„Leoaică tânără,

iubirea”
- De Nichita Stănescu –
(eseu demonstrativ)

Elev realizator: Bădilă Tabita Daniela

Clasa: a XII-a C
Profesor coordonator: Cândea Tereza
Colegiul Național „ Lucian Blaga” Sebeș
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” recitată de Ovidiu Iuliu Moldovan
Cuprins
1. Neomodernismul 2. Nichita Stănescu

4. Structură și
3. Poezia
compoziție

5. Prima secvență lirică 6. A doua secvență lirică

8. Nivelurile textului
7. A treia secvență lirică
poetic

9. Concluzie 10. Bibliografie

Neomodernismul:
NEOMODERNISMUL
Neomodernismul este o orientare literară manifestată în anii 1960-1970, după
un deceniu în care literatura fusese puternic ideologizată.
Neomodernismul își propune redescoperirea emoției estetice și înnoirea
limbajului. Trăsăturile acestei orientări literare sunt: cultivarea intertextualității,
cultivarea spiritului ludic și parodic, utilizarea metaforei insolite și tendința de
textualizare verbală a realului. De altfel, reinterpretarea miturilor,
intelectualizarea emoției și expresiei, ambiguitatea limbajului și ironia
reprezintă alte caracteristici ale liricii neomoderniste.
 Nichita
Stănescu
Nichita Stănescu
● Poet neomodernist,
Nichita Stănescu este
creatorul unui univers
liric coerent și al unui
imaginar poetic
specific.
 Opere
Volume Nod Ganduri
   
• Sensul iubirii (1961)
• O viziune a sentimentelor (1964) • Nod 1 Gand 1
• Dreptul la timp (1965) • Nod 3 Gand 10
• 11 Elegii (1966) • Nod 6 Gand 11
• Rosu vertical (1967) • Nod 9 Gand 12
• Oul si sfera (1967) • Nod 11 Gand 13
• Laus Ptolemaei (1968) • Nod 12 Gand 2
• Necuvintele (1969) • Nod 13 Gand 3
• Un pamant numit Romania (1969) • Nod 17 Gand 4
• In dulcele stil clasic (1970) • Nod 19 Gand 5
• Cartea de recitire (eseuri - 1972) • Nod 20 Gand 6
• Belgradul in cinci prieteni (1972) • Nod 22 Gand 7
• Maretia frigului (1972) • Nod 23 Gand 8
• Strigarea numelui (1973) • Nod 25 Gand 9
• Epica Magna (1978) • Nod 26
• Opere imperfecte (1979) • Nod 28
• Noduri şi semne (1982) • Nod 29
• Oase plangind (1982) • Nod 32
• Nod 33
 Opere
Poezii Vechi cantec in doi Treapta de real si vis Toamna Tirfa sofisticata
Vantul sfartecat de boala Trandafir al diminetii mele Turn Tinerilor
Vechi camp de lupta Tragedii in timp de pace Tristetea apelor adanci Timpul
Cantec de primavara Veghe langa metale Trecere Tocirea Tineam de maini nemarginirea
Cantec despre cea mai inalta Urme Ulise Tara Sufletul metalic al orasului
idee Voi repezi firi Visul unei nopti de iarna Tablou cu orbi Suflet de primavara
Poem Vitrouri Virsta de aur a dragostei Tarm Sirena lui Roaita (1959)
Cantec de om Vlaicu zburind Vin ploile Timp statea lungit pe timp Sunt un om viu
Viata mea se ilumineaza Vitraliu Verbele nebune Timp Ca mi-e somn de nu mai pot,
Cantec Urletul Venise vremea Text pe o piatra imi zise
Zenit nocturn Un soldat Treaba ta Text
Zborul de duminica Un om de cal Transparentele aripi Tenis
X3 Un fel de liniste la byblos Toata frunza-mi zice lotru Tei nocturn
Vorbind Unui fascist Ultima clipa Tatuaj cu inorog
Vedenii Ultima zi de ocupatie Turnare de soare pe pamant Tirziu de vara
 Opere
Poezii Catararea pe o raza Albastru pescarus Antimaterii invinse Cor pentru racheta
Carabusul de mai Alegerea culorii Arca Coroana
Carari pustii Alegerea sferei Armonizare Balada neincoltita
Caderea cerului Suprafata Alime Ars poetica (1955)
Caderea oamenilor pe pamant Alta Matematica Alt haiku Arta poetica
Caderi Al meu suflet, Psyhee Alte invataturi ale cuiva, catre Arta scrisului
Cain si Abel Arbor Invins fiul sau Artemis
Cand au murit, de ce au murit Autoportret in a patra Alunecare Azvarlire de lance
Cat de subtire esti dimensiune Amfion, constructorul A cumpara un caine
Cantec de leagan pentru Arca Avertisment Amintindu-mi de razboi Cotropirea frunzelor
lui Noe Autoportret in timp de veghec Amintiri de cand eram de piatra Creierul scotea din el miini
Cantec de luna noua (1956) Autoportret pe o frunza de Amurgul nimanui Creionul plin de sange
Cantec vechi de luna noua toamna Anatomia, fiziologia si spiritul Contemplatie
(1956) Ah, cata apa Andru plangand Continuitate
Cantecul privirilor (1957) Al pamantului Anotimpuri Copilarosul amurg
 Opere
Poezii Contemplarea lumii din afara ei Strigare harponarea pestelui vidros So pe zeita
Supunere iar nu marturisire Strigaturi Stare Smulgerea mastii
Strajerii albi Starea de a fi ciresar Starea pe loc Somnul stadionului
Barbatii Rug si ruga primaverii Strigat de ferire Spunere Spirala albastra sfisietoare
Basorelief cu indragostiti Roata cu o singura spita Spre andromeda Spirit de doina Strigat schimbat
Blandele si ferocele activitati Riu plutind Rugare Schimbarea la fata Somnul si trezia
ale insufletitelor si Rosinanta Recrutii Schimbarea Semn 1
neinsufletitelor Respirari Realitate Schimbarea aerului Semn 11
Bind intr-un bistrou Respirarea aerului de sub aripa Razboiul Scena Simt
Batranii Ritual de iarna Ratacitoare umbre Schimbatorul de viteze Simt cum
Blestemat,ah, ochi de piatra Ritual Sa fim Scrisoare medievala Sirul de ochi
Confruntare Ramai cu mine Sa sarutam Si poate de aceea Sir
Confundare Raid in interiorul pietrelor Sa ne iubim ca florile Simbata, cu motocicletele Singuratate
Conserve de timp Repede ochire asupra Soldati in corturi Si florile cresc pe morminte
Contemplare animalelor Sagetarea cerbului stretin si Solstitiu de iarna
 Opere
Poezii Brusca vorbire in Cosmos Clar de inima Oras in crestere
Bufonul si moartea Ce este viata? cand incepe si Colinda colindelor Opriti pregatirile de nunta
Cantec De Iarna(1956) incotro se indreapta? Quadriga Omul-sunet
Sincopa Cantec De Lume (1956) Chiron, parintele centaurilor Puls Omorarea calului
Cantec pe o schela de aluminiu Cantec fara raspuns Cimpie, primavara Privind-o, mama mea Oedip soldat
Sensul otelului Clipe de culoare Cina cea de taina Prin simpla luare Ochiul patrat
Sentimentul tarii Closarii Cimp nou Prin cate o mansarda Peisaj final
Sfirsit de anotimp Confirmare Ceasul Oratie de nunta O armura
Sete Cintarea Romaniei Catre iarba Oratoriu O confesiune
Salt Cele noua raiuri Catre Hypnos Ora fericita O iedera sa fii
Sarutul Certarea lui Euclid Cautarea tonului Ou spart O calarire In zori
Savonarola Catre Galateea Ceas cu luna Oul cu iris Pana tarziu asteptand o fata
Cu coltul inimii Catre pace Cina generala O litera in oglinda Pentru ca inot si zbor in sus
Cu o usoara nostalgie Cavaler al Florii de cires Ciocarlia de la Austerlitz O, nedreptate! Panta rhei
Curentii de aer Ce bine ca esti Ciresar O. lucrurile Presedintele Baudelaire
Cutuma Cind soarele viu Clipa cea repede O viiziune a pacii
Bratara de gheata Cine sunt eu?Care-i locul meu Ciudata lipsa de parinti Oratie
 În lirica postbelică, Nichita Stănescu aduce o nouă
viziune asupra cuvântului. Așa cum remarca Nicolae
Manolescu, universul stănescian se bazează pe „o
metafizică a concretului și o fizică a emoțiilor”.
Descendența spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără
îndoială, din lirismul lui Mihai Eminescu, din poetica
filosofică a lui Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind,
asemenea lui Arghezi, un creator al limbajului poetic.
Sesizând unicitatea timbrului stănescian, Eugen Simion
definește opera lui Nichita Stănescu ca fiind „poezia
poeziei”, în timp ce autorul este „ un poet al
transcendenței”.
 „ Leoaică
tânără, iubirea”
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” se constituie ca artă poetică și o confesiune
lirică pe tema cunoașterii prin iubire ca sentiment și ca stare extatică. Opera
face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964), volum ce stă sub
semnul lui Eros. În concepția autorului, iubirea este considerată o stare
privilegiată care proiectează ființa umană în sfera înaltă a eternității. Discursul
liric aparține nomodernismului prin problematică, ambiguitatea limbajului
poetic, imaginile artistice insolite și noutatea metaforelor. Astfel, poezia
dezvoltă tema erotică, iubirea fiind privită ca o„ regină a sentimentelor”, ca un
sentiment genezic, ce are forța de a reordona universul după legi proprii.
Apariția bruscă a iubirii, intruziunea ei violentă în existența umană transformă
definitiv percepția asupra lumii.
Lirica nichitastănesciană se individualizează ,a șada,r prin tendința de textualizare verbală a
realului, căci în concepția lui poetului neomodernist: ,,clasicul vede idei, romanticul vede
sentimente, modernul vede idei și sentimente, dar le vede prin cuvânt”.
Astfel, la nivel macrotextual, tema poeziei este iubirea, textul configurându-se ca o idilă
expresionistă. La nivel microtextual, tema poeziei este crea ția și condi ția creatorului, discursul
poetic dobândind structura unei arte poetice, căci, la Nichita Stănescu poetul se define ște ca un
veșnic îndrăgostit de cuvânt.
Titlul cu ,,valențe paratextuale” (Gérard Genette) anunță tema. Având valoarea unui ,,motiv
anticipativ” (Boris Tomașevski) ,titlul impune imaginea leoaicei ca simbol- cheie al discursului liric.
Veritabil ,,onomatext” (Jean Ricardou), titlul ,,Leoaică tânără, iubirea” este o metaforă explicată,
construită pe baza unui transfer semantic care asociază animalul de pradă cu sentimentul erotic,
reiterând într-o viziune originală mitul ,,Zburătorului”. Din punct de vedere gramatical, titlul este
analitic, compus fiind dintr-o apoziție cu valoare explicativă. După clasificarea lui Gérard Genette,
titlul este„ obiectal,” impunând laitmotivul structurant al textului liric. Izomorfismul leoaică-iubire
ilustrează perfect principiul neomodernist al concretizării abstractului, care stă la baza imaginarului
artistic stănescian.
Structură și
semnificații:
 Structural, textul poetic prezintă trei
secvențe lirice, corespunzând celor trei
strofe care reiterează scenariul erotic
eminescian marcând : întâlnirea cu
iubirea, impactul Erosului asupra
universului și asupra sinelui și
ireversibilitatea metamorfozelor generate
de iubire. Poezia începe și se sfârșește
cu motivul „leoaicei”, dezvăluind evoluția
în timp a sentimentului, dar și simetria
compozițională.
Prima secvență
lirică:
 Prima secvență poetică, constituită din prima strofă a
poeziei, subliniază„ întâlnirea” cu iubirea, sentimentul
erotic luând forma unei „ leoaice tinere”, agresive,ce
năvălește în sufletul eului cu o forță devastatoare,
sfâșiindu-l cu colții. Se remarcă tendința neomodernistă
de textualizare verbală a abstractului, căci
„leoaica ”identificată cu iubirea dionisiacă se constituie
într-o metaforă a cunoașterii lumii și a cunoașterii sinelui.

Folosirea pronumelui de persoana I (mă, mi, m-)

potențează lirismul subiectiv, în timp ce dinamica verbelor
susține tiparul narativ al „ poveștii de iubire” evidențiind
manifestarea agresivă și ireversibilitatea sentimentului:
„mi-a sărit ”, „ i-a înfipt”, „m-a mușcat”.

„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”
Incipitul reia titlul, dezvoltându-i
conotațiile. În sens denotativ, lexemul
„leoaică” desemnează un animal de
pradă feroce, agil, sălbatic,.Impunătoare,
perfidă, agresivă, abilă, protectoare și
posesivă, „ leoaica tânără” reprezintă, în
sens conotativ, iubirea percepută ca o
cale de revelare și de integrare în
armonia universală. Metafora explicată
asociază trăsăturile leoaicei cu cele ale
iubirii. În viziunea lui Nichita Stănescu,
iubirea împrumută caracteristicile
animalului de pradă, fiind imprevizibilă,
manifestându-se cu agresivitate și
ferocitate, căci așa cum ,,leoaica tânără”
este regina junglei, iubirea este „regina
sentimentelor”.

„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”
Repetiția lexemului „față” conferă
momentului „ întâlnirii cu iubirea ”
valoare ritualică, definind unicitatea
sentimentului erotic, care lasă semne
vizibile asupra îndrăgostitului, semne
eterne, care nu mai pot fi estompate sau
ascunse.

„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”
Epitetul cromatic din structura „colții albi”
surprinde puritatea noului sentiment ,
care modifică ordinea existențială,
devenind creator de lumi pentru ființa
îndrăgostită. Dragostea apare astfel în
ipostaza eminesciană a „farmecului
dureros de dulce”. Plasată între Eros și
Thanatos, iubirea se instalează năvalnic
în viața omului, lăsând urme adânci. În
plus, metafora „ colții albi” trimite la
dimensiunea spirituală, transcendentă a
iubirii. În egală măsură, metafora face
trimitere la conceptul aristotelic al
catharsisului, centrat pe ideea de
purificare,
 A doua
secvență lirică:
 A doua secvență reliefează puterea de metamorfozare a
iubirii , sentiment genezic ce restructurează nu numai lumea , ci
și sinele, construind o nouă cosmogonie în centrul căreia se
situează chiar eul îndrăgostit.Descrierea acestui fenomen este
una cosmogonică, amintind de cosmogoniile eminesciene
din„ Luceafărul ”sau „Scrisoarea I”: „Și deodată-n jurul meu,
natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape.”

„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
Sub efectul neașteptatei„ intâlniri cu
iubirea”, eul poetic se regăsește în
ipostaza de „ centrum mundi”. Sub forța
magică a sentimentului erotic , natura
însăși devine „ cerc” ce se strânge și se
lărgește în mișcări rotative, „ de-a dura”,
de parcă universul s-ar reordona după
cu totul alte legi. Cercul simbolizează aici
perfecțiunea iubirii și ilustrează teoria
filosofică a monadei lui Leibniz, lumea
fiind percepută ca un tot unitar, ca
„ marele Tot” (Holderlin).
„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
Adverbul ,,deodată” sugerează impactul
iubirii asupra universului, care se
restructurează luând forma unui cerc ce
trimite la ,,rotunjimea originară”, amintind
de blagiana ,,corolă de minuni a lumii”,
căci lirica neomodernistă se
caracterizează prin cultivarea
intertextualității.
„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape. În acelați registru intertextul, epitetul
Şi privirea-n sus ţâşni, metaforizant ,,de-a dura” trimite la
curcubeu tăiat în două, dimensiunea ludică a liricii argheziene.
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
 Comparația metaforică ,,ca o strângere
de ape” amintește de barbienele„ grupuri
ale apei”, marcând diversele
„Şi deodată-n jurul meu, natura
metamorfoze ale naturii.Element
se făcu un cerc, de-a-dura,
cosmogonic, apa e un simbol al vieții și
când mai larg, când mai aproape,
al renașterii, fiind o reflectare a
ca o strângere de ape.
catharsisului aristotelic. În plus,
Şi privirea-n sus ţâşni,
comparația poate fi asociată cu
curcubeu tăiat în două,
eminescianul „ cuibar rotind de
şi auzul o-ntâlni
ape”sugerând forța genezică a iubirii.
tocmai lângă ciocârlii.”
De altfel, se
delimitează acum cele două planuri
poetice care urmăresc, pe de-o parte
dinamica sentimentului, pe de altă parte,
percepția eului asupra lumii.

„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
iubirea devenind acum liant între două
lumi: contingent și transcendent,sacru și
profan, mundan și extramundan, teluric și
celest . Versul „ și privirea-n sus țâșni”
ilustrează mitul înălțării privirii spre cer din
filosofia lui Platon. La început , sufletele
pluteau între cer și pământ. Unele au
reușit să se înalțe la cer, dar altele au
căzut pe pământ, iar din amestecul lor cu
lutul s-au născut oamenii.De atunci, spune
Platon , oamenii înalță privirea spre cer,
căutând „ patria celestă”, idealul. Imaginea
vizuală „curcubeu tăiat în două” conferă
ambiguitate textului poetic, fiind, fie un
simbol biblic al armoniei și al împăcării, fie
o imagine a multiplicării, o sugestie
cromatică ce redă varietatea, bogăția
sentimentului erotic. În Sfânta Scriptură,
curcubeul este reprezentat ca semn al
legământului lui Dumnezeu cu Noe și, prin
el, cu toată firea umană, sugerând că omul
nu va mai fi pierdut prin potop de ape.

„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
Totem al legământului dintre Dumnezeu și
umanitate, metafora „curcubeu tăiat în
două”are valențe dihotomice, cele două
jumătăți ale sale ilustrând mitul
Androginului. Androginul este un personaj
mitologic ce reunește principiul masculin și
cel feminin. El este pedepsit de divinitate
penru„ hybrisul” său, cele două jumătăți
fiind despărțite și plasate la poluri opuse
ale lumii.De atunci, spune mitul, cele două
jumătăți se află într-o perpetuă căutare ,
având nostalgia refacerii întregului.
„ Privirea”, asemenea „auzului”, se înalță
„tocmai lângă ciocârlii”, evidențiind faptul
că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei, a fericirii. Ciocârlia
este o pasăre solară, iar cântecul ei
sugerează aristotelica„ muzică a sferelor”,
semn că iubirea este înălțătoare, fiind o
cale de sacralizare a ființei.

„Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”
Simbol arhetipal al „ transcendenței
pline”(Nietzche), ciocârlia, este un semn
al iubirii, facând referire la dimensiunea
religioasă a sentimentului prin care ființa
se înscrie în eternitate: ,,Dragostea este
îndelung răbdătoare, este plină de
bunătate: dragostea nu pizmuieşte;
dragostea nu se laudă, nu se umflă de
mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul său, nu se mînie, nu se
gîndeşte la rău, nu se bucură de
neleguire, ci se bucură de adevăr,
acopere totul, crede totul, nădăjduieşte
totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri
niciodată. ” ( 1 Corinteni 13:4-8)
A treia secvență
lirică:
Percepută vizual și auditiv, iubirea metamorfozează nu numai
universul, ci și sinele: „Mi-am dus mâna la sprânceană/ La
tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Versurile trimit la
raportul dintre „eu” și sine” ( Freud), subliniind transformările
profunde ale îndrăgostitului în urma impactului devastator al
iubirii. Perfectul compus al verbului„ am dus” ilustrează
caracterul irevocabil și definitiv al acestei metamorfoze.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire Instrument al cunoașterii, ca în lirica
pe-un deşert în strălucire, argheziană, „mâna” descoperă o nouă
peste care trece-alene anatomie a îndrăgostitului.Trihotomia
o leoaică arămie „ sprânceană- tâmplă bărbie”definește
cu mişcările-i viclene, diverse tipuri de cunoaștere.
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările-i viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
La nivel simbolic,„ sprânceana” preia
semnificațiile ochiului din lirica lui Lucian
Blaga, desemnând cunoașterea
contemplativă, „ apolinică„ ( Nietzche).
„ Tâmpla” este un simbol al gândirii și
definește cunoașterea rațională , logică. În
același registru, „bărbia” desemnează
cunoașterea prin Logos, dar și prin Eros. La
nivel intertextual, cele trei simboluri trimit la
universul creaței lui Ion Barbu , poetul –
matematician pentru care „roata lui Mercur„,
„roata lui Venus” și „ roata Soarelui”
reprezentau etape ale cunoașterii. În alte
interpretări, mișcarea circumscrisă în
versurile citate, desemnează jumătatea unui
cerc, semn că în absența iubirii omul este
imperfect, sau jumătatea unei inimi, semn că
fără iubire, omul nu poate atinge plenitudinea
ontologică. Ambele ipostaze sugerează
pregnant concepția androginică, preluată din
filosofia lui Platon.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările-i viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Eul îndrăgostit nu mai are percepția clară
a realității și a sinelui. Prezentul gnomic
al verbelor: „ nu...știe”, „alunecă”, „trece”
conferă sentimentului atributele
atemporalității, căci iubirea are
capacitatea de a transcede spațiul și
timpul. De aceea, metafora „deșertului
în strălucire” trimite la semnificația
biblică, iubirea definindu-se ca un
sentiment sacru și sacralizant, prin care
ființa accede la eternitate. Astfel, ființa
poetică se suprapune imaginii
îndrăgostitului, creatorul autodefinindu-
se ca un veșnic îndrăgostit de Logos.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările-i viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Secvența finală reiterează simetric
motivul leoaicei, căci ,,leoaica tânără” s-
a metamorfozat într-o ,,leoaică arămie”,
semn al maturizării, care permite
transferul din contingent în transcendent.
Metafora „ leoaică arămie” face trimitere
la conceptul grecesc „ sophia” care
înseamnă „înțelepciune”. De altfel,
poezia„ Leoaică tânără, iubirea” se
distinge prin subtilele relații de simetrie și
de opoziție stabilite la toate nivelurile
textului. În termenii psihocriticii lui Ch.
Mauron, „ leoaica” reprezintă „ metafora
obsedantă” în jurul căreia se centrează
semnificațiile de profunzime ale poeziei,
care se configurează nu numai ca un
imn incantatoriu al iubirii , dar și ca artă
poetică neomodernistă.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările-i viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Repetiția din finalul poeziei proiectează
imaginea iubirii în eternitate. Iubirea, ca
formă a spiritului, învinge timpul,
conferind energie și profunzime vieții.
Dacă în prima secvență, dimensiunea
temporală a iubirii sau a stării de
inspirație apare clar exprimată prin
adverbele „azi” și „mai demult”, în final
ea nu este clar definită, fiind exprimată
prin repetarea expresiei „înc-o vreme”,
simbol al permanentizării, al eternizării
prin Eros. În concepția poetului
neomodernist, iubirea este modalitatea
supremă de a învinge timpul și de a
reintegra ființa în eternitate. Raportată la
psihanaliza lui Freud, poezia „ Leoaică
tânără, iubirea” ar putea fi interpretată ca
o dezvoltare metaforică a triadei„ sine-
eu-supraeu”, „ conștient-subconșient-
inconștient” .
 Nivelurile
textului poetic:
Poetul neomodernist valorifică toate nivelurile de expresivitate ale
limbajului poetic. Astfel, la nivel morfosintactic, discursul poetic se
distinge prin alternarea modurilor și timpurilor verbale, delimitând astfel
planurile poetice care vizează evoluția sentimentului și cea a ființei
poetice. Frecvența conjuncției ,,și”, repetată de șase ori, conferă
fluență și continuitate„ poveștii de iubire”, susținând tiparul scenariului
erotic. Aglomerarea substantivelor concrete
precum: ,,leoaică”, ,,mână”, ,,tâmplă” și ,,bărbie” susține tendința de
textualizare verbală a realului, specifică liricii lui Nichita Stănescu. La
nivel lexico-semantic, se remarcă valorificarea câmpului lexical al
naturii, prin termeni precum: ,,ape”, ,,curcubeu”, ,,ciocârlii”
și ,,deșert”.De asemenea, poetul neomodernist valorifică termenii
aparținând câmpului semantic al
anatomiei: ,,față”, ,,mână”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă” și ,,bărbie” care
susțin pregnant metamorfozele generate de sentimental erotic.
Un efect deosebit produce polisemantismul termenului ,,fa ță”, prezent
în structurile: ,,mi-a sărit în față” și ,,m-a mușcat leoaica, azi, de față”.
La nivel stilistic, poezia se individualizează prin metaforismul excesiv
și imagismul puternic care ambiguizează sensurile, dezvoltând
multiple conotații. Metaforele insolite: ,,leoaica tânără”, ,, leoaica
arămie”, ,,curcubeu tăiat în două”, precum și
metonimiile: ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie” se asociază cu imagini
artistice inedite: ,,și privirea-n sus țâșni”, ,,și auzul o-ntâlni”, ,,și
aluneca-n neștire”care concretizează ideea poetică. În manieră
neomodernistă, Nichita Stănescu optează pentru versul liber și
limbajul plastic, neobișnuit, mizând pe spontaneitate lirică. Poezia nu
respectă canoanele tradiționale de versificație, strofele au versuri
inegale, cu rimă sporadică și ritm variabil, combinat.
Concluzie:
 ,,Leoaică tânără, iubirea” este o poezie postbelică ce ilustrează
originala concepție a poetului neomodernist despre iubire, sentiment ce
poate sta la temelia actului creator și îl poate proiecta pe om in
eternitate. Nichita Stănescu asociază iubirea unor trăiri foarte complexe,
dragostea oferind posibilitatea depășirii sinelui prin cunoașterea lumii.
Imn înălțat iubirii, dar și
artă poetică neomodernistă, poezia transfigurează perfect: ,,amestecul
ciudat de forțe din ființa lui Nichita Stănescu”, traducând: ,,un respect
aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de
real” (Eugen Simion).
Bibliografie
Caietul de clasa a XII-a

https://www.nichitastanescu.eu/opere.php#.Y-dWiXZBxEY

https://www.google.com/search?
q=nichita+stanescu&sxsrf=AJOqlzX9HbbrZAD6YjKw4Nzi
3BY9769KWw:1676111299113&source=lnms&tbm=isch&
sa=X&ved=2ahUKEwjerNmUoY39AhXS_7sIHXrlAkAQ_A
UoAXoECAEQAw&biw=1536&bih=760&dpr=1.25#imgrc=
VSifVUol1XBUKM

https://10lascoala.com/leoaica-tanara-iubirea-comentariu-
bac/
 Mulțumesc
pentru atenția
acordată!