Muzica laica in evul

mediu
Mărturii despre muzica laică (ne-
religioasă) a Evului Mediu datează din
sec. 12-13, în Franța, Spania, Italia,
Portugalia, Anglia, Ungaria, de
asemenea în principatele germanice
etc.
Creatorii muzicii de curte: trubaduri,
trouveri, minnesänger-i ș.a.
realizează circulația repertoriului într-
un teritoriu vast,

realizează schimbul de influențe –

între zone culturale, între generații,
între surse (populară–cultă–religioasă),

impun genuri și maniere

interpretative, datorită folosirii (parțial,
numai de către cei instruiți – nobilii) a
notației muzicale.
Interpreţi-creatori de
muzică laică, din Evul
Mediu:
Guillaume de Poitiers, Bernart
de Ventadorn, Raimbaut de
Vaqueiras
Chrétien de Troyes, Richard
„Inimă de Leu”, Colin Muset,
Thibaut Roi de Navarre, Adam
de la Halle, Walther von der
Vogelweide, Wolfram von
Eschenbach, Tannhäuser,
Ulrich von Lichtenstein
La începutul celui de al doilea
mileniu se afirmă plenar arta
populară şi pătrunde în cea
cultă, scrisă, a cavalerilor
medievali. Se deschide o era
nouă în cultura muzicală prin
această pregnantă manifestare a
artei laice, care va deveni un
important factor în dezvoltarea
tehnicii muzicale. Ea a existat
mereu, dar n-a fost notată,
întrucât biserica era singura care
transmitea muzica. La sfârşitul
secolului al X-lea, muzica laică ia
un avânt deosebit, înflorind în
continuare de-a lungul secolelor
In secolele XI-XIII, epoca
cruciadelor, se exalta
cavalerismul şi eroismul
seniorilor. Este şi perioada
lirismului prezent în poezia şi
muzica timpului, arta muzicală
nefiind separată de cea
poetică.Versurile vor imprima
o anumită simetrie muzicii.
Apar ample epopei şi romane
medievale, în care coexistă
proza, poezia şi muzica. Acum
începe a se reînvia literatura
veche elină.
Un drum nou în dezvoltarea
artei muzicale se întrevede
prin polifonie,prin ars
mensurabilis 'muzica
(măsurată) şi prin musica ficta
,cu aliteratii,izvorâte din
nevoia de redare veridică a
trăirii omului. Muzica laică se
infiltrează în sfera celei culte,
unde arta religioasă nu reuşea
săse mentină în limitele
stilistice impuse de estetica
ecleziastică.