi devine deci, sub aspect
matematic, un vector. De aici provine şi
termenul de reprezentare în format
vectorial.
• Uneori liniile pot fi subdivizate, reprezentând de
exemplu porţiuni ale unui drum cu o
suprastructură distinctă (asfaltat, pietruit, de
pământ) sau de calitate diferită (drum de
calitate, drum deteriorat etc.).
• Unele linii pot fi netede, cum ar fi de exemplu
curbele de nivel sau serpentinele și pot fi
descrise prin utilizarea unor funcţii matematice
de tip cerc, parabolă sau polinom. În acest caz,
datele GIS trebuie să exprime şi parametrii
ecuaţiilor ce definesc linia respectivă, cum ar fi
raza cercului sau coeficienţii unei ecuaţii de
forma: f(x) = a0 + a1x + a2x2
• Curbele netede obţinute prin ajustare
matematică, pornind de la un set de puncte se
numesc curbe spline şi sunt de mare utilitate în
interpolări sau reprezentarea curbelor de nivel. Odată
cu coordonatele fiecărui punct se specifică şi lista
punctelor conectate pentru formarea liniei şi ordinea
de conectare. În acest fel devine posibilă desenarea
efectivă a liniilor.
• 8.2.3. Suprafeţele
• Componenta suprafaţă este o
figură geometrică închisă, definită de o
linie ce include o zonă omogenă dintr-
un anumit punct de vedere, cum ar fi o
proprietate imobiliară, o parcelă, o
tarla cultivată cu o anumită cultură
agricolă, teritoriul unei comune, un
bazin hidrografic etc. Suprafaţa mai
poartă şi numele de poligon.
• Linia ce defineşte suprafaţa are acelaşi
punct de început şi de sfârşit, astfel încât
poligonul creat să fie închis.
• Componenta suprafaţă este componenta
elementară cea mai complexă, ea putând
să conţină la rândul ei şi alte suprafeţe.
Astfel, o suprafaţă poate avea o linie de
contur exterioară şi una sau mai multe
suprafeţe interioare, fiecare cu linia ei de
delimitare.
• 8.2.4. Codificarea datelor digitale
• În cazul realizării hărţilor pe cale
tradiţională, detaliile cu diverse semnificaţii sunt
redate prin intermediul unei legende, care
exprimă de fapt o modalitate de codificare a
informaţiilor, prin utilizarea de culori, linii de
diverse grosimi şi tipuri, simboluri grafice etc. În
acest fel, prin amplasamentul diverselor
obiecte, definit de coordonate, şi prin
simbolurile codificate prin legendă devine
posibilă identificarea oricărui obiect reprezentat
pe hartă. În mod similar se procedează la
codificări şi în cazul hărţilor digitale.
• Fiecare şir de cifre asociate unui obiect
conţine o serie de coduri ce permit definirea
amplasamentului şi a naturii obiectului
respectiv. Aceste coduri, numite coduri
tematice, sunt reprezentate ca o succesiune
de cifre cu o anumită structură. Fiecare
secvenţă a succesiunii de cifre are o anumită
semnificaţie. Astfel, pentru natura folosinţei unei
suprafeţe se pot utiliza coduri de forma redată
în tabelul 2 pentru caracterizarea grupului de
obiecte şi în tabelul 3 pentru caracterizarea
tipului de obiecte. Evident, aceste coduri pot fi
detaliate şi particularizate pentru cele mai
diverse situaţii.
• Practic, vizualizarea sau tipărirea hărţilor digitale se
bazează pe succesiuni de coduri de forma:

• -441581005523785387753523788387755-
441581005523791387757523794387766

• Această secvenţă de cifre este clar formatată, fiind structurată

pe succesiuni de cifre cu semnificaţie distinctă. Grupele de cifre
ce se pot identifica sunt:

• -4_4154_1005_523785_387753_523788_387755
• -4_4154_1005_523791_387757_523794_387766
• Semnificaţia acestor grupe este următoarea:

• -4 semnalează începutul unei secvenţe de date, cu efectul

începerii desenării;
• 4154 reprezintă numărul intern de identificare a obiectului de
desenat, în cazul de faţă o linie;
• 1005 - limita naturii de folosinţă, teren arabil, care se poate
reda cu o linie de culoare şi grosime prestabilite;
• 523785 - valoarea coordonatei x a punctului de început al liniei;
• 387753 - valoarea coordonatei y a punctului de început al liniei;
• 523788 - valoarea coordonatei x a punctului de sfârşit al liniei;
• 387755 - valoarea coordonatei y a punctului de sfârşit al liniei;
• -4 - sfârşitul secvenţei curente, încetarea desenării şi trecerea
la desenarea următorului set de date.
• Utilizarea codurilor tematice face posibilă
realizarea desenului la nivel de straturi,
fiecărei teme fiindu-i asociate atributele de
desenare referitoare la tipul simbolurilor,
grosimea, tipul şi culoarea liniilor etc. Aceste
straturi pot fi apoi suprapuse în ipoteza că
informaţiile referitoare la fiecare strat sunt
georeferenţiate în acelaşi sistem de
coordonate.
• Codificarea este necesară pentru integrarea
datelor cartografice digitale într-o bază de
date.
• Componenta punct se poate introduce cu
uşurinţă într-o bază de date deoarece se
cunosc coordonatele punctului şi
atributele ce redau semnificaţia acestuia.
• Componentele linie şi suprafaţă conţin un
număr variabil, necunoscut de puncte şi
un set unic de atribute; de aceea
includerea lor în baza de date poate ridica
probleme.
• Informaţiile privind amplasamentul şi
atributele fiecărui obiect pot fi reţinute în
fişiere separate sau în acelaşi fişier. În cazul
reţinerii în fişiere separate, este necesar un
câmp, respectiv un atribut (de exemplu numărul
de identificare al articolului din baza de date)
comun. În acest fel devine posibilă menţinerea
permanentă a legăturii dintre fiecare obiect şi
atributele asociate lui. Identificatorii articolelor
permit separarea obiectelor din cadrul
aceluiaşi grup, iar codurile tematice permit
separarea între grupurile de obiecte.
• 8.2.5. Modelul spaghetti
• Datele specifice acestui model vectorial
sunt reprezentate de un ansamblu de
puncte şi linii fără să fie puse în evidenţă
legăturile dintre ele. Astfel:
– unele linii se pot suprapune peste altele fără
identificarea intersecţiilor lor,
– poligoanele pot fi neînchise sau
– pot să apară într-un poligon și alte linii care
depăşesc limita poligonului sau din contră, nu ajung
la aceasta (vezi fig. 3).
• Mai mult, poligoanele vecine pot fi definite
prin linii comune dublate, fiecare linie
aparţinând doar unuia dintre cele două
poligoane adiacente. În acest fel se pot genera
erori de determinare a suprafeţelor
poligoanelor şi se ajunge la utilizarea
ineficientă a memoriei, deoarece aceeaşi limită
comună dintre două poligoane vecine se reţine
de două ori, şi chiar cu date numerice diferite.
 Liniile create nu sunt legate la intersecţia lor.
Totuşi, în urma unor prelucrări ulterioare, se poate
ajunge ca datele cuprinse în modelul spaghetti să
devină perfect utilizabile în proiectul GIS.
Modelele spaghetti sunt considerate modele
rudimentare, cu date neprelucrate şi pot fi
folosite ca atare doar pentru reprezentări
grafice simple, de exemplu pentru redarea limitei
unei proprietăţi sub forma unui aparent poligon,
chiar dacă poligonul nu este perfect închis, fiind
prezente mici discontinuităţi ale liniilor de contur,
care nu sunt însă vizibile pe reprezentarea grafică
la o scară uzuală.
 Reţinerea şi explorarea datelor se
realizează secvenţial, ceeace conduce la timpi
de căutare foarte mari pentru identificarea
limitei comune a două poligoane vecine, pentru
identificarea punctelor de intersecţie a liniilor
sau a punctelor prezente într-o anumită zonă.
Sunt însă operaţii specifice GIS, ca de exemplu
suprapunerile de straturi, analizele de reţea sau
abordarea poligoanelor incluse unul în celălalt,
care nu sunt realizabile în acest format.
8.2.6. Modelul topologic
• Topologia este un domeniu al matematicii care
studiază acele proprietăţi ale figurilor geometrice care
se conservă atunci când o anumită figură geometrică
este supusă unor modificări. Cu alte cuvinte,
topologia se referă la relaţiile spaţiale şi nu la un set
rigid de coordonate dat.
• Conceptul de relaţii topologice se bazează pe trei
elemente, şi anume:
– adiacenţa, ce redă informaţiile de vecinătate a elementelor
cartografice;
– incluziunea, care se referă la cuprinderea unui element
cartografic într-un alt element cartografic;
– conectivitatea, reprezentată de informaţiile privind legăturile
dintre elementele cartografice.
• Pe plan conceptual, topologia are la bază teoria grafurilor şi face
apel la noţiunile de nod şi de arc, specifice formatului vectorial
de redare a materialului cartografic.
• Un nod poate reprezenta:
– punctul în care se intersectează două arce,
– un punct de început sau de sfârsit al unui arc sau
– un punt pe traseul unui arc.
• Arcul este un segment de dreaptă inclus între două noduri.
• Orice arc are, după cum se cunoaşte, un nod iniţial şi un nod
final, astfel încât arcele sunt orientate, având o direcţie definită
prin modelul topologic.
• Într-un nod pot să se conecteze mai multe arce, iar ansamblul
acestor noduri cu arcele aferente alcătuiesc o reţea.
• Un poligon închis alcătuit din noduri succesive şi arcele
asociate lor definesc o suprafaţă.
• Un punct izolat poate fi considerat un arc de lungime nulă.
• Arcelor, nodurilor şi poligoanelor li se conferă automat numere
interne unice de identificare. În plus, acestor componente li se
asociază atribute ce descriu legăturile existente între ele.
X

L2 A N2
L3
8
7

C
N6
N5
5 B L6
L4
4

L5
3

L1
N7,
L7
2
Y N4 D
1

N3
0 1 2 3 4 5 6 7 8

9 10 11
• Relaţiile topologice pot fi descrise prin
trei tabele distincte, şi anume:
– tabela topologiei poligoanelor, care conţine
arcele ce alcătuiesc fiecare poligon, fiecare
arc purtând un număr unic de identificare;
– tabela topologiei nodurilor, care redă arcele
care se întâlnesc în fiecare nod şi
– tabela topologiei arcelor ce conţine nodurile
ce definesc extremităţile fiecărui arc şi
poligoanele din dreapta şi stânga fiecărui arc,
în funcţie de modul de definire al nodului iniţial
şi al nodului final asociat fiecărui arc.
 Crearea corectă a topologiei presupune:
• toate arcele care trebuie să se conecteze sunt efectiv
conectate,
• toate poligoanele sunt închise,
• toate supraînchiderile (porţiuni de arc care separă două
poligoane ce depăşesc limita poligonului) sunt eliminate.
In unele situaţii eliminarea erorilor se face manual,
prin digitizare, dar există uneori şi posibilitatea
automatizării acţiunii de eliminare a erorilor constatate cu
prilejul construirii topologiei.
Crearea topologiei se face în condiţii de înaltă
precizie, nefiind admise nici erori de ordinul miimilor de
milimetru. Deoarece coordonatele se reţin, după cum se
ştie, în virgulă mobilă, este puţin probabil ca două
puncte să se suprapună exact. Pentru a asigura
suprapunerea automată a unor puncte foarte apropiate
se face apel la aşa-numita toleranţă fuzzy sau toleranţă
de alăturare (snap tolerance).
• Prin crearea topologiei se
realizează în sinteză următoarele acţiuni:
– se identifică arcele care se leagă unul de altul
pentru a forma componente mai complexe, ca
liniile alcătuite din mai multe arce sau poligoanele;
– punctelor izolate li se conferă calitatea de noduri;
– se generează noduri la extremităţile arcelor;
– se generează noduri la toate intersecţiile de arce;
– se reunesc nodurile a căror distanţă este mai mică
decât toleranţa specificată;
– arcele foarte scurte sunt înlăturate.
• Atunci când apar îndoieli în legătură cu
oportunitatea alipirii a două noduri
apropiate, corectarea hărţii se poate face
manual de către operator.
• Este foarte important ca după operarea
modificărilor necesare, să se
recontruiască întotdeauna topologia,
pentru a redefini relaţiile spaţiale dintre
obiecte în noile condiţii.
 8.2.7. Compresia datelor vectoriale
– Crearea şi exploatarea modelelor digitale reclamă
utilizarea unui volum foarte mare de memorie, astfel încât
această resursă se poate dovedi a fi un factor limitativ în
utilizarea calculatorului. De aceea, un aspect important în
utilizarea memoriei îl reprezintă compresia datelor reţinute.
– O tehnică eficientă de compresie constă în eliminarea
punctelor redundante, fără semnificaţie în redarea
geometriei obiectelor cartografice.
– De exemplu, în cazul unei linii drepte au semnificaţie
practică doar nodurile de început şi de sfârşit ale liniei,
eventualele puncte suplimentare de pe traseul liniei putând
fi eliminate fără a afecta geometria liniei.
– În cazul curbelor însă, compresia reprezintă un compromis
între menţinerea în condiţii satisfăcătoare a geometriei
liniei în condiţiile renunţării la unele puncte iniţiale de pe
traseul ei, numite vârfuri (vertex).
 Algoritmul cel mai simplu pentru
eliminarea unor vârfuri de pe traseul unei
curbe este algoritmul Douglas-Peucker
(1972). El se bazează pe analiza gradului de
apropiere a unui vârf de un arc al curbei
supuse prelucrării.
Algoritmul se parcurge etapizat, pornind
de la curba iniţială, pe care se generează o
primă aproximare a curbei sub forma unei linii
ce uneşte nodurile de la extremităţile curbei.
După definirea unei toleranţe acceptabile
t, vârfurile curbei se analizează sub aspectul
distanţei faţă de linia definită iniţial.
 Dacă toate distanţele de la vârfuri la linia ce
reprezintă prima aproximaţie sunt mai mici decât
toleranţa t, aproximaţia se consideră acceptabilă și
se reţine linia nou definită, eliminându-se toate
vârfurile.
Dacă există însă distanţe ce depăşesc
toleranţa t, aproximarea iniţială nu este
satisfăcătoare. În acest caz se identifică cel mai
îndepărtat vârf faţă de dreaptă, punctul respectiv se
consideră vârf al aproximaţiei următoare şi linia
iniţială se subdivide în două segmente definite de
vârful acceptat.
Aceşti paşi se repetă succesiv, realizându-se
noi subdivizări ale segmentelor obţinute pe parcurs
şi obţinându-se noi vârfuri, până când toate vârfurile
au distanţe faţă de segmentele create ce se
încadrează în toleranţa acceptată.
• O altă modalitate de abordare a problemei
constă în deplasarea grafică a unui coridor cu
lăţimea impusă de toleranţa acceptată de-a
lungul liniei şi eliminarea vârfurilor care nu
depăşesc lăţimea coridorului.
• În cazul curbelor de nivel ce conţin de obicei
un număr mare de puncte, reducerea spaţiului
de memorare necesar se poate face și prin
utilizarea unor funcţii matematice uzuale de tip
polinom sau prin utilizarea funcţiilor spline.
Pentru curbe foarte neregulate se pot chiar
utiliza chiar mai multe funcţii polinomiale.
 O altă cale de acţiune pentru reducerea
volumului datelor memorate constă în eliminarea
caracterelor care se repetă de la o înregistrare la
alta în baza de date.
Un exemplu tipic îl reprezintă eliminarea
primelor cifre ale valorii coordonatelor, care se
repetă de la un punct la altul. Caracterul sau grupul
de caractere care se repetă se memorează doar o
singură dată. Evident, această modalitate de
compresie nu afectează în niciun fel geometria liniei.
 8.2.8. Reţinerea în memorie a datelor
vectoriale
După cum se cunoaşte, volumul de date
asociat unei hărţi digitale este foarte mare.
De aceea se pune problema organizării
judicioase a modului de reţinere a acestor
date în memoria calculatorului.
În acest scop se impune definirea unui format
ce detaliază modul de organizare a datelor în
câmpuri.
 Acestea conţin grupuri de cifre sau cuvinte
care sunt considerate unităţi distincte, cu o
semnificaţie individuală bine precizată.
Prin formatarea datelor se precizează:
• numărul de câmpuri,
• lăţimea fiecărui câmp (numărul maxim de
caractere admis),
• spaţiul dintre câmpuri,
• tipul valorilor reţinute etc.
Distingem câmpuri numerice de diverse tipuri şi
moduri de reprezentare precum şi câmpuri
alfanumerice, sub formă de text.
• Pentru a se asigura portabilitatea datelor, adică
posibilitatea transferului facil al datelor redate la
scări şi în sisteme de coordonate diferite, se
impune o standardizare riguroasă a acestora,
prin uniformizarea formatelor şi acceptarea
sistemului oficial de coordonate.
• Astfel, memorarea datelor aferente hărţilor
digitale se face prin organizarea lor ca baze de
date. Devine în aceste condiţii posibilă
accesarea, actualizarea şi întreţinerea comodă a
bazelor de date prin utilizarea unor programe
specializate, denumite ”sisteme de gestiune a
bazelor de date” (SGBD).
• Există numeroase modalităţi de organizare a bazelor
de date şi este de mare importanţă ca aplicaţiile GIS
să apeleze la date structurate în cel mai convenabil
tip de bază de date.
• Pentru a conferi o mai bună manevrabilitate datelor
topografice, acestea sunt asociate diverselor straturi
tematice astfel încât să se evite suprapunerea
poligoanelor peste arce şi puncte în cadrul aceluiaşi
strat.
• Un strat este omogen sub aspectul naturii
componentelor cartografice şi al semnificaţiei
acestora. De exemplu, putem crea straturi distincte
de arce, reprezentând drumurile naţionale, cele
judeţene, cele comunale, reţeaua hidrografică,
reţeaua de culmi etc.
 8.3. MODELUL RASTER
• 8.3.1. Aspecte introductive
Modelul specific unei structuri raster se
caracterizează prin subdivizarea unui spaţiu
geografic într-o reţea de celule, dimensiunile acestora
definind rezoluţia spaţială a datelor, care depinde de
mărimea celui mai mic obiect de reprezentat.
În principiu, mărimea celulei se recomandă a fi mai
mică decât jumătatea mărimii celui mai mic obiect
reprezentat. Modelul raster poate fi considerat ca
model matematic deoarece el este redat de un
ansamblu regulat de celule de formă pătrată sau
dreptunghiulară. De aceea, modelele raster mai sunt
cunoscute sub numele de modele reţea (grid).
 Rezoluţia geometrică a modelului este
definită de mărimea celulelor. Mărimile uzuale
sunt de:
• 10x10m,
• 100x100m,
• 1x1km,
• 10x10km,
• dar în unele aplicaţii se pot folosi şi celule de
5x5m sau chiar mai mici.

• Fiecare astfel de celulă este considerată

plană şi având aceeaşi cotă.
 CARACTERISTICI ALE MODELUL
RASTER:
• suprafaţa de teren aferentă fiecărei celule nu este
delimitată în mod explicit;
• liniile prezintă deformaţii de tip zig-zag;
• densitatea de informaţii este aceeaşi indiferent de
variabilitatea obiectelor geografice reprezentate;
• poziţia fiecărei celule este dată de numărul liniei şi al
coloanei asociate, astfel că nu este necesară
utilizarea coordonatelor x,y în acest scop;
• numerotarea celulelor structurate ca o matrice
începe din colţul stânga sus al reprezentării;
• celulele modelului raster sunt cunoscute şi sub
numele de pixeli (picture element);
• În cazul GIS, pixelul reprezintă componenta cea mai
mică a unei imagini care poate fi tratată individual
prin prelucrare sau reprezentare grafică.
8.3.2. Construirea modelului raster
• Fiecare pixel poate să conţină o singură valoare numită
atribut pentru caracterizarea lui dintr-un anumit punct de
vedere.
• De aceea, obiectele geografice care sunt caracterizabile prin
mai multe atribute se reţin sub formă de rastere separate
pentru fiecare atribut.
• Valorile atributelor pot fi numerice sau alfanumerice şi pot
reprezenta:
– variabile fizice ca altitudinea unei celule, temperatura la nivelul solului
sau cantitatea de precipitaţii căzută;
– structuri teritoriale administrative ce precizează judeţul, localitatea sau
alte unităţi;
– natura folosinţei terenului;
– valoarea unitară a terenului;
– natura substratului litologic;
– specia majoritară identificată, definită de o cultură agricolă sau
forestieră;
– clasa de bonitate a solului etc.
 Ca şi în cazul modelului vectorial,
modelul raster reclamă constituirea de straturi
care sunt omogene de data aceasta sub
aspectul semnificaţiei componentelor
cartografice şi al naturii atributului considerat.
Dacă într-un strat al unui model vectorial
putem constitui pentru fiecare obiect
cartografic câte un articol cu toate câmpurile
necesare, modelul raster impune ca fiecare
câmp să se constituie într-un strat distinct
datorită limitării la unu a numărului de valori
reţinute la nivelul unei celule pentru fiecare
atribut.
 De aceea, numărul straturilor într-un
model raster este mult mai mare decât cel
dintr-un model vectorial, ajungând uneori la
ordinul sutelor.
Poziţiile celulelor pot fi transformate în
coordonate topografice pornind de la
coordonatele reale ale centrului celulei
considerate origine, de regulă prima celulă din
rândul întâi de sus şi coloana întâi din stânga.
Coordonatele centrelor tuturor celorlalte
celule se pot calcula apoi în funcţie de
dimensiunile celulei modelului raster realizat.
De aici rezultă apoi coordonatele colţurilor
celulelor.
• În structurile de tip raster, aspectele
topologice explicite nu mai sunt atât de
relevante deoarece dacă se cunoaşte poziţia
unei celule, definită de numerele de linie şi de
coloană ce o definesc, se poate cuantifica
uşor amplasamentul celulelor vecine.
• Identificarea unui obiect cartografic, cum ar fi
un poligon de exemplu, se poate realiza
simplu prin căutarea tuturor celulelor cărora li
s-a asociat o anumită valoare a unui atribut.
• Probleme mai complexe apar la identificarea liniei de
separaţie a două poligoane adiacente datorită formei
specifice a liniei de separaţie comune care de multe
ori se prezintă ca un număr variabil de celule de
graniţă pe aceeaşi linie sau coloană a reţelei de
celule.
• Operaţiile de calcul sunt cu grade de dificultate
diferenţiate: de exemplu, dacă suprafaţa unui
poligon se poate determina simplu prin numărarea
celulelor cu valoarea specificată a unui atribut,
cunoscută fiind suprafaţa fiecărei celule,
cuantificarea perimetrului presupune căutarea
tuturor celulelor de pe conturul poligonului.
• Se pot realiza cu uşurinţă și analize pe straturi
suprapuse prin identificarea atributelor prezente în
diverse straturi pentru acelaşi amplasament al
celulelor ce prezintă interes.
 8.3.3. Posibilităţi de codificare a datelor de tip
raster
– Valorile atributului asociat fiecărei celule sunt
codificate sub formă de numere întregi sau, după
caz, numere de tip real.
– Preluarea acestor valori se poate face:
• din fişiere de tip text,
• din baze de date,
• datele satelitare,
• introducerea manuală a valorilor unor atribute, cum ar fi
cele referitoare la cote.
– Pentru preluarea corectă a valorilor din anumite
surse se impune realizarea unei corespondenţe
riguroase dintre celulele raster şi celulele
corespunzătoare ale spaţiului geografic
reprezentat.
– Se impune uneori necesitatea unor prelucrări
prealabile şi transformări pentru compatibilizarea
mărimii şi formei celulelor dintre cele două
componente: sursa şi destinaţia.
– Problema care apare în acest context este că
valorile de atribut se asociază întregii celule, chiar
dacă celula este acoperită pe anumite zone de
diverse părţi ale unor obiecte geografice distincte.
Asemenea situaţii sunt redate în figura 8. Se
poate opta pentru atributul existent în centrul
celulei (a), atributul majoritar (b) sau pentru
un atribut mediu sau determinat prin
interpolare (c).
– Celulele unui raster pot conţine valori ce sunt
legate de conţinutul unor tabele de atribute
disponibile în alte amplasamente.
 8.3.4. Memorarea datelor raster
– Valorile atributelor surprinse într-un model
raster pot fi introduse sub forma unor
matrice de dimensiuni cunoscute,
compatibile cu celulele reţelei.
– În acest caz este suficientă doar reţinerea
valorilor de atribut, fără specificarea
numerelor care identifică linia şi coloana ce
definesc poziţia celulei.
– Se poate totuşi ajunge la structuri de date
foarte voluminoase, cu sute de straturi,
fiecare conţinând sute sau chiar mii de
celule.
– Astfel, o imagine raster satelitară Landsat
poate să conţină cca. 7 milioane de pixeli, în
timp ce o imagine LANDSAT TM ajunge la
35 milioane de pixeli, fiecare pixel
corespunzând unei celule.
– În plus, atributul asociat fiecărei celule
poate reclama reţinerea lui pe un număr
variabil de bytes de la un strat la altul, în
funcţie de modul de exprimare a atributului
şi de numărul definit de valori posibile ale
fiecărui atribut.
– Atributele se pot exprima după caz în
diverse formate, ca de exemplu numere
întregi sau reale, în simplă sau dublă
precizie.
• Deşi diverse programe GIS au tehnici
specifice de memorare a datelor, se
obişnuieşte ca aceste date să fie reţinute ca
fişiere, în care datele să fie amplasate
succesiv, în ordinea definită de poziţia lor într-
o matrice, începând cu prima linie şi prima
coloană a matricei şi continuând apoi pe
coloane sau pe linii până la parcurgerea
tuturor valorilor disponibile.
•În aceste condiţii, specificarea numărului de
coloane şi de linii ale rasterului trebuie făcută la
începutul fişierului ca o informaţie distinctă.
•Antetul fişierului mai trebuie să conţină şi
informaţii referitoare la:
– mărimea celulei,
– coordonatele originii, situate de obicei în
colţul din stânga sus al rasterului,
– modul de codificare a semnificaţiei valorilor
de atribut din celule.
 9.3.5. Compresia datelor raster
– Volumul foarte mare de date prezente într-
un model de tip raster face necesară
compresia adecvată a acestora.
– În acest scop se poate apela la diverse
tehnici de compresie, cele mai obişnuite
fiind:
• codificarea de-a lungul direcţiei de parcurgere,
• codificarea în lanţ,
• codificarea pe blocuri,
• codificarea quad-tree.
 a. Codificarea de-a lungul direcţiei de
parcurgere se bazează pe ideea că în mod
frecvent, celulele vecine au aceeaşi valoare a
unui atribut, deoarece suprafaţa geografică la
care se referă şi care este redată prin
numeroase celule, este omogenă sub
aspectul atributului respectiv.
În cazul unor celule cu valori de atribut
izolate se ajunge la dublarea spaţiului necesar
memorării, dar aceste cazuri sunt relativ
puţine pentru suprafeţe de mare întindere
omogene sub aspectul codului respectiv.
• b. Codificarea în lanţ se realizează prin reţinerea
atributelor doar pentru celulele ce reprezintă limita
unei zone cu valoarea de atribut comună tuturor
celulelor. Acestea definesc codul lanţ.
• Se impune precizarea:
– celulei de început,
– a numărului de celule în aceeaşi direcţie,
– a unui cod al direcţiei.
• Acest mod de lucru este avantajos atunci când limita
este asociată unei suprafeţe întinse, iar forma limitei
nu este prea complicată pentru a se evita revenirea
la celule deja parcurse, cum ar fi cazul unor zone
înguste sau colţuri ale unui poligon.
• c. Codificarea pe blocuri presupune reţinerea unor
suprafeţe pătrate cu aceleaşi valori ale atributului
sub forma unor unităţi distincte numite blocuri.
• După identificarea fiecărui bloc, acestuia i se
determină poziţia şi mărimea prin intermediul a trei
valori numerice.
– Mai întâi se determină poziţia, specificându-se numărul de
coloană şi de linie ce corespunde centrului blocului sau
colţului stânga-jos al acestuia.
– Mărimea blocului se exprimă ca distanţa de la centrul
blocului la unul dintre colţurile acestuia. Asemenea
codificare devine avantajoasă pentru blocuri de cel puţin
patru celule.
• d. În afara modelelor raster cu celule egale, prezintă interes şi modelul
quad-tree, care utilizează celule de mărimi variabile. Acest model se
realizează printr-un proces de descompuneri succesive ale spaţiului
geografic reprezentat, astfel încât zonele ce prezintă mai multe detalii de
interes să fie redate printr-un număr mare de celule de mici dimensiuni,
iar zonele omogene să fie reţinute sub forma unor celule de dimensiuni
mai mari.
• Principiul utilizat pentru realizarea acestor descompuneri se bazează pe
următorul algoritm:
• 1. dacă întregul plan cadastral are un singur atribut, întregul plan se
reprezintă sub forma unei singure celule;
• 2. dacă planul conţine mai multe atribute, planul se subdivide în patru
celule egale, testul repetându-se pentru fiecare din cele patru pătrate
constituite;
• 3. orice pătrat ce conţine mai mult de un atribut se subdivide din nou în
patru pătrate egale, pătratele ce conţin un singur atribut reţinându-se ca o
celulă de mărimea curent utilizată, iar cele cu cel puţin două atribute se
subdivid în continuare pe baza aceluiaşi principiu.
• Procesul de descompunere continuă până la parcurgerea numărului
impus de paşi sau până la atingerea mărimii minime prestabilite pentru o
celulă.
• Ca şi în cazul modelului tipic raster, nici în acest caz
nu este necesară reţinerea coordonatelor asociate
celulelor individuale, ele rezultând ca efect al
sistemului ierarhic de numerotare a celulelor.
• Acest mod de numerotare permite de asemenea
obţinerea facilă de informaţii privind natura
vecinătăţilor şi distanţele dintre diversele celule.
• Deoarece la baza modelului quad-tree stă un
principiu foarte simplu, el dă bune rezultate pentru
reţinerea atât a volumelor mici, cât şi a volumelor mari
de date.
• Acest model reprezintă de fapt o perfecţionare a
metodei de codificare pe blocuri.
• În urma construirii modelului quad-tree rezultă o
structură ierarhică de date care oferă facilităţi de
gestionare şi de prelucrare specifice bazelor de date
cu structură ierarhică.
• Dintre avantajele modelului quad-tree
menţionăm:
– posibilitatea manevrării rapide a datelor deoarece zonele
omogene se consideră unităţi elementare, incluzând
implicit toate celulele aferente;
– posibilitatea reţinerii datelor într-un spaţiu de memorie
redus, mai ales în cazul unor suprafeţe omogene de mare
întindere;
– posibilitatea realizării rapide a operaţiilor de căutare,
deoarece suprafeţele omogene mai mari sunt amplasate
mai sus în structura ierarhică de memorare;
– disponibilitatea unor structuri de memorare performante
pentru operaţiile de identificare a vecinilor sau a pătratelor
ce conţin un anumit punct.
• Chiar dacă modelul quad-tree prezintă o serie de avantaje, se
întâmpină unele dificultăţi în crearea indicilor asociaţi celulelor
şi a tabelelor de reţinere a acestora şi a atributului asociat
fiecărei celule, aspecte realizabile mult mai simplu într-un
raster în care toate celulele au aceleaşi dimensiuni.
• Realizarea modelului necesită un timp de prelucrare
îndelungat, acelaşi aspect manifestându-se şi în cazul editării
sau actualizării datelor.
• Modelul este eficient în condiţiile unor date relativ omogene,
în cazul unor date mult diversificate, pe suprafeţe mici,
stocarea informaţiilor necesitând un spaţiu de memorare chiar
mai mare decât cel ocupat de rasterul cu celule egale.
• Datele comprimate trebuie readuse la forma iniţială cu un
consum important al resurselor calculatorului în cazul unor
operaţii de suprapunere a straturilor.
In viaţă ţi se pot întâmpla două mari
nenorociri:
1.Să nu ai tot ce-ţi doreşti
2.…să ai
• 8.4. ANALIZA COMPARATIVĂ VECTOR-
RASTER
• Alegerea tipului de model, vector sau raster,
utilizat în reprezentarea elementelor cartografice este o
problemă decizională importantă, care trebuie să aibă în
vedere avantajele şi dezavantajele fiecărei alternative.
Unele dintre aceste aspecte au fost prezentate punctual,
la descrierea tipurilor de model respective.
• De remarcat că unele produse GIS, cum ar fi cele ale
firmei ESRI, oferă posibilitatea trecerii facile din formatul
vectorial în cel raster și invers, astfel încât să se
beneficieze, atunci când se impune un anumit gen de
prelucrare, de avantajele unuia sau altuia dintre cele
două tipuri de modele utilizabile.
Nr. Tipul mod. Avantaje Dezavantaje

- o bună redare a modelelor ce - se ajunge la structuri complexe

conţin entităţi;
- structură compactă a datelor;
- descriererea explicită a
topologiei;
- transformare facilă a
coordonatelor;
Modelul - reprezentare grafică precisă
1
vectorial indiferent de scară;
- posibilitatea preluării,
actualizării şi generalizării
componentelor grafice şi a
atributelor
de date;
- combinarea mai multor reţele
de poligoane prin intersecţii
şi suprapuneri presupune un
timp de prelucrare
îndelungat;
- prezentarea şi afişarea sunt
consumatoare de timp şi de
resurse materiale;
- nu este posibilă analiza
spaţială în interiorul
poligoanelor, acestea fiind
considerate omogene
Nr. Tipul mod. Avantaje
- structuri simple de date;
- facilitatea manevrării
atributelor definite prin
amplasament;
- posibilitatea facilă a analizelor
spaţiale şi a filtrărilor de date;
- uşurinţa modelării matematice
datorită faptului că celulele au o
Model de
2 formă simplă, regulată;
tip raster
- tehnologiile de prelucrare sunt
relativ ieftine;
- datele sunt prezentabile într-un
mare număr de formate
disponibile;
- este posibilă analiza imaginilor
satelitare și preluarea
informaţiilor respective.
Dezavantaje
- volumul mare al datelor
reţinute;
- utilizarea unor celule de
dimensiuni mari reduce sensibil
rezoluţia spaţială;
- aspectul unor hărţi raster
grosiere nu este satisfăcătoare;
- dificultatea transformării
coordonatelor şi volumul mare
de timp necesar realizării lor, în
condiţiile în care se pot semnala
chiar pierderi de informaţii şi
distorsiuni ale formei celulelor
• Fişierele de date raster sunt reţinute în diverse formate
posibile, legate de modalităţile specifice de comprimare
utilizate. Datorită volumului mare de memorie necesar
reţinerii datelor de tip raster, acestea sunt păstrate în forma
comprimată, cu decomprimarea lor instantanee doar în
momentul şi pe durata utilizării fiecărui fişier.
Nr. Formatul Caracteristici

1 BMP utilizat în aplicaţiile grafice Microsoft Windows

2 PCX deţinut de firma ZSoft şi utilizat frecvent de scannerele de imagine
Tagged Image File Format, format cu acces liber, independent de sistemul de
3 TIFF calcul, destinat pentru reţinerea imaginilor scanate şi transferul lor între
diverse aplicaţii grafice
Graphic Interchange Format, un produs al firmei Compuserve pentru
4 GIF
transmiterea imaginilor pe web
Joint Photographic Experts Group, independent de sistemul de calcul, destinat
5 JPEG
reţinerii imaginilor fotografice şi pentru grafica WWW
Portable Network Graphics, un format raster cu acces liber ce tinde să
6 PNG
înlocuiască formatul GIF utilizabil numai sub licenţă
Multi-resolution Seamless Image Database, format raster utilizând o
7 MrSID tehnologie de compresie specifică, accesibilă sub licenţa Lizard Tech Inc.

8 GeoTIFF O extensie TIFF ce conţine şi informaţii de georeferenţiere

Format raster al firmei ESRI, Environmental Systems Research Institute,
9 GRID
producătorul produselor ARC/INFO şi ArcView și ArcGIS
10 MAP Map Analysis Package
11 CTG Composite Theme Grid
12 IMG Idrisi Image Files
 8.5. CONVERSIA RECIPROCĂ VECTOR- RASTER
• Ţinând cont de avantajele unuia sau altuia dintre cele două
modele şi de prelucrările ce se pot realiza în condiţii de înaltă
performanţă într-un format sau altul, se impune de multe ori
accesul la date în formatul dorit.
• În acest scop, softurile GIS actuale dispun de posibilitatea
trecerii automate dintr-un format în altul.
• Astfel se poate realiza vectorizarea modelelor de tip raster
sau rasterizarea modelelor de tip vector.
• Pentru conversia raster-vector se porneşte de la atributele
asociate fiecărei celule în modelul raster în care se identifică
limitele de separaţie dintre atribute şi se reţin în memorie
coordonatele punctelor ce definesc limitele identificate.
• În cazul conversiei vector-raster, fiecărei celule i se conferă
atributul caracteristic poligonului din care face parte.
• Conversia vector-raster se face prin suprapunerea hărţii în
format vectorial peste reţeaua de celule corespunzătoare
rasterului de creat, identificarea atributului aferent fiecărei
celule şi conferirea atributului respectiv fiecărei celule.
1 2 2 2 2 2 4 4 4 4

1 2 2 2 2 2 4 4 4 4

1 1 2 2 2 2 4 4 4 4

1 1 2 2 2 2 3 3 3 4

1 1 1 2 2 2 3 3 3 4

1 1 1 2 2 2 3 3 3 4

1 1 1 1 2 2 3 3 3 4

1 1 1 1 1 2 3 3 3 4

1 1 1 1 1 2 3 3 3 4

1 1 1 1 1 1 3 3 3 4

a
• Pentru conversia reciprocă a datelor de tip
raster şi de tip vector se pot utiliza şi relaţii
simple de calcul implementate ca module în
programele de conversie automată.
• Vectorizarea reprezintă un proces de
complexitate mai ridicată şi, în funcţie de
programele utilizate, poate să conducă la
rezultate diferite, mai ales în cazul
reprezentării liniilor. Pe plan conceptual, acest
proces are la bază principii utilizate şi în cazul
scanării, iar modelul obţinut trebuie de multe
ori supus unor postprocesări pentru crearea
topologiei şi atribuirea de identificatori
componentelor cartografice rezultate.
LA VREMURI…
MAI BUNE