Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Departamentul Istoria Românilor, Universală şi Arheologie

MOODLE
La disciplina

„STAT, SOCIETATE ŞI MENTALITĂŢI ÎN

EPOCA MODERNĂ”

Ciclul I. Licenţă
Anul de studii II, Semestrul III

Program:
Istorie

Prof. univ., dr. hab. Valentin Tomuleţ

Modernizarea şi problema conflictului
social a societăţii tradiţionale în timpul
domniei lui Petru cel Mare şi
Ecaterina a II-a

Prof. univ., dr. hab. Valentin Tomuleţ,

Universitatea de Stat din Moldova
 1. Unităţi de conţinut

• Termeni-cheie: modernizare, dvorenime,

prikazuri, reformă, Senat, dumă, şerbie;

• Rusia la hotarul sec. XVII-XVIII.

• Domnia lui Petru cel Mare. Reformarea Rusiei.
• Tendinţi de modernizare pe timpul domniei lui
Petru I.
• Absolutismul luminat al Ecaterinei a II-a.
 1. Obiective

• să definească noţiunea de „modernizare”.

• să stabilească legătura dintre „puterea de tip tradiţional“ şi
„puterea de tip raţional“ după M. Weber şi determinaţi
specificul puterii carismatice în persoana lui Petru I.
• să argumenteze locul şi rolul reformelor lui Petru I în
procesul de modernizare a Rusiei.
• să definească noţiunea de „absolutism luminat”.
• să demonstreze că Ecaterina a II era un monarh luminat.
• să determine trăsăturile de bază ale „absolu-tismului
luminat” în Rusia.
• să argumenteze teza că reformele înfăptuite de Ecaterina a
II avea tendinţe de modernizare.
• să evidenţieze particularităţile „absolutismului luminat” în
Rusia, Prusia şi Austria.
 Bibliografie selectivă
• Barber John R. Istoria Europei Moderne. –Bucureşti, 1998.
• Ciachir Nicolae. Istoria Universală modernă. Vol. I. (1642-1789); Vol. II. (1789-1919),
Bucureşti, 1998.
• Istoria Europei / Coordonator Jean Carpentier, Frangois Lebrun. –Bucureşti, 1998.
• Istoria modernă a Europei şi Americii. Vol. I. –Chişinău, 1998; Vol. II. –Chişinău, 2001.
• Le grand Atlas de l’istoire Mondiale. –Londra, 1991.
• Mureşanu Camil. Europa modernă. De la renaştere la sfârşit de mileniu. –Cluj-Napoca,
1997.
• Walersten Immanuel. Sistemul mondial modern. Vol. I-V. –Bucureşti, 1992.
• Bulei Ion, Badea-Păun Gabriel. Monarhii europeni. Marele modele (1848-1914). I. –
Bucureşti, 1997.
• Barber John R. Istoria Europei moderne. – Bucureşti, 1993.
• Ciachir Nicolae. Istoria universală modernă. Vol. I (1642-1789), Vol. II (1789-1919). –
Bucureşti, 1998.
• Tomuleţ, Valentin. Rusia între medieval şi modern (mijlocul secolului al XVII-lea –
începutul secolului al XIX-lea). În: Istoria modernă a Europei şi Americii (sfârşitul sec. al
XV-lea – începutul sec. al XIX-lea). Ediţia a II-a. Revăzută şi completată, Chişinău, 2008,
vol. I, p. 244-276,
• Tomuleţ, Valentin. Rusia între medieval şi modern. Problema genezei capitalismului
(mijlocul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea). Partea I. În: Studia
Universitatis Moldaviae, Nr. 10 (130), Chişinău, 2019, p. 149-162.
• Буганов В.И., Преображенский А.А., Тихонов Ю.А. Эволюция феодализма в России.
Социально-экономические проблемы. –М., 1980.
• История Отечества: люди, идеи, решения. Очерки истории России IX – начало XX
в. –М., 1991.
• Наше отечество. Опыт политической истории. Т.I. –M., 1991.
 Preliminarii

• Pe parcursul secolului al XVII-lea – prima jumătate al secolului

XVIII-lea, în Europa Apuseană au loc evenimente de mare
importanţă, legate de trecerea unui şir de ţări în perioada
modernizării.
• Rusia continua să rămână o tară unde feudalismul se află în
perioada de înflorire.
• Pe parcursul sec. XVII-lea, în toate sferele vieţii social-economice şi
politice a tării au avut loc transformări şi mutaţii care, în prima
jumătate a sec. al XVIII-lea au avut un salt calitativ.
• Interesele naţionale impuneau necesitatea dezvoltării rapide a
agriculturii, industriei şi comerţului, lichidării înapoierii tehnico-
economice şi culturale ale ţării.
• Pentru realizarea acestor sarcini trebuia: 1. redusa sfera de acţiunea
iobăgiei, 2. formată o piaţă liberă a muncii salariate, 3. limitate şi
desfiinţate drepturile şi privilegiile dvorenimii, 4. reorganizat
aparatul de stat, 5. creată o armată şi flotă regulată, 6. stabilite
legături economice şi culturale cu ţările din Europa Apuseană, 7.
obţinută ieşirea la mările Baltică şi Neagră etc.
• Începutul realizării acestor sarcini sa desfăşurat în timpul domniei
lui Petru I (1682-1725).
 Urcarea la domnie a lui Petru I
• După moartea ţarului F. Alekseevici (27 aprilie 1682), fapt ce a coincis cu răscoala
streliţilor din Moscova, în urma unor mari lupte în interiorul aristocraţiei feudale, în
cele din urmă vin la tron doi ţari: ţareviciul Ivan, fiul lui Al. Mihailovici (de la prima
soţie – Miloslavskaia), în vârstă de 16 ani, bolnăvicios şi debil, şi Petru în vârstă de
10 ani şi el fiu al ţarului Alexei de la a doua soţie – Narîşkina. Întrucât unul dintre
ţari era imbecil, iar celălalt – infantil, puterea ia revenit Sofiei, fiica ţarului Aleksei
din prima căsătorie, o femeie inteligentă şi favoritului ei – cneazul V.V. Goliţîn.
• Regenta ţarinei Sofia a durat şapte ani. Toate încercările ei de ai înlătura de la
domnie pe Ivan şi Petru şi a se încorona nu s-au încununat de succes. În ianuarie
1689, la vârsta de 17 ani, Petru sa căsătorit cu frumoasa Evdochia Lopuhina,
ceea ce însemna pe atunci că el a ajuns la majorat şi, prin urmare, s-a terminat
perioada de regenţă a Sofiei. Încercările de al detrona pe Petru cu ajutorul streliţilor
şi a unor boieri, o aduc pe Sofia în mănăstirea Novodevici, iar partizanii ei cei mai
fideli au fost decapitaţi ori exilaţi.
• Începutul domniei lui Petru I este bogat în evenimente foarte importante. Alături de
crearea regimentelor regulate şi însuşirea de către soldaţi şi ofiţeri a artei şi
disciplinei militare, are loc campania de la Azov, „Marea solie” în Europa Apuseană
etc. În anii 1689-1690 se formează un grup din prieteni apropiaţi ai lui Petru:
generalul P. Gordon, specialist în arta militară, F. Lefort – „ministrul ospeţelor şi
distracţiilor”, ruşii – A. Menşikov, F. Apraksin, F. Golovin, F.
Ramodanovski etc.
• Activitatea reformatoare a lui Petru I începe după întoarcerea, în 1698, din „Marea
Solie”. Măsurile luate de ţar urmau să producă unele schimbări în viaţa societăţii
ruse, asemănătoare celor din Europa Apuseană.
Petru cel Mare
 Natura reformelor…
• În istoriografie nu există o viziune unică referitor la natura reformelor lui Petru I
– mai multe şi contradictorii:
• 1. Părtaşii primii păreri (S.M. Soloviov) – poporul s-a ridicat şi a pornit în
drum, dar aştepta pe cineva; aşteptau un conducător; conducătorul a venit.
• 2. Părtaşii celei de a doua păreri (V.O. Kliucevski), formulată şi mai clar
de Miliukov – că reformele n-au avut nici o consecutivitate, deşi însemnau o
ruptură cu metodele conservative tradiţionale.
• Natura reformelor – din punct de vedere sociologic, să le urmărim în
perspectivă comparativ-istorică, de a le stabili locul nu doar în istoria rusă dar şi
istoria universală.
1. În dezvoltarea sa societatea trece prin anumite perioade de reorganizate
/restructurare internă, chemate de tendinţele obiective de reglare a relaţiilor şi
contradicţiilor sociale.
2. De aici deducem că existenţa anumitor sisteme de administrare şi modernizarea
lor este o legitate în dezvoltarea socială.
3. Sistemul administrativ devine în aşa fel un component necesar fiecărei orânduiri
sociale, ce pretinde la existenţa individuală, iar birocraţia (componenţa aparatului
administrativ) prezintă pin sine acea pătură socială care realizează funcţia
administrării.
4. Ca rezultat, reformele administrative pot fi privite ca fenomen inter-formaţional,
studierea cărora presupune metoda comparativ-istorică.
 Natura reformelor…

• În limitele teoriei raţionalizării relaţiilor sociale sociologia contemporană

distinge 3 tipuri de putere: tradiţională, raţională şi carismatică.
• Conform viziunilor lui Max Weber:
• 1. Caracter tradiţional – puterea are atunci, când ia este bazată pe
autoritatea din trecut, în baza anumitor legităţi patriarhale şi norme religioase.
• 2. Organizarea raţională – puterea are atunci, când ia se bazează pe un
sistem de legităţi şi norme, stabilite special şi cu un anumit scop, pentru această
putere. Forma raţională a puterii în mare măsură depinde de statutul
individului în sistemul organizării ierarhice – unde capătă un caracter
unificator.
• 3. Puterea carismatică – se bazează pe principiile personale ale individului
– personalităţii. În perspectiva istorică o asemenea putere se manifestă ca un tip
de putere, care are menirea de a ajuta trecerea de la forma organizării
tradiţionale, la cea raţională.
• În aşa fel fiecare reformarea sistemului politic se prezintă ca rezultat şi măsură
de rezolvare a conflictului dintre organizarea tradiţională a puterii, pe de o
parte şi cea raţională, pe de altă parte.
• Forma tradiţională de organizare a puterii de stat în diferite regiuni şi epoci
istorice are un şir de-a particularităţi.
• 1. Stabilitatea istorică a împărţirii funcţiilor în aparatul administrativ;
• 2. Caracterul divers şi nereglementat al ierarhiei posturilor şi instituţiilor;
Reflectarea puterii prin metode tradiţionale religioase.
• 3. Tipul generic şi istoric al unui asemenea sistem de organizare a puterii îl
depistăm încă în antichitate – dar se păstrează şi astăzi.
 Natura reformelor…

• Sistemul tradiţional de organizare a puterii de stat îşi are

rădăcini în normele patriarhale de administrare a domeniului regal
sau cnezesc în perioada fărămiţării feudale şi ulterior.
• Trăsătura de bază a organizării raţionale prezintă:
• 1. sistemul bazat strict pe norme şi drepturi de activitate a
instituţiilor;
• 2. forma formală a ierarhiei administrării;
• 3. prezenţa anumitor principii ce reglementează statul şi starea
materială a diferitor grupări birocratice.
• Epoca modernă determină noi corective în procesul raţionalizării
administrative.
• Dezvoltarea legăturilor economice, descoperirile geografice,
răspândirea noilor forme de comunicaţie, ştiinţele tehnice, unesc
lumea într-o unică civilizaţie, fiecare element din care se prezintă ca
o arte a sistemului.
 Modernizarea
• Prin modernizare – schimbări în structura socială, a societăţii tradiţionale.
• Statul pentru a preîntâmpina destabilizarea întregului sistem, ia rolul de reformator al
structurilor şi instituţiilor vechi sociale – rolul de sine reglator al sistemului, când
învingând forţele de frânare, activează acele elemente sociale, ce se pronunţă pentru
transformare în direcţia modernizării, luând formă ciclică – reformă sau stagnare,
evoluţie sau revoluţie.
• Însă, modernizarea aduce la conflictul social, care se manifestă la diferite nivele
diferit.
• Conflictul cuprinde întreaga societate: conflict la nivel macro: societatea se împarte
în 2 lagăre duşmănoase – părtaşii şi duşmanii reformelor. Contradicţia este una
obiectivă, că în societate sunt forţe interesate în păstrarea sistemului tradiţional şi forţe
care vor să-l schimbe. În Rusia în sec. al XVIII-lea masa de bază a populaţiei nu dispunea
de o capacitate conştientă faţă de necesitatea reformelor.
• Conflict la nivel micro – în interiorul unui grup relativ îngust, dar influent – al elitei
dominante.
• În Rusia în sec. al XVIII-lea – conflictul s-a manifestat în destabilizarea relaţiilor şi
structurilor sociale bazate pe sistemul de iobăgie – ce devine frâna în modernizarea ţării.
• Lichidarea iobăgiei ar fi însemnat restructurarea radicală a întregului sistem şi statului
propriu-zis.
• Încălcare consensului – creşterea polarizării societăţii, dvorenimea capătă un nou statul
juridic, apare burghezia.
 Modernizarea

• Răspunsul statului în perioada încălcării consensului social – este politica

absolutismului luminat.
• Drept instrument – activitatea legislativă a monarhilor luminaţi – şi a
iniţiativelor legislative.
• Baza teoretică de restructurare a relaţiilor sociale – în sec. al XVIII-lea –
doctrina dreptului natural.
• Probleme centrală – de a lămuri conflictul dintre societate şi stat, popor şi
putere, supuşi şi domnitor. Cum să asigure controlul social asupra puterii, să
pună în concordanţă suveranitatea cu drepturile poporului.
• Dreptul natural încerca să lămurească acest dualism cu ajutorul concepţiei
contractului social, de a lămuri nu atât trecutul, dar de a fundamenta şi a
expune acel viitor, ce urma să fie adus la viaţă. Expresia clasică a acestei idei şi-a
găsit exprimare în cunoscutul aforism a lui Voltaire “Dacă aveţi nevoie de legi
bune – ardiţile pe cele vechi şi alcătuiţi alele noi”.
• I.Cant a formulat acest principiu în învăţătura “imperativului categoric”, ce
presupune poziţia activă a individului în lupta pentru dreptate şi echitate
socială.
• Doctrina dreptului natural a jucat un rol important în perioada de trecere de le
medievala la modern şi este specifică ideologiei epocii iluminismului în Rusia.
 Reforma orăşenească

• Una dintre primele reforme înfăptuite de Petru I a fost reforma

orăşenească.
• Conform ucazului din ianuarie 1699, populaţia din oraşe a fost scoasă
de sub jurisdicţia voievozilor şi subordonată primăriilor eligibile,
denumite mai târziu ratuşe.
• În 1721 este înfiinţat Consiliul principal al municipiilor, iar
ratuşele din oraşele mari au fost înlocuite prin consilii municipale –
magistraturi, învestite şi cu funcţii judiciare.
• Locuitorii oraşelor au fost împărţiţi în două categorii: populaţia
regulară şi neregulară. Populaţia regulară se împărţea în două
ghilde. Din prima ghildă făceau parte marii negustori şi industriaşi, din a
doua – micii negustori şi meseriaşi. De dreptul de a alege reprezentanţi în
instituţiile municipale se bucura numai populaţia regulară.
• Consiliile municipale, ca instituţii eligibile ale oraşelor, n-au fost învestite
cu putere reală şi drepturi efective de aceea, deşi au schimbat parţial rolul
oraşelor în viaţa ţării totuşi nu au putut transforma oraşul într-o unitate
administrativă auto-dirijată de tip burghez, ca în ţările înaintate din
Europa
 Reformele în domeniul militar şi diplomatic

• În timpul lui Petru I are loc reorganizarea radicală a forţelor armate după modelul ţărilor din vestul
Europei. Petru este considerat fondatorul armatei ruse moderne.
• În Rusia se formează o armată regulată puternică, având la bază principiul anual de
recrutare în care soldaţii făceau serviciul pe viaţă.
• Micii proprietari au fost obligaţi să efectueze serviciul militar direct încă de la formarea statului rus
centralizat. Cu excepţia celor angajaţi în serviciile civile ori a celor care nu corespundeau fizic, micii
proprietari trebuiau să rămână în regimente pentru toată viaţa.
• Celelalte stări sociale, cu excepţia clerului şi negustorilor, trebuiau să se supună concentrărilor şi
recrutărilor.
• În 1715, Senatul a stabilit un regulament în baza căruia se efectua recrutarea: fiecare
gospodărie ce dispunea de 75 de iobagi prezenta un recrut pe viaţă. Acest termen a fost redus la
25 de ani abia în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Sistemului de recrutare erau supuşi
ţăranii liberi şi orăşenii.
• Au fost creată flota militară, şcoli speciale pentru pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor. Petru I a
participat la întocmirea regulamentelor militar (1716) şi naval (1721), la înfiinţarea regimentelor de
gardă de elită şi a numeroaselor regimente permanente, la includerea baionetei şi puştii cu
cremene, la instituirea ordinelor şi medaliilor. În locul artileriei învechite şi de diferite calibre a
fost fondată o artilerie modernă.
• Un merit esenţial îi revine lui Petru I în crearea marinei moderne ruse. El a lăsat succesorului
său 48 de vase mari de război şi 787 de nave mici şi auxiliare, înzestrate cu 28 mii de marinari.
• În timpul lui Petru I diplomaţia rusă se ridică la nivelul diplomaţiei vest-europene, în capitalele
europene apar consulate ruse.
• Rusia începe a promova o politică imperială, colonială, de agresiuni şi cucerire.
• În activitatea diplomatică Petru I manifestă răbdare şi supleţe. Dacă în tratatul de pace din
Westfalia (1648) „marele cneaz Moscovit” ocupa penultimul loc în lista monarhilor europeni,
înaintea principelui Transilvaniei, spre sfârşitul domniei lui Petru Rusia devine unul dintre marile
state europene.
 Reformele în domeniul industriei şi comerţului

• Reformele în domeniul industriei şi comerţului erau dictate de

necesităţile ţării, în primul rând de înarmarea şi asigurarea armatei şi
flotei.
• Un rol important în dezvoltare industriei şi comerţului îi revine statului.
Spre sfârşitul domniei lui Petru I, în Rusia au fost construite aproximativ
200 de manufacturi. În Ural se formează un mare centru industrial. Dar
dezvoltarea industriei mergea pe calea de păstrare şi lărgire a
manufacturii iobăgiste, folosirii cât mai vaste a muncii ţăranilor iobagi.
• Petru I acordă o mare atenţie comerţului de stat. Este implementat
monopolul de stat în vânzarea sării şi tutunului, în exportul pieilor,
cânepei, inului, cerealelor, carbonatului de potasiu, icrelor etc.
• Negustorii erau impuşi să vândă statului o parte din mărfuri. În ţară se
păstrau vămile interne. În 1719 monopolul de stat în vânzarea mărfurilor
ce se bucurau de cerere pe pieţele europene a fost lichidat, ceea ce a
contribuit la creşterea capitalului comercial şi la extinderea comerţului
extern.
• Pentru a susţine industria manufacturieră, Petru I folosea pe larg
politica protecţionist-mercantilistă ce avea scopul de a proteja
manufactura rusă de concurenţa mărfurilor străine.
• Tariful vamal din 1724 stabilea taxe vamale înalte (50-75% din costul
mărfii) la mărfurile de import dacă acestea se fabricau în cantităţi
suficiente la manufacturile din Rusia şi scutea importul mărfurilor de
plata vămii.
Rusia în prima jumătatea a sec. al XVIII-lea
 Reformele în domeniul fiscal

• Implicarea Rusiei în războiul îndelungat cu Suedia cerea enorme mijloace

băneşti. În timpul războiului Petru I căuta mijloace de a mări încasările în
vistierie.
• Sânt bătuţi bani de aramă în locul celor de argint, sunt stabilite noi
impozite.
• Recensământul efectuat în anii 1718-1724, aşa-numita evaluare a populaţiei
care trebuia să plătească impozitul pe cap de locuitor, a arătat o reducere a
numărului curţilor impozitare.
• De aceia, Petru I implementează impozitul pe „suflet” de sex masculin,
indiferent de vârstă – capitaţia, care a înlocuit impozitul pe gospodărie şi pe
terenul cultivat.
• Noua taxă era plătită în bani şi constituia 70-80 copeici pentru un ţăran iobag şi
1 rublă 20 copeici pentru fiecare ţăran liber şi orăşean. Proprietarii erau
răspunzători de achitarea taxelor de către iobagi.
• Suma totală a prestaţiilor în bani, percepute de la populaţie a sporit în perioada
1680-1724 de 2,7 ori, suma impozitelor directe de 3,7 ori.
• În 1727 impozitul pe cap de locuitor a fost mai mare ca cel pe gospodării în 1724
cu 28,6%, iar împreună cu impozitele extraordinare – cu 64,3%.
 Reformele în domeniul administraţiei de stat
• În timpul domniei lui Petru Iau fost realizate o serie de reforme legate de restructurarea organelor
centrale şi locale ale puterii de stat şi administraţiei.
• Ca model în înfăptuirea reformei administrative Petru I foloseşte instituţiile suedeze, dar le
adaptează la particularităţile Rusiei. La baza acestui model se afla ideea potrivit căreia fiecare
dintre cele patru stări sociale principale urma să-şi exercite funcţiile: ţăranii – să lucreze
pământul, meseriaşii şi negustorii – producă mărfuri şi să facă comerţ, preoţimea – să
propage ideile religioase, dvorenii – să satisfacă serviciul militar şi civil.
• Ţinând cont de faptul că serviciul militar a fost separat de cel civil, aparatul de stat, creat pe timpul
lui Petru I era , în primul rând, un aparat militaro-birocratic.
• Înfăptuirea reformelor aparatului de stat include două etape. Prima cuprinde anii 1699-
1711 – de la crearea palatei Burgomiştilor sau Ratuşii, până la instituirea Senatului. Reformele
administrative din cadrul acestei etape se înfăptuiau în grabă, fără un plan strict determinat.
Etapa a doua are loc după terminarea Războiului Nordic şi se înfăptuieşte în baza
studierii administraţiei ţărilor europene şi cu participarea juriştilor străini.
• Organul suprem al puterii executive şi judiciare devine Senatul, instituit în 1711, în timpul
campaniei împotriva Turciei, în locul Dumei boiereşti, alcătuit din 9 persoane, care urma sa
conducă ţara în lipsa ţarului. Membrii senatului erau numiţi de ţar. Din 1722, în fruntea senatului
se afla procurorul general, căruia i se atribuia controlul asupra activităţii tuturor instituţiilor
guvernamentale.
• În 1717-1718, in locul prikazurilor au fost instituite 12 colegii. Spre deosebire de prikazuri,
funcţiile colegiilor au fost strict delimitate , împărţite în anumite ramuri şi subordonate Senatului.
• Fiecare colegiu avea un preşedinte, un vicepreşedinte, patru consilieri, patru asesori, un procuror,
un secretar şi un funcţionar de birou. În instituirea colegiilor Petru I a fost influenţat de exemplul
suedez şi după părerea unor istorici, de sfatul lui Leibniz. Se consideră că guvernarea prin
intermediul colegiilor asigura o mai mare varietate şi schimb de opinii, deoarece deciziile
depindeau de votul majoritar şi nu de voinţa unei singure persoane şi că, în felul acesta, se asigura
o rezolvare mai corectă şi adecvată a diferitelor probleme de stat.
 Reformele în domeniul administraţiei de stat

• În 1708-1709 ţara a fost împărţită în opt gubernii (Arhanghelsk,

Petersburg, Moscova, Smolensk,Kiev, Kazan, Azov şi Siberia),ulterior
zece şi in cele din urmă 11. Ele erau cârmuite de un guvernator numit de
ţar şi învestit cu putere executivă şi judiciară.
• În 1719 guberniile au fost împărţite în 50 de provincii, în frunte cu
voievozii.
• Provinciile au fost divizate în districte (judeţe), administrative de
comisari. În 1724 ţara a mai fost împărţită în districte militare, în care
erau cazate unităţi militare.
• În 1722 a fost instituită o ierarhie strictă a „rangurilor”, care
cuprindea cele 14 gradaţii, în ordine ierarhică şi puteau fi obţinute în
serviciile: militar, civil şi de la curte, ce deschidea cale liberă ofiţerilor şi
funcţionarilor nedvoreni în pătura dvorenească.
• „Tabelul rangurilor”, a făcut posibilă avansarea în toate serviciile: cei
care ajungeau până la al optulea rang în serviciul civil sau la al zecelea în
serviciul militar, primea titlul ereditar de dvorean, obţinând şi toate
privilegiile acordate acestei stări sociale. În oraşe au fost organizate
unităţi de poliţie.
• Instituţiile create de Petru I au existat o perioadă îndelungată:
guberniile – până în 1924-1929; Sinodul – până în 1918;
Senatul şi „Tabelul rangurilor”- până în 1917; capitaţia – până
în 1887 şi colegiile până în 1802
Rusia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea
 Reforma bisericească
• Reforma bisericească a ocupat un loc deosebit în încercările lui Petru I de a
moderniza Rusia.
• Reforma a fost generată nu doar de atitudinea ţarului faţă de călugări şi slujitorii
bisericeşti, ci şi de situaţia care se crease în cadrul bisericii ruse.
• După moartea , în 1700, a patriarhului Adrian, îndrumat de A.A. Kurbatov (fost
iobag al boierului B.P. Şeremetiev), care se ocupa de căutarea mijloacelor
financiare pentru a completa vistieria statului, Petru I nu permite alegerea unui
nou patriarh.
• El cunoştea destul de bine istoria luptei pentru putere a tatălui său, AL. Mihailovici
şi patriarhului Nikon. Ştia şi despre atitudinea negativă a majorităţii clerului faţă de
transformările sale. Ca urmare administrarea treburilor bisericeşti a fost
încredinţată mitropolitului din Reazani – S.T. Iavorski.
• Abia în 1721, aşa-numitul Regulament spiritual, scris de arhiepiscopul T.
Prokopovici, stabilea o nouă organizare a bisericii ruse.
• Patriarhul era înlocuit de Sfântul Sinod, alcătuit din 10, iar mai târziu din 12 clerici.
Activitatea Sfântului Sinod era efectuată de un ober-procuror care era o persoană
laică, împuternicită a fi, în baza instrucţiunilor, „ochiul suveranului”, similar
procurorului general al Senatului.
• Membrii Sfântului Sinod depuneau jurământul de credinţă familiei domneşti, se
obligau să apere interesele de stat, iar suveranul era recunoscut ca judecător
suprem in treburile bisericeşti.
• N. Riasanovsky consideră că reforma bisericească înfăptuită de Petru I era de
tradiţie vestică şi nu moscovită sau bizantină. În mod deosebit, ea încerca să
reproducă relaţia dintre biserică şi stat din ţările luterane nord-europene. Deşi nu a
făcut din Rusia o ţară bizantină şi nici casaro-papistă căci împăratul nu a obţinut
nici o autoritate în problemele de credinţă,reforma a dat totuşi guvernului puterea
de a exercita un control efectiv asupra organizării averilor şi politicii bisericeşti
 Reformele în sistemul social
• Petru I consolidează esenţial structura esenţială
existentă. Ţărănimea a fost împărţită în două categorii:
iobagi şi de stat. Dreptul de şerbie a fost întărit.
• Oamenii posadelor au fost împărţiţi în ghilde, iar
meşteşugarii au fost uniţi în bresle.
• Acordarea dreptului de autoadministrare negustorilor
şi meşteşugarilor, prin intermediul magistratelor avea
drept scop de a-i supune aparatului de stat.
• Clerul care, în persoana patriarhului pretindea la o
anumită împărţire a puterii cu ţarul, a fost transformat
într-o structură administrativă, în frunte bisericii a fost
pus colegul clerical – Sinodul, ce era condus de un
reprezentant al ţarului – ober-procurorul.
• Aceste măsuri ale lui Petru I au contribuit la
constituirea monarhiei absolute în Rusia, la întărirea
statului autocrat şi a puterii dvoreneşti.
 Reformele în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii
• Dezvoltarea economică, perfecţionarea aparatului de stat crearea armatei şi flotei
regulate impuneau reforme şi în domeniul culturii.
• În decembrie 1699 este emis ucazul de trecere la sistemul de cronologie
european, de la naşterea lui Hristos, care prevedea începerea noului an nu de la 1
septembrie, ci de la 1 ianuarie.
• Sunt înfiinţate şcoli laice elementare, prin care se instituia învăţământul primar.
Apar şcoli speciale superioare de artilerie, de ingineri, de medicină, de navigaţie.
• În 1703 a apărut de sub tipar Aritmetica de L.F. Magniţki.
• Din 1708 este pus în aplicare un nou sistem de caractere grafice laice. Începând
cu 1699 sânt fondate mai multe tipografii, la care timp de un sfert de veac au
văzut lumina tiparului peste 600 de cărţi.
• În 1714 s-a deschis prima bibliotecă ce a servit drept bază pentru biblioteca
Academiei de Ştiinţe.
• Pe timpul lui Petru I este tipărit primul ziar rus, a fost înfiinţat primul muzeu –
„Kunstkamera”, în oraşele mari şi armată au fost deschise farmacii, în Moscova a
fost organizat teatrul, fondată Academia de Ştiinţe la Petersburg (1724),
înfăptuite inovaţii în ştiinţă şi tehnică, scrise un şir de lucrări substanţiale în
domeniul istoriei; instituite aşa-zisele „asamblee” (baluri) cu prezenţa obligatorie
a femeilor, s-a schimbat modul de trai al populaţiei etc.
• Reformele educaţionale şi culturale ale lui Petru I sa-u dovedit a fi cele mai
durabile dintre toate, căci ele au pornit Rusia în mod ferm şi irevocabil în direcţia
vestului.
Rusia la sfârşitul sec. XVII – anii 60 ai secolului al XVIII-lea
 Însemnătatea reformelor

• Înfăptuind reformele, Petru I a asigurat transformarea Rusiei în una dintre cele mai
puternice ţări din Europa. Cu toate acestea, el nu a putut să orienteze Rusia pe calea
dezvoltării accelerate economice, politice şi sociale, excepţie făcând dezvoltarea armatei,
flotei, industriei şi culturii. Petru I a creat un nou aparat de stat, care a întărit autocraţii şi
forţa militară.
• În istoriografia contemporană există două opinii contradictorii cu privire la reformele
efectuate de Petru I. Unii istorici văd reformarea Rusiei de către ţar ca o serie sau mai
degrabă ca un conglomerat de măsuri luate ad-hoc şi impuse pentru a satisface necesităţile
de moment , mai ales interesele Războiului Nordic. Alţi istorici dimpotrivă , aceeaşi
activitate o consideră ca finalizarea unui program cuprinzător, complet nou şi bine integrat.
Din multe puncte de vedere, prima opinie pare mai aproape de realitate.
• La întrebarea dacă Petru I putea să ducă Rusia pe calea modernizării, în literatura
contemporană întâlnim un răspuns negativ. Dar unii cercetători consideră că asemenea
alternativă există – elemente noi capitaliste se dezvoltau în Rusia, iar în Europa unele ţări
deja trecuse pe calea modernizării – Olanda, Anglia şi Franţa. Însă în pofida acestui fapt,
Petru I putea doar să continue reformele care au fost începute de predecesorii sau şi
orientate spre întărirea sistemului feudal. Totuşi reformele lui Petru au avut o mare
importanţă pentru Rusia.
• Unul dintre cei mai importanţi specialişti în istoria Rusiei, N. Risanovsky, profesor la
„University of California”, Berkeley, consideră că o apreciere echilibrată a reformelor lui
Petru I „trebuie să cuprindă şi ceva di celălalt punct de vedere. Deşi Petru cel Mare a fost
preocupat în perioada domniei lui de marele Război Nordic şi deşi a trebuit să sacrifice
multe alte lucruri pentru a fi victorios, reformarea Rusiei nu s-a limitat, în nici un caz, la
nişte măsuri rapide şi întâmplătoare, menite a susţine eforturile de război. Petru de fapt a
dorit să occidentalizeze (europenizeze - n.n.) şi să modernizeze întreaga administraţie,
societate, viaţă şi cultură rusă, şi cu toate că rezultatele eforturilor sale s-au dovedit a fi
destul de departe de acest scop măreţ, că ele nu au fost total eficiente, că au rămas goluri
enorme, planul de bază iese la iveală totuşi cu destulă claritate. Ţările din Vest au constituit
un model pentru ţar. Deşi reformatorul nu era un teoretician, el a avut darul unui vizionar.
Cu grandoarea şi optimismul care-l caracterizau, el prefigura imaginea unei ţări moderne,
puternice, prospere şi civilizate , şi şi-a dedicat viaţa acestei imagini”.
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a
• După moartea lui Petru I, cel de-al doilea sfert al secolului al XVIII-lea este caracterizat ca
perioada loviturilor de palat. La tron s-au perindat mai mulţi domnitori,în marea
majoritate femei,copii şi chiar sugari – Ecaterina I (1725-1727), Petru II (1727-1730), Ana
Ivanovna (1730-1741), Ivan Antonovici (1740-1741), şi Elizaveta Petrovna (1741-1762).
• Substituirea domnitorilor în urma loviturilor de palat n-a schimbat puterea de stat, ci a dus
la schimbarea domnitorilor instituţiilor de stat şi, respectiv, componenţei grupării
dvoreneşti dominante.
• S-a schimbat numai rolul şi importanţa politica a Senatului care, pe parcursul secolului al
XVIII-lea, se transformă din instituţie politică în instituţie administrativ-judiciară.
Tendinţa de concentrare, birocratizare şi militarizare a puterii de stat este specifică şi
acestei perioade, însă nu atât de evident.
• La începutul descompunerii orânduirii feudale statul, în scopul prevenirii destabilizării
întregului sistem, este impus să-şi asume rolul de reformator activ al structurilor sociale şi
al instituţiilor de stat de altădată. Se are în vedere un fel de autoreglare a sistemului când el,
învingând forţele de frânare, activizează elementele sociale ce se pronunţă pentru reforme
în sensul modernizării societăţii.
• Acesta, la rândul său, poate contribui la apariţia unui conflict social care, în principiu, este
capabil să cuprindă întreaga societate, schimbând-o în două direcţii diametral opuse –
părtaşii şi duşmanii reformelor.
• În Rusia, în secolul al XVII-lea majoritatea populaţiei nu dispunea de capacitatea de a avea
o atitudine conştientă faţă de modernizare şi de aceea o percepea ca pe ceva străin.
• Prezenţa acestui conflict se exprimă prin destabilizarea relaţiilor şi structurilor dominant
tradiţionale, al căror nucleu îl constituia iobăgia, care devine în această perioadă principala
piedică în procesul de modernizare a tării. Distrugerea instituţiilor feudale însemna
schimbarea radicală a întregii societăţi şi a statului feudal. Pe parcursul unei perioade
îndelungate, în relaţiile sociale din societatea rusă se statorniceşte un consens, care din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea începe treptat să se destabilizeze pe seama creşterii
polarizării sociale şi a izolării stărilor sociale de bază, a evoluţiei dvorenimii, care într-o
perioada scurtă obţine un nou statut juridic.
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a

• Un rezultat direct al dezvoltării social-economice rapide a ţărilor din Europa Apuseană şi al lichidării
consensului dintre putere şi societate, în interiorul ţării, este apariţia politicii absolutismului luminat.
În această perioadă, instrumentul de bază în reglementarea relaţiilor sociale îi revine activităţii
legislative a monarhilor ”luminaţi”.
• Reprezentant-tipic al politicii absolutismului luminat în Rusia a fost Ecaterina cea Mare (1762-1796).
• Personalitatea şi caracterul ei (până la creştinare – Sofia Frederick August, din micul principat
german Anhalt-Zerbst) au impresionat pe mulţi contemporani. Era foarte inteligentă, poseda un
talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ şi o intuiţie remarcabilă, energie
neobosită şi o voinţă de fier.
• Ecaterina II era o persoană hotărâtă, curajoasă şi optimistă; credea că poate învinge toate obstacolele
ce îi stau în cale. Stăpânirea de sine , amabilitatea în discuţii şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi
a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale împărătesei.
• Pe lângă calităţile sale formidabile, Ecaterina II a avut şi anumite slăbiciuni. Astfel, hotărârea şi
curajul o făceau, de cele mai multe ori, să devină nemiloasă, ambiţia devenea orgoliu, aşa cum
orgoliul devenea ambiţie, abilitatea în propagandă ajungea până la minciună, egoism şi neîncredere.
Ambiţia era principiul de bază în toate activităţile sale şi singurul lucru care conta.
• Femeie destul de cultă, deşteaptă, ambiţioasă şi făţarnică, politician isteţ şi diplomat iscusit, ea
înţelegea că a conduce ţara în mod despotic, ca Petru I, în noile condiţii este imposibil.
• De aceea îşi camuflează politica iobăgistă, prodvorenească în forma „absolutismului luminat”,
caracteristic pentru statele cu un nivel relativ scăzut de dezvoltare a capitalismului, unde
dvorenimea deţinea în mâinile sale întreaga putere de stat, îşi păstra drepturile politice şi privilegiile
economice (Prusia, Austria).
 Istoriografie

• Printre cei care au scris despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, şi au

tratat în lucrările sale şi aspectul absolutismului iluminat al reginei,
îi putem menţiona pe Robert K. Massie [1], pe Jean des Cars [2],
Henri Troyat [3], Ion Iachim [4], cât şi istorici ruşi, cum ar fi: P.C.
Borzakovski [5], N.I. Pavlenko [6]. Aceşti istorici au relevat şi au
analizat în lucrările lor despre diverse subiecte, probleme şi teme
legate de istoria Rusiei în epoca modernă, printre care au tratat ca
subiect şi temă de cercetare aparte iluminismul şi despotismul
luminat al Ecaterinei a II-a.
•
[1] Robert K. Massie (n. 1929 - d. 2019) a fost un istoric cu renume mondial, distins cu
premiul Pulitzer. Printre cele mai renumite cărţi ale sale se regăsesc celebrele „Catherine the
Great”, „Nicholas and Alexandra”, „The Romanovs”, „Dreadnought”, „Castles of
Steel” şi altele.
• [2] Născut la Paris în 1943, Jean des Cars este un scriitor, istoric şi jurnalist francez,
colaborator la Paris Match, Figaro Magazine și Jours de France.
• [3] Henri Troyat (n. 1911 – d. 2007) născut Lev Aslanovici Tarasov a fost un romancier și
istoric francez de origine rusă, membru al Academiei Franceze, laureat al unor premii majore,
membru al mai multor ordine şi medalii.
• [4] Ion Iachim (n. 1 ianuarie 1950, Cornova, raionul Ungheni, Republica Moldova) este un
prozator, publicist, profesor de limba şi literatură română. Este membru al Uniunii Scriitorilor
din România
• [5] Piotr Borzakovski – a fost un pedagog rus şi istoric
• [6] P.I. Pavlenko (n. 1916 – d. 2016) a fost un istoric şi scriitor rus. Specialist în Istoria Rusiei
din secolul a XVII-lea şi al XVIII-lea. Doctor în istorie.
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a
• În istoriografia contemporană rusă exista mai multe opinii privind politica
„absolutismului luminat”. Unii istorici consideră că această politică este un
rezultat al echilibrului de forţe dintre dvorenime şi burghezie, o politică de
susţinere a industriei şi comerţului , de satisfacere a revendicărilor burgheziei în
curs de apariţie, calificând-o în cele din urmă drept o evoluţie a autocraţiei
spre monarhia burgheză.
• Alţi istorici, dimpotrivă, consideră politica „absolutismului luminat”drept o
politică promovată de autocraţie în condiţiile când iobăgia a întrat in
etapa de descompunere. Măsurile întreprinse de autocraţie erau orientate
spre conservarea şi consolidarea sistemului feudal.
• Politica”absolutismului luminat” se baza pe ampla utilizare a concepţiilor
politice, economice şi filosofice ale iluminiştilor, din care era exclusă esenţa
antifeudală. Principiul de bază al „absolutismului luminat” a fost politica de
manevrare şi camuflare prin fraze pompoase.
• Contradicţia de bază a „absolutismului luminat” constă în neputinţa de a rezolva
conflictul dintre sarcini şi mijloace, de a le atinge – idealul consensului social,
pe de o parte, şi dominaţia forţată – armata, birocraţia şi poliţia – pe de altă
parte.
• Toate aceste trăsături, în mare măsură sânt specifice politicii Ecaterinei II.
Urcând la tron, ea a confirmat preconizările Manifestului despre libertăţile
dvorenimii, acordându-le în decurs de 34 de ani imense posesiuni de pământ şi
800 mii de ţărani. În februarie 1764 ea înfăptuieşte secularizarea
pământurilor bisericeşti,lipsind biserica de puterea economică, iar mai mult
de 1 mil. de ţărani mănăstireşti au fost trecuţi în jurisdicţia colegiului economic.
La începutul domniei Ecaterinei II iobăgia atinge apogeul: în 1765 moşierii
primesc dreptul de a-i deporta pe ţărani la munci silnice, iar în 1767, ţăranilor li
sa interzis să aibă pretenţii faţă de moşier..
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a

• În 1873 a fost constituit juridic dreptul de iobăgie în Ucraina din partea stângă a
Niprului. Curtea imperială era una dintre cele mai luxoase din Europa. Pentru
întreţinerea ei se cheltuiau 13% din bugetul de stat (pentru învăţământ – 1,7% ).
• Mijloace colosale erau alocate pentru satisfacerea direcţiilor prioritare de
politică externă şi a numeroaselor războaie, pe care le purta Ecaterina. În
vistieria de stat permanent nu ajungeau bani.
• Pentru acoperirea deficitului bugetar, din 1769 au început să fie puşi în
circulaţie banii de hârtie (ruble asignate) şi împrumuturile ţărilor
străine. Datoria externă a Rusiei la sfârşitul secolului constituia 33,1 mil. ruble.
• Una dintre măsurile „absolutismului luminat” a fost convocarea in 1767 a unei
Comisii legislative pentru întocmirea unei noi Pravile. Convocarea Comisiei a
fost precedată de pregătirea de către Ecaterina II a unei voluminoase
Instrucţiuni pentru deputaţi, în care erau analizate cele mai importante
probleme politico-juridice ale orânduirii de stat şi sociale, precum şi sarcinile de
bază în politica internă.
• La baza instrucţiunii au stat ideile iluminiştilor Voltaire, Montescuieu, Beccaria,
Bielfeld etc.
• Ecaterina II a adaptat şi nu a copiat ideile iluminiştilor. Ea le utiliza conform
intereselor sale politice sau le schimba radical când le aplica realităţilor ruseşti.
• Astfel, ideea divizării puterilor în Anglia în executivă, legislativă şi
judecătorească, expusă de Montescuieu, era privită de Ecaterina II ca un sistem
menit să asigure buna funcţionare a autocraţiei ruse. Ea credea că autocraţia
este singura formă de guvernământ acceptabilă pentru Rusia. .
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a

• Comisia legislativă, instituită de Ecaterina II, se deosebea de cele precedente prin

faptul că era mai reprezentativă – dreptul de a alege deputaţii l-au primit dvorenii
(câte un deputat din fiecare judeţ), instituţiile de stat centrale (câte un deputat de la
fiecare instituţie), orăşenii (câte un deputat din fiecare oraş), ţăranii de stat şi
ţăranii economici (câte un deputat din fiecare provincie), aleşi după principiul trei
trepte: satul – judeţul – provincia, minorităţile naţionale (câte un deputat).
Ţăranii iobagi, care constituiau majoritatea populaţiei ţării şi clerul au fost lipsiţi de
acest drept.
• Comisia de codificare şi-a început lucrările la 30 iulie 1767. La lucrările comisiei au
luat parte 564 de deputaţi , 28 – numiţi şi 536 – aleşi. Deputaţii numiţi reprezentau
instituţiile de stat centrale, iar cei aleşi erau delegaţi din diferite categorii sociale ale
populaţiei din imperiu: 161 (28,5%) – reprezentanţi ai proprietarilor de pământ,
208 (36,9%) – ai orăşenilor, 79 (14%) – ai ţăranilor de pe pământurile statului şi 88
(15,6%) – ai cazacilor şi minorităţilor naţionale. Dacă luăm în consideraţie faptul că
deputaţii numiţi erau dvoreni, iar în unele oraşe şi ţăranii de pe pământurile
statului alegeau deputaţi dvoreni, atunci constatăm că ponderea dvorenilor în
Comisia legislativă, care constituiau doar 0,6% din numărul total al populaţiei ţării,
era destul de mare, ceea ce a determinat caracterul activităţii acestui organ.
• Lucrările Comisiei i-au demonstrat Ecaterinei II nu numai interesele şi aspiraţiile
diferitelor stări sociale, ci şi divergenţele acute dintre ele în soluţionarea diferitelor
probleme. Dvorenii stăteau la straja drepturilor şi intereselor lor. Lucrările
au continuat cu anumite întreruperi până în decembrie 1768, când sub pretextul
războiului cu Turcia ,Comisia a fost dizolvată. Până atunci ea a elaborat un număr
mare de documente (mai mult de 1500), ce reflectau întreg spectrul de contradicţii
specifice Societăţii ruse. Conflictul dintre dvorenime şi ţărănime, îndeosebi cea
iobagă, devine contradicţia de bază a epocii, exprimată prin diverse tulburări şi
răscoale ţărăneşti generate de creşterea rentei, boierescului şi dijmei, aparatului
administrativ-poliţienesc la periferii etc.
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a
• Lucrările Comisiei au demonstrat prezenţa conflictului şi în interiorul clasei dominante, conflict
exprimat printr-o luptă acută între trei curente de bază: conservatori, reformatori şi
liberali. Aripa radicală de dreapta (M.M. Şcerbatov) insistă asupra păstrării orânduielilor
existente. Deputaţii mai radicali (G. Korobin şi Ia. Kozelscki) propuneau să se limiteze
legislativ boierescul şi dijma, ţăranilor să li se acorde dreptul de proprietate mobilă. Grupa
radicală care nu a avut posibilitatea să se exprime deschis, s-a format în afara Comisiei de
codificare (A. Polenov, N. Novikov, A. Radişcev) şi se pronunţa pentru lichidarea iobăgiei.
• Activitatea comisiei legislative a fost tratată negativ de istoriografia sovietică, fiind privită mai
mult ca o măsură propagandistică, în scopul proslăvirii împărătesei.
• Într-adevăr, Comisia legislativă nu şi-a atins scopul principal, din care cauză codificarea legilor
nu s-a înfăptuit. Funcţionarea comisiei s-a dovedit a fi greoaie, pregătirile preliminare –
insuficiente, iar componenţa ei destul de pestriţă şi necompetentă (din punct de vedere al
pregătirii juridice) pentru a rezolva probleme atât de complicate.
• Şi totuşi câteva momente pozitive în activitatea comisiei legislative pot fi evidenţiate.
Instrucţiunile scrise, date delegaţiilor din partea electoratului şi discuţiile din cadrul Comisiei i-
au oferit Ecaterinei II posibilitatea de a înţelege mai bine societatea rusă din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea.
• Ulterior, în elaborarea legislaţiei, administraţia imperială va ţine cont de multe dintre
doleanţele deputaţilor din partea dvorenilor şi oraşelor, expuse in cadrul şedinţelor Comisiei
legislative. Activitatea Comisiei legislative a contribuit la răspândirea în Rusia a ideilor
Iluminismului francez.
• Rolul de bază în propagarea acestor idei i-a revenit Nacazului sau Instrucţiunilor pe care
Ecaterina II le-a întocmit pentru comisia legislativă: din 1767 şi până în 1797 ele au fost
reeditate de şapte ori, cu un tiraj de până la 5 mii de exemplare fiind citite şi discutate în
instituţiile de stat. Şi în cele din urmă, activitatea Comisiei legislative a întărit poziţia la tron a
Ecaterine II.
• În 1766, din iniţiativa Ecaterinei II Societatea economică liberă anunţă un concurs
pentru cea mai reuşită lucrare în problema împroprietăririi şi limitele acestui drept. Dar, şi de
data aceasta, împărăteasa a folosit ideile iluminiştilor francezi, germani şi ruşi numai în scopul
politicii demagogiei sociale, nerezolvând problema ţărănească (Câştigă Beard de la Beiu).
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a
• Războiul ţărănesc, de sub conducerea lui E. Pugaciov a scos la iveală slăbiciunea guvernării
locale, incompatibilitatea ei de a păstra „liniştea” cu forţele proprii. Noul sistem de guvernare
locală (reforma regională) implementat de Ecaterina II în 1975 avea scopul de a întări
administraţia locală, a distribui mai clar puterea şi funcţiile, precum şi scopuri fiscale. În locul
împărţirii teritoriului Rusiei în gubernii, provincii şi districte existente anterior, ţara a
fost împărţită doar în gubernii şi districte. La baza cărora a stat numărul populaţiei
contribuabile: în gubernie trebuiau să locuiască 300-400 mii de persoane, în districte (gubernia
era împărţită în 10 districte) – 20 – 30 de persoane de gen masculin.
• Ca urmare, în urma înfăptuirii reformei, în locul celor 23 de gubernii au fost create 50. În frunte
administraţiei regionale era numit nameştnicul sau guvernatorul-general , care conducea
2-3 gubernii, acestea fiind administrate de către guvernatori. Organul executiv al guvernatorului
era administraţia gubernială, care supraveghea activitatea instituţiilor locale şi a persoanelor
responsabile (funcţionarilor). Ecaterina a încercat să separeu funcţiile legislative, executive
şi judecătoreşti, fără a diminua controlul suprem din partea administraţiei imperiale.
• Reforma guvernării locale a îndeplinit visul de altă dată al dvorenilor de a-şi crea instituţiile
corporative şi sociale proprii. În ţară încep să se formeze instituţiile corporative a două stări
sociale de bază:dvorenii şi orăşenii, deşi nu în limitele întregului imperiu, ci în cadrul celei mai
mici unităţi administrative – districtul şi oraşul. Astfel importanţa reformei nu se limitează doar
la perfecţionarea aparatului de stat,ea a avut enorme urmări sociale.
• Reforma a mărit considerabil numărul funcţionarilor – posturile superioare şi mijlocii
din administraţia gubernială şi de district se completau din rândurile dvorenilor – în special al
ofiţerilor în rezervă. Anumite privilegii au obţinut şi orăşenii, îndeosebi negustorii bogaţi.
Orăşenii au obţinut instituţii elective proprii.
• Reforma guvernării locale a contribuit la creşterea numărului de oraşe aproximativ de două
ori: toate punctele unde era dislocată administraţia gubernială şi de district au fost transformate
în oraşe, iar populaţia acestora – în mici burghezi şi negustori. Pe harta Rusiei au apărut 216
oraşe noi. Deşi o bună parte a populaţiei din aceste oraşe continuă să se ocupe cu agricultura, în
marea majoritate a oraşelor au avut loc schimbări de ordin calitativ: oraşele se transformă în
centre administrative, economice şi culturale. Reforma a unificat sistemul administrativ local de
pe teritoriul întregii ţări, ceea ce a contribuit la lichidarea fostelor autonomii de la periferii..
 Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a

• Prima lovitură au primit-o cazacii zaporojeni, dintre care mulţi se pronunţau împotriva sistemului de
şerbie. Acest eveniment s-a desfăşurat la începutul lui iunie 1775, când armatele generalului P.A.
Tekelli, reîntorcându-se din campania împotriva Turciei, au atacat prin surprindere Secia Zaporojană
şi au distrus-o.
• Mai târziu a fost deschisă calea spre integrare a Ucrainei în componenţa Imperiului Rus. Problemele
Ucrainei au fost transferate de la colegiul Afacerilor Externe la Senat, ceea ce însemna că Ucraina este
parte integrată a Rusiei.
• După încheierea păcii de la Iaşi (1791) majoritatea cazacilor zaporojeni au fost strămutaţi în Kuban.
• La începutul anilor 80 ai secolului al XVIII-lea în Ucraina din partea stângă a Nistrului a fost înfăptuită
reforma guvernării locale: teritoriul a fost împărţit în gubernii şi districte identice cu cele existente în
restul imperiului. Toate centrele militare, ce aminteau de fosta autonomie a Ucrainei (drapelele,
ştampilele etc.) au fost aduse în Sankt Petersburg. Astfel au fost lichidate reminiscenţele autonomiei
Ucrainei şi elementele ce reprezentau identitatea naţională.
• Unele schimbări în situaţia juridică a principalelor stări sociale au fost înfăptuite în timpul domniei lui
Pavel I (1796-1801).
• Venind la tron, Pavel I anulează multe legi adoptate de Ecaterina a II-a. Emite ucazul privind
micşorarea boierescului până la trei zile, ceia ce este considerat de unii istorici ca o primă încercare de
a limita iobăgia în domeniul dreptului de stat, restabileşte colegiile şi legea cu privire la moştenirea
tronului (1797) etc.
• Tendinţa de modernizare a societăţii, ca tendinţă obiectivă a dezvoltări sociale, ce ciocneşte în Rusia în
a doua jumătate a sec. a XVIII-lea, de un obstacol invincibil – dreptul de iobăgie şi instituţiile sociale şi
politice legate de acest drept.
• Încercările Ecaterinei a II-a de a aplana acest conflict au contribuit şi mai mult la întărirea poziţiilor
dvorenimii. Problema reformelor rămâne una de bază în politica guvernamentală a ţarismului la
începutul sec. al XIX. .