SIMULACRELE MEGALITICE ALE DIVINITATILOR PRIMITIVE PELASGE Un alt gen de monumente megalitice ale Daciei si care ne deschid o vasta

perspectiva asupra vietii morale preistorice de la nordul Dunarii de jos, sunt simulacrele arhaice ale divinitatilor primitive, sapate de regula in stanca vie pe varfurile muntilor, ori pe culmile si pe coastele dealurilor. Unele dintre aceste sculpturi preistorice sunt atat de rudimentare, atat de batute de vant, de lumina si de ploi, incat ne apar astazi mai mult ca niste simple columne brute, iar altele vazute mai ales din departare ne prezinta , mai mult sau mai putin, o asemanare cu figura omului. Principele Cantemir, in Descrierea Moldovei, scrisa pe la anul 1716, ne-a lasat urmatoarele notite arheologice despre una din cele mai importante si mai colosale statui megalitice ale Daciei: Cel mai inalt multe al Moldovei, scrie dansul, este Ceahlaul si daca acest munte ar fi fost cunoscut poetilor vechi, el ar fi fost tot atat de celebru ca si Olimpul, Pindul sau Pelia. Din varful sau, care se ridica la o inaltime enorma in forma unui turn, curge un rausor cu apa foarte limpedeIn mijlocul acestui varf se vede o statuie foarte veche, inalta de 5 stanjeni, reprezentand o femeie batrana, inconjurata, daca nu ma insel, de 20 de oi, iar din partea naturala a acestei figuri femeiesti curge un izvor nesecat de apa. Intr-adevar, este greu de a decide daca in acest monument si-a aratat cumva natura jocurile sale, ori daca este format astfel de mana cea abila a vreunui maestru. Statuia aceasta nu este infipta in nici o baza, ci ea formeaza una si aceeasi masa concreta cu restul stancii, insa de la pantece si de la spate in sus ea este liberaProbabil ca aceasta statuie a sevit odata ca idol pentru cultul paganDe alta parte, cat de inalt este muntele acesta se poate conchide din imprejurarea ca in timpul cat cerul este senin si soarele se inclina spre apus, acest munte se poate vedea intreg si asa de curat de la orasul Acherman (Tyras, Cetatea Alba), departe de 60 de ore, ca si cand ar fi in apropiere. Iar pe dealurile din jur se vad urme de cai, de caini si de pasari, imprimate in stanci, in numar asa de mare ca si cand ar fi trecut pe acolo o oaste imensa de calareti. Legenedele populare romanesti spun ca acest simulacru o reprezinta pe Baba Dochia care urcandu-se I ziua de 1 martie cu oile la munte, a fost apucata de un ger foarte mare pe varful Ceahlaului, unde a inghetat cu oi cu tot, iar din gheata s-a prefacut in piatra. Dupa cum scrie Fruntescu, parte dinspre rasarit a Pionului sau Ceahlaului, si care este cea mai inalta, se numeste Panaghia sau Fecioara, iar partea dinspre apus Turnul Butului (sau Turnurile Budei sau Bughei). Cuvantul panaghia in limba greaca are intelesul de sfanta, si aceasta denumire ne arata ca simulacrul de pe varful Ceahlaului a avut odata un cult public. Intocmai ca si Panaghia, este de origine greceasca si denumirea de Pion, columna, stalp. Tot despre acest munte sfant al vechimii preistorice scria pe la anul 1859 distinsul literat al Moldovei Gh. Asachi: Corabierul de pe Marea Neagra, zice dansul, vede piscul cel inalt al scestui munte de la Capul Mangaliei si pana la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunand dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe campii Bugeacului, se intoarce catre casa avand in vedere varful Pionului sau Ceahlaului, intocmai precum o corabie se orienteaza dupa lumina farului ca sa intre in port. Poza acest puternic masiv, care prin inaltimea sa domina toti muntii dimprejur, prezinta o figura destul de curioasa. El singur apare ca un idol colosal. A se vedea figurile ceramice de la Troia si idolul de la Turdas. Aceasta statuie primitiva de pe varful cel mai inalt al muntelui Ceahlau nu este singurul monument de sculptura megalitica din tarile Daciei. Alte simulacre argolitice despre care avem informatii sunt urmatoarele: La obarsia sau izvoarele raului Doamnei, in locul numit Valea Rea din judetul Muscelului, se mai vad si astazi niste figuri de piatra in forma de femei, iar legenda spune ca 9 babe au plecat in luna lui marte cu caprele la munte, insa din cauza frigului s-au prefacut acolo in chipuri de piatra. In pajistea de la izvorul Argesului se afla o stanca cu o figura de femeie purtand numele de Caprareasa, care a fost impietrita din cauza asprimii vantului. La obarsia Gilortului din jud. Gorj se afla o alta stanca ce reprezinta o baba impietrita din cauza gerului. Din jos de Manastirea Tismanei pe coasta estica a vaii se afla o figura arhaica sculptata in stanca pe marginea unei prapastii. Ea poarta la popor numele de mama. Pe teritoriul comunelor Balta si Gornovita din judetul Mehedinti au existat pana in timpurile din urma figuri sapate in stanci, ce reprezentau pe Baba Dochia si pe fiul sau, Dragomir. Comuna Gornovita e situata pe Dealul Babelor. In apropiere de Vama Buzaului in valea numita Urlatoare, se afla chipul de piatra al unei femei numite Baba Dochia, si de acolo izvoraste o apa foarte limpede. La comuna Caragelele, jud. Buzau, o piatra cu forma de om, si care a fost azvarlita din munte de o fata de urias. Pe muntele Serba din jud. Suceava, la locul numit Pietrele Rosii, se afla stanci si pietre ce au asemanare cu tipurile de om si de animale. In Bucovina, langa apa Humorului, o stanca poarta numele de Dochia, Fecioara Muntelui, care a fost impietrita. Pe muntii de langa Piatra Craiului

de langa Zarnesti din Transilvania, o stanca cu chip de femeie. Pe teritoriul comunei Vaida-Recea din tara Fagarasului, o stanca se seamana cu chipul unei babe. Probabil este aceeasi figura despre care relateaza Kovary. Pe muntele de langa comuna Cetea din Transilvania, se ridica doua piscuri inalte, care din departare seamana a fi doi calugari, si din care unul pare a tine in mana un vas cu apa. Intreaga catena a Carpatilor incepand din plaiurile Moldovei si pana in partile de nord-vest ale Transilvaniei, ne prezinta o multime nenumarata de columne brute, ce se inalta impozante pe varfurile maselor se stanci, si care ne infatiseaza din departare formele si atitudinea unor figuri omenesti, despre care poporul in legendele sale ne spune ca reprezinta chipurile impietrite ale unor personalitati mitice. Pe drumul de la Trebici catre Mezerici, scrie literatul Morav Schuller, se vede un bolovan de stanca cu o forma particulara, ce pare a semana cu o femeie acoperita cu o carpa pe cap. Locuitorii de acolo numesc aceasta figura de piatra Mama batrana sau Bunica de la Trebici, iar legenda ne spune ca aceasta statuie megalitica reprezinta o matusa batrana, foarte inteleapta, cu numele de Alruna (divinitate pelasga Larunda, Mama Larilor. In legendele germane Alraun), care locuia in apropiere de aceasta stanca. Ea cunoscuse puterea vindecatoare a plantelor si insanatosea cu bunavointa pe toti bolnavii care I se adresau. Mai tarziu insa, ea a devenit o femeie rea si din cauza lacomiei sale pentru bani a fost impietrita pe varful aceste stanci. Caracterul general al tuturor acestor monumente de sculptura megalitica este ca tipurile sunt taiate in stil gigantic si in forme neregulate, ca aceste simulacre au mai ales numai din departare aparenta unor figuri umane, ca peste tot, aceste imagini primitive ni se prezinta numai pe varfurile muntilor, ale dealurilor, pe coastele vailor, pe la izvoare, pe la pasuri si in apropiere de drumuri, de unde se deschide o vasta perspectiva. Sarmizegetusa, a fost centrul politic, militar, administrativ si religios al ragatului dac in timpul lui Burebista, si al lui Decebal. Am sa incerc sa dezleg numele capitalei ragatului dac. In cartea "Noi nu suntem urmasii Romei" dl. dr. N.Savescu spune ca Sarmisegetusa, in sanskryta inseamna "Eu ma grabesc sa curg" Eu nu-i vad intelesul acestei fraze. Stim ca s-au descoperit monede din timpul lui Buresbista, pe care scria in limba tracica, (latina vulgara), cu caractere latine, "SARMIS VASIL", care inseamna "Cel mai mare rege". Vasil stim ca inseamna rege, domn domnitor, din mai multe surse. Imparatii Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N.Sadoveanu, romanul "Creanga de aur"), originea numelui Vasile=Domnul, Domnitorul.Denumira de basilica, tot din traca veche vine, care inseamna casa domnului. Sarmis, inseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, in cartea "MARAMURESENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. "DRAGOS VODA", CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, in studiile facute asupra limbii traco-dace ("Limba traco-dacilor", 1967, pag. 89 -129) afirma ca denumirea orasului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul dacilor, care avea toponime pentru localitatile intarite cu palisada ca "Zigethes". Sighetul pana prin anul 1720 se scria in documente Zigeth, Zygeth, pe urma profitand ca in maghiara la insula se spune sigeten, iar orasul, e inconjurat de Iza, Tisa, si paraul Ronisoara, avand o forma de insula, i-au spus Marmoroshsigeten, adica insula Maramuresului. Dar maramuresenii si astazi nu spun "merem la Sighet", ci "merem la oras", cum in antichitate spuneau "merem in cetate (Zygetes), sau "merem in capitala". Sapaturile arheologice efectuate in deceniile trecute au scos la iveala vestigii din epoca bronzului, in mai multe locaitati ca din Maramures, dar cea mai elocventa este asezarea de la Oncesti (H. Daicoviciu si O. Bandula "Cercetarile de la Oncesti din Maramures",1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), si in special asezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului. (K Horedt - "Asezarea fortificata din perioada tarzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare). Ei, daca "Sarmis", inseamna cel mai mare, cea mai mare, iar "zygetes", inseamna cetate, asezare intarita cu palisada, atunci ce ar insemna un cuvant compus Sarmizegetusa? Bineinteles ca ar insemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adica intr-un cuvant CAPITALA. Aceasta este parerea mea, si aceasta explicatie are si logica, fiindca in vechime se obisnuia sa se dea numele unei asezari sau unei ape, exact intelesul pe care-l da substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, deriva din danu=apa curgatoare, zeita ploilor tot Danu se chema, in letona, aluots inseamna izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu). Si intradevar Sarmizegetusa a fost cea mai mare catate dacica, situata pe piciorul versantului vestic al Muntelui Sureanu. Aici a fost si cel mai mare centru religios, aici gasim "enigmaticele" calendare solare dacice (unde un an de 360 de zile alterna cu unul de 365 de zile). Sapaturile arheologice efectuate la Sarmizegetusa au adus la lumina locuinte dacice rurale, n vecinatatea celor

quasi-urbane, dovedind o preocupare pentru amenajarea teritoriala si urbana, ca si existenta unor functiuni de ordin economic, proprii centrelor similare (Fetele Albe, Ceata, Sarmizegetusa - Graditea de Munte); descoperim, cu aceasta ocazie, si fortificatii propriu-zise, incendiate si distruse de romani, cu ocazia victoriei lor, dobndita de Traian, n anul 106.Fortificatiile propriu-zise se clasifica n trei categorii: cetati ridicate n proximitatea marilor centre civile (Costeti - Cetatuie, Vrful lui Hulpe si Sarmizegetusa - acestea doua, din urma, pe teritoriul actualei localitati Graditea de Munte), cetati lipsite de asezari civile n jur, ridicate din ratiuni strict militare (Costeti Blidaru, Luncani - Piatra Rosie) si impozantul zid de aparare de la Cioclovina - Ponorici. Acesta din urma este construit din lemn si pietre nefasonate; are o lungime de mai mult de 2,5 kilometri si bastioane imense, cu diametre ntre 40 si 80 metri, ca si ziduri perpendiculare si oblice, adosate zidului principal i menite s fragmenteze frontul de atac al inamicului.. ntregul zid releva tehnica tradiionala dacica, dar bastioanele si zidurile perpendiculare trdeaza mprumuturi din lumea elenistica. Capitala regatului dac, Sarmizegetusa, se ntindea pe o suprafata de 6 km2, constructiile aflndu-se pe terase antropogene, din care unele sunt sustinute de ziduri nalte de 14 metri. n antichitate, orasul era alcatuit din trei zone distincte: doua cartiere civile si, ntre ele, fortificatia si zona sacra; ntregul ansamblu era dotat cu conducte de apa, canale de drenaj, drumuri pavate, scari etc. Fortificatiile nconjurau un mamelon nalt de 1.000 metri si constau dintr-un val de pamnt care bareaza calea de acces. Acesta este surmontat, pe partea de sud, de o palisada, n vreme ce zidul de incinta este construit n tehnica dacica, de inspiratie elenistica. Partial distrusa n 106 [...], cetatea a fost largita si reconstruita de cuceritori. [...] Zona sacra este situata la est de fortificatie. Au fost scoase la lumina zece sanctuare rectangulare [...], ca si un mare altar din piatra, toate fiind integral sau n cea mai mare parte din calcar sau andezit. Sanctuarele rectangulare sunt marginite, spre exterior, de un sir de pilastri din piatra, n vreme ce, spre interior, au fost ridicate coloane masive din piatra sau lemn. [...] Pentru a realiza toate aceste constructii a fost nevoie, fara ndoiala, de un efort iesit din comun, deoarece aceasta zona este lipsita de piatra de constructie. [...] Cu exceptia sanctuarelor sale, microzona de la Sarmizegetusa atesta o ngemanare insolita de elemente traditionale indigene (dacice) si de influente elenistice [...]. n acelasi timp, prin numarul si anvergura, ca si prin amplasarea si modul lor de executare, constructiile de la Sarmizegetusa reprezinta cele mai importante realizari de arhitectura europeana din antichitate, din afara lumii greco-romane, ele neavnd nici un corespondent, din aceeasi epoca, n partile barbare ale continentului. De Gerula Bibliografie 1.Ion Glodariu, "Cetati dacice din regiunea Sarmizegetusa" 2.dr. M.Marina, "Maramuresenii, portrete si medalioane", Ed. Dragos-Voda, Cluj-Napoca 1998 3.N.Sadoveanu, romanul "Creanga de aur" 4.I.I.Russu, "Limba traco-dacilor", 1967, pag. 89 -129 5.dr.N.Savescu, "Noi nu suntem urmasii Romei"" Pe culmea muntilor Orastiei, bine pazit de metereze naturale si valurile inaltimilor, se afla cu peste 2000 de ani in urma un complex de intarituri din care remarcabila era cetatea de la Grdistea Muncelului - Sarmizegetusa, centru politic si militar al dacilor. Ruinele care au infruntat veacurile dezvaluie, cu glasul lor de piatra, frnturi din ceea ce a constituit podoaba si mndria statului dac de odinioara. Grandioasa capitala a statului dac, ridicata cam la jumatatea sec. I i.d. Ch., cuprindea in aria sa cetatea, zona sacra si asezarea civila. Zona sacra Cetatea, un patrulater format din blocuri masive de piatra, isi intindea domeniul, in cinci terase, pe un teritoriu de aproape 3 hectare. In cuprinsul cetatii se intretaiau drumurile pavate de piatra. Pe doua inaltimi situate nu prea departe de ruinile cetatii se gasesc resturile unor constructii, probabil cu caracter religios: Sanctuarul mare patrulater si Sanctuarul mic rotund. Blocurile de piatra ale sanctuarului mic, asezate intr-o anumita succesiune, simboliznd razele soarelui, aveau desigur, un rol calendaristic. Ramasitele unui templu si ale unui turn de paza, fragmente de vase ceramice, vetre de foc, unelte si urmele unei instalatii pentru captarea apei de izvor sunt, de

asemenea dovezi graitoare ale vietii ce s-a desfasurat pe aceste meleaguri. Referitor la cetatea Sarmizegetusei putem afirma ca zidurile ei, ridicate in tehnica obisnuita - "murus Dacicus", inconjurau un mamelon cu cota de 1000 m, respectand configuratia terenului. Dupa cucerire, romanii reamenajeaza cetatea, marindu-i suprafata, nerespectand nici traseul, dar nici tehnica de constructie a zidurilor acesteia. La 100 m est de cetate, pe doua terase, se gaseste zona sacra, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar ce se termina intr-o piateta. In acest spatiu au fost amplasate sanctuare de tip rectangular si circular, unele fiind construite din piatra de calcar, altele din piatra de andezit. Asezarea civila, formata din cartierele de est si de vest, se intindea pe zeci de terase, constituind cea mai mare locuire dacica compacta cunoscuta. Aici se aflau grupuri de locuinte, ateliere mestesugaresti, depozite, hambare, instalatii de captare si distribuire a apei potabile. Intr-una din locuinte a fost descoperit celebrul vas ceramic cu stampila "DECEBALUS PER SCORILO" ("Decebal fiul lui Scorilo"). Insemnari descoperite pe unele blocuri de piatra ale sanctuarelor, monede, arme precum si un vas de ceramica purtnd stampila "Decebalus per Scorilo" au dat posibilitatea cercetatorilor sa considere asezarea ca existnd in vremea cnd Dacia a fost condusa de Burebista si apoi de Decebal. Poarta de vest a incintei militare Dupa infrngerea dacilor si cucerirea cetatii de catre romani, acestia au stabilit aici o garnizoana militara, formata din detasamentele legiunii a IV-a Flavia Felix, din care se mai vad resturile unei cladiri si ale unei bai. Muntele care se ascunde privirilor" nu se vrea o formulare metaforic, ci o realitate a crei acceptare si ntelegere l ancoreaz ntr-un spatiu geografic determinat n contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele Gugu (2.291 m) din Masivul Tarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul si Oltenia, care constituiau arealul spiritualittii si politicului geto-dacilor, dar si a ceea ce avea s fie Dacia Felix, dup cucerirea de catre imperiu. Personajul Zalmoxis (denumire dat de Herodot (484-425 .e.n.) n "Istorii") sau Zamolxis (dup Strabon (63 .e.n.-19 e.n.) n "Geografia") pare a se regsi sub aceast denumire de-a lungul secolelor n formele de manifestare spiritual la geto-daci, precum si la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunrene, prin personaje cu rol de mari preoti, care s-au identificat cu zeul suprem al crui nume l-au mprumutat. Herodot, printele istoriei, l plaseaz pe unul din acesti Zalmoxis ca si contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune peren, adaug: "...mi se pare, ns, c el a trit cu multi ani nainte de Pitagora" (Istorii. IV.96). Personajul Zalmoxis, contemporan cu Pitagora, era considerat un reformator, pentru c el, prin nvtturile pe care le propovduia, a adus "zalmoxianismul " mai aproape de puterea de ntelegere a poporului, popor care l-a cinstit ca pe unul "vrednic de domnie", adic de a conduce, a sftui. n baza afirmatiilor lui Herodot cu privire la Zalmoxis, despre care spune - legat de natura lui uman- c "fiind doar un muritor, a fost rob, n Samos, robul lui Pitagora", se pot formula cteva idei: - Cunoscnd c Pitagora (cca 580 - 500 .e.n.) a fcut cltorii de studii n Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, apoi Sparta si Creta, se pare c l-ar fi ntlnit pe acel epopt n zalmoxianism n cltoria din Egipt, unde, conform lui Strabon, deprinsese cunostinte astronomice de la initiatii (preotii) de acolo. Este posibil ca Pitagora si epoptul n zalmoxianism, care va deveni un Zamolxis, s se fi apropiat ca dascl-nvtcel si nu neaprat ca stpn-sclav. Trebuie subliniat c si la epoptii n zalmoxianism cltoriile de studii erau relativ curente, dac se au n vedere cele scrise de Lucian de Samosata n "Scitul sau oaspetele", unde este vorba de Toxaris - figur legendar- care a vizitat Atena n vremea lui Solon (sec VII .e.n.), cu mult naintea lui Anacharsis. - Initierea va fi durat pn la anul 531 .e.n., cnd Pitagora emigreaz n Italia meridional, la Crotona, unde fundeaz o comunitate religioas si politic, datorit creia cetatea obtine suprematia n regiune, devenind un model, ulterior, si pentru Tarent si Siracuza. Aici este posibil ca epoptul n zalmoxianism, devenit colaborator apropiat lui Pitagora, s se fi mbogtit"(cf. Herodot. IV.95), ca dup aceea "...s se ntoarc n patria lui, unde a cldit o cas pentru adunarea brbatilor, n care i punea s benchetuiasc pe fruntasii trii, nvtndu-i..." (Herodot) Ceea ce pare o certitudine n relatia celor doi, este faptul c getul a fost profund marcat de cunostiintele astronomice nvtate n Egipt si la Samos, la care se adaug initierea fcut de Pitagora n matematic si filozofie. Herodot subliniaz: "Zalmoxis avuse legturi cu grecii si cu Pitagora, un nsemnat gnditor al acestora...". Pitagora i-a transmis getului - ca o premier pentru lumea sa - realitatea c matematica este o stiint demonstrativ, iar numerele, principiul, rdcina si sursa tuturor lucrurilor. Atentia s-a concentrat asupra numrului 10, care aprea sub forma unui triunghi, cu laturile alctuite din patru unitti (tetraktys) In cosmologie, Pitagora i va fi transmis

c numrul avea un rol esential, el constituind partea rational a universului, granita lui cu infinitul. . Ceea ce s-a pstrat din toate acestea, implantate de Zalmoxisul secolului VI .e.n. n structura spiritual a geto-dacilor norddunreni, ca form de gndire si conceptie, independent de elementele filozofice si stiintifice, a fost o profund religiozitate. Trebuie mentionat c n acea perioad istoric, cnd noul Zalmoxis reforma religia geto-dacilor, tulburtor, n ntreaga lume antic se ntmplau lucruri deosebite, decisive pentru istoria umanittii: - La Babilon, n timpul lui Nabucodonosor, se construia (ntre 605-526 .e.n.) zigguratul Etemenaki, cunoscut ca "Turnul lui Babel", n mod cert si cu rol de observator astronomic. - Tria si crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 .e.n.), ntemeietorul daoismului. - Tria si crea Zarathustra (599522 .e.n.), filozof si ntemeietor al religiei iraniene. - Tria Sakya-muni, adic Gauthama Buddha (555-486 .e.n.), ntemeietorul budismului. - Tria filozoful si moralistul Kon -Fu -Tz (551 - 479 .e.n.), intemeietorul confucianismului. - Se scriau cele mai vechi prti ale Bibliei, parte redactate n sec. VI .e.n. - n Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etrusc, "Lupoaica", devenit simbolul cettii Eterne O explicatie la aparitia aceastei incredibile liste de reformatori si reforme, ar putea fi cele spuse de Diodor din Sicilia (?-21 e.n.): "ntr-adevr, se povesteste la arieni c Zarathustra a fcut s se cread c o zeitate bun i-a dat legile ntocmite de el. La asa-numitii geti, care se cred nemuritori, Zamolxis sustine si el c a intrat n legturi cu zeita Hestia, iar la iudei Moise cu divinitatea creia i spune Iahve..."("Biblioteca istorica" 1.94.2.) Dup ntoarcerea acas, ZAMOLXE avea s construiasc amintita "cas" n care-i aduna pe puternicii trii, punndu-i s "benchetuiasc", cert fiind vorba de mese rituale, nvtndu-i c sunt nemuritori. Aceast "cas" trebuie s se fi aflat ntr-o zon accesibil si frecventat. Herodot specific, legat de casa n care marele preot fcea cunoscute nvtturile sale n "adunarea brbatilor", c era o constructie cu caracter public si aminteste c noul Zamolxis a poruncit s i se construiasc apoi si o locuint subpmntean, de uz personal, n care avea s triasc timp de trei ani, fcnd prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dup care s-a retras, "petrecndu-si viata ntr-o pester..." ntre perioada de locuire n acel centru unde era "casa brbatilor" si retragere, din textele lui Herodot si Strabon se constat c a existat o perioad de locuire de trei ani ntr-o locuint subpmntean, care a nsemnat prorociri pe baz de semne ceresti, ceea ce ne poate duce la concluzia c acea locuint ar fi putut fi un observator astronomic, construit undeva ntr-o zon favorabil observrii mersului astrelor si planetelor, care nu putea fi dect un munte, devenit o zon sacr. De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor n legtur cu "zona sacr" sau "muntele sacru", n mai tot lantul Carpatilor, cum ar fi Muntii Climani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densusianu). mpotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfnt - s-au ridicat obiectii legate de faptul c muntele n cauz trebuia s fie, neaprat,"un munte ascuns", asa cum pretind vechile traditii. n legtur cu localizarea Kogaionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul), trebuie amintit c majoritatea istoricilor, urmnd pe Constantin si Hadrian Daicoviciu, sustin ideea c muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului ( Dealul Grdistei), din Muntii Orstiei, cu complexul su de sanctuare. Istorici de seam ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite c Cogheonul ar fi actualul munte Gugu, bazat, n principal, pe existenta unei pesteri situat aproape de vrf, adus n atentie de naturalistul Alexandru Borza n anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, att pentru munte, ct si pentru apa care curge n preajma lui (amintit de Strabon). Conform vechilor traditii, o nsusire a muntelui sacru trebuia s fie aceea de a se ascunde privirilor, dar nu ntr-o banal ceat, care ar exclude ideea de supranatural. Or, un asemenea fenomen, real, a fost descris: "...acest cel mai nalt pisc al masivului Godeanu uneori se ascunde. Dac vii din Retezat spre apus si e senin si soarele strluceste n sens avantajos, Gugu poate fi nvluit n ceat, sau cine stie cum si n ce, fiindc pentru vedere apar numai cerul si orizontul, ca si cum muntele ar fi strveziu. Nu se ntmpl totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde." (Victor Kernbach "Muntele ascuns al lui Zamolxis", Romnia pitoreasc nr.7/1972). nainte de a da o explicatie acceptului de egalitate ntre "muntele sacru" si Vf. Gugu, trebuie subliniat c este vorba de un fenomen optic de total refractie a luminii, care se produce n anumite conditii meteo. El se datoreaz straturilor de aer, cu densitti diferite, care se "pliaz" pe versantii estici ai muntilor din zon, n conditii de calm atmosferic local. Fenomenul, de o deosebit complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor determinant ce-l are "centrul de frig local", generat de prezenta

a dou cldri glaciare n imediata apropiere a vrfului Gugu si a vrfului Cracul Pesterii, care modific densitatea stratului de aer si, implicit, indicele de refractie. Un alt fenomen asociat acestui "centru" este cel de drenare a nebulozittii (ceat, nori) de pe versantul estic al celor dou vrfuri sub forma unui condens n albia prului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul determin precipitatii, care alimenteaz prul Izvorul Gugului. In aceste conditii, mai ales deasupra versantului rsritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile mentionate confer locului o trstur de "sacralitate", dar mai ales versantului estic i ofer conditii ce permit observarea cerului. Conexnd cele de mai sus cu afirmatia lui Strabon legat de faptul c Zamolxis "ntemeiat pe semne ceresti, fcea prorociri..", se pot avansa urmtoarele: - n perioada n care Zamolxis "i nvta pe fruntasii trii", n sec VI .e.n., n zona paralelei 45, clima Europei se rcise considerabil (dovad studiile de climatologie istoric, pe baza miscrilor ghetarului Fernau), rezultnd si o nebulozitate accentuat si de lung durat, ceea ce ridica probleme n privinta amplasrii unui observator astronomic. - Zamolxis a cutat un loc, de unde, n ciuda conditiilor neprielnice, s poat observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gsit, era "o locuint subpmntean", n fapt o crevas natural n apropierea vrfului muntelui, care a fost modificat, pentru a obtine un coridor din care se putea observa cerul ntr-o anumit dechidere unghiular. -Dup ce lucrarea a fost terminat, Zamolxis "dispare din mijlocul tracilor, cobornd n locuinta lui de sub pmnt. A trit acolo trei ani. Tracii doreau mult s-l aib, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an, el le-a aprut si astfel Zamolxis fcu vrednice de crezare nvtturile lui..." (Herodot.IV.95). Desi vreme de trei ani a lsat s se cread c este mort, ca apoi s apar iar n comunitate, se pare c Zamolxis nu a urmrit o "renviere" care s ntreasc nvtturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul autoizolrii de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebit important. Locuinta subpmntean, ca un observator astronomic si poate ca o constructie ce permitea urmrirea astrelor si ziua, pentru c, desi fntnarii se feresc s o spun, se stie c din fundul fntnilor adnci se poate vedea si ziua licrirea stelelor, datorit reflexiei razelor de lumin sub un anumit unghi de incident n mediul dat. n plus, dac lumina soarelui n-ar "estompa" n timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum n 24 de ore constelatiile zodiacului se perind una dup alta, la o or si jumtate, deasupra orizontului. Terenul ales, un "amfiteatru" cu "amplificare" natural, datorit orografiei locului, ar fi putut s fi fost incinta sacr, unde, dup reaparitie, se asista la "revenirile" zeului si de unde acesta si fcea cunoscute nvtturile si prorocirile pe baza observatiilor astronomice. Referitor la aceste cunostiinte, ele erau extrem de avansate pentru acea epoc, iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric al gotilor, atrage atentia c geto-dacii, n timpul regelui Burebista si a marelui preot Deceneu, cunosteau "teoria celor dousprezece semne ale zodiacului, cum creste si scade orbita Lunii, cu ct globul de foc al Soarelui ntrece msura globului pmntesc, sub ce nume si sub ce semne cele treisute si patruzeci si sase de stele trec n drumul lor cel repede de la rsrit la apus, spre a se apropia sau deprta de polul ceresc, eclipsele solare, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grbesc s ating regiunea oriental si sunt duse napoi n regiunea occidental". Este ceva, nu? Amplasarea observatorului astronomic" din Gugu, semnalat pentru prima dat de Alexandru Borza ("Sanctuarul Dacilor", Publicatiile Institutului Social Banat-Crisana,Timisoara, 1942), permite observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe directa de la NE la S. n situatia dat, n perioada solstitiului de iarn se putea observa Constelatia Gemenii, care prin orbita ei culmineaz deasupra orizontului de sud. Cerul nocturn din solstitiul de var permitea observarea culminatiei Constelatiei Sgettorului, tot deasupra orizontului sudic, ea avnd orbita cea mai joas dintre toate constelatiile zodiacului. ntre orbitele celor dou constelatii, se nscriu orbitele celorlalte constelatii zodiacale. Vrful Cracul Gugului cu "observatorul astronomic" si primeste astfel nc o legitimitate. Trebuie subliniat c la o ncercare, astzi, de a se reconstitui "cerul" observat de Zamolxis, ar aprea probleme majore, datorit procesiei echinoctiilor n timpul celor peste 2.500 de ani trecuti, n care punctul vernal si semnele zodiacului s-au deplasat n sens retrograd cu cca. 28 de grade fat de constelatiile zodiacale. In ce priveste "observatorul", acesta este o crevas amenajat n Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10m, ltime 2 m, nltime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16' 54'' latitudine nordic si 22 42' 44'' longitudine estic, altitudinea fiind de de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putnd fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se gsesc si astzi stnele, care acum dou milenii si jumtate "asigurau" probabil pe cel de la "observator". Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre (fapt semnificativ) Depresiunea Hateg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vrfului Gugu - Cracul Pesterii - este alctuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dizlocate si prvlite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toat inaccesibilitatea muntelui si duritatea rocilor, "pestera" sugereaz o munc titanic de amenajare, intrarea amintind de o poart megalitic. realizarea constructiei subpmntene a marelui preot a necesitat calcule si eforturi, care nu

puteau avea dect o motivatie - o credint intens, capabil s mobilizeze energii spirituale si materiale la un nalt nivel.. n afar de acel "confort astronomic" necesar, locul trebuia s mai contin si unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi tringhiul dreptunghic format de cele trei vrfuri, posibile elemente de triangulatie pentru msurtori ceresti. Zamolxis - Mitul Controversele asupra calitatii de zeu sau de om a lui Zamolxis (in alte rostiri Zalmoxis) au inceput cam odata cu primele stiri despre el (Herodot) si nu s-au incheiat nici acum... Totusi, fluctuatia interpretarilor moderne, bizuite pe informatiile antice scrise (caci nimeni nu a cercetat inca intradevar stiintific urmele posibile ale mitologiei Daciei in folclorul si in ritualul unor datini din Romania - cu exceptia lui Adrian Bucurescu in Dacia Secreta), sugereaza figura complexa a zeului. Dar, in primul rand, se observa in aceasta figura, ca insusiri esentiale, doua ce sunt greu de separat in mitologie: zeul mesianic si eroul civilizator. O examinare mai atenta aminteste de o similitudine de la mari departari geografice ( cu atat mai mult, fiind exclusa orice comunicare prin circulatia tematica a miturilor): Quetzalcoatl. Ca zeu, Zamolxis nu putea sa fi fost venerat in ritualurile htonice: din retragerea sa vremelnica in pestera (care, in lumina ipotezelor arheologice de azi, ar fi putut sa fie un palat subteran, poate cu iesire secreta) nu rezulta nici moartea mistica, nici inhumarea simbolica, iar intoarcerea sa nu este inviere osiriaca, ci a doua venire. Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat in locul lui Gebeleizis, pe care l-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebeleizis era zeul miscarilor atmosferice, in norii caruia se trageau salve de sageti, fapt lesne de inteles la un popor cultivand grane si vita de vie; era insa deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne ca nu, sau cel putin nu al cerului ca bolta imediata, ci al unui cer mistic, socotit sediul sau discret, unde erau trimisi cei mai buni tineri ca soli aruncati in suliti. Comparatiile fonetice cu numele zeitei trace Zemelo, vadit htonica, sau cu al zeului htonic lituan Zjameluks nu par sa aiba temei (consonanta nefiind argument in comparatiile onomastice, cu atat mai putin aici, unde asemanarea intre radacini este foarte vaga). Ca erou civilizator, Zamolxis vadeste cateva atribute de baza: comunicarea cel putin a doua stiinte fundamentale pentru antichitate, astonomia si medicina, propagate de el fara alura de miracol, deci nu pe cale divina (ca Apollo Medicus); educatia morala a populatiei si instruirea ei filososfica; organizarea unui sistem religios, cu doctrina teologica si cu investitura scaerdotala; contributia (dupa unii autori antici, directa) la organizarea politica a tarii pastorite, din care nu a lipsit si introducerea deprinderii ospetelor cu discutii intelectuale (ceea ce rezulta clar din textul lui Herodot). Oricat ar fi de regretabile lacunele produse de pierderea unor opere fundamentale (cel putin a presupusei carti scrise de imparatul Traian), nu putem spune nici ca penuria de documente e totala: cele care sunt ne ajuta in afirmatia ca, pana sa fi dobandit cultul de zeu, Zamolxis trebuie sa fi fost venerat mult vreme ca invatator si ca model arhetipal. Orice incercare de a sintetiza figura acestei divinitati enigmatice si complexe va fi negresit intampinata de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sunt aparente si sunt mai curand coincidente nemotivate structural. Socotit daimon de Herodot, erou zeificat de Strabon, mag si medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, in antichitate, apoi zeu celest (V. Parvan, M. Eliade), uneori chiar saman arhetipal (E.R.Dodds), in cercetarile moderne - Zamolxis este mai presus de orice simbolul esential al modului de existenta a unui popor: retragerea vremelnica a zeului in pestera sa sugereaza practica unor mistere initiatice, dupa cum trimiterea periodica a solului aruncat in suliti si ales dintre cei mai buni confirma aparteneta integrala si vesnica a omului la substanta cosmica. Material preluat din "Miturile Esentiale" a lui Victor Kernbach Obiceiurile legate de Sanziene se pierd departe, in timp. Sunt datini autohtone, al caror nume dac s-a pierdut. S-a pastrat cel roman - Sanziana (de la Sancta Diana), care circula si azi in Ardeal, si cel slav, de Dragaica, care a venit mai tarziu si care circula in Muntenia si Oltenia. Sarbatoarea de Sanziene (se praznuieste pe 24 iunie, de ziua

nasterii Sf. Ioan Botezatorul) e legata de cultul recoltei, al vegetatiei si al fecunditatii, si pastreaza in ea, ca toata traditia romaneasca, un amestec fascinant de crestinism, paganism si vrajitorie. In Noaptea de Sanziene, "Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile si cerurile cu stele si vanturile" (M. Sadoveanu), ielele (Rusaliile) pot sa fie imblanzite si fetele tinere pot sa-si afle destinul, spalandu-se, la rasaritul soarelui, cu roua curata de pe flori. Apararea gospodariei Sanzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri si poienite. Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna "florile de Sanziene" in buchete, fac colane si impletesc cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sanzienele). Leac de boli In noaptea de Sanziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descantece. Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Rusaliilor, un fel de zane rele ale padurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac. Vestirea ursitului Alaturi de functia de aparare, Sanzienele erau socotite uneori de tinerele fete si un mijloc de a-ti afla ursitul, cat si timpul cand se vor marita. Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptati. *In unele sate, e obiceiul ca pe drumul de intoarcere catre sat, fetele sa priveasca prin cununa, iar in functie de varsta si insusirile fizice ale persoanei vazute, sa deduca si calitatile morale ale viitorului sot. Fetele isi pun flori de Sanziene neimpletite sub capatai. In acea noapte, ele isi vor visa ursitul. Daca va fi purtata in par sau in san de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atragatoare si dragastoase. Inainte de rasaritul Soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei batrane, ursitul va fi om in varsta. *In ajun de Sanziene, seara, se intalnesc fetele care vor sa se marite, cu flacaii care doresc sa se insoare. Baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii Soarelui, strigand: "Du-te, Soare, vino, Luna / Sanzienele imbuna, / Sa le creasca floarea - floare, / Galbena, mirositoare, / Fetele sa o adune, / Sa le prinda in cunune, / Sa puna la palarie, / Floare pentru cununie, / Babele sa le rosteasca, / Pana-n toamna sa nunteasca." A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele cu florile de Sanziene la palarie, in semn ca au vazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i intereseaza. Ei canta, chiuie si striga: "Du-te, Luna, vino, Soare, / Ca tragem la-nsuratoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvarlite." *Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de Dragaica (de Sanziene), iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, la care se prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Dragaicele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Dragaicei. El este confectionat dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu flori de Sanziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Dragaicelor, pentru a fi "jucati". prof. GABRIELA BARBU"

KOGAIONONUL SE AFLA IN MUNTII CEAHLAU De Elena si Nicolae Ticleanu

Despre religiozitatea getilor Dupa cum se stie, in operele scriitorilor antici greci si latini informatiile despre daco-geti sunt rare si fragmentare, iar ei insisi n-au lasat, cel putin din cat se cunoaste pina acum, nimic scris despre civilizatia lor. In aceste conditii, este dificila reconstituirea universului lor spiritual, multe dintre aspectele acestuia ramanid in domeniul ipoteticului. Cu toate acestea, datorita originalitatii conceptiilor morale si religioase, conceptii care au stirnit interesul filosofilor, istoricilor, geografilor, medicilor si poetilor antici, informatiile referitoare la acestea sunt cele mai numeroase si asa se explica de ce, dupa cum afirma V. Pirvan (1926), antichitatea recunostea unanim adinca religiozitate a getilor. In acest context, una dintre cele mai valoroase informatii privind religia daco-getilor o gasim la Strabon (Geographia, VII, 3,5), care, dupa ce mentioneaza ca Zamolxis, la inceput mare preot si apoi zeu suprem, traia intr-o pestera inaccesibila altora si ca anual venea la el regele penru sfat de taina, referindu-se la muntele pe care acesta traia, consemna ca :pina si muntele (cu pestera) a fost socotit sfint si asa il si numesc. Numele lui este COGAIONON, la fel ca al riului care curge pe linga el. Plasarea zeilor ceresti pe virful muntilor era un fapt obisnuit si la traci, fratii dacilor, dar si la greci, romani si celti, pentru care muntii erau salasuri ale zeilor, asa cum a fost Olimpul salasul zeilor greci si inainte de acsta Olimpul divinilor pelasgi. Dupa R. Vulcanescu (1985), dacii se urcau pe culmile muntilor pentru a se ruga, pentru a fi mai apropae de cer, in care credeau ca salasluiesc zeii lor, iar incintele scre de pe crestele muntilor au fost locuri de contact cu divinitatea, asa cum ers hieropola de la Gradistea Muncelului. Credinta intr-un zeu celest si apropierea de acesta prin urcarea rituala a muntilor a determinat plasarea principalelor hieropole ale dacilor la virful muntelui, asa cum este cazul Gradistei Munelului, cu renumita Sarmizegetusa, centrul sacru al dacilor, unde au functionat mai multe temple construite din piatra dura de andezit, care a infruntat neclintita peste doua milenii. Judecand dupa dimensiunile blocurilor de andezit e alcatuiesc hieropola, perfectiunea cu care au fost lucrate si mai ales dupa distanta si diferenta de nivel de la care au fost aduse, realiam importanta sentimentului religios la daci, pentru care nimic nu era greu sau imposibil, cand era vorba despre religia lor.

Unde se afla Kogaiononul Mentionata pentru prima data de Strabon, existenta Kogaiononului ca munte sacru este confirmata si din alte surse antice. Astfel, de la N. Densusianu aflam ca poetul roman Papinius Statius plasa Muntele Sfant al dacilor in apropiere de Tapae, din momen ce armatele imparatului Domitian ar fi alungat dacii de pe crestetul lui. Se stie ca,

desi invingatori in luptele din anul 88, de la Tapae, romanii au facut o pace avantajoasa cu dacii. Cat despre ocuparea ariei sacre de catre romani avem serioase indoieli, avand in vedere atat stilul exagerat de laudativ al poetului la adresa imparatului, cat si totala tacere a altor izvoare privind acest eveniment, care nu putea ramine fara rasunet in lumea antica Tot din Dacia preistorica aflam ca Martial se referea si el la Muntele cel faimos din tara hyperboreilor, unde zeii se legasera, cu juramint linga altarul cel mare, sa lupte uniti contra titanilor si unde vechii giganti asalteaza pe zeii olimpici. Revenind la mentiunea lui Strabon, trebuie sa recunoastem ca elementele de identificare ale muntelui sfint sunt putine: un riu cu acelasi nume care curgea pe linga munte si existenta unor pesteri, cat de cat locuibile.

Ipoteze de identificare a muntelui sacru Insuficienta reperelor, dar si analiza lor, uneori superficiala, a determinat formularea mai multor ipoteze referitoare la identificarea muntelui sfint al dacilor cu diferite masive din lantul carpatic. Tinind seama de numarul celor care si-au exprimat opinia in legatura cu amplasarea muntelui sfint al daco-getilor se selecteaza trei masive muntoase: Ceahlaul, Gradistea Muncelului si Bucegii. Primul care a afirmat posibilitatea ca un munte al Moldovei sa fi fost similar Olimpului grecilor a fost domnitorul Dimitrie Cantemir si se referea la Muntele Ceahlau. De asemenea, in anul 1813, Fabre dOlivet 9dupa E. papu, 1996) il considera pe Orfeu un pastor, preot si profet ce locuia in muntii ce despart Moldova de Transilvania si ca pe versantul moldovenesc al Carpatilor s-a format mai tarziu traditia cunoscuta de greci a muntelui Kogaion, adica Ceahlaul. Tot pentru Ceahlau au optat: V. Pirvan (1926), V. Voiculescu (1994) si N. si E. Ticleanu (1999). Dintre cei pentru care muntele sfint al dacilor ar fi fost Masivul Bucegi amintim pe N. Densusianu (1913) si pe A. Bucurescu (1998), acesta din urma, pe baza descifrarii unei inscriptii de la Romula, considera ca Sfinxul din Bucegi se afla pe locul unde a fost ucis Orfeu (Koga-I-Ion= Capul Magnificului). Pornind de la existenta hieropolei de la Samizegetusa mai multi autori (H. Daicoviciu, 1968; M. PetrescuDimbovita si al., 1994; P. Tatomirescu, 1997 si altii) si-au exprimat opinia ca Gradistea Muncelului ar fi fost Kogaiononul. R. Vulcanescu (1985) aminteste ca dintre muntii mirifici ai Daciei doar trei au avut hieropole: Gradistea Muncelului, Ceahalaul si Muntele Gaina si prin aceasta ar putea corespunde Kogaiononului. In afara acestora, exista si alte propuneri: Muntele Godeanu (I. Conea, dupa R. Vulcanescu); Virful Curcubeta din Muntii Bihorului (I. Bogdan 1976); Muntele Gugu din Masivul Godeanu (Berinde si Lugojanu, 1984); Virful lui Patru si chiar Retezatul (I. Vulpe, 1996) si lista nu se opreste aici.

Prezenta pesterilor- un indiciu Daca ne referim la cel de-al doilea indiciu dat de Strabon, prezenta pesterilor, atunci doar Ceahlaul, Bucegii si Gradistea Muncelului intrunesc conditii geologice favorabile formarii acestora; in ceilalti munti citati, aclatuiti exclusiv din sisturi cristaline, pesterile fie ca lipsesc fie ca sint mici si accidentale.

Ceahalaul este Kogaiononul! In ceea ce ne priveste, pe baza unui numar de rationamente, argumente si nu in ultimul rind de descoperiri proprii, toate analizate in cele ce urmeaza, amconsiderat (N. si E. Ticleanu, 1999) si incercam sa demonstram ca Masivul Ceahlau are cele mai multe sanse sa corespunda anticului Kogaionon. 1.Primul si cel mai important argument pleaca de la insusi numele Cogaionon. Astfel, intr-o lucrare anterioara am

aratat (N. si E. Ticleanu, 1999) ca pe platoul superior al Ceahlaului, in partea sa centrala, exista virful Bitca Ghedeonului, ori la cateva sute de metri spre est, de sub Piatra Lata din hedeon, izvoraste piriul Ghedeonului, care mai la vale devine Izvorul Muntelui. Ultimul toponim, unicat in Carpati, poate fi citit si ca Izvorul Ghedeonului, tinind seama ca muntele de sub care izvoraste este chiar Bitca Ghedeonului. Dupa opinia noastra, toate aceste denumiri disimuleaza vechiul nume Kogaionon.

Ce spune legenda lui Ghedeon In sprijinul acestei ipoteze aducem, in primul rind, legenda lui Ghedeon din Biblie (judecatorii, 6, 25), conforma careia Iahve s-a aratat in vis lui Ghedeon si i-a poruncit sa distruga altarul lui Baal si sa pune in loc altarul sau, cerere indeplinita intocmai. Apoi, daca ne referim la aspectul Pietrei Late din Ghedeon, nici ca se poate imagina un altar mai frumos, mai ales ca spre apus dispune de un amfiteatru natural construit de insusi versantul estic al Bitcii Ghedeonului.

Bitca- un cuvint dac In oronimul Ghedeonului, remarcam mai intai originea dacica a cuvintului bitca, apoi faptul ca daca numele acesteia ar fi venit, asa cum se afirma, de la numele unui calugar, atunci, conform traditiei din ceahlau, ar fi trebuit, mai degraba, sa se numeasca Bitca lui Ghedeon si nu Bitca Ghedeonului, adica tot asa cum sunt alte denumiri Pestera lui Vucol, claia lui Miron, Pestera lui Gherman, Piriul lui Silvestru si multe altele. De asemenea, denumirea Piatra Lata din Ghedeon, care numai de numele unui calugar nu pare a fi legata, si tot asa toponimul Fundul Ghedeonului, semnificand aria din care izvoraste piriul cu alelasi nume. Consideram ca o astfel de disimulare a fost facuta cu intentia vadita de a transmite posteritatii ca ktistaii (sacerdoti isihastrii) religiei lui Zamolxis au trecut la noua religie crestina si, in deplina cunostinta de cauza, ne-au transmis numele stravechi al muntelui, disimulindu-l prin cea mai potrivita legenda biblica. Coexistenta unor elemente ale religiei stravechi, alaturi de elementele ortodoxismului au fost remarcate inca din secolul al XVII-lea de Dimitrie Cantemir in Descrierea Moldovei, in unele locuri ele persistind pina astazi.

Un alt indiciu- toponimia din Ceahlau In ceea ce priveste prezenta pesterilor, dupa I. Giurgiu (1990) in Ceahlau se gasesc cateva pesteri, care, asa cum o demonstreaza si toponimia (vezi exemplele de mai sus), au servit la adapostirea unor calugari si poate chiar ca locasuri de cult. In acelasi context, toponimia Ceahlaului este un emstec interesant de denumiri dacice (Bitca, Brina, Curmatura, Dochia, Durau, Detunata, stanile, Lespezi, Piatra, Poiana etc.) cu denumiri crestine (Toaca, Panaghia, Schitul lui..., La caune, sahastru etc.). Aceste consideratii toponimice se pot constitui intr-un argument de sine statator, intrucat nicaieri pe intinsul Carpatilor, vechile denumiri dacice nu se imbina atit de bine si de frecvent cu cele crestine. 2. Alt argument legat de hidronimie se refera la vechea denumire a Siretului, cunoscut in Geographia lui Ptolemeu cu numele de Hierasus (Sfintul in lb. greaca). Trebuie sa recunoastem ca o asftel de denumire, unica in antichitate, presupunea o hierofanie de notorietate in bazinul sau hidrografic si Ceahlaul putea fi aceasta. In acest sens, avind in vedere stratificarea hidronimelor si sacralitatea riului Kogaion (Ghedeon) afluent drept al riului istrita, la rindul sau afluent drept al vechiului Hierasos, nu excludem posibilitatea ca numele primului sa se fi extins si asupra celui de al doilea.

3.Un alt argument si poate cel mai important, dar de data aceasta tinind intr-o oarecare masura de miracol, consta in faptul ca in prima decada a lunii august, la rasaritul soarelui, umbra virfului piramidal Toaca (fig.1) combinata cu umbra virfului Piatra Ciobanului formeaza, timp e peste 80 de minute, o holograma naturala (fig2), gigantica, incredibila si terifianta cu aspect de piramida perfecta, motiv pentru care am denumit-o Umbra Piramida (N. Ticleanu et al. 1999). Prin unicitate si maretie Umbra Piramida a constituit, fara indoiala, din cele mai vechi timpuri o autentica hierofanie si, dupa opinia noastra, constituie principalul motiv pentru desfasurarea, in timpul aparitiei sale, in prima decada a lunii august, a Sarbatorii Muntelui, o sarbatoare uraniana, cu ovechime posibila de 5.000 de ani (N. si E. Ticleanu, 2000) peste care s-a suprapus o sarbatoare crestina. Un alt fenomen optic, cu care debuteaza formarea hologramei naturale a Umbrei Piramida, desi de mai scurta durata, este probabil chiar mai important decit acesta si consta in aparitia spre vest, pentru cateva minute, a mirificei Cai a Cerului. Datorita jocului de lumini si umbre din primele minute ale rasaritului, umbra virfului se pierde in adancimile cerului, astfel incat pare ca inre cer si pamint s-a deschis un imens si nesfarsit drum intunecat marginit in stinga de un parapet luminos. Or este sigur ca aceasta sublima cale celesta a fost observata de oamenii muntelui, in special de sacerdoti, din cele mai vechi timpuri. Interesant este faptul ca spre est de Ceahlau pornea asa-numita Calea Sacra (vezi N. Miulescu, 1978), care ajungea la Cheile Bicului, in sud-estul orasului Chisinau, de unde continua spre est si era marcata printr-o linie de megaliti amintita si de D. Cantemir in Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu Exampeos-ul mentionat de Herodot.

Calea Cerului si piramida de pe stema Daciei Calea Cerului este un fenomen optic de-a dreptul fascinant si absolut unic. Asa cum am vazut-o, ca un drum intuinecat marginit de un parapet luminos, drum al carui virf se pierdea in infinite inaltimi celeste, Calea Cerului corespunde intru totul piramidei mult prea ascutite de pe stema Daciei, publicata in anul 1791 de Ritter Vitezovic si considerata de M.Dogaru (1994:80, fig.28k) ca una din stemele Moldovei. Dupa opinia noastra, prin unicitatea si maretia lor, cele doua fenomene sucesive, calea Cerului si Umbra Piramida, au constituit hierofanii de prim ordin din cele mai vechi timpuri si pot justifica nu numai Sarbatoarea untelui si acracterul de Munte Sfint al Ceahlaului, dar si Calea Sacra ce pornea de la poalele estice ale muntelui, precum si Exampeos-ul anticilor.

Swiderienii, sacerdoti ai Soarelui In acelasi context, consideram ca locuitorii swiderieni (cu 12.000-10.000 de ani in urma), creatorii unletelor de piatra si ai colierului de hematita din siturile arheologice situate pe platoul muntelui (vezi M. Petrescu-Dimbovita et al., 1995), par sa fi fost, dupa opinia noastra, cei mai vechi sacerdoti ai cultului Soarelui cunoscuti pina in prezent. Aceasta este, presupunem noi, singura explicatie plauzibila pentru locuiri plasate atat de sus (1.300m La Scaune si 1.800m Dochia) pentru acele indepartate vremuri, cand, dupa cum ne spun istoricii, nici nu putea fi vorba de pastorit, iar vinatoarea se facea cu mult mai mare usurinta in padurile de la poalele muntelui.

Un arhetip al piramidelor din Egipt

4.Un alt element care asigura unicitatea Ceahlaului printre muntii din jur, si, prin aceasta, posibila sa hierofanie, il constituie morfologia muntelui: un zigurat gigantic cu patru platforme si un virf piramidal, Toaca, situat excentric. Prin cei 1.907 m ai sai, Ceahlaul se ridica majestuos ca un far(I. Simionescu, 1940) deasupra tuturor muntilor din jur, care nu depasesc 1.300 m pe o raza de peste 60 km spre nord si peste 100 km spre sud. De asemenea, prin numeroasele sale stinci cu aspecte zoomorfe sau antropomorfe, Ceahlaul a stimulat imaginatia locuitorilor de la poalele muntelui si a monahilor ce au vietuit pe coclaurile sale, creatorii unor legende, unele dainuind din vremuri imemorabile. Referindu-se la Ceahlau, I. Simionescu (1940) scria: Pe tot intinsul tarii nu este alt munte mai cunoscut, mai cantat, mai din povesti, sfintit chiar de multimiHorele din Ceahalu la 8 august sint semnele inchinarii catre muntele cu atitea frumuseti in jurul lui incat putea fi socotit ac sfint, iar Toaca si Panaghia ca monolitele orientale inaintea acrora se prosternau cei care se inchinau Soarelui.

5.Desi tot morfologic, un alt argument se leaga de virful Toaca, care reprezinta o piramida cu baza patrata, forma de extrema raritate in natura, cu latura avind lungimea dubla fata de piramida lui Keops si cu unghiul pantei vestice cu doar 10 diferente comparativ cu aceeasi piramida. Sa notam ca prin alcatuirea virfului Toaca dintr-un trunchi de piramida acoperit de o piramida tesita acesta corespunde si cu Piramida Rombica din Egipt. Aceste stranii coincidente ne-au determinat (N.si E. Ticleanu, 1998) sa consideram virful Toaca un posibil arhetip al renumitelor piramide din Egipt si aceasta cu atit mai mult, cu cit la numai 30 km NE de Ceahlau, la Tiroesti Neamt, in depozitele culturii Cucuteni (4800-3300 i.Hr.), arheologii au descoperit, incizat in ceramica neolitica, un motiv unic, reprezentind proiectia in plan a unei piramide cu baza patrata si diagonalele si apotemele trasate cu mare precizie.

Alte paralelisme cu Egiptul antic Mentionam ca posibile legaturi cu Egiptul antic sint sugerate si de alte argumente. Astfel, N. Ghinoiu (1999) a remarcat ca Paralelismele intre Egiptul antic si Neoliticul din romania sint evidente. In acelasi context, notam ca despre Egipt G. Rachet (1997) consemneaza o discontinuitate intre paleoliticul egiptean si neolitic si ca la nivelul eneoliticului se constata influente asiatice de unde si preferinta pentru zeul Ra. Recent, J. Deruelle (1997) a emis ipoteza plecarii din spatiul carpato-balcanic, in timpul neoliticului, a unor grupe de populatii de agricultori impreuna cu sacerdotii lor si instalarea acestora in zone similare cimpiei dunarene, cum sint cimpile Nilului, Tigrului si Eufratului. Tot asa, W. Rayan si W. Pitman (1997) identifica catastrifa geologica care a determinat prabusirea Bosforului, permitind invazia apelor Mediteranei peste cele ale Lacului Euxinic, cu potopul biblic si sustin ca toate popoarele existente la anul 5200 i.Hr. din jurul lacului au migrat in alte directii si au generat mai tirziu popoarele indoeuropene, sumerienii, semitii etc. In acest fel, se poate explica si transferul modelului piramidei si a ziguratului din Kogaionon.

Ce este Pion, Peon, Chion, Cheon 6. Un argument interesant il constituie si oronimul Pion, numele vechi al Ceahlaului (C. Matase, 1926). Locuitorii de la poalele muntelui il pronunta Pion sau Peon, or acesta pronuntie este cu totul singulara intr-o arie in care toate cuvintele incepute cu pi se pronunta chi. Acest fapt ne-a intarit convingerea ca numai o interdictie cu caracter religios a putut permite conservarea ca atare a numelui. Mai mult, este interesant ca utilizand seminificatia din egipteana veche a cuvintelor: pi=casa (vezi G. Rachet, 1970) si on=coloana(Biblia, Iesirea, 1, 11) Pion ar insemna Casa Coloanei, adica exact ce par sa reprezinte complexul Toaca (casa) Panaghia (coloana)(Fig.3). Sa precizam ca Panaghia este o stinca situata la nord-est de virful Toaca, are o inaltime de aproape 70m si un diamentru de 40m, pozitie ce ii asigura unicitate in Carpati. Daca

analizam complexul Panaghia- Toaca- Piatra Ciobanului, nu excludem pozibilitatea ca acesta sa fi fost arhetipul Coloanelor Cerului (Kion ouranou, ale vechilor greci) situate, dupa Homer (Odiseea), pe un munte din tara divinilor pelasgi si acasta cu atit mai mult cu cit N. Densusianu (1913) prezenta o sela funerara din Sicilia, de la Lilybeu, pe care erau figurate cele trei coloane, or coloana din centru era mai mare, asa cum este Toaca in raport cu celelalte doua. Cit despre opinia lui N. Densusianu ca aceste trei coloane s-ar gasi in Bucegi, avem convingerea ca aceasta opinie se datoreaza faptului ca eruditul nostru istoric nu a avut prilejul sa calatoreasca pe Muntele Ceahlau.

7. Un alt argument il poate constitui faptul ca grecii lui Strabon calatoreau frecvent spre tarmurile Pontului Euxin, unde aveau cetati proprii, astfel incat puteau foarte bine sa afle cu usurinta de existenta unui munte renumit in partea rasariteana a tarii daco-getilor. Mai mult, conform celor afirmate de D. Cantemir, uneori, din Cetatea Alba se putea vedea Ceahlaul, fenomen ce nu putea sa scape grecilor locuitori antici ai cetatii. Cind facem aceasta afirmatie ne bazam si pe faptul ca in anumite conditii meteorologice, iarna dupa incetarea nei puternice ninsori, din blocul Institutului Geologic al Romaniei, situat in nord-vestul Bucurestiului, uneori, poate fi vazuta o imagine fascinata a Masivului Bucegi, care, desi situat la peste 150km departare, apare cu detalii incredibile, pina la nivel de pilcuri de padure si poiene mari. Atunci, datorita puritatii aerului si existentei mai multor paturi de aer cu densitati si umiditati diferite, se produc reflexii, refractii, mariri si apropieri de imagini, toate impreuna generind un fenomen optic de mare raritate.

Un zigurat gigantic, incununat de un virf In concluzie, Ceahlaul a atras atentia oamenilor din cele mai vechi timpuri prin apectul sau inconfundabil, de zigurat gigantic incununat de virful puramidal Toaca, alaturi de care strajuieste stinca Panaghiei, dar si prin contrastul frapand de altitudine fata de muntii ce il inconjoara, fapt ce il face vizibil de la mari si foarte mari departari. Cu toate acestea, Ceahlaul este absolut unic prin fenomenele optice ce se petrec pe virful sau la rasaritul Soarelui, in prima decada a lunii august, cand se formeaza imaginea holografica a Caii Cerului ce precede Umbra Piramida. Consideram ca aceste fenomene au fost remarcate inca de la sfarsitul paleoliticului, cind pe platoul muntelui existau locuiri swideriene, cu 12.000-10.000 de ani in urma. Ulterior, probabil in neolitic, muntele a fost sacralizat, simbolul piramidei patrate de la virf aparind pe ceramica cucuteniana de la Tirpesti, localitate din apropiere. Probabil tot de atunci dateaza si Sarbatoarea Muntelui, aparitia ei fiind legata direct de fenomenele optice amintite. Muntele sfint al dacilor, Kogaiononul, este apropiat sonor de denumirea virfului central al muntelui, Bitca Ghedeonului, din a carui parte estica izvoraste piriul cu acelsi nume Ghedeonul, pe care este posibil sa il fi avut in vechime si Bistrita, afluent drept al Siretului, Hierasos-ul (Sfintul) anticilor, al cariu nume il justifica in acest mod. Pe baza interpretarii legendei biblice a lui Ghedeon, consideram ca sub acest nume a fost disimulat vechiul nume al muntelui sfint. Toponimele Ceahlaului, o interesanta si incitanta imbinare intre dacic si crestin, pledeaza in acelasi sens.

Al doilea munte sfint al crestinatatii ortodoxe Ioanichie Balan arata ca, dupa Muntele Athos, Ceahlaul este al doilea munte sfint al crestinatatii ortodoxe, fapt dovedit de sustinuta activitate monahala desfasurata pe acest munte cu cea mai bogata toponimie crestin ortodoxa din Romania. Toate acestea arata ca aici a avut loc un transfer de sacralitate de la dacii zamolxieni la cei crestini ortodocsi, ceea ce impune celor e il viziteaza un respect cuvenit atitor milenii de sacralitate."

Considerata pe buna dreptate o enigm, biserica rupestr Corbii de piatr nu se las descris uor. Trebuie s mergi i s-o vezi, s plteti tribut de uimire fa de ciudenia ei. ncastrat n stnc, ascuns ca o peter n peretele muntelui, nu seamn cu nimic; nici cu chiliile rupestre de la Bozioru, nici cu grota de la Nmieti. Cu ani n urm, un localnic pasionat de istoria locului, nvtorul Ion Andreeacu, a descoperit un uimitor text sanscrit, dltuit ntr-o piatr. Alturi, n curtea Mariei Vldescu (o curte superb, ca un crampei de rai, cu iarb bogat i o cascad de o limpezime ireal), acelai nvtor a descoperit piciorul unui uria, fixat n piatr, sub cornia muntelui, cu clciul ieit n afar i coapsa culcat ntr-o odihn fr sfrit. n inima Muscelului, la Corbii de piatr, s-ar putea turna cel mai grozav film despre pietre i stnci, despre legende i gigani, despre sihatri i oameni drji n credin, ca Elisabeta Rizea din Nucoara un film poestic, ca o meditaie prelung i tcut, ca o rugciune fierbinte, nlat direct spre Dumnezeu. Inchipuiri pietrificate de pasari si fiinte uriase Ca sa ajungi la biserica trebuie sa urci, sa te caznesti, sa meriti. Din loc in loc, rasar pietre cu forme bizare de radacini osificate, lespezi de altar precrestin, ce mai pastreaza inca urme de pasi, concavitati si jgheaburi daruite ploii sau pierdutelor ritualuri dacice. E limpede ca bisericuta Corbilor de Piatra s-a ridicat pe o veche vatra spirituala a taumaturgilor daci, cei care cautau inaltimile, asprimea postului si ruperea de lume, vindecarea trupului prin suflet, prin meditatie si intoarcerea la natura. Privind in jur, o intrebare sacaietoare te framanta: de ce aici, si nu in alta parte? Ca in orice manastire sau loc statornic de rugaciune, punerea temeliei nu se face oricum si oriunde. Oamenii din sat nu te pot lamuri. Ridica din umeri si constata cu regret: Domnul invatator Andreescu v-ar fi deslusit. El studia bolovanii. El era cheia si lacata. Intr-un tarziu, te trimit la profesorul Stelian Bebeselea, si asa afli ca invatatorul i-a lasat testamentar manuscrisul unei visate carti, ca adancindu-si cercetarile, batranul dascal a ajuns la o concluzie si mai indrazneata: celebra cetate dacica Helis se afla la Corbi si nu la Piscul Crasani, cum credea Vasile Parvan si alti istorici de vaza. Totul a inceput de la o nedumerire isi aminteste profesorul- un taran vanjos, cu figura de Brancusi. Ce sens aveau pietrele din Corbi? De ce multe dintre ele pareau inchipuiri de pasari, de ursi, de fiinte uriase? Nu cumva ele reprezentau, prin forma si asezare, literele unui alfabet tainic, adresat doar initiatilor? Domnul Andreescu a pornit deci de la ideea microlitilor si a ajuns sa descopere ca bisericuta era initial in alta parte, peste drum, la stanca Chillilor, acolo unde a gasit grote si adaposturi primitive, banuite mese de altar asezate intr-o anume si nedeslusita randuiala. A mai gasit apoi si o piatra imensa, cu chipul intrezarit al lui Zamolxis batran, cu ochii adanciti in orbite si o barba bogata, getica. Aici, la Chilii, trebuie sa fi fost primul altar dacic si primul adapost crestinesc. Apoi, din pricini nelamurite, calugarii s-au mutat dintr-u loc intr-altul, pana au ajuns la actuala bisericuta, numita La Jgheaburi. Urma trecerii lor a ramas in pietre, in denumiri de stanci: La Cimitir, La Altar, La cruce. A mai ramas in puzderia crucilor de marna, pe care fiecare noua ploaie le descopera pe coastele dealurilor, albe si lucioase ca niste oseminte de sfinti. Era un om cam ciudat. Dur, incrancenat si mereu tacut (nu intamplator I se spunea Leul), dominvatator a luat cu el in mormant taina limbii dacice, pe care el credea ca incepuse a o deslusi. E greu de spus ca stravechiul Helis a fost cu adevarat la Corbi. Cert este ca nici acum nu s-a lamurit misterul pietrei descoperite de dominvatator o piatra vulcanica, tesita si neagra, avand sapat in ea un text in limba sanscrita si, alaturi, o harta a lumii, cu continentele mult mai apropiate intre ele decat sunt astazi, o piatra despre care a scris in mai multe randuri Andrei Bacalu si o cercetatoare a trecutului dacic, Viorica Moisiuc. Dincolo de ciudatenia acestei harti, ramane gandul ca aici, la Corbi, era un centru spiritual important, ca lumea antica straromana era mult mai activa decat ne imaginam strabatea distante uriase, avea legaturi cu cele mai imndepartate colturi ale lumii. Conteaza mai putin cat adevar si cata inchipuire se afla in teoria domnului Andreescu. Important e ca nimeni, dar absolut nimeni, nu a cercetat serios zona, nu a deschis nici macar un santier arheologic, nu a luat in seama maruntele obiecte descoperite de catre sateni: un topor din neoloitic, vase si ceramica din cultura de Prund, monede venetiene, raguzani si taleri de argint. E foarte trist ca nici o editura nu se arata interesata sa publice cartea domnului Andreescu. E ca si cum indiferenta oamenilor l-ar fi ingropat a doua oara in praful si uitarea unui manuscris.

Resedinta Corvinilor si a altor domnitori Ciudat cum este, locul are forta. Bisericuta de la Corbi nu si-a gasit adapost sub talpa muntelui la intamplare. Aici trebuie sa fi fost vatra voievodala, popas si refugiu pentru domnitori. Greoaie si nu tocmai clara, istoria s-a refugiat in toponime, denumiri si insemne greu de descifrat. La castel poarta cu sine amintirea

Huniazilor si presupunerea lui Iorga ca aici ar fi fost castelul lui Voicu, tatal lui Corvin de unde si denumirea satului (Corbi) sau stema huniazilor: un corb cu crucea in cioc. Deja pierdute, micile povesti si legende vorbesc, dau marturie. Pe Valea Doamnei s-a refugiat sotia lui Negru Voda, pentru a scapa de tatari. La Lacul cu Bani a ajuns in bejenie vistieria domnitorului. Insetati, boii injugati la caruta au alergat sa se racoreasca in apa lacului si, alunecand, s-au scufundat dimpreuna cu toata averea tarii. La Stanca Grotei isi avea cuib Zdrelea haiducul si multi cred ca acolo se afla ingropata imensa lui comoara, ce se inflacareaza de Sanandrei... Prins intre dealuri si vai abrupte, Corbi e, de fapt, un capat de lume un loc din care incep si se sfarsesc mai toate drumurile ce duc din Arges in Transilvania. In linie dreapta, ar fi cam 100 de km pana la Sibiu si tot atat pana la Sambata sau Brasov. Niciodata muntele nu a despartit, ci a fost drum tainic de trecere un drum de frati prin care romanii pribegi din Jina si Marginimea Sibiului s-au oprit la Corbi, la Domnesti, la Domisani sau Paraiesti. Au venit, preluand si respectand obiceiurile locului, cum ar fi Paratul la Popa, Focul lui Sumedru (obicei pagan), Foca si Gadinetii, porecle doar de ei stiute: Carnu, Haninga (lenesul), Giuju (om uscat si rau), Pucar sau Navleg-prost adica. Amintirile, oricat de indepartate ar fi, nu pier odata cu oamenii. Chiar si acum, la vreme de seceta, parintele Gicu Raducu face rugaciuni de dezlegare nu in bisericuta de sub stanca, ci pe versantul vecin, pe platforma Chiliilor, pe vechiul altar dacic, de unde, in zilele senine, se vede ca in palma toata Tara Muscelului, pana departe, la primele case din Pitesti. La Biserica Corbii de Piatra nu se tin slujbe decat o data pe an, de Sfintii Petru si Pavel hramul manastirii de odinioara. In fata multimii satenilor imbracati inca in costume populare, parintele Raducu da glas ecteniei, pomenind pe ctitori si binefacatori o scurta si tulburatoare lectie de istorie: Basarab Voievod, Neagos Voievod, Radu si Ruxandra Doamna, Despina Doamna, Iosif Arhiereu, Ilarion Arhiereu, Nichifor Arhimandrit. Oamenii stau pe afara, se adapostesc in nisa rezervata candva praznicului domnesc, unde Voda stindea neintelegeri grele si facea judet pricinasilor. In bisericuta nu e loc. Pronaosul e mic si intunecat ca o camara. Pe pereti si pe icoanele din catapeteasma apa siroieste lenes, distrugator. Biserica, despre care un scurt istoric aflat la intrare spune ca are 2000 de ani si pomesneste despre schitul de maici (primul din Tara Romaneasca) sau despre monarhia Magdalena (Musa), fosta sotie a boierului Hamza si sora a lui Neagoe Basarab, se afla in mare primejdie de distrugere. Fotografiata si pusa cu mandrie in mai toate albumele turistice sau bisericesti, lacasul Corbii de Piatra va pieri in foarte scurt timp, ucis de indiferenta adormitului ministru al culturii. Varul proaspat dat pe zidul exterior nu poate ascunde superficialitatea iresponsabila vadita de oficiali. E revoltator ce se intampla, spune cu naduf profesorul Bebeselea.Totul s-ar rezolva cu un resou sau un calorifer electric, plus cateva operatii necomplicate pentru drenarea infiltratiilor si stoparea umiditatii. Toate acestea nu costa mult, dar costa destul pentru bugetul sarac al Primariei. Cei de la Bucuresti se lauda cu monumentul de la Corbi, organizeaza vizite cu ambasadorii acreditati in tara noastra, dar nu repara drumul ce vine de la Curtea de Arges, nu dau nici un leu pentru tiparirea unor carti postale, a unui mic istoric. Cum poti trata Corbii ca pe o bisericuta modesta, de cartier? Strainii ar investi si ar scoate un sac de bani, incluzand monumentul intr-un traseu turistic, construind un motel elegant in preajma. Umeda, cu mucegaiul crescut pe pereti, biserica nu poate primi vietuitori. Au incercat doi calugari de la Schitul Ciocanul sa reinvie aici viata de obste, dar nu a fost cu putinta. In stramtoarea locului, nu aveau spatiu nici sa-si sape un bordei. Ne laudam cu investitii si magazine luxoase, dar nu cu ele se va scrie istoria. Nu ele raman sa povesteasca urmasilor cine am fost si de unde ne tragem radacinile.Neincalzita de rasuflarea oamenilor si de palpairea neintrerupa a unor candele, biserica se pustieste, sleindu-se de viata. Chiar si micul istoric, dactilografiat pe o foaie ingalbenita, va disparea. Din toate va ramane, probabil, cronica tacuta si greu descifrabila sapata in fibra muntelui: muscatura unui topor, o cruce, silueta unei case taranesti, fumul imenselor ceaune in care fierbeau la vreme de sarbatoare felurite ierburi calugaresti, adanciturile rotunde gauri si intranduri, ca niste cuiburi de pasari

imaginare. Corbii de piatra. (Biserica Corbii de piatra se afla in apropiere de Curtea de Arges, langa Domnesti, in satul Corbi.)"

Din albiile apelor, ca si din vietile oamenilor, raman in lume numai pietrele. Urmele oamenilor, intiparite in colbul drumurilor lumesti, ducand spre teluri profane sau desarte, se sterg si se acopera de uitare. Urmele sfintilor, ducand catre limanul mantuirii, se intiparesc adanc in spirit si rugaciune - pietre albe, stralucitoare, pe adevaratul drum al desavarsirii omenesti. Adevaratii slujitori ai credintei in Dumnezeu au fost intotdeauna binecuvantati cu eternitate, lumina din sufletele lor dainuind veacuri in sir, dupa petrecerea lor din viata, ca pilda si indemn urmasilor neamului. Sfantul Daniil, numit Sihastrul pentru ca si-a desavarsit credinta in sihastria codrilor Bucovinei, a intrat in legenda o data cu marele domnitor al acelor vremuri, Stefan cel Mare. Despre vietuirea Sfantului Daniil se cunosc prea putine lucruri, fie din cauza multelor secole care ne despart, fie din cauza firii retrase si discrete a sihastrului. Pentru sfant, smerenia a insemnat si retragerea din calea maririlor lumesti, ignorarea omagiilor si respectului din partea poporului de rand sau a demnitarilor. Vom sti mereu cu certitudine ca a existat, desi nu vom sti poate niciodata cum arata, chiar daca exista picturi pe ziduri de biserici care ni-l infatiseaza. Sfantul Daniil Sihastrul s-a retras din lume la fel de bland si intelept cum a trait, lasandu-ne ca amintire nu trasaturile sale pamantesti, ci spiritul sau, ca un indemn la cumpatare si buna chibzuinta. Aceeasi buna invatatura a propovaduit-o in intreaga sa viata, celor care i-au cautat intelepciunea, oameni de rand sau oameni de vaza, fara a se stradui sa-i judece dupa bogatia hainelor si infatisare, caci a inteles prea bine ca nu se adresa invelisurilor, ci sufletelor din ascunzisul lor. Viata sa a fost aspra si dura, precum piatra chiliilor in care s-a ascuns din calea lumii. Mormantul sau a fost acoperit tot cu o piatra, pe care sta sculptata o inima larga. "Veniti, fratilor, de ma ascultati. Va voi invata frica Domnului, cine este omul..." O viata cat istoria Drumul catre credinta al micului Dumitru a inceput de la varsta de 10 ani, cand parintii l-au dat sa invete carte la Radauti, in Manastirea "Sf. Nicolae". Nu orice copil putea invata in acele vremuri, cunoasterea slovelor fiind menirea oamenilor alesi. Invataturile crestine l-au facut sa aleaga intre casa parinteasca si obstea calugareasca. Dupa cinci ani, a devenit calugar, cu numele de David. Ceva mai tarziu, a trecut la Manastirea "Sfantul Lavrentie", aflata la 30 km de Radauti. Ravna si intelepciunea de care a dat dovada i-au adus recunoasterea obstii. Calugarul David iubea linistea si singuratatea, postea desavarsit cate trei sau chiar cinci zile, iar de hranit, se hranea numai cu vegetale, dupa cum aflam din scrierile bisericesti. Ispitele si le alunga muncind, impletea cosuri, uneori imbinand trudnic rugaciunea cu munca. Pentru ca era intelept la vorba, iar rugaciunile sale facusera de multe ori minuni pentru cei bolnavi trupeste sau sufleteste, David a inceput sa fie cautat de multa lume la manastirea in care slujea lui Dumnezeu. Acest fapt l-a facut sa ceara binecuvantarea pentru viata de schivnic, retragandu-se din calea lumii, cu numele de Daniil. Astfel, a ajuns undeva in mijlocul codrilor Putnei, pe valea paraului Vitau, unde si-a durat o coliba din lemn. Cu timpul, ajutat de pastori, a scobit intr-o tampla de piatra o mica chilie, langa care a mai daltuit si un mic paraclis pentru rugaciune. Viata curata, intelepciunea statornica si credinta nestramutata a sihastrului Daniil au devenit cunoscute intregii Moldove. In inima padurilor in care s-a indepartat, Daniil a gasit loc prielnic de rugaciune si cugetare spre cele dumnezeiesti. Singuratatea locului era cu siguranta indulcita de atmosfera specifica secularilor codri, adapost si izvor de spiritualitate. Traditia ne spune ca Daniil Sihastrul, pe langa puterile sale vindecatoare, avea si darul clarviziunii, multor napastuiti deslusindu-le tainele viitorului. In anul 1451, imediat dupa asasinarea lui Bogdan, fiul sau, Stefan, printr-o minune scapat din primejdie, ar fi cautat adapost la chilia sihastrului. Aici, dupa ce a primit dezlegare de pacate, Daniil Sihastrul i-a prezis ca va urca pe tronul Moldovei. In 1457, Stefan Voievod avea sa se incredinteze de puterea clarvazatoare a schivnicului si, ca urmare, si l-a ales duhovnic. La fel se mai spune ca Daniil l-a povatuit pe marele domnitor ca dupa fiecare razboi sa cladeasca o biserica, pentru a fi mereu izbanditor. Tot la povata sa, Stefan cel Mare a purces la construirea unei manastiri cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", la Putna, loc in care voievodul avea sa-si gaseasca pacea, dupa savarsirea din viata. Dupa pilda sihastrului, in acele vremuri s-au umplut singuratatile, din codrii bucovineni, din Muntii Raraului pana in cei ai Neamtului, cu pustnici slujitori credintei ortodoxe. In anul 1470, dupa mai bine de 20 de ani petrecuti in sihastria de la Putna, Daniil isi schimba locul de veghe in codrii Voronetului, fugind inca o data din calea lumii, care talazuia catre chilia sa pentru povata sau vindecare. Locul ales de sfant pentru sihastrie a fost Piatra Soimului,

din preajma Voronetului, unde si-a gasit adapost. Moartea mitropolitului Teoctist, in 1477, l-a facut pe Stefan cel Mare sa-i propuna lui Daniil cel Sfant marea cinste de a fi mitropolit al Moldovei. Multa intelepciune si diplomatie i-au fost de trebuinta pustnicului pentru a sti cum sa refuze bunavointa domnitorului. Mai ales ca, asa cum ne spun cronicile, Daniil l-a infruntat pe Voda cand, abia scapat din batalia de la Razboieni, in 1476, l-a facut sa astepte ca un om de rand in fata chiliei sale, pana ce isi va fi terminat rugaciunea. In anul 1488, Stefan hotaraste sa construiasca Manastirea Voronet, dupa o promisiune anterioara, facuta batranului sihastru. Odata savarsita lucrarea, Daniil a fost numit egumen al manastirii, conducand timp de inca zece ani randuielile si trebuintele obstii. In 1496, in varsta de peste 90 de ani, batranul pustnic si-a incredintat sufletul Domnului, pe care L-a slujit intreaga viata. Aceeasi traditie orala spune ca piatra de mormant a Sfantului Daniil Sihastrul a fost pusa din porunca lui Stefan cel Mare, ca semn de recunostinta pentru sfaturile si credinta pustnicului. Pe aceasta piatra se citesc cuvintele simple, dar pline de inteles, apartinand marelui domn moldovean: "Acesta este mormantul parintelui nostru David, schimonahul Daniil". Minunile de la poalele obcinei Credinta nu se masoara in minuni sau in impliniri de dorinte, caci iubirea de Dumnezeu nu este un spectacol al senzationalului. Acest adevar izvoraste din intelepciunea sfantului Daniil care, desi asaltat si adulat de multimi pentru puterile sale binefacatoare, nu a cazut in pacatul trufiei, ci s-a indepartat mereu de desertaciunea maririlor omenesti, refugiindu-se in post si rugaciune. Obstea Manastirii Voronet a dat asezamantului, dupa hramul "Sfantului Gheorghe", un al doilea hram - "Sfantul Daniil cel Nou", pomenindu-l secole la rand, atat pe 23 aprilie, cat si pe 14 decembrie. Considerate moaste facatoare de minuni, ramasitele pustnicului au fost deshumate si randuite in sicriu impodobit pentru inchinare, la inceputul secolului al XVII-lea. In 1749, egumenul Voronetului, Ghedeon, a daruit Manastirii Putna degetul aratator al Sfantului, ferecat in argint. Din 1775, cand Bucovina a ajuns sub ocupatie austriaca, moastele au fost coborate inapoi in mormant, la adapost de vremuri si de lume, asa cum i-a placut pustnicului sa traiasca intreaga viata. Minunile vindecarilor celor veniti sa se roage la mormantul lui Daniil sunt numeroase, ca si in vremurile in care slujitorul lui Dumnezeu le-a savarsit prin rugaciune. Dar nu acestea sunt importante. Cel mai mare miracol este insasi biserica Manastirii Voronet, cu zidurile si clopotele ei, cu culorile si cu harul ei. Intr-un tinut in care toate zidurile au cazut sub navala turcilor, tatarilor, polonilor, ucrainenilor sau austriecilor, Voronetul, dimpreuna cu celelalte manastiri ale Bucovinei, s-au pastrat asa cum le-au ridicat ctitorii lor. Chiar daca sute de ani de vicisitudini au trecut peste zidurile batrane, frumusetea nu le-a pierit, ci s-a intarit, ca simbol al trecutului. O indelungata perioada de timp, aceste constructii care stau marturie credintei stramosesti au innobilat cu prezenta lor codrii de aur ai Bucovinei. Cu trecerea vremii, codrii s-au imputinat si si-au tras poalele spre munte, dar asezarile monahale au ramas dovada, ca niste pietre de hotar, ca aceste locuri au fost candva sihastrii ascunse in adancimi de padure. In jurul manastirilor, locul trebuie sa ramana verde, asa cum l-au stiut strabunii, pentru ca albastrul de Voronet, ca si rosul de Moldovita sau verdele de Sucevita, isi vor pastra frumusetea numai in preajma verdelui de arbori. Spiritul crestinismului este adanc sapat, nu doar in stancile in care si-a gasit salas Sfantul Daniil, ci in tot ce inseamna natura in acest colt de tara. Sa o pastram cu aceeasi iubire, ca sfintii care si-au ascuns viata in ea. Voronetul cel de toate zilele La Voronet, cerul este senin. Iarna se incapataneaza sa vina, dar parintele Daniil vegheaza neintrerupt la buna randuiala a lumii. Portile masive, din lemn, ale manastirii par sa adaste intoarcerea maritului voievod Stefan de pe campul de lupta, pentru spovedanie. In haine curate, de pe zidurile bisericii, sfintii privesc lumea cu dojana. Undeva, pe dealul din preajma manastirii, un arbore se prabuseste greu. Se aude toaca: lovituri rapide, puternice, seci in lemn. Din paraclis, ca un susur timid, izvoraste cantecul unei rugaciuni. Zidurile groase parca vor sa puna hotar intre linistea din manastire si valmasagul lumii de afara. Raul de foc al Judecatii de apoi curge din inalt spre pamant, largindu-se tot mai mult, sa poata cuprinde raul. Imparati si bogati, tradatori si farisei, desfranati fii ai patimei ard in smoala fierbinte a iadului. La Judecata de apoi vin sufletele romanilor mantuiti, invelite in prosoape curate. Ingerii au buciume, iar David, imparatul, isi canta psalmii acompaniindu-se cu o cobza romaneasca. Biserica a fost renovata de curand. Picturile interioare, spalate de funinginea anilor, au prins stralucire. Stefan cel

Mare si familia sa, in haine bogate, poarta pe brate Biserica, inchinand-o lui Dumnezeu. E multa pace la Voronet. Sub piatra mormantului, Sfantul Daniil isi urmeaza veghea, in singuratate, strajuit de slovele domnesti ale pisaniei de la intrarea in biserica: "Io, Stefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, am inceput a zidi acest hram la Manastirea Voronet, in numele Sfantului si vestitului si Marelui Mucenic si purtatorului de biruinta, Gheorghe...". Sinca Veche este un sat compact romanesc din stravechea si frumoasa Tara a Fagarasului. Primele dovezi despre existenta acestui sat sunt din secolul al XII-lea. De aici a plecat familia ilustrului Gheorghe Sincai, marele istoric si filolog roman. In aceasta zona sunt numeroase vestigii arheologice, marea lor majoritate ramase nedezgropate. Printre enigmele acestei zone figureaza si "Manastirea Sapata in Piatra" sau "Templul de la Sinca Veche". Sinca Veche are o istorie cu totul deosebita. In preajma anului 1700, in perimetrul acestei comune au existat cinci manastiri, cand in toata comunitatea vietuiau abia cateva sute de suflete. Cele cinci manastiri crestin-ortodoxe patru din lemn si una sapata in stanca - sunt, se pare, expresia unui curent spiritual care a cuprins acest spatiu in urma cu trei secole. In istoria acestui sat exista si un moment de un dramatism aparte. In anul 1762, cand din ordinul Mariei Tereza a fost infiintat Regimentul I de granita, locuitorilor satului li s-a cerut sa paraseasca religia ortodoxa. Atunci s-a petrecut un lucru uimitor, care demonstreaza credinta acelor oameni, el ramanand consemnat de istoricii vremii: "Populatia, aproape in majoritate, nevrand sa primeasca armele de graniceri si trecerea la uniti, decat sa-si lepede credinta, a preferat sa se retraga in padurea de miazazi, pe la colibele ce le avea in diferite puncte din partea aceea. Treptat, apoi, refugiatii si-au construit locuinte statornice, intemeind o noua comunitate, sub numele de Sinca Noua". In vechiul sat Sinca au ramas atunci doar patru familii de nobili romani, doua refugiindu-se si ele dupa ceva timp si pierzandu-si astfel proprietatile si privilegiile nobiliare. Acum mai bine de doua sute de ani, asadar, oamenii din sat au disparut practic din locurile acestea, pierzandu-se, astfel, continuitatea populatiei de aici. Satul Sinca Veche a fost recolonizat cu populatie romaneasca, lucrurile reluandu-si cursul firesc dupa cateva decenii. Cele cinci manastiri s-au risipit una cate una, cu exceptia celei sapate in piatra. Doar batranii satului isi mai amintesc ca au existat candva celelalte patru manastiri din lemn, fara a le putea localiza cu precizie. Anii, secolele au trecut si nimeni nu-si mai aminteste cu exactitate cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica din piatra. Au ramas doar incaperile sapate in inima stancilor, situate intr-un decor de o frumusete fascinanta, si misterul care atrage din ce in ce mai multi oameni. Istorie si parapsihologie Intrarea in biserica este situata intr-o padure in care creste o vegetatie abundenta. Deasupra locului in care este sapata biserica se vede un palc de salcami tineri. In stanca extrem de fragila (din gresii de Persani) au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si cu un horn piramidal - adevarata turla - prin a carui deschidere se vede cerul. Locul are un farmec cu totul aparte: intrarea in pestera tinde sa fie acoperita de vegetatia luxurianta; prin "cupola" din stanca patrund radacinile salcamilor, ale caror frunze de un verde crud se profileaza pe cerul albastru. Peisajul din exteriorul pesterii pare desprins dintr-o poveste cu zane si, intr-adevar, are darul de a stimula imaginatia, de a indemna spre reverie. Prin peretii grosi ai stancii se simte natura de afara, respirand. Este un loc de reculegere ideal si, dincolo de toate consideratiile estetice, are un mister si o puritate cu totul aparte, pe care majoritatea vizitatorilor o sesizeaza de prima oara. Controversele privind originea acestui lacas sunt numeroase. Presa, in marea ei majoritate, a preferat variantele mai exotice si comerciale, spre nemultumirea istoricilor si bucuria unor localnici intreprinzatori, care au pus pe picioare afaceri destul de bune. Dar dincolo de orice controversa si speculatie, locul are - asa cum se poate constata - o incarcatura spirituala aparte, dupa cum o dovedesc marturiile celor care au fost acolo, dintre care multi sunt preoti si fete bisericesti de rang inalt. De altfel, acest lacas a fost sfintit, recunoscandu-se astfel si valoarea sa spirituala, acum cativa ani, de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului. Principalele puncte de controversa asupra acestui loc sunt urmatoarele: vechimea sa, care este estimata intr-un interval "destul de larg" - intre 250 si... 7000 de ani. originea sa: majoritatea cercetatorilor afirma ca este o manastire crestin-ortodoxa, in timp ce entuziastii sustin ca

este dacica sau chiar predacica, aducand in sprijinul acestei idei existenta catorva inscriptii ne-crestine de pe unul din peretii altarului. modul in care a fost construita - faptul ca are doua altare ii face pe unii sa creada ca au fost initial doua biserici, care ulterior au fost unite prin surparea unui perete. Existenta celor doua altare intareste convingerea unora ca acest lacas nu a fost sapat de crestini, deoarece nicaieri nu s-a auzit de o biserica cu doua altare. fenomenele paranormale care se manifesta in rastimpuri in aceste locuri - cum ar fi aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere de lumina in fata pesterii - i-au facut pe amatorii de paranormal sa creada ca toata magia acestui loc este data de o incarcatura energetica aparte. S-a avansat chiar ideea ca aici ar fi unul din celebrele "noduri energetice" despre care se vorbeste in parapsihologie. La toate acestea, se adauga faptul ca la doar trei kilometri, pe drumeagul de tara care duce spre manastire, se afla un fel de amfiteatru acoperit cu iarba si arbusti. Acest spatiu, aproape perfect circular, este inaltat cu cativa metri fata de relieful inconjurator, are un diametru de circa 20 de metri, iar in interior are un aspect ce nu pare natural aici existand un fel de terase, ca in interiorul unei cetati sau asezari fortificate. Nici cei mai batrani locuitori ai satului nu isi amintesc de vreo destinatie ceva mai recenta a acelui loc. Sa fie acel "stadion" - acoperit acum cu iarba si tufe de ienupar si paducel - ruinele unei vechi asezari dacice? Exista vreo legatura intre cele doua obiective atat de apropiate unul de celalalt? La toate aceste intrebari nu s-a raspuns deocamdata. Pentru a afla mai mult, si din surse cat mai bine documentate despre aceasta misterioasa biserica sapata in stanca de la Sinca Veche, am contactat specialisti in arheologie din Brasov, preoti din partea locului si din Fagaras, localnici, reporteri, persoane care au avut anumite experiente mai deosebite legate de acest loc. Incercarea de a patrunde in misterele locului nu a fost usoara. Misiunea ne-a fost mult ingreunata de speculatiile halucinante care s-au facut vis--vis de acest loc in presa si la televiziune si care i-au intrigat pe putinii cunoscatori ai problemei, determinandu-i sa evite contactul cu presa din teama de a nu se expune ridicolului. Preot Silvestru Popoviciu - Sinca Veche "Oamenii au distrus biserica din pestera, cautand comori" - Parinte, care credeti ca este vechimea si originea acestei constructii in piatra de la Sinca Veche? - Arheologii nu si-au spus ultimul cuvant, dar dupa toate indiciile, asezamantul a fost construit in jurul anului 1700, de catre o comunitate de calugari ortodocsi. O data cu el, au mai fost cladite si alte patru manastiri din lemn. Este greu de crezut ca manastirea din pestera a putut fi construita dupa 1700. In perioada in care manastirile ardelene erau daramate unele dupa altele de catre austro-ungari, nu ar fi putut fi construite cinci lacasuri de cult ortodox. - Unii sustin ca acest asezamant este mult mai vechi, de cateva mii de ani, si ca nu ar fi de origine crestina, ci dacica sau chiar de mai inainte. In sprijinul acestei idei se aduce argumentul ca inauntru nu exista nici un insemn crestin si, in plus, sunt cateva inscriptii si simboluri din Extremul Orient. - Stanca este foarte friabila, foarte fragila, asa incat inscriptiile, inclusiv steaua lui David si simbolul Yin-Yang pe care le-ati vazut, nu pot fi mai vechi de cateva decenii. Ar fi insa intr-adevar interesant de stiut cine le-a facut, deoarece eu, cand am venit aici - acum 30 de ani - ele erau acolo. Cat despre insemnele crestine, trebuie sa va spun ca atunci cand am venit eu in sat, in pestera era inca masa in altar. Problema este ca acolo s-a presupus ca au existat comori, iar oamenii au distrus tot ce era, in cautarea lor. Era mai ales un om, numit Pastarnac, care avea rude la partid pe vremea aceea. El a distrus multe vestigii arheologice. Cauta comori... si se pare ca le-a si gasit. El a fost cel care a strans si icoanele pictate pe sticla din sat, trebuind sa lupt atunci pentru a pastra aceasta zestre a satului. Avand acoperire de sus, de la partid, el a putut face cam orice, motiv pentru care o mare parte din dovezile istorice s-au pierdut.

S-a facut o fundatie, "Gheorghe Sincai", care sa studieze din punct de vedere arheologic satul. Dar au fost deturnate, se pare, fondurile, asa incat aceasta asociatie nu a intreprins nimic clar, decat ca a imprejmuit cu gard locul. Cam asa se petrec lucrurile cand oamenii sunt condusi de interese materiale. - Ce credeti ca fascineaza asa de mult la aceasta biserica? - Va avertizez ca este o parere strict personala, bazata nu pe temeiuri de ordin teoretic, ci pe cateva observatii proprii. Cred ca cei care au proiectat si realizat aceasta biserica au fost oameni cu un spirit creator deosebit. Ei au vrut sa-si ajute mintea si spiritul cu aceasta constructie. Era perfect izolata si ascunsa de ochii celor din exterior, legatura directa a acestei constructii fiind doar cu cerul, prin intermediul acelui horn in forma de trunchi de con. Cred ca aceasta structura, la fel ca si locul, favorizeaza concentrarea, introspectia... Am ramas mai mult timp in acea pestera si am constatat ca viziunea aceea a cerului senin si albastru din timpul zilei, sau a cerului intunecat si acoperit cu stele stralucitoare din timpul noptii, favorizeaza starea de meditatie. Cei care au construit aceasta biserica au surprins cele mai importante aspecte din arhitectura unei biserici ortodoxe. Faptul ca turnul ce se inalta in stanca este invizibil din exterior, dar constituie o legatura a celor dinauntru cu cerul, mi se pare un simbol. Ei au conservat chipul bisericii in interiorul acelei stanci, fara a conta catusi de putin exteriorul. Aici vad istetimea constructorilor: turla acelei biserici o vezi doar dinauntru, nu si dinafara. - Lacasul are doua altare. S-a afirmat ca initial a fost vorba de doua biserici. Ce credeti despre acest lucru? - Este foarte posibil ca acea comunitate de calugari sa se fi inmultit, asa incat slujba se oficia in doua locuri deodata. Nu cred ca au fost initial doua biserici. Stanca este foarte fragila, iar oamenii au cercetat acest loc si l-au inscriptionat cu tot felul de alte insemne. Asa ca, fara sa vrea, au compromis dovezile istorice ale acestui loc. Am descoperit in acel loc o inscriptie a unui prieten de-al meu, medic, facuta cu multe zeci de ani in urma. Fiind om cu carte, ar fi putut chiar el desena acele simboluri, care au fost luate apoi drept autentice de catre cei naivi. Alte simboluri crestine s-au pierdut din cauza cautatorilor de comori. Masa de altar, care era facuta din piatra, a fost daramata chiar de catre acel Pastarnac, cautatorul de comori de care v-am vorbit. Ce o fi facut cu acea bucata din piatra, nu stiu. - Locul in care a fost construit lacasul are o magie aparte, sesizata de multa lume. Cum credeti ca a fost ales plasamentul de catre cei care au sapat manastirea? - Oamenii din vechime, chiar de acum cateva sute de ani, erau mult mai apropiati de natura si din aceasta cauza aveau alte simturi, pe care omul modern le-a pierdut. O sa va dau cateva exemple identice pentru a intelege cum a putut fi construita atat de ingenios aceasta manastire. Cunoasteti, desigur, procedeul fantanarilor: ei, cu o creanga de alun, pot sa identifice cu precizie locul unde se afla apa, chiar daca aceasta este la mai mult de 10 metri sub pamant. De asemenea, oamenii stiau cand sa taie lemnul de constructie, in asa fel incat sa fie apoi cel mai putin expus la atacul cariilor, sa recolteze plantele cand aveau maximum de substante active etc. Va dati seama, asadar, ca existau niste simturi si cunostinte, care pentru unii oameni de atunci pareau perfect firesti, dar pe care noi, acum, nu le mai putem intelege. In legatura cu felul de a construi si cu alegerea locului sunt niste secrete pe care nu le stim, ne scapa. Ei, cei din vechime, au ales locul acela din considerente greu de explicat pentru noi. Sunt multi oameni care spun ca atunci cand intra aici au o stare de reculegere, ca se simt mai puri; sunt unii, nu putini, care au auzit in interior ceva ca o muzica nespus de frumoasa si curata. Parerea mea este ca toate aceste trairi apar printr-un fenomen de acordare a gandirii pe o anumita lungime de unda. Exista asemenea locuri deosebite, sfinte, in care lungimea de unda a gandirii noastre se poate modifica, receptionand astfel alte ganduri si trairi decat de obicei, mai luminoase. Un ultim lucru asupra caruia vreau sa va atrag atentia este cadrul natural foarte frumos in care a fost amplasata manastirea. Frumusetea naturii isi pune amprenta asupra acestui lacas. Cred ca cei care au cladit manastirea au vrut sa fie asa - pentru ca daca pe Dumnezeu il descoperi in rugaciune, pe om il descoperi si il cunosti cel mai bine in Natura. Fenomene bizare la Sinca Veche Corul din cer

Pentru a ne putea forma o imagine mai clara asupra magiei acestui loc si a fenomenelor care se produc aici in rastimpuri, am studiat mai multe relatari ale unor oameni care au fost martori ai unor fenomene bizare. Cele mai mediatizate perceptii au fost ale lui Gheorghe Moldovan, un roman care traieste in America si care a copilarit in aceste locuri, fondatorul si presedintele Fundatiei "Gheorghe Sincai" din localitate. Oamenii din sat au sentimente contradictorii vis--vis de acest personaj, care a facut o valva destul de mare cu perceptiile sale de factura paranormala. A aparut chiar si o carte cu si despre aceste perceptii: o lucrare - trebuie sa recunoastem - extrem de confuza, in care fragmente autobiografice se amesteca cu istoria acestui loc, cu perceptii mai mult paranormale, cu premonitii etc. In plus, relatarile lui G. Moldovan facute diferitelor ziare si televiziuni nu prea concorda unele cu altele. Daca la acestea adaugam si unele neclaritati privitoare la gestionarea unor fonduri ale societatii pe care o conduce si care au ajuns chiar in fata justitiei, ne dam seama ca rezultatul a fost o discreditare nu doar a persoanei lui Gheorghe Moldovan, ci chiar a intregii povesti despre fenomenele spirituale de aici. Investigatiile pe care leam facut, insa, au pus in evidenta cu claritate faptul ca exista un sambure de adevar in cele relatate de G. Moldovan si ca, intr-adevar, in anumite circumstante, la Manastirea Sapata in Stanca se produc fenomene iesite din comun. O relatare despre un asemenea fenomen, impresionanta prin claritatea si veridicitatea sa, va oferim in continuare: "Eram in prima zi de dupa Sfanta Maria Mare, zi de duminica si zi splendida de vara fierbinte, cu cer complet senin, de un albastru intens. Copiii nostri au ales sa mearga la scaldat in apa Sincai, iar eu cu sotul meu si cu o prietena am mers la Manastirea Sapata in Stanca. Prietena mea era nerabdatoare sa ajunga la Templul de la Sinca. Mihai, sotul meu, a venit si el, ca sa nu fim singure. Ajunsi la Manastire, ne-am petrecut un timp in interior, apoi eu m-am apucat sa fac putina curatenie, mai precis sa strang resturile de hartie, bidoanele de plastic si bucatile de lemn smulse din gardul de protectie. Cand tocmai mi-am terminat multumita treaba, m-am intors involuntar si privirea mi s-a oprit direct pe un briceag infipt in gardulet. Ma miscasem mult pe acolo, doar facusem curat, si pana atunci nu stiu cum de nu-l vazusem. Mi-a venit sa zambesc, gandindu-ma ca asta trebuie sa fie > pentru ca am ingrijit acel loc, care mie imi este foarte drag. Am iesit din pestera si i-am propus Liviei, prietena mea, sa ne urcam pe stanca si sa privim in interiorul templului prin spartura de sus. Dupa ce-am cotit insa pe carare, in dreptul unui bloc de piatra am ramas amandoua pironite pe loc, caci in acea clipa s-a auzit de undeva, din vazduh (mie mi s-a parut ca de sus), un cor barbatesc, ca de patru-cinci voci, deosebit de melodios. Muzica parea bisericeasca, cuvintele erau foarte clare dar, spre nedumerirea noastra, desi eram foarte atente, n-a fost chip sa prindem vreun cuvant cunoscut. Si totusi, nu pareau straine de limba romana. Era ceva arhaic. A durat cat o strofa. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Mare ne-a fost mirarea! Dupa ce am stat cateva minute deasupra templului, la intoarcere, cand am ajuns langa blocul de piatra de unde am auzit acel cor, am avut amandoua acelasi gand: >. Nu, nu s-a mai auzit, si am trecut destul de repede. Ar fi fost prea de tot! Dar, culmea, dupa cativa pasi, s-a auzit din nou acelasi cor, fara nici o diferenta. Cand era aproape de final, mi-am adus aminte ca-l lasasem pe sotul meu la intrarea in templu, cioplind ceva cu briceagul gasit mai inainte. M-am repezit sa-l fac atent. Da, auzise si el. Abia ce ne adunasem toti trei, cand apare o doamna tanara si extrem de frumoasa, urcand in graba dealul >. A fost surprinsa sa afle ca aici nu mai sunt calugari de trei sute de ani, doar auzise cantecul! La scurt timp, au aparut si sotul si baietelul ei, dar acestia nu auzisera nimic. Erau la masina, la baza dealului. Muzica era atat de limpede, atat de reala, de coplesitoare, incat atunci nu ne-am pus problema de unde vin acele armonii sonore. Abia apoi ne-am intrebat daca nu cumva chiar exista un cor in zona, dar in locurile acelea se afla numai satul Sinca Veche, care nu a avut niciodata cor bisericesc, iar vocile veneau de sus. Si mai era un lucru: desi cunosc destul de bine mai multe limbi, cuvintele acelea, in ciuda faptului ca sunau extrem de familiar si se auzeau foarte clar, nu puteau fi intelese. De fiecare data, ne-am concentrat sa deslusim macar o prepozitie, ca sa ne dam seama in ce limba canta, dar n-am recunoscut nimic. Am ramas o vreme la templu cu noii sositi, care erau acolo pentru prima oara, oferindu-le detalii despre acel loc. Pentru a putea vedea ce este inauntru, am folosit bricheta sotului meu, pana i s-a epuizat tot gazul. Ne-am despartit de noile noastre cunostinte lasandu-le numerele de telefon, ocazie cu care am aflat - vazand portvizitul tinerei femei - ca lucra undeva in Ministerul de Interne (numele ei nu-l mai retin). Credeam ca lantul de fenomene inedite s-a sfarsit si ne-am continuat excursia prin valea inverzita de pe Paraul Cretu (unde se afla si manastirea). Ultima surpriza a fost de proportii mai mici, dar intregeste magia acelei zile. Prin locurile izolate din aceasta vale, pe unde nu trec decat ciobanii, privirea ne-a fost atrasa de un loc din iarba, in care sclipea o bricheta perfect identica cu cea consumata de sotul meu cu o ora inainte. Parca rasarise din pamant. Cunosc de zeci de ani aceasta vale, vin aici pe tot timpul verii, intrucat am o casa in apropiere si nu stiu cine de prin sat ar fi putut lasa in acele pustietati o asemenea bricheta, repet: perfect identica cu cea pe care o consumasem inainte. Ce era sa mai zic? Cand e sa fie, este!"

Povestea aceasta are ca protagonisti doi doctori conferentiari universitari ai catedrei de matematica: conf. univ. dr. Livia Sangeorzan si conf. univ. dr. Tofan Doina, precum si un profesor universitar: dr. Tofan Mihai (considerat unul dintre cei mai competenti oameni de stiinta in domeniul mecanicii din Europa). Intrebati daca sunt de acord sa le declinam identitatea, spre uimirea mea, ei au fost de acord, spunand: "Asa a fost, asa ca nu avem nici o retinere". Legende si mistere ale Manastirii Sapate in Stanca Locul in care se implinesc dorintele Intr-una din incaperile manastirii, in locul in care patrund razele de soare prin cupola sapata in stanca, se spune ca se implinesc toate dorintele bune si curate. Acest templu era numit, de altfel, de unii localnici Manastirea Ursitelor sau - mai nou - Templul Ursitelor. Acum un secol, fetele de maritat si flacaii se urcau pe dealul Plesu, unde este sapata manastirea, si aruncau o roata cu paie in flacari, cu credinta ca vazand desenele facute de foc si traseul rotii isi vor afla "ursita" si se vor casatori in acel an. Cel mai bine este sa-ti spui dorintele si sa te rogi pentru implinirea lor in Manastirea Ursitelor in trei zile ale anului: Sfantul Gheorghe, Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata. Unii localnici, printre care si Gheorghe Moldovan, afirma ca - in anumite momente - viata lor a fost schimbata decisiv in bine de catre influenta acestui loc. Un moment relevant povestit de G. Moldovan a fost atunci cand, in 1953, era banuit de colaborare cu Rezistenta anticomunista din Muntii Fagarasului (care intr-adevar a actionat in acele locuri cu o darzenie si un curaj iesite din comun) si era cautat pentru a fi arestat. In acel moment, i-au aparut nopti la rand in vis fiinte de lumina, care ii dadeau indicatii ce sa faca, pe unde sa umble si unde sa se ascunda de urmaritorii securisti, care cu siguranta l-ar fi trimis in fata plutonului de executie sau intr-una din inchisorile mortii. O vizitatoare, Cecilia L. din Cluj, povesteste ca in timpul rugaciunii in manastire a vazut (cu ochii mintii - n.r.) un sir de fiinte ca niste sfere albe, stralucitoare, urcand spre manastire si in urma lor pe mama sa, pe care nu o mai vazuse de mult timp si de care ii era foarte dor. Pe moment, nu a stiut cum sa interpreteze aceasta viziune. Ajunsa acasa, insa, a primit pe nepusa masa vizita mamei sale, care venise s-o vada. Globurile stralucitoare Pe filmele aparatelor de fotografiat apar uneori imagini luminoase - care in momentul fotografierii nu erau vizibile cu ochiul liber - sub forma unor globuri stralucitoare, de dimensiuni diferite, cu un centru alb intens si cu margini translucide. Nu se poate spune prin ce fenomen apar aceste sfere de lumina, dar ele nu fac decat sa demonstreze ca aici se produc intr-adevar - in anumite momente - fenomene energetice inca necunoscute, comparabile cu cele din celebra padure Baciu, de langa Cluj. Livia S. din Brasov povesteste ca pe cand se afla intr-o stare de reculegere in interiorul pesterii, s-a speriat pur si simplu cand a fost cuprinsa de un val orbitor de lumina, venit din neant. Acelasi fenomen, dar de o intensitate mai mica, este povestit si de localnici, care spun ca au avut perceptii de acest fel, mai ales cand erau copii. Atunci, ei vedeau adesea globuri de lumina care pareau insufletite. Sa fie vorba de aceeasi lumina surprinsa si pe pelicula? Cristale de comunicare cu lumea de dincolo Se vorbeste foarte mult despre niste cristale de cuart prin intermediul carora cei din vechime ar fi comunicat din aceasta pestera cu "lumi superioare" ori cu fiinte din alte dimensiuni. G. Moldovan afirma chiar ca, in mod periodic, din pamantul pesterii apar asemenea cristale de cuart, care insa sunt furate de catre turisti sau de catre amatorii de suveniruri din imprejurimi. Initial, am crezut ca aceste cristale sunt o pura fantezie (eventual cu nuante publicitare), dar ulterior am luat cunostinta de doua relatari venite din partea unor persoane de a caror buna credinta cu greu te-ai putea indoi, care au aruncat o alta lumina asupra situatiei. Prima relatare, care a fost inclusa la momentul respectiv si in paginile unor publicatii (cum ar fi "Monitoru" de

Brasov"), apartine unui reporter al TVR. In 1996, Lucian Babeanu a ajuns impreuna cu un grup in Manastirea Sapata in Stanca. La scurt timp dupa intrarea in incinta, camera de filmat a reporterului a inceput sa se comporte bizar: pornea si se oprea din inregistrare dupa bunul sau plac, neraspunzand la comenzi. Se parea ca acest fenomen nu a fost insotit de alte urmari. Ajuns, insa, inapoi la studiouri si vizionand materialele inregistrate, reporterul a observat uimit imagini pe care nici el si nici ceilalti nu le vazusera in pestera la momentul filmarii. Pe banda apareau sfere de lumina care straluceau intens, iar la un moment dat aparea chiar un obiect, pe care reporterul l-a definit ca "un diamant de o marime apreciabila". Dupa o zi, inregistrarile acelea bizare, in total sapte minute, au disparut de pe banda, aparand in schimb o silueta invesmantata intr-o mantie inchisa la culoare, iar in planul indepartat vazandu-se "o mana luminoasa". Aceasta caseta a fost vizionata de mai multi martori, la momentul respectiv. O alta relatare este a aceleiasi Doina T., care (in aceeasi zi in care a auzit si corul) a fost martora unui fenomen oarecum similar: "Eram in interiorul pesterii si am inchis pentru cateva minute ochii, pentru a ma reculege. Cand iam deschis, vazul mi se obisnuise cu intunericul si pe tavanul incaperii in care ma aflam am vazut un cristal stralucitor, de dimensiuni mici (cativa milimetri). Se vedea foarte clar pe tavanul incaperii, fiind imposibil sa fi fost un efect de lumina". Barbaria vizitatorilor ucide locul In urma cu zece-douazeci de ani, manastirea de la Sinca Veche putea fi gasita cu greu printre tufele spinoase, vegetatia cu aspect luxuriant si serpii care traversau grabiti potecile de pe dealul Plesu. Locuitorii mai vechi de aici spun ca nici ciobanii nu stiau bine unde se afla aceasta pestera, in ciuda faptului ca era situata la numai doua-trei sute de metri de drumul pe care veneau zilnic cu oile. Dintre cei care ajungeau la pestera, putini indrazneau sa intre pana in ultimele incaperi, care erau extrem de intunecoase. Cand am vizitat, recent, Manastirea Sapata in Stanca, ea avea un aspect care mi-a parut trist: nume diverse scrijelite in pereti, gunoaie si bidoane aruncate, deschiderile si ferestrele din stanca largite de vizitatori. Ceva din stralucirea locului disparuse pur si simplu. Mi-a parut bine ca aveam o descriere veche a pesterii, pentru ca acum ea nu mai transmitea acelasi farmec. Locul acela minunat parca obosise sub povara curiosilor si a turistilor. Am intrebat si alti oameni care cunosteau de mult acele locuri si ei mi-au confirmat ceea ce observasem: stralucirea Manastirii din Sinca Veche paleste sub barbaria vizitatorilor. Mi s-a povestit ca, din ce in ce mai des, linistea si pacea aceea extraordinara, fascinanta a padurii, este sfasiata de difuzoarele in care este racnita muzica vanzatorilor ambulanti sau a celor cu gratare si bautura, veniti "la iarba verde", la manastire. Nu este vorba doar de o modificare fizica a locului, ci de ceva in plus: atmosfera din acest loc incepe sa fie alta. Manastirea de piatra din Sinca Veche are nevoie de ocrotire, de respectul si de smerenia celor ce-o viziteaza. Curatenia sufleteasca si incantarea pe care le-a transmis atator zeci si sute de vizitatori vor deveni o amintire (si deja au devenit intr-o anumita masura), daca locul acesta va fi sufocat de gunoaie si profanat de inscriptii stupide. Daca veti vizita acest loc magic, faceti-o in liniste, curatati-i gunoaiele si nu permiteti sa se mai distruga nici un centimetru din el, pentru ca altfel vom fi mai saraci cu o minune."

Putine monumente crestine din Romania au o infatisare atat de bizara ca biserica din Densus. Asezata aproape de Sarmizegetusa romana, pe drumul care duce spre Muntii Poiana Ruscai, straveche fortareata a dacilor, ea izbeste privirea prin forma ei colturoasa si austera, parand mai degraba un soi de piramida lunara, parasutata candva pe pamant. Construita din relicve romane, pline de inscriptii, incizii cu animale si cu figuri omenesti, gazduieste si generoase urme de pictura murala medievala, o catapeteasma aurita si multe icoane cu sfinti afumati de sirul lumanarilor care ard inauntru de aproape doua milenii. Aspectul neobisnuit al bisericii si mai ales inscriptiile romane au alimentat numeroase interpretari fanteziste privind vechimea si destinatia ei. Cert este ca forma de astazi reprezinta o opera colectiva, desavarsita cel mai probabil in secolul al X-lea si adaugita in secolul al XIV-lea de catre cnejii Manjina din Densus, ctitorii documentari ai bisericii.

Doua mii de ani de lumanari aprinse si rugaciuni In biserica din Densus trebuie sa patrunzi ca intr-o chilie de sfant. Intrarea joasa, flancata de marmura unor lespezi romane, te obliga sa te apleci cumva, sa faci un prim si necesar gest de umilinta, sa lasi in strada trufiile si gandurile lumesti. Pasind pe usa stramta, armata in chingi grele de bazalt, timpul pare sa fi incremenit pe loc. Cei 2000 de ani de rugaciune neintrerupta fac din Densus cea mai veche si mai ciudata biserica ortodoxa din tara. Ca un palimpsest mineral, peretii grei de piatra pastreaza indaratnic amintiri dacice si nume romane. La Densus, orologiul timpului masoara alte anotimpuri, alte calendare. Un teolog vigilent si pus pe sfada ar remarca imediat suprapunerea de stiluri, amestecul de simboluri pagane si ortodoxie. La intrare, locul cuvenit pisaniei este luat de o stela funerara aureliana. In interior, stalpii din pronaos, fatuiti din marmura lucioasa, poarta chipuri de cal sau de lup, alaturi de inscrisuri aproape sterse, din care tasneste cate un cuvant latin: Genina, Imperator, Longinus. Treptele si pardoseala sunt dacice, aduse cu multa truda si vite de povara de la Sarmizegetusa, iar la clopotnita, pe o imensa piatra de mormant romana, cineva a daltuit crucea celtica. Daca stii a citi, Densusul e o istorie la purtator, o cronica scrijelita in piatra, vorbind despre imparati si popoare, despre legiuni si generali vestiti, despre credinta si navaliri de alt neam. Duminica, la ceasul Sfintei Liturghii, biserica e plina de oameni. E cu neputinta sa nu te cutremuri: biserica e vie si intreaga de 2000 de ani. Incendiata si refacuta de mai multe ori, nu s-a clintit din loc nici macar cu o palma. Zidurile dacice sunt aceleasi. Nici forma de cetate, cu ziduri si intarituri viguroase, nu s-a schimbat. Pardoseala poarta si acum calcatura mandrilor tarabostes si a stramosilor stapani. Pana si masa altarului e o imensa piatra de altar dacic, adusa dintr-un templu inchinat marelui Zamolxis, zeu si om deopotriva. Abia ghicit in spatele usilor imparatesti, Parintele Alexandru ii da ocol, cadelnitand cu multa luare aminte, in timp ce din strana rasuna Liturghia doinita, cantece stranii, taraganat banatene, pastrate din mosi-stramosi, cu sfintenie, de cantorii satului: Bogdan Domitian si Cotos Cornel. La Densus nu se schimba decat oamenii, cu numele si povestile lor de viata. Restul e istorie - un trecut continuu, bogat si plin de evenimente, ca si prezentul nostru, cel de toate zilele. O mare enigma Biserica din Densus e o mare enigma. Istoricii continua si astazi disputa intre ei. Unii o plaseaza in secolul al X-lea. Altii, patru secole mai tarziu. Influentele celtice sau catolice se schimba dupa interes sau impresii de moment. Parintele Alexandru are o alta teorie. Convingerea lui e ca Densus era la origine un templu pagan, ridicat de generalul Longinus spre cinstirea zeilor. Abia dupa moartea generalului, in 105-106, sotia sa, Afrodisia, a descoperit invatatura lui Hristos si, in semn de recunostinta, a increstinat templul, ridicand cupola si altarul primei biserici din Hateg si, poate, din intreaga tara. Parintele Alexandru mai crede ca teoria reconstructiei din temelii, cu pietrele aduse de la Sarmizegetusa, este o simpla presupunere, cata vreme metocul bisericii era inconjurat de vestigii romane, unele dintre ele (un turn rutier, de pilda) pastrandu-se pana la 1760. Ce rost ar fi avut ca cineva sa aduca materiale de constructie de la mari distante? Tinutul Densusului colcaie de istorie. Nu departe, la Pesteana, se pastreaza si acum ruinele unei cetati de aparare si un sarcofag roman. La Hagetel, fiecare noua ploaie scoate din pamant caramizi si olane,

pietre de mormant si resturi de viaducte. Istoria face parte din viata de zi cu zi a oamenilor. Pun mana pe ea, o cantaresc in palma si, la sfarsit, o iau cu ei acasa. O pun in temelii si in ziduri, o duc chiar la biserica. La Hagetel, de pilda, masa altarului e o piatra funerara dacica. La Pesteana, preotii slujesc de peste 200 de ani pe o piatra cu numele imparatului Sever inscris pe ea. Oamenii nu se codesc sa ia ceea ce considera ca e al lor mostenirea stra-strabunilor. Cineva din Densus a facut un cuptor numai din caramizi romane, unde coace cea mai buna paine din sat. Aparent, e un act de vandalism, o barbarie, un atentat la insasi istoria noastra, zice Parintele Alexandru. In realitate, oamenii acestia fac un lucru superb. Inconstient sau nu, ei dau un sens istoriei, insufletesc lucruri si obiecte, folosindu-le. De fapt, si-au transformat casele in muzee deschise, vii. Nimeni nu ar fi conservat mai bine toate aceste marturii ale trecutului. Cel mai strasnic muzeograf e ravna si grija gospodarului. Gestul lui implineste o continuitate, mai presus de orice document sau act doveditor. Ce va spun nu sunt simple vorbe. Cand am slujit prima mea Sfanta Liturghie in biserica din Densus, m-au potopit lacrimile de emotie. Simteam pur si simplu ca savarseam sfanta taina dimpreuna cu dacii si romanii, cu sfintii si arhanghelii din cer. Aducand vorba despre biserica, parintele ofteaza. Ce n-a facut cariul timpului in doua milenii au reusit oamenii in cativa ani. Oamenii, trufia si nepriceperea lor. Totul a inceput prin anii 70, cand mai-marii judetului Deva au hotarat sa intareasca zidurile bisericii cu un brau de beton. Rezultatul se vede astazi - peretii nu mai respira si, in interior, umiditatea depaseste 90%. Un adevarat dezastru - apa siroieste pe icoane, ciupercile si mucegaiul ataca zidaria si ornamentele de marmura. La Densus sunt valori incalculabile. Aici se mai pastreaza singura icoana a Sfintei Marina in lupta cu diavolul si singura infatisare a Sfantului Apostol Bartolomeu, jupuit de viu pentru nelepadarea lui de credinta. Nici pe dinafara biserica nu arata mai grozav. Elanurile revolutionare de dupa 89 au adus Densusului multe promisiuni si vizite protocolare. Din cauze nedeslusite inca, Ministerul Culturii si-a sistat lucrarile. De sase ani, biserica sta imbracata in corsajul greoi si inestetic al unor schele. Santurile de drenare au fost abandonate. Jur-imprejur stau risipite materiale de constructie, pietre si stele funerare, caramizi romane si capiteluri, ca osemintele unui cimitir ingropat parca in el insusi.

Hristos in ie romaneasca Ar fi mare pacat, o pierdere ireparabila, ca cea mai veche biserica romaneasca sa ramana in paragina. In felul ei, e o carte de istorie. Aflata in alta tara, ar fi fost de mult un monument venerat si un miracol turistic. In zidurile Densusului ai multe a citi: cele trei feluri de mortar, rotatia pietrelor dupa fiecare reconstruire, icoanele cu ochii scosi fie de turci, fie de vrajitoarele mesteroaice la descantece si legaturi cumplite, crucile profanate de calvini si fragmentele de pictura, in care straluceste ca un diamant icoana Sfintei Treimi - Dumnezeu si Fiul in ie populara romaneasca si Sfantul Duh in chip de porumbel. Chiar asa innegurat cum pare, parintele nu-si pierde speranta. Va fi un timp si o rezolvare pentru toate. Important e ca oamenii vin la slujbe si ca biserica e inca vie. Vorbind despre sateni, parintele se aprinde. Ii iubeste si-i admira nespus. Daca ar avea har la pictura, ar pune taranul hategan in icoana. El incalzeste peretii reci si plini de umezeala ai

bisericii. El e sarea pamantului si untdelemnul din candelele niciodata stinse din altar. Rugaciunile taranilor si Liturghia lor doinita fac sa vibreze zidurile. Daca o asculti pe Tomon Olivia cum canta pricesnele si imnurile de slava, te prind lacrimile. E o atmosfera atat de inaltatoare, incat niste tineri protestanti din Germania au cerut sa-i casatoresc aici, in cantul Oliviei si al lui Domitian. Va spun drept ca nu ma simt vrednic sa slujesc intr-o asa biserica. In ultimul an de teologie, doream sa merg in Apuseni, in Tara Motilor. Nu stiu cum am ajuns la Densus. E o taina prea mare. E peste puterile mele sa inteleg. Probabil m-au ajutat si oamenii. Nicaieri nu am intalnit atata ravna. Unii batrani vin de la 3-4 kilometri, sprijinindu-se in bota. Pentru ei, pasii spre biserica sunt numarati. De multe ori, ma intreb daca ii merit. Sunt oameni simpli si harnici. Iubesc munca si respecta omul cu carte. Isi stiu locul si masura, dar nu uita niciodata ca din randul lor s-a ridicat neamul Densusenilor, cu pleiada lor de savanti, luand-o ca model pe Sofia Densuseanu, cea care s-a luptat ca o leoaica pentru copiii ei, indurand umilinte si cazne, ba chiar si suferinta de a-si vedea unul din fii dusi in furci la Budapesta, numai pentru vina de a fi fost roman. Sincer sa fiu, as vrea sa ma aseman lor. Cu ani in urma, am intalnit un batran de peste 80 de ani care mergea la coasa, cantand pe drum Psalmi. Atunci am inteles. Taranul hategan merge la Dumnezeu direct din brazda.

* Din prispa casei parohiale, admir gradina si livada intinsa, faneata si zecile de oratanii care misuna printre lespezi romane, caramizi si fragmente de marmura, cu ornamente simple si nume latine de legiuni, de generali vestiti. Langa mine, parintele pare cazut pe ganduri. Intr-un tarziu, tresare, aratand cu mana intinsa, undeva, spre orizont: Iata de ce nu am plecat de aici, zice. Privesc la randul meu, incerc sa-i deslusesc spusa si, brusc, ca o revelatie, pricep: Parintele Alexandru are in cerdac chiar Retezatul." Este cunoscut ca geograful si istoricul Strabon (c. 64 .H.- 26 d.H.) a realizat unica opera a antichitatii care ne-a parvenit aproape n ntregime, "Geographika" (Geografia, 17 carti, aparuta dupa anul 14 d.H.), incluznd, pe lnga datele strict geografice, si pretioase informatii de ordin istoric, cultural, mitologic, valoroase n primul rnd prin tinuta stiintifica, document pretios pentru istoria Daciei, ale carei hotare sunt, pentru prima data, descrise aici (Geografia, VII.3.13);[1]. Referindu-se la religiozitatea daco-getilor, Strabon consemna: Pna si muntele a fost socotit sfnt si asa l si numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel cu al rului care curge pe lnga el. (VII.3.5). Istoricii N. Densusianu [2] si I.C.Dragan [3] localizeaza muntele Kogaionon la Portile de Fier de la Dunare; H. Daicoviciu [4] si C.Giurascu [5] l localizeaza n S-V Transilvaniei, respectiv N-V Olteniei. Aparenta contradictie n localizarea Kogaiononului este clarificata cu ajutorul toponomasticii si a unor evenimente istorice ce constituie obiectul lucrarii noastre n continuare. Astfel, s-a observat ca n etapa formarii oricarei natiuni varianta literara este de regula cea chemata sa reprezinte unitatea de limba a unei anumite colectivitati, ea devenind purtatoarea normei nationale si este expresia esentiala a istoriei si constiintei comune a poporului [6]. Indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794) este considerat a fi cel care a fundamentat notiunea de limba mama care, ncepnd cu primele decenii ale sec. XIX, a fost (conventional) numita indo-europeana.

Studiata de B.P.Hasdeu (1875), I.Valaori (1924), Marin Barbulescu Dacu (1936), I.I.Russu (1981) s.a. , pentru tara noastra sunt importante si concluziile lui Schraeder, E. de Michelis (1903), W.Merlinger (1955) s.a. care au localizat patria primitiva a triburior indo-europene n regiunea vechii Dacii si a Traciei. Acestor concluzii se adauga si cele ale unor savanti, istorici, cercetatori de prestigiu care au demonstrat ca n spatiul carpato-danubiano-pontic si au radacinile valorile spirituale care preced aparitia marilor civilizatii pna n cele mai departate zone ale Terrei, spatiu n care cultura romneasca este posesoarea unei zestre spirituale de mare pret, ale caror valori autentice nu sunt nca descifrate, n mod deosebit a rolului covrsitor pe care l-a avut si n spiritualitatea religioasa. Constatarea ca etimologia celor 1678 termeni onomastici si topomastici catagrafiati n judetul Mehedinti au originea n : sumeriana 1432 termeni (85,34%); hittita 12 (0,71%); sanscrita -234 (12,95%), aceea ca toti termenii sumerieni si hititi identificati se regasesc - fonetic si semantic - n limbile sanscrita-latina-romna, chiar daca numerosi termeni din toponomastica acestui judet se regasesc n toponimia din India, Banglasesh, Pakistan si Europa (mai putini n Africa, Asia, Australia), ne-am oprit asupra zonei din Orientul Apropiat. Mai exact, la regiunea mlastinoasa din tara pe care grecii au numit-o Mesopotamia Pamntul (tara) dintre ape (fluviile Tigru, Eufrat, Golful Persic) care, ncepnd din mileniul IV .H. a fost locuit de cei cunoscuti sub apelativul de sumerieni. La aceasta alegere am avut n vedere aceea ca: n general exista concordanta de opinii n ceea ce priveste faptul ca sumerienii au venit din tinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care au adus-o din tara de bastina, zeii lor salasuiau n vrful muntilor, iar daca n noua lor tara nu au gasit munti, ei au ridicat zeilor temple n forma de munti artificiali ziguratele. [7], asemanatoare dealului Curila (sum. KUR-ILI)- Muntele (tii) zeului (-ilor) din Plaiul Closani, judetul Mehedinti. Am avut n vedere si aceea ca ncepnd din epoca primei dinastii din Isin (2200 .H.) sumerienii si-au scris propria istorie pe tablite de lut ars, ntocmind tabele cronologice, ale caror copii numite Liste regale, desi schematice, sunt deosebit de pretioase. Potrivit acestor liste nainte de Potop au domnit: 1) un numar de zece regi, timp de 465000 ani; 2) dupa Lista din Larsa, un numar de opt regi au domnit nainte de Potop n cinci orase, timp de 241000 ani. [8] Este posibil ca: n prima lista sa fie incluse cele zece dinastii regale cunoscute de sumerieni, dinastii care, potrivit unui calcul, au nceput sa domneasca pe la 40000 .H. (456000/ani lunari x 30 zile: 365 zile/an solar =37475 ani solari +4000 ani solari nainte de Potop"=41475 ani solari, .H.), perioada mult apropiata de cea n care apar primele dovezi materiale descoperite de arheologi n zona dunareana; a doua lista pare sa indice date despre cosmologia sumeriana, a generatiilor de zeitati mai importanti, cu indicarea anilor n care au aparut fiecare dintre acestia (43200 ani lunari de domnie x 30 de zile:365=3551 ani solari+4000 ani solari nainde de Potop"=7551 .H.). n absenta unui text cosmogonic propriu-zis, vom ncerca sa realizam o cronologie a datelor incluse n scrierile sumeriene din Mesopotamia unde, ca peste tot n Orientul Mijlociu si nu numai acolo (v. Parta-Timis) simbolismul religios al taurului (v. Muntele Gugu), atestat din neolitic, s-a transmis fara ntrerupere. Exista suficiente semnale care, pe lnga lingvistica, vin sa sustina ca bastina sumerienilor a fost n spatiul carpatodanubiano-pontic. Parte din aceste semnale se regasesc printr-o corecta interpretare a inscriptiilor de pe tablitele de lut ars ale acestora (v. Tartaria pe Mures), dar si materialele arheologice descoperite n zona dunareana (Istrului) si n Mesopotamia (Sumer). c.200000 .H. n zona rului Cerna, afluent al rului Oltet, respectiv la Dobriceni, Preotesti, Bugiulesti s.a. s-au descoperit (1957-1964) materiale arheologice (puncte fosilifere) care l-au determinat pe renumitul antropolog Raymond Dart cel care prin descoperirile din Africa a pus problema zonei de aparitie si dezvoltare a primilor reprezentanti ai unei munci intentionate sa viziteze aceste locuri. n urma studierii materialelor R. Dart avea sa afirme ca la acea data (1966) Romnia dispunea de cea mai mare colectie de fosile Villafranchiene pe care o vazuse pna atunci si ca nu cunostea alte locuri n Europa n care sa fi ajuns la o asa de mare certitudine. (Drobeta, I,1974, p. 14).

c. 40000-c10675 .H. Potrivit istoriei sumeriene, este epoca Primordiala care ncepe cu Abzu (Apsu) Masa de apa dulce si Tiama-t- Marea de apa pe care o localizam acolo unde a existat Marea lui Cronos (ntre Ogradena-Vrciorova-Bahna-Ciresu) si fluviul Istru, dincolo de care se aflau: la Vest marea Panonica, la Nord marile tropicale din Ardeal, la Est Lacul Getic, acestea din urma fiind n curs de finalizare a colmatarii. Teritoriul dintre aceste mase de apa era locuit de oamenii Neanderthalieni (Paleantropi: cca 80000-c.30000 .H.) care sunt atestati n Pestera Bordu Mare de la Ohaba Ponor (com. Pui, jud. Hunedoara), Pestera Muierii (com. Baia de fier, jud. Gorj), Pestera Gura Luncavitei (com. Moldova Veche, jud. Caras-Severin). Au urmat oamenii Cro-Magnon (Neantropii: c.30000-c.8000.H.), identificati n Pestera Cioclovina (com. Bosorod, jud. Hunedoara), care practicau cultul nmormntarii, posibil acel cult al craniilor. Urmele materiale ale acestor locuitori au fost descoperite si la: Baile Herculane (Grota Haiducilor), Gornea (Dealul Caunitei), Neandru (Pestera curata, jud. Hunedoara), Bugiulesti (Vlcea), Slatina (Olt). c.10675- c.8550 .H. Este mentionata Nammu-Marea primordiala Mama care a zamislit cerul si pamntul, stramoasa care a nascut toti zeii similar lui Okeanos Rul din care cu totii, noi zeii ne tragem fiinta [9], identificat cu actualul curs al fluviului Dunarea ntre Belgrad Svinita [10]. n aceasta perioada, n zona existau asezari la: Dubova, Ogradena, Ostrovul Banului, O. Simian, Schela Cladovei. c. 8550-c.7550.H. Este mentionat Nannu Zeul Lunii pe care l identificam dupa Lista din Larsa cu Enmenkuanna (En-Me-Lu-Nanna) din Badtabira, al carui nume, n timpuri stravechi, l prezenta pe Domnul preotilor, cel integru care proclama/reguli/ omului zeului Lunii si a domnit 43200 ani (pe la 7551 .H.) Localizam regatul acestui rege cu delimitari la: S- fluviul sacru-sfnt Istru-Marea lui Cronos Rul Okeanos, constituind actualul curs al fluviului Dunarea ntre rul Olt (aval) pna la confluenta cu rul Tisa (amonte); VRul Tisa; N- Rul Mures; E- Rul Olt, care l despartea de Muntenia (sum. MUN/us/-TI-E-AN/NA) Locul unde este femeia care traieste n Casa Cerului" (v. Ki, sora geamana a lui An); sscr. MUNI-TE-NA/bkas/)- Locul unde este omul (femeia) pios (-asa) si ntelept (-pta) din Cer), latin (MUNITE-NA/e/) Locul unde ntr-adevar esti la adapost". c. 7550 c. 6550 .H. Dintre copii Mamei originare Nammu, s-au remarcat Zeii fundamentali care au constituit triada zeilor mari: 1)AN Zeul Cerului2, a carui resedinta o identificam n muntele (Vf.) Bran din masivul Godeanu, avndu-i vecini: la E sora geamana, KI Zeita pamntului cu resedinta n Muntii Bucegi; la S fratele sau, 2) ENKI Zeul ntelepciunii" cu resedinta n zona Portile de fier; la S-V RUL Okeanos; la V rul Tisa; la v-n rul Mures; la N-E, fratele sau 3) ENLIL Stapnul aerului sau Marele munte, cu resedinta n muntele (vf.) Borascu Mare din masivul Godeanu. Arheologia a dovedit ca aceasta este perioada de consolidare a remarcabilei culturi materiale numita clisurean Schela-Cladovei-Lepenski Vir (8000-5500 i.H.) care a constituit baza primelor inceputuri ale civilizatiei in asezarile de la: Hotarani, Icoana, Ostrovul Banului, O. Corbului, O. Simian, Schela-Cladovei, Lepensky Vir, Padina, Vlasac de unde s-a raspndit pna in cele mai indepartate meleaguri de pe glob. c.6550-c.5550 i.H. (dupa lista, 36.000 ani), este mentionat regele Alalgar (AGA-LAL-RU) - "Cel care creeaza si poarta tiara" din orasul NUNKI - "Orasul arbore", identificat cu orasul Eridu, a carui etimologie este aceeasi cu cea pentru "fluviul Eridan" de la Portile de Fier. c.5550-c.4000 i.H. In "Lista din Larsa" sunt mentionati trei regi cu aceeasi durata de domnie (28.000 ani), rezultnd o noua divizare a regatului Alalgar, astfel: a) ALULIN din NUNKI, al carui regat il localizam intre cele trei cursuri de apa numite Cerna: 1- la S-V, rul Cerna care izvoraste din Muntii Poiana Rusca si se varsa in Mures lnga Deva (sum. DEVA = "loc sacru"; sscr. DEVA = "zeu, divinitate"; lat. DEVE/neror/ = "locul/ venerat"); 2 - la E-S, rul Cerna care izvoraste de sub Vf. Paltina (masivul Godeanu) si se varsa in Dunare lnga Orsova; 3 - la E, rul Cerna care izvoraste din Vf.Balota (M-tii Capatnei) si se varsa in Oltet, onomastica si toponomastica mentinuta in acest perimetru, ca de altfel si in M-tii Bucegi-Fagaras, constituind dovada existentei unei comunitati unitare in zona la care ne referim. b) ENMENGALANA (En-Me-Gal-Nan/n/a) = "Domnul preotilor, cel integru care proclama regulile marelui zeu

al Lunii", cu resedinta in Badtabira (v.Nannu) care, dupa parerea noastra este Tartaria pe Mures unde, in anul 1961, au fost gasite trei tablite din lut ars, datate din mileniul V i.H., avnd inscrise pictograme. Tablita rotunda cuprinde un text pictografic protosumerian tradus prin: "In (ce de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vrstnic dupa ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea." Regatul era delimitat la nord de rul Mures, la sud de rul Strei, la est de rul Sebes, la vest de rul Bran - regatul lui ALULIN. c) ENSIBZIANNA (Ensi-Bab-Zu-Nanna) = "Regele de la poarta cunoscutului zeu al Lunii" cu resedinta la Larak "Muntele zeului (regelui)" pe care il identificam cu dealul Curila (sum. Kur-Ila; metat. Larik - Larak) al carui regat se delimita la N-NV cu regatul lui Alulin, la V cu rul Cerna de la Dunare, la S cu fluviul Istru, la E cu rul Olt, in perioada respectiva existnd asezarile de la: Dubova, Domasnea, Hotarani, Ostrovu Banului, O. Corbului, SchelaCladovei. Faptul ca cea mai veche asezare din Mesopotamia este atestata arheologic pe la 5000 i.H., pare sa explice inscrierea in "Lista din Larsa" a regelui Enmendurama (En-Eme-Durum-Nanna) = "Domnul preotilor cel integru care proclama regulile in limba celor care stau (sunt originari) din tara zeului Lunii", cu noua resedinta la Sippar (azi, Abu Habba), cu o domnie de 21.000 ani (c.5726 i.H.), asezare posibil intemeiata de primul val de migartori sositi in acele locuri, venind de la nordul Istrului. c.4000 i.H. Mai multe surse ne informeaza ca pe la 4000 i.H. s-a produs "Potopul Universal", "...iar dupa Potop au venit la domnie regii popoarelor din munti."[11]. c.3500-c.1750 i.H. Urmare aparitiei generatiei celor "50 de zei" in locurile de bastina ale sumerienilor si hittitilor ajunsi in grupuri mici, si in cteva valuri - marele regat al zeului suprem Alalul (v.Alulin) se imparte intre urmasii acestuia, dintre care, cei mai importanti au constituit puterea suprema a triadei divine: ANU = "Zeul tnar, parintele zeilor, creator al vnturilor" cu resedinta probabila in Vf.Gugu, al carui regat era delimitat la SV de Valea Bistrei, la V de Muntii Tarcu si rul Belareca, la VN de rul Galbena (din Tara Hategului), la N de rul Strei, la NE de Rul Alb, la E de regatul fratelui sau Enlil, reconstituie dupa modelul stramosului si tizului sau ENLIL, cu resedinta in Vf.Borascu Mic din Masivul Godeanu si se intindea pe intreaga zona cuprinsa intre regatul lui Anu la vest, intregul Podis Ardeal - intre rurile Jiu Mures Olt, la SE-S, cu regatul celuilalt frate EA = "Zeul intelepciunii si cunoasterii" recompus dupa modelul stramosului sau Enki, cu resedinta la Portile de Fier, stapnind teritoriul dintre Cerna de la Dunare pna la rul Olt. Interesant este ca organizarea teritoriala a celor trei regate citate mai inainte s-a mentinut si in sec.XIII d.H. cnd, prin diploma din 2 iunie 1247 sunt atestati voievodul Litovoi si cnezii Ioan si Farcas, ca stapni legitimi exact in acest teritoriu (exceptnd Ardealul), in cuprinsul caruia la acea data existau "bisericile infiintate si care urmeaza sa se infiinteze", cu acea ocazie "raminnd neatinse cinstea si drepturile arhiepiscopilor si episcopilor (ortodocsi, n.n.) pe care le-au avut inainte" din intreaga Tara Severinului. 1757-c.1350 i.H. Este intervalul in care au avut loc cele doua "Potopuri": al lui Ogyges (1757 i.H.), Deucalion (1526 i.H.), cel din urma remarcat si prin stramutarea zeilor olimpieni in sudul continentului. c.1350-1225 Prin mitul potrivit caruia fiara Aigis ("Capra") nascuta in Frigia si s-a indreptat, mai inti spre partile Indiei (Mesopotamia) apoi spre Fenicia, Egipt, Lybia si dupa ce a ocolit Peloponesul a ajuns in zona Muntilor Ceraunici (Cernei) unde a fost ucisa de zeita Atena [12] care si-a facut vestmnt din pielea monstrului, vestmnt care era din piele de capra [13], avem primele informatii despre aparitia in aceasta zona a henoteismului, etapa de trecere de la politeism la monoteism. 1225 - c.1100 i.H. In aceasta etapa au fost consemnate doua evenimente deosebite care, pe lnga confirmarea existentei unei permanente legaturi dintre cei stabiliti in sudul continentului cu locuitorii din zona lor de bastina, sunt singurele si corectele descrieri geografice cu caracteristici mentinute pna in zilele noastre, in zona numita Dunarea de Jos, descrieri realizate in cadrul unor calatorii cu ajutorul unor ambarcatiuni in jurul Peninsulei Balcani, parcurgnd acelasi traseu in sensuri opuse: Expeditia Argonautilor (1225 i.H.) si peripetiile lui Ulise (1183-1174 i.H.), acesta din urma, la indemnul lui Circe fiind primul muritor care a realizat: semnul crucii in cadrul unui ritual, prima pomana pentru sufletele unor muritori, prima atestare in credinta unei vieti "de apoi", "de veci", o existenta de dincolo de moarte [14]. c.1100 - c.700 i.H. Este atestat, la nord de Dunare (Donaria) primul reformator al religiei, cunoscut sub numele de

ZALMOXIS, a carui aparitie pare sa fi determinat stramutarea hiperboreenilor din zona Insul Banului in partile Moldovei si mai departe spre est, unde au evoluat independent, incepnd cu sec.X i.H., insa au continuat sa trimita ofrande la Delos pna in sec.I d.H. [15]. Cam in aceeasi perioada, Tyrhenii numiti si etrusci - descendenti din Ulise si Circe - o populatie purtatoare a uneia din cele mai importante civilizatii din Europa se stramuta (c.1000 i.H.) din zona Moldova Veche, stabilindu-se in valea rului Pad (Italia), urmat de al doilea val (c.800 i.H.). In timpul acesta, Zalmoxis practica cultul noii sale religii in Muntele Kogaionon: 1. sum. KU/r/GA/l/-I-EN-AN/u/ = "Locul unde este/ muntele si rul domnului preotilor zeului ANU" 2. sscr. KO/s/-GO/pa/-YAN/a/-N/a/U = "Locul/ depresiunea circulara cu versante prapastioase in zona muntilor inalti (caldare) unde este preot un om nou" 3. greaca KO/ros/-GAION-ON = "Locul unde se afla/ fiinta tnara de la templul zeitei Pamntului (Gaia) si este o fiinta in realitate (om)" 4. latina KO/s/-GA/ud/IU/m/-N/e/-NO/bilis/ = "Locul unde este muntele/ cu piatra dura, vestit (renumit) pentru ca intr-adevar aduce multumire sufleteasca". Observam ca oronimul si hidronimul Kogaionon sunt identice semantic cu oronimul si hidronimul GODEANU: 1. sum. GUDA-ANU = "Muntele unde este/ sunt preotul (-tii) care unge cu miruri si unsori bine mirositoare statuile zeilor din templul zeului cel tnar, parintele zeilor, creator al vnturilor (Anu) 2. sscr. GO/pa/-DYA/us/-NU = "Muntele/ unde acum este preotul zeului stralucitor al cerului, tatal zeilor" 3. lat. CO/eus/-DI-ANU/s = "Locul de adunare al zeilor din vechime". c.700 - c.70 d.H. Zalmoxis era deja zeificat, religia adusa de el era deja insusita de daco-getii locuitori ai teritoriului care odinioara era sub protectia zeilor: AN, ANU - ENLIL-I si II - ENKI - EA. Interesant este ca odata cu atestarea dacilor si a getilor de lnga Dunare sunt atestati si primii latini din Latium (Italia), putin mai trziu (c.500 i.H.) fiind mentionati - tot in Italia - Ausonii, legendarii urmasi ai lui Ulisse si Kalypso, plecati de la Marea Ausoniei, din zona Cesevo-Liubcova, de pe Dunare [16]. Potrivit lui Florus (sec.II d.H. "Epitome" I.39), generalul roman Curic a respins o invazie a dacilor in Moesia si, urmarindu-i pe acestia, a ajuns pentru prima oara la Dunare, undeva in zona muntilor Banatului, in anul 74 i.H. Prevaznd pericolul care ameninta resedinta regala, marele rege BUREBISTA a stramutat-o de la Argedava de lnga Dunare - pe care am identificat-o cu "castelul" Oreava [17] - ridicnd din temelii noua resedinta Sarmizegetusa Regia din Muntii Orastiei (Sebes). Atunci a fost stramutata si resedinta unde se practica cultul lui ZALMOXIS, la 12 km. NE de noua resedinta regala, in muntele rebotezat, impreuna cu rul care curge pe lnga acesta - GODEANU (1656 metri), in aceleasi conditii aparnd si topicul Poarta de Fer (de pe Valea Bistrei), posibil si rul Dunarita din Tara Hategului. c.70 - 300 d.H. La aproape un secol de la stramutarea resedintei regale si spirituale a dacilor, urmare razboaielor (101-102; 105-106), o parte din Dacia este ocupata de romani. Faptul ca insusi imparatul Traian admira "...pe acesti geti (daci) cea mai razboinica natie dintre toate neamurile ce au existat vreodata, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar si din aceea a invataturilor lui Zalmoxis care este intre ei att de slavit" [18], criterii de care imparatul a trebuit sa tina seama atunci cnd a hotart ridicarea din temelii a Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa Regia care, desi fusese cucerita si distrusa de romani, continua sa fie centrul spiritual unde se practica cultul lui Zalmoxis. 300 d.H. - crt. Urmare Edictului de la Mediolanum (313) Imparatul Constantin cel Mare (306-377) a acordat libertatea crestinismului; el a fost acela care a convocat primul sinod ecumenic de la Nicea (325), care a fixat dogma crestina ortodoxa impotriva ereziei lui Arie, dogma pe care, cu siguranta, a introdus-o si la nordul Dunarii unde a rezidit cetati si edificii, inclusiv podul de la Celei.

Urmarea unor aprofundate si indelungate cercetari, eruditul preot Dumitru Balasa din Dragasani - Vlcea a elaborat lucrarea "De la Zamolxe la Iisus Hristos", cu 42 capitole, dintre care am mentiona "Inchinatul cu fata la rasarit" (v.Strabon, VII, 3.13) si "Crestinismul la daco-romani sau trecerea de la cultul soarelui la credinta lui Iisus Hristos - soarele dreptatii" care, impreuna cu celelalte capitole dovedesc o profunda si autentica cunoastere a gnosticismului crestin. Nu intmplator, in acest sector nord-dunarean, dintre rul Cerna (amonte) si rul Olt (aval) au fost infiintate primele Episcopii, de la Aquis (Vodita) si Castra Martis (Celei - Olt), au fost construite bazilica paleo-crestina (sec.IV-V) de la Turnu-Severin, bazilica bizantina (sec.VI) de la Vodita-I si Celei, probabil si lacasul de cult de la Cioroiul Nou (Dolj), a fost creata Mitropolia cu resedinta la Vodita-I si s-au ridicat cele 16 mnastiri in: sec.XIIIXIV (Mracunea-Ogradena Veche, Vodita-II, Tismana); sec.XV (Cosustea, Crivelnic, Gura Motrului, Strehaia, Topolnita); sec.XVI (Cerneti, Cretesti, Jitia, Sadova, Strmba, Tntareni); sec.XVII (Baia de Arama, Corlatele), lacasuri de cult, dar si fortificatii inteligent amplasate in locurile unde trebuia sa anihileze religia devenita "pagna" dar si la hotarele sau principalele puncte de acces spre interiorul tarii, edificii inzestrate de domnii tarii care le-au ctitorit. La acestea se adauga un numar de 14 schituri din: sec.XV (Jdrelea pe Jiu); sec.XVI (Ciuture, Comanesti-Crainici, Panaghia-Salcuta); sec.XVII (Dlga, Menti, Murgasi, Popnzalesti-Vrtopu, Rudina, Tezlui, Trocaia); sec.XVIII (Plopsor, Preajba-Malu Mare) ctitorii ale boierilor locali si un numar mare de biserici (in anul 1832 existau in 315 sate catagrafiate, 23 de sate fara biserica, un numar de 327 de biserici, slujite de 530 de preoti, 52 diaconi, 205 trcovnici) ridicate de boieri sau de locuitori. Din aceste considerente, subscriem la studiul neobositului cercetator mehedintean, prof. Mite Maneanu, mai exact la prologul care consemneaza: "Judetul Mehedinti a constituit in Evul Mediu unul dintre locurile predilecte pentru fondarea si dezvoltarea unor asezaminte ecleziastice cu rol major in consolidarea vietii spirituale a locuitorilor acestei zone (si nu numai de aici, n.n.) si conservarea spiritului national romnesc si a credintei stramosesti ortodoxe (si chiar mai inainte, n.n.) amenintate de attea ori, dinspre vest ca si dinspre est sau sud. Asa se face ca, de-a lungul timpului, in acest areal, au fost ctitorite sute de lacasuri monastice de cult si inchinaciune astfel ca, practic, nici un sat, trg, cetate, oras din Mehedinti nu a fost lipsit de institutii si lacasuri religioase. Toate acestea au fost ridicate, intretinute, inzestrate si dezvoltate prin grija si osrdia multor domni ai tarii, in frunte cu primii Basarabi, a fruntasilor locali - boieri, dregatori, ostasi - precum si a numerosi tarani si trgoveti, de fapt a tuturor romnilor traitori pe aceste meleaguri" [19]. Note bibliografice: [1] MATEI, C.H. - "Lumea antica", Edit.Danubius, Buc.1991,p.214 [2] DENSUSIANU,N. - "Dacia preistorica", Edit. Meridiane, Buc.1986,p.25 [3] DRAGAN,C.I. - "Noi, tracii", Edit.Scrisul romnesc, Craiova,1976,p.74 [4] DAICOVICIU,C.H. - "Procesul inchegarii statului dac", Rev.arhiv.An LVII, vol.XLV, nr.2/1980, p.166 [5] GIURESCU,C. - "Istoria romnilor", Buc.1971,p.77 [6] DAVID, DOINA - "Limba si cultura", Edit.Facla, Timisoara, 1982,p.14 [7] ZAMAROVSKY,V. - "La inceput a fost Sumerul", Edit.Albatros, Buc.1981,p.169 [8] CERAM,W.C. - "Zei, morminte, carturari", Edit,Stiint.Buc1968,p.244 [9] HOMER - "Iliada", Edit.Pentru Lit.Univ. Buc.1967; XIV.240+241 [10] BARBULESCU,N.C-tin - "La izvoarele Istrului", in rev. Noi tracii - Milano, nr.140-141,1986,p.12 [11] ZAMAROVSKY,V. - op.cit.p.255

[12] DIODOR din Sicilia; Bibl.ist.Edit.Sp.-turism, Buc.1981;III.LXX.3-6 [13] HERODOT - "Istorii", Edit.Stiint.Buc.1961;IV.178-189 [14] HOMER - "Odisseia", Edit.de stat, ptr.lit.si arta, Buc.1967;XI.25-60 [15] PAUSANIAS - "Calatorie in Grecia", Ed.Stiint.Buc.II/1982;I.31.2 [16] BARBULESCU,N.C-tin - op.cit.nr.145/1986,p.15;idem HESIOD, Theogon.1011,1017;Ibid.Apollodori,II.74.1 [17] BARBULESCU,N.C-tin - "Argumente in sprijinul localizarii Argedavei", in Noi tracii - Milano,nr.213214/1992,p.1-7 [18] XENOPOL,A.D. - "Istoria romnilor din Dacia Traiana",Editia III- Ed.Cartea Romneasca, Buc.1925,vol.I,p.69 [19] BALASA, DUMITRU - "De la Zamolxe la Iisus Hristos", colectia Credo (20), Edit.Cuget romnesc,Brda,jud.Mehedinti,1993 [20] MANEANU, MITE - "Documente noi privind starea mnastirilor, schiturilor si bisericilor din jud.Mehedinti in prima jumatate a sec.XIX", in DROBETA - buletin stiintific - Muzeul Regiunii Portilor de Fier, Turnu Severin, Anul I nr.3-4/1994,p.10-16" Investigarea i reconstituirea fenomenului protomuzical constituie una dintre cele mai dificile i complexe ntreprinderi, datorit plasrii acestuia n afara cmpului vizual al cercettorului contemporan. Mileniile care ne distaneaz de consemnarea formelor primare muzicale pun la grea ncercare aseriunile poteniale i ipotezele teoretice datorit modalitii aproximative de determinare i apreciere a actului sonor. Descoperirea tardiv a sistemelor de notaie priveaz specialitii de documentele care ar oferi probe certe ale copilriei muzicii. In aceast situaie, alternativa recurgerii la surse indirecte, adeseori deductive, se prefigureaz valabil, dat fiind vastele domenii care prezint tangene i interferene ntre manifestrile sociale ale omului primitiv i lumea sunetelor.

Cele mai ndeprtate straturi de civilizaie desfurate n spaiul carpato-dunrean atest forme sincretice de manifestare artistic, ritualuri, ceremonii n care sunetele organizate, fie i spontan, dein o funcie structural. nsoind omul de la primii pai ai ascensiunii sale spre modalitile superioare de via, muzica s-a ntlnit n cele mai diferite situaii i momente, n strns dependen cu factorii psihologici, religioi, sociologici, lingvistici i simbolici. Legat iniial de activitatea productiv, muzica a parcurs un lung proces evolutiv, de la articulaii sonore nedefinite spre succesiuni intervalice dotate cu nsuiri semantice riguros definite. Cu timpul, dintr-o manifestare cu destinaie utilitariti, purtnd sonoriti ce jucau un anume rol n lupta omului pentru stpnirea mediului nconjurtor, se ajunge la ncredinarea unei meniri magice, pe msur ce i se descoper posibilitile exercitrii funcionalitii afective i spirituale. Din epoca paleolitic, o dat cu apariiile credinelor despre forele ce pot fi mblnzite prin diferite jertfe i ritualuri magice, se presupune existena unor practici muzicale nzestrate cu sensuri cristalizate. Muzica actioneaz n strns conexiune cu cuvntul i gestul. Sincretismul este forma artistic dominant a acelor vremuri. In etapele secvene, mezoliticul i neoliticul, o dat cu perfecionarea uneltelor i cu diversificarea sarcinilor n cadrul colertivitilor umane se extinde aria ritualurilor, pstrndu-se indicii care pledeaz pentru apelarea la muzic n cadrul ceremoniilor funebre i al cultului fecunditii. Motivele geometrice ale ceramicii epocii bronzului vin s sublinieze realizarea saltului de la viziunea artistic imitativ a naturii la stadiul reprezentrii generalizate, n acest context, la cei mai ndeprtai strmoi direci ai poporului nostru se poate susine desprinderea unor motive muzicale de sub imperiul ritualurilor i micarea lor independent, n virtutea plasticitii liniilor melodice re care le generau. Instrumentele muzicale ofer cmp deschis unei asemenea emancipri. De la atribuirea unor efecte cu repercusiuni directe asuira luptei pentru existen, ca, bunoar, vntoarea n cete, n care latura sonor era

amplificat prin efecte instrumentale idiofone i membranofone, s-a ajuns la modaliti mai complexe de emitere a sunetelor, la lrgirea ambitusului, la descoperirea de noi instrumente, de tipul celor aerofone, confecionate din oase. In decursul primei vrste a fierului, la traci, muzica cunoate forme de manifestare mai avansate, ale cror granie se suprapun, ba chiar se confund cu muzica pelasgilor i ilirilor, iar apoi cu cea a geto-dacilor din a doua vrst a fierului. Muzica primilor locuitori ai meleagurilor noastre comport trsturi proprii procesului complex care se arcuiete de la fenomenul sonor indefinit spre cel definit, avnd o structur limpede, cu proprieti acustice i estetice determinate. In stadiile primare ale societii umane, nu poate fi vorba despre o art muzical n accepiunea curent, deoarece articulaiile ce adeseori imitau pasarile erau lipsite de claritate i consecven. Melodiile primitive nu dispun ce principii structurale, fapt pentru care nu se poate vorbi de genuri i tipuri muzicale sedimentate. Ne aflm n faza muzical dominat de sonoritile prilejuite de strigtele vntoarei, hulituri, chiote de veselie, oftaturi de durere, jeluiri. Aceste componente ale graiului vorbit muzicalizat vor aduce un nsemnat aport la configurarea melodiei. Totul apare ca o nebuloas sonor, din care se degajeaz frnturi mai mult sau mai puin coerente : scara melodic se rezum la un numr foarte restrns de trepte, intonaiile snt fluctuante. Predomin sonoriti derivate din intenia imitrii lumii nconjurtoare. Intr-un cuvint, atributele convenionale ale lumii sonore ncep s fie cunoscute, dar .nu vor fi nici pe departe stpnite. Mai pregnant pare s fi fost ritmul, care, n funcie ce vorbire, de micarea procesului muncii, de pulsaia vieii, capt organizare i stabilitate. Articulaiile ritmice ale timpului preced melodia, exercitnd asupra-i o puternica influen ; primele frnturi melodice au avut un profil ritmic pregnant si complex. In domeniul instrumental se petrec aceleai fenomene. Se descoper instrumentele primare membranofone, iar sonoritile unor pseudoinstrumente aerofone snt folosite pe scar larg. De la arcul de vntoare la instrumentul monocord se va produce un salt, care va reliefa proprietile timbrale ale vibraiei. Odat descoperit vibraia, se vor descoperi i instrumente cu sonoriti mai bogate, cu dou, trei, patru coarde, ajungndu-se la lira tracic. De aici pornesc incipientele care vor dezvolta o larg gam de instrumente, variind de la teritoriu la teritoriu, de la popor la popor. Zicala melodia e veche de cind e lumea" conine un mare adevr. Nimeni nu va putea stabili cu exactitate cnd i unde a aprut cntarea, dar totodat nimeni nu va contesta ipoteza apariiei melodiei din cele mai ndeprtate timpuri. Contieni de acest adevr, se poate admite c melodia primitiv, odat realizat. este expresia unei idei. Omul primitiv cnta ori de cte ori i avea conturat o anume trire. Pn a ajunge expresia spontan a gndirii, cntecul a fost definit n cursul interpretrii sale. Iar pentru acest stadiu, expresia coninut n cntec echivala cu nsi melodia. n colectivitate, cntecul apare ntotdeauna ca simbolul identitii punctelor de vedere, puntea nelegerii ntre oameni. Dat fiind importanta atribuit melodiei ca mijloc de expresie i comunicare, se nelege c nu se prefigureaz ntr-o oarecare combinaie de note, ci reprezint un ansamblu unitar, dinamic i confluent. Muzica omului primitiv a ndeplinit un rol tonic de prim ordin asupra moralului. In cntec se reflecta, ca ntr-o oglind, viaa, n cntec omul i-a clit voina i caracterul. Atunci cnd melodia se intona de ctre o colectivitate uman, avea un efect tonic asupra participanilor, ntrindu-le sentimentul de ncredere, fortificndu-le voina de aciune n lupta pentru existen. Efectul muzicii vocale devenea n mod evident mai puternic atunci cnd instrumentele, ndeosebi de percuie, susineau ritmul sacadat. Unitatea structurii tectonice avea darul s contribuie la sporirea efectului afectiv muzical. Sub aspect structural, muzica nu oferea nite principii teoretizante. Instinctul i apoi contiina utilitii dictau sensul i configuraia atributelor, care se constituiau ntr-un mod liber, improvizatoric, n particulariti izomelodice i izoritmice. Ramura nordic a triburilor tracice, ce dominau spaiul terestru de la litoralul Mrii Egee pn la nordul Carpailor, o reprezint geto-dacii situai, n cea mai mare parte, n teritoriul de astzi al Romniei. Prin origine, limb, spaiu, cultur, neamul geto-dacilor se prezint unitar, singura deosebire provenind de la regiunea stpnit. Geii, pomenii n izvoare scrise din secolul VI .e.n., locuiau n zonele de cmpie pe malurile Dunrii, la sud-est de Carpai, iar dacii, menionai ctre sfritul secolului III .e.n., n interiorul lanului carpatic, n Transilvania actual. Istoria zbuciumat a geto-dacilor, organizai la nceput ntr-o comunitate tribal de tipul democraiei militare, iar apoi ntr-o societate sclavagist, va marca o perioad de strlucire sub Buerebista, unificatorul lor, n sec. I .e.n.,

i creatorul statului dac. Dup mai bine de un secol de eroic existen, n timpul domniei lui Decebal, Dacia va fi cucerit de ctre mpratul Traian (106 e.n.) i ncorporat n Imperiul roman. Desfurnd n permanen o susinut lupt pentru libertate i independen, poporul dac a contribuit, prin repetatele sale acte de nesupunere, la retragerea aurelian n anul 271 e.n., prsirea Daciei de ctre administraia imperial. Aceast succint trecere n revist a principalelor momente istorice parcurse de poporul dac ne ofer cadrul general care a favorizat dezvoltarea unei civilizaii nfloritoare, n snul creia arta a beneficiat de un loc nsemnat. Dacii dispuneau de o bogat cultur spiritual, cunoteau scrisul, folosind la nceput alfabetul elen, iar apoi pe cel latin. La un nalt grad de dezvoltare ajunsese ceramica i toreutica. Ornamentica daco-get se afla sub tendina evitrii reliefului, i a obinerii efectelor cromatice de lumin prin procedee decorative, iar baterea monezilor cunoate o tehnica avansat i variat. In sfirit. serbrile i ceremoniile relev diverse forme ce art ce cumuleaz procedee teatrale, muzicale i coregrafice. Afirmarea artei dacilor a avut loc n condiiile unui susinut proces de interferen dezvoltat armonios intre popoarele antice care s-au ntlnit n aceast zon geografic, aducndu-i fiecare, n felul su, aportul specific la progresul mijloacelor tehnice de expresie. Contactul cu cimerienii, ilirii. sciii, celii, odryii, bastarnii, agatrii i ndeosebi cu lumea elen, stpnitoarea cetilor Pontului Euxin, a favorizat un larg schimb de valori, determinndu-se mprumuturi de bunuri culturale. Acelai proces are loc i ntre cultura dac i cea a romanilor. exercitnd o influen activ asupra configuraiei manifestrilor artistice autohtone. Schimburile permanente de valori au fost de natur s aduc un suflu nnoitor asupra stratului existent, prefigurind valene inedite, generalizatoare. Problema devine infinit mai complex n determinarea raportului dintre marea arie cultural a tracilor i cea a dacilor. Da: fiind apartenena geto-dacilor la arborele genealogic al tracilor, este firesc ca getodacii s moteneasc, s preia, s-i identifice propria art cu cea a strmoilor lor. In acest caz, diversele meniuni istorico-literare privitoare la traci pot fi considerate ca avnd valabilitate i asupra artei dacilor. Dificultatea care intervine n acest moment i gsete originea n spaiul geografic locuit de traci, n care snt cuprinse mai multe neamuri, inclusiv dacii, fiecare putnd avea particularitai artistice, alturi de unele trsturi comune. Sursele antice nefcnd deosebire ntre neamurile tracice mysieni, frigieni, traci propriu-zii (stabilii n Peninsula balcanic), geto-daci, carpi, costoboci i alii nu ngduie descoperirea caracteristicilor, fie i globale, ale unui anume neam. In acest fel. relatrile documentelor antice despre muzica tracilor au implicit valabilitate pentru arta unui spaiu deschis, ceea ce nseamn c n cadrul su se identific i muzica geto-dacilor. In acelai context trebuie situat i interferena dintre cultura poporului traco-dac i cea a Greciei antice, manifestat prin schimburi susinute de bunuri spirituale, ncepnd cu principii generale estetice i pn la muzicieni i cntece. Este de presupus c raportul semnalat a acionat n sens dublu, adic att muzica greac, ct i cea a popoarelor stabilite n acea vreme pe teritoriul de azi al rii noastre primeau i emiteau valori muzicale, determinndu-se un schimb viu, permanent, ceea ce n ultim irstan proiecteaz o sfer muzical cuprinztoare, avnd n interiorul ei imense puncte convergente. Civilizaia strmoilor, aa cum o demonstreaz cercetrile arheologice, a fost deplin cristalizat i suficient de puternic pentru a supravieui influenelor exercitate constant din afar. S nu uitm c dacii au furit una dintre cele mai redutabile organizaii statale i militare. Acest fapt pledeaz pentru ideea configuraiei sale unitare, ceea ce a determinat din partea artei geto-dace procesul de absorbie a tuturor undelor captate din exterior, indiferent de intensitate. Nici chiar curentul elen. cunoscut prin vigoarea i nivelul su, n-a instaurat forme noi n cultura dacilor, ceea ce nseamn c trunchiul era suficient de puternic pentru a rezista cu succes rafalelor vntului dezlnuit. Arta traco-dac, formata pe un fond local multimilenar, se remarc prin originalitate. La afirmarea ei azi participat factori externi, aducnd influene ce au fost asimilate organic. In acest fel, arta veche a locuitorilor rii noastre i-a avut individualitatea proprie, independent de arta elen, scitic i celtic.

Transformri dintre cele mai radicale i vor croi drum dup ocuparea Daciei de ctre romani, cnd se declaneaz un vast proces de metamorfozare[]. Romanizarea populaiei autohtone nu nseamn strmutarea pe alte meleaguri i nici renunarea la fondul spiritual stvechi. Se produce redimensionarea stratului vechi, primenirea sa prin transpunerea unor mldie noi, ceea ce va genera elemente calitative, obinute prin contopirea celor dou

neamuri. Rezultatul va sintetiza i cumula trsturile eseniale ale celor dou izvoare, mbinndu-le ntr-un mod armonios. Edificarea noului popor, a noii sale culturi trebuie privit prin prisma continuitii, avnd o desfurare n timp, ce nu se ncheie o dat cu retragerea administraiei imperiale, ci va continua nc secole.

Monday, May 31 @ 10:48:29 EEST Scris la Religia dacilor de catre andrada Religia este cel mai impresionant lucru, care defineste de cele mai multe ori un popor, ea ajutand de multe ori chiar la individualizarea poporului respectiv. Religia unui popor influenteaza toate domeniile de activitate ale statului respectiv si il ajuta la progresul sau regresul sau economic politic sau cultural. Divinitatea este cea care are fraiele societatii respective, ea hotarand binele sau raul, binecuvantarea sau pedeapsa supusilor sau nesupusilor sai. Religia geto-dacilor este un subiect care fascineaza dar si pune in incurcatura pe mai toti cercetatorii, ea fiind de o extraordinara profunzime si inca nu se lasa descifrata cu usurinta omului modern datorita putinelor date scrise referitoare la ea, si cele pe care le avem nu sunt tocmai atat de precise incat sa nu ne puna in incurcatura, si datorita saraciei descoperirilor arheologice si incapacitatii lor de a ne convinge in mod absolut de caracterul sau formele de mainifestare ale ei. Despre religia geto-dacilor, cele mai multe informatii le avem de la autorii antici, in special de la parintele istoriei, HERODOT, in marea sa lucrare, Istorii, in cartea IV,insa mai sunt si alti autori antici care ne vorbesc despre acest lucru, insa nu prezinta aceeasi credibilitate ca Herodot, el vizitand chiar tinuturile scitice si intrand in contact direct poate cu stramosii nostri. Dar cu toate informatiile pe care le avem nu putem intocmi un tratat precis si consistent despre caracterul si formele de mainifestare ale religiei geto-dacice. A vorbi despre religia geto-dacilor este un lucru deosebit de frumos, insa pe cat este de frumos, pe atat este de dificil, cel mai dificil fiind poate caracterul acesteia, datorita datelor putine si imprecise pe care le avem. Cu privire la caracterul religiei geto dacice s-au format patru pareri distincte: Unii sustin ca religia geto dacilor ar fi fost monoteista, altii, ca ar fi fost dualista in sens iranian, altii spun ca ar fi fost politeista, iar altii sustin henoteismul ei ( care duce tot la monoteism). Fiecare istoric are argumente pentru a-si sustine parerea, insa nu poate sa argumenteze atat de convingator incat sa dea peste cap teoriile celorlalti. Desi in scoli s-a invatat ca in religia geto-dacica era un singur zeu: Zalmoxis, dupa o scurta cercetare a izvoarelor antice scrise nu mai putem afirma acelasi lucru datorita informatiilor contradictorii pe care le avem. Herodot ne spune ca getii cred ca nu mor, ci se duc la zeul Zalmoxis, aratand in cine credeau getii, facand apoi completarea: unii ii mai spun si Gebeleizis. Herodot nu ne spune ca acest Gebeleizis ar fi fost un alt zeu ci ca este vorba despre acelasi zeu, Zalmoxis, doar ca o parte a populatiei il numeste asa. Atunci cand ne vorbeste despre faptul ca getii trag cu sagetile spre cer cand tuna si fulgera el ne spune ca fac acest lucru pentru a arata ca nu se tem, tot Herodot explicand de ce si anume pentru ca nu cred ca exista alt zeu afara de al lor. Lucian ,ne spune ca tracii jertfesc lui Zamolxis, fara sa mai pomeneasca de vreo alta zeitate care sa le fi coordonat viata stramosilor nostri, tracilor, cum ii numeste el. Clemens din alexandria ne spune si el despre prezenta lui Zamolxis ca divinitate a geto-dacilor, insa el spunand ca este doar un semizeu adica, mai mult un zeu local decat un zeu care sa stapaneasca peste toate tinuturile getodacilor. Este important faptul ca il numeste pe Zamolxis ca divinitate, desi nu se stie cat de bine informat era despre religia geto-dacilor de momrnt ce el spune ca getii aleg in fiecare an cate un sol pe care sa-l trimita lui Zamolxis. Enea din Gaza este si el destul de explicit cand spune ca getii socotesc drept unic zeu pe servitorul lui Pitagora, adica pe Zamolxis.(Caci majoritatea scriitorilor antici spuneau ca Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, dupa ce s-a eliberat, el intorcandu-se in patria sa si invatand poporul sau nemurirea, despre care se zice ca ar fi invatat-o de la el ). Daca ar fi doar informatiile acestor autori am putea spune cu usurinta ca religia geto-dacilor ar fi fost monoteista , in viata lor neamestecandu-se nici o alta persoana afara de Zamolxis . Dar se pune problema , inaintea lui Zamolxis geto-dacii nu aveau pe nimeni? Viata lor era lipsita de prezenta vreunei zeitati la care sa se roage in caz

de primejdie si nevoie sau careia sa-i multumeasca in urma vreunei binefaceri? Desigur ca aveau , pentru ca nu exista popor care sa nu creada in ceva indiferent daca acea divinitate este de natura umana , animala sau vegetala , o fiinta concreta sau una abstracta , pentru ca sentimentul religios este ceva nativ , neexistanad popor care sa nu creada in ceva . In sprijinul acestei probleme vine si Strabon , care ne spune ca Zamolxis s-a facut mai intai preot al zeului celui mai slavit la ei , el fiind mai intai slujitor abia dupa o vreme el primind numele de zeu , fiind cinstit de daci ca atare . Tot Strabon ne spune ca si Burebista a luat un ajutor care sa-i talmaceasca vointa zeilor si care sa-l sfatuiasca , pe Deceneu , el primind de asemenea titulatura de zeu la fel ca Zamolxis odinioara De asemenea , ne spune ca mereu se gasea cate cineva care sa-l sfatuiasca pe rege si acel om primea titulatura de zeu . Dintre toti care au primit numele de zeu si care afost cel mai cinstit pare a fi acest Zamolxis, el fiind cel mai pomenit de catre autorii antici . El pare a fi cel care a ramas in locul zeitatilor de inainte , cel putin o perioada , fapt ce ne conduce la concluzia ca religia geto-dacilor ar fi fost henoteista , locul zeitatilor de inainte fiind celelalte zeitati fiind uitate sau lasate oarecum in umbra . Am putea vorbi oarecum despre un henoteism continuu , tot timpul aparand cate cineva care sa ii invete pe daci cate ceva iesit din sfera normalului si acea persoana devenind zeu cel dinainte fiind lasat in umbra . Ideea dualismului in sens iranian al existentei reprezentand binele : Zamolxis si una rau: Mars (Ares) este sustinuta de catre A . D . Xenopol. El este de parere ca la inceput religia stramosilor nostri a fost politeista ca si cea a tuturor tracilor , insa datorita invataturii lui Zamolxis intr-o religie reflexiva , dupa modelul invataturii lui Ormuz si Ahriman , o noua forma a cultului lui Zaratustra , amestecat si luat de catre Zamolxis , sau de figura cea mai importanta a vremii respective , cu alte elemente . Mai sunt si alti autori care vorbesc si despre alte zeitatiin viata stramosilor nostri , cum ar fi Diodor din Sicilia , care ne spune de zeita Hestia , cu care ar fi intrat in legatura Zamolxis , la fel ca oarecand Moise a intrat cu Iahveul israelitilor. Daca punem in legatura cele spuse de Diodor din Sicilia cu cele spuse de Strabon , ar exista posibilitatea ca cea mai slavita zeitate sa fi fost Hestia , cel putin o perioada , pana a venit Zamolxis si a inceput sa fie el cel mai cinstit , desi exista posibilitatea ca cele doua zeitati sa fi fost slavite impreuna . Alti autori vorbesc si despre prezenta lui Cronos in religia geto-dacica. Este vorba despre Mnaseas care spune ca pe Cronos il numesc Zamolxis. Hesychios din Alexandria ne spune si el despre Cronos , el spunand ca Zalmoxis era consacrat lui Cronos, din cauza aceasta el invatand despre nemurire,probabil , pentru ca si timpul(Cronos) ers nemuritor . In istoriografia latina avem mentionat ca zeu pe Zamolxis , insa nu pare e fi atat de maret prezentat ca in istoriografia greaca (probabil datorita putinelor date care s-au pastrat de la ei si datorita faptului ca ei au cunoscut pe geto-daci mai bine abia dupa ce au cucerit dacia , in anul 106) , si pe Marte . Pe Zamolxis il pomeneste Apuleius si Iordanes , iar pe Marte il pomeneste Ovidiu spunand referitor la exilul sau ca a ajuns la getul care se inchina lui Marte ;Martial , care spune despre geti ca ar fi protejati de scutul lui Marte si Iordanes , care prezinta pe Marte a fi drept o zeitate foarte importanta fiind venerat printr-un cult cult salbatec . El era induplecat prin sange omenesc , lui jertfindu-i primele prazi din razboaie si din incursiunile facute de ei , existand un simtamant religios adanc in comparatie cu ceilalti zei . Cu toate aceste informatii , ne este foarte greu sa ne formam o idee despre caracterul religieie geto-dacice , fiind tentati sa credem fiecare teorie , deoarece fiecare pare veridica , dar totusi parca ar parea teoria henoteista . Cea mai plauzibia teorie este cea potrivit careia au existat mai multe zeitati inainte de venirea lui Zamolxis dar odata cu venirea sa , geto-dacii au inceput sa renunte la celelalte zeiti si sa creada in cele spuse de el ca intr-un adevarat zeu , el ajungand sa fie adorat ca unul din zeii de inainte , ba chiar mai mult , el luand locul tuturor zeilor . De asemenea, de cate ori aparea cate cineva care ii invata vointa zeilor, acea persoana era considerata zeu , si era cinstita ca atare , drept dovada , Deceneu , care se pare ca era vicerege , el ajungand chiar la conducerea Daciei . Geto-dacii erau un popor foarte credincios , ei ascultand tot ce ii invata zeul lor , acest lucru observanu-l din faptul ca la indemnul lui Deceneu , au ars viile , de asemenea , ei abtinandu-se de la carne si de la femei , existand un adevarat crestinism inainte de vreme la stramosii nostri . Misterul religiei geto-dacice probabil nu va fi niciodata dezlegat , fiind un lucru foarte complicat , si lipsit de prea multe si certe informatii cu privire la el . Omul modern trebuie sa faca doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci , fara sa impuna o anumita opinie , cel putin atata timp cat nu se gasesc alte informatii certe sau descoperiri arheologice cu adevarat graitoare cu privire la caracterul ei . Ce este important , este faptul ca geto-dacii au fost cunoscuti de catre popoarele vremii lor drept cei mai viteji si

mai drepti din neamul tracilor , si un popor cu o spiritualitate profunda , caracteristica fiind nemurirea lor . De asemenea , religia geto-dacilor a ajutat la raspandirea crestinismului , avand dovezi ca inca din crestinismul primar au existat persoane care au imbratisat aceasta religie , ba chiar mai mult si-au dat viata pentru ea . Religia geto-dacilor a fost , este si va fi un subiect deosebit de interesant , care va face uz de foarte multa hartie consumata si creiere de cercetatori stoarse . Un altar de sacrificare de acum 9000 de ani, descoperit recent in Serbia, poarta urmele unei scrieri care se pare ca este cea mai veche din lume, potrivit presei din aceasta tara balcanica. Dupa cum informeaza cotidianul sarb Politika in numarul sau de luni, altarul este expus pentru prima data la muzeul din localitatea estica Majdampek cu ocazia Zilei Mondiale a Muzeelor, care va fi marcata marti, 18 iunie. Altarul a fost descoperit in zona orientala a Serbiei, la trei kilometri de situl arheologic Lepenski Vir, si poarta urmele unei culturi care a atins maxima sa splendoare intre mileniile VII si VIII inainte de Christos. Se pare ca altarul a fost descoperit de un pescar amator pe malul Dunarii si corespunde fazei celei mai timpurii a culturii respective, datand din anul 9000 i.e.n. Expertii presupun ca este vorba de cel mai vechi altar de sacrificare din lume si ca inscriptiile sale apartin celei mai vechi scrieri din lume. Expertul sarb Dragan Jacanovic considera ca descoperirea acestui altar ar putea sa puna capat "dogmei" arheologiei sarbe cu privire la inexistenta unei scrieri in preistoria balcanica. "Pur si simplu este imposibil ca o civilizatie ca cea de la Lepenski Vir, care avea cunostinte de arhitectura, urbanism, geometrie, matematica, astronomie, arte, religie, sa nu aiba si un sistem de comunicare de felul unei scrieri, aprecia expertul sarb, potrivit agentiei de presa EFE. Altarul de sacrificare si inscriptiile de pe acesta vor fi prezentate in cadrul unui simpozion stiintific international care va avea loc in orasul Novi Sad, din sudul Serbiei, in perioada 25 mai-5 iunie. "BLAJINI, reprezentari mitice ale oamenilor primordiali, sau ale mosilor si stramosilor, celebrati primavara la Pastele Blajinilor, de obicei in ziua de luni dupa Duminica Tomii, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Numele lor, de origine livreasca, intrate in folclor prin romanul popular de larga circulatie in evul mediu romanesc, Alexandria, definesc credinte mult mai vechi, cert precrestine. BLAJINII traiesc la hotarul dintre lumea de aici si lumea de dincolo, pe malurile Apei Sambetei, la varsarea acesteia in Sorbul Pamantului sau chiar sub pamant. Ei ar fi descendenti directi ai lui Adam si Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijinii Pamantul, etc. BLAJINII sunt oameni de statura mica, umbla goi, si au corpul acoperit cu par. Barbatii se intalnesc cu femeile o data pe an, la Pastele Blajinilor, pentru a face copii. Baietii sunt crescuti de mame pana merg in picioare si pot sa se hraneasca, dupa care traiesc in izolare si asceza impreuna cu barbatii. Sunt credinciosi, buni la suflet, blanzi si intelepti, incapabili de a face rau, duc o viata austera cu posturi severe. Sunt insa oameni simplii, prostuti, nu stiu sa calculeze sarbatorile, in special Pastele, pe care il sarbatoresc cu o intarziere de opt sau mai multe zile, cand vad ca sosesc pe Apa Sambetei cojile de ou rosu aruncate special de gospodinepe ape in vinerea in vierea sau sambata din Saptamana Patimilor. Cand vad cojile de ou in tara lor indepartata, in general dupa o saptamana de opt zile, ei serbeaza acolo, noi aici Pastele Blajinilor sau Pastele Mortilor. In aceasta zi credinciosii depun ofrande pe morminte, bocesc mortii, impart pomeni, fac libatiuni, se intind mese festive in cimitir, langa biserica, sau in camp, la iarba verde. (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramures, Bistrita-Nasaud). Panteonul Romanesc -dictionar-, de Ion Ghinoiu." Sambata Floriilor (Sambata lui Lazar) Lazar, personajul care a imprumutat numele sau acestei zile, poate avea o tripla semnificatie. Lazar este astfel asimilat fie fratelui Martei si Mariei, inviat de Iisus inainte sa intre in Ierusalim, fie lui Lazar cel sarac, fie lui Lazarica, cel care a murit de dorul placintelor. Dupa o legenda din Bucovina, existau odata doi frati unul foarte bogat si unul foarte sarac, pe nume Lazar. Acesta din urma, pe langa faptul ca era sarac, se mai si imbolnavise, aparandu-i tot felul de bube pe corp. Din aceasta cauza, oamenii il evitau, iar pana si sotia sa il parasise.

Cum fratelui bogat totul ii mergea bine, acesta s-a hotarat sa se insoare, facand o petrecere mare. La petrecere insa nu l-a chemat si pe Lazar. Fiindca era mort de foame, sarmanul Lazar s-a dus la poarta bogatului, rugandu-l sa il primeasca si pe el la masa. Fratele sau insa l-a facut cersetor si nu l-a recunoscut de frate. Vazand aceasta rautate, Lazar s-a asezat la poarta si a inceput sa planga. In acest timp, pana si cainilor bogatului li s-a facut mila de el. Ei ii aduceau cojile de paine si ramasitele cazute pe sub masa la petrecere, incercand sa-i aline ranile. Fratele cel bogat insa nu a permis nici macar acest lucru, dand porunca servitorilor sa lege cainii. Cand petrecerea s-a terminat, lautarii au iesit afara. Vazandu-l pe Lazar in acea stare, desi stiau ca nu pot primi nimic de la el, au inceput sa ii cante, amintindu-si de vremurile in care acesta le daruia si el cate ceva din avutul sau. Auzind cantecele, bogatul a iesit afara si a inceput sa rada de lautari, spunandu-le ca nu vor primi decat poate niste bube. Cand au terminat de cantat, Lazar le-a daruit intr-adevar un pumn de coji de pe bubele sale, spunandule ca este singurul lucru pe care il poate da. Lautarii le-au luat, gandindu-se ca le vor arunca pe drum, cand nu vor fi vazuti de sarmanul om. Vrand insa sa le arunce, au observat cu mirare ca in loc de coji, aveau un pumn de galbeni. Ducandu-se si la sotia lui Lazar sa-i cante, i-au spus ca au primit galbeni. Suparata, aceasta s-a dus cu mancare la fostul sot, certandu-l ca a avut bani sa le dea lautarilor, insa pentru ea n-a avut. Desi Lazar i-a zis ca el nu le-a putut darui decat bube, femeia i-a zis ca il paraseste pentru a se marita cu altul. Auzind acestea, saracul a sfatuit-o ca inainte de a pleca cu acel barbat din curtea casei, sa isi faca semnul crucii in toate cele patru puncte cardinale. Venind si ziua maritisului, femeia si-a primit iubitul, care venise intr-o trasura trasa de sase cai. Urcandu-se in trasura, ea a uitat sa faca ceea ce o sfatuise Lazar. Pe drum si-a adus aminte si a inceput sa isi faca cruce. Pe masura ce facea ea aceasta, a observat cum caii si trasura au disparut si a ajuns pe taramuri necunoscute. Atunci sia dat seama ca mirele sau era Necuratul si, desi mersese in trasura doar cateva minute, i-au trebuit trei ani ca sa se intorca in satul sau. In acest timp, Lazar simtea ca i se apropie sfarsitul. Rugandu-l pe fratele cel bogat sa il ajute, acesta i-a raspuns ca el nu se teme nici de moarte, nici de Dumnezeu. Dupa moarte, Lazar a fost luat de ingeri si dus in rai. Cand i-a venit vremea si bogatului, diavolii au ars toata averea sa si l-au luat intr-o furca, trantindu-l de fundul iadului. Din cauza izbiturii, bogatul a sarit deasupra iadului, de unde putea vedea si oamenii din iad, dar si pe cei din rai. Zarindu-l pe Lazar, l-a rugat sa-i ceara lui Dumnezeu sau macar mortii sa il scoata din iad. Lazar insa, amintindu-si de toate relele pe care bogatul i le-a facut pe pamant, a refuzat pana si sa il ude cu putina apa, pentru a-i ostoi fierbintela, lasandu-l sa ramana in iad. Morala este evidenta.... O alta semnificatie a acestei zile de sambata se leaga de Lazarica. In Muntenia, exista un obicei, numit Lazarel sau Lazarica. Dimineata, se strang cateva fete de 6-12 ani si o aleg pe cea mai tanara dintre ele. Aceasta se va imbraca in haine albe, de mireasa si isi va pune pe cap beteala si in par flori de lamaita. Grupul de fete porneste pe ulitele satului si se opresc pe la case. In fata unei ferestre, fetele se aseaza in cerc. In mijloc, mireasa (numita si Lazarita), face cativa pasi inainte si inapoi. In acest timp, celelalte fete canta despre Lazar. Acesta ii ceruse mamei sa ii faca azima, insa ea nu l-a ascultat. Lazar a plecat la padure cu turma sa si s-a suit intr-un copac pentru a scutura frunzele la oi, insa craca pe care statea s-a rupt, iar Lazar a murit. Cele trei surori ale sale, vazand ca acesta nu mai soseste acasa, au plecat sa il caute. Gasindu-l mort, l-au plans, l-au scaldat in lapte dulce si l-au inmormantat. In alta varianta, Lazar a taiat special craca de sub el, pentru a muri. Fetele care umbla cu Lazarita sau cu mireasa primesc de la cei carora le-au cantat oua sau bani. Intr-o alta legenda, Lazar era un baiat care vroia placinte. Fiindca mama sa nu a avut timp sa ii faca mult doritele placine, Lazar a murit de pofta, intr-o zi de sambata. Mama sa l-a plans si i-a cerut lui Dumnezeu sa nu ierte femeile care nu fac placinte in Sambata lui Lazar. De aceea, in Sambata Floriilor femeile coc placinte si le impart saracilor ca pomana, in special celor care au copii mici. Placintele se fac si in amintirea lui Lazar cel sarac, care se roaga lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor oamenilor. In Maramures se face din grau o painica numita floare de grau. Aceasta se imparte tuturor membrilor familiei, crezandu-se ca cei care mananca din ea se vor revedea si pe cealalta lume. In Transilvania si Banat, in aceasta seara fetele pun sub un par altoit o oglinda si camasa pe care o vor imbraca de

Florii, astfel incat a doua zi de dimineata Soarele sa rasara deasupra lor. Aceste obiecte sunt folosite apoi pentru farmece de sanatate si dragoste. Tot acum fetele sadesc flori, fiindca sarbatoarea Floriilor le va face sa creasca si sa infloreasca frumos. Din acelasi motiv, in unele zone nu se planteaza pomi, crezandu-se ca acestia nu vor rodi, ci doar vor inflori. Se spune ca in aceasta zi mortii asteapta la portile raiului. Floriile Cu o saptamana inainte de Paste, sunt serbate Floriile. Aceasta zi era initial dedicata zeitei romane Flora, insa apoi ea s-a celebrat in amintirea intrarii lui Iisus in Ierusalim. Ziua de Florii este sarbatoarea reinvierii naturii, cand infloresc salciile, pomii fructiferi si florile. Salcia insa joaca un rol foarte important in ritualurile acestei zile. Legenda spune ca, in timpurile in care Iisus era rastignit pe cruce, Maica Domnului, plangand, si-a pus opinci de fier, a luat un toiag de otel si a plecat sa-si gaseasca fiul. Pe drum, a ajuns la o apa si a rugat o salcie sa-i faca punte. Pentru aceasta, a binecuvantat-o sa nu poata fi facuti carbuni din lemnul ei si sa fie dusa in fiecare an la biserica de Florii. De aceea, in aceasta zi oamenii duc la biserica flori si ramuri de salcie, pentru a fi sfintite. Cu ramurile de salcie, simbol al primaverii si al fertilitatii, se ating vitele si copiii mici, ca sa creasca si sa infloreasca precum salcia. Ramurile sfintite se pun apoi la icoane sau deasupra usii si sunt folosite in timpul anului, ca leac impotriva bolilor sau ca mijloc de aparare impotriva dezastrelor naturii. Cine se incinge peste mijloc cu salcie sfintita, va fi ferit de dureri, iar cine inghite in aceasta zi trei matisori de salcie sfintita nu va suferi de dureri de gat. Salcia se foloseste si in scopuri comerciale animalele, inainte de a fi duse la targ la vanzare, trebuie atinse cu salcia, pentru a atrage cumparatorii. Matisorii se folosesc pentru a indeparta furtunile si grindina. Vara, cand vremea este urata, se pun matisori pe foc, pentru ca fumul acestora sa alunge trasnetele si fulgerele. Cine inghite un matisor sfintit va fi sanatos si usor ca si florile de salcie. Nu se munceste in aceasta zi, iar masa trebuie sa fie intinsa tot timpul. Se mananca peste, fiind Dezlegare de peste. Este si o zi de pomenire a mortilor, cand se curata mormintele si se pun ramuri de salcie pe acestea. Pentru ca se crede ca acum incep sa infloreasca urzicile, acestea nu se mai folosesc ca alimente, iar sarbatoarea se numeste si Nunta urzicilor. Urzicile, mancate in special in post, sunt considerate foarte sanatoase. In unele regiuni, Nunta urzicilor cade de Buna Vestire sau in Joia Mare. In legatura cu prevederile meteorologice, se spune ca daca se aud broastele cantand pana la Florii, vara care urmeaza va fi frumoasa. La fel, cum e vremea de Florii, asa va fi si de Paste. Joia Mare Joia de dinaintea Pastelui poarta numele de Joia Mare, Joia Patimilor, Joia Neagra sau Joimarica. Fetele si femeile trebuie sa termine pana in Joia Mare camasile noi pentru Paste. Daca Joimarita (personificarea acestei zile), o femeie care umbla in ajun prin sat, vede ca o fata sau o femeie nu si-a tors canepa si nu a terminat camasile, ii arde canepa netoarsa si o bate sau o arde pe cea vinovata. Cele mai lenese fete sunt rapite, duse acasa

la Joimarita si mancate de aceasta. Intr-o alta varianta, mai ingaduitoare, Joimarita face astfel incat fata respectiva sa nu mai poata lucra tot anul. Se spune ca in aceasta zi se deschid cerurile, usile iadului si raiului si mormintele. Mortii, sositi sa petreaca Pastele impreuna cu cei dragi ramasi in viata, se reintorc pe la fostele lor case, unde vor ramane pana in sambata de dinaintea Rusaliilor (Mosii de Vara), cand se dau colaci si oale de pomana pentru plecarea sufletelor. Pana cand pleaca, sufletele se aseaza pe streasina casei sau prin curti, in diverse locuri. Pentru ca totusi e destul de frig, dimineata si seara trebuie aprinse focuri, pentru ca mortii sa se incalzeasca langa ele si sa aiba lumina. Aceste focuri sunt aprinse fie pentru fiecare mort in parte, fie pentru toti, in curte, pe morminte sau langa morminte. Pentru a aprinde focul, copiii, fetele nemaritate si femeile in varsta aduna vreascuri de boz, alun etc., plante despre care se crede in general ca au proprietati magice. Acestea sunt aduse cu o zi inainte si se strang doar cu mana (nu se taie cu securea). Din padure pana acasa, ele nu pot fi lasate jos, iar pana dimineata, cand va fi aprins focul, se aseaza pe un gard sau pe un alt obiect. Langa focul aprins de Joia Mare se pun si scaune cu paturi, crezandu-se ca unele suflete stau pe scaune, iar altele pe jos. Fetele si femeile trebuie sa care cate doua donite cu apa, pe care sa o verse peste iarba si morminte sau sa o lase langa foc, pentru mortii care se aseaza acolo. De pomana nu se da doar mancare, ci si haine. Pomenile se dau peste foc, care este asociat mormantului sau sicriului, fiind ocolit cu apa sau tamaie. Majoritatea femeilor vopsesc ouale in Joia Mare. In Muntenia, acestea se vopsesc miercuri si sunt duse la biserica joi, unde se lasa pana la Paste, crezandu-se ca astfel nu se vor strica. In alte regiuni se duc 12 oua rosii la biserica intr-un servet si se iau de Paste. Fiecare ou este ingropat apoi la hotarele satului, pentru ca acesta sa fie ferit de grindina. Pasca se face in ziua de miercuri, sfintindu-se in Joia Mare. Incepand de acum pana la Ispas, nu se va lucra in nici o joi, pentru ca sa nu vina grindina, furtuna sau seceta. In Joia Mare nu se spala rufe, pentru ca mortii sa primeasca pomana lor si nu apa murdara de pe urma spalarii. Vinerea Mare Vinerea Mare, numita si Vinerea Patimilor, este ziua in care Iisus a fost rastignit pe cruce. Poarta si numele de Vinerea Seaca, pentru ca in aceasta zi se tine post negru. Se crede ca cine nu mananca nimic in Vinerea Mare va fi sanatos, nu il va durea niciodata capul si va sti ca moare cu trei zile inainte de a se intampla aceasta. Este bine ca atunci cand te scoli sa calci pe o bucatica de fier, pentru a fi ferit tot anul de lovituri. Se spune ca cine se scalda in rau inainte de a rasari soarele, nu va mai avea probleme cu oasele, iar in Bucovina, cine se scufunda de trei ori intr-o apa rece va fi sanatos. Oamenii se duc la biserica pentru a se spovedi si pentru a trece pe sub Sfantul Aer. Nu se coace paine, nu se ara, nu se seamana si nu se sadesc pomi, intrucat nu vor rodi. "Martisorul este un obicei specific romanesc, pe care nu il regasim la alte popoare. In timp, traditia martisorului a fost preluata si de alte populatii de la sud de Dunare. Obiceiul daruirii martisorului este mostenit de la daci si isi are originea in credintele si practicile agrare. Martisor, numele popular al lunii martie, este de origine latina Martius. Dupa vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, in care se celebra sarbatoarea Matronalia. In aceasta zi aveau loc serbarile lui Marte zeul fortelor naturii, al primaverii si agriculturii, ocrotitor al campului si turmelor. La vechii traci, aceleasi atribute le avea zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al carui cult este legat de glia materna si de vegetatie. Acestui zeu ii erau inchinate sarbatorile primaverii, ale florilor si fecunditatii naturii. Se pare ca sarbatoarea romana a

matronaliilor s-a suprapus in spatiul romanesc peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia, personaj traditional care isi are originea in vechiul cult al Marii Mame. " "Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis... Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele. Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea: -Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostrum stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca san u ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta. Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-I cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostrum continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de eipoate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru. Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua. -Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau? In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei: -Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor nu pot decat sati multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun.

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii! Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua: -Te voi transforma prin puterea mea si-a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lupdar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta sip e timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu. Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou: -Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste! -Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata. -Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis. -Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara. Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintro data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut. Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-I ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-I vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara. Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa

nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb: -Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva. Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai: -Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea. -Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai. -Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, iar fara mine, asa cum sunt, haitele s-ar destrama si nu ar mai ajuta in lupte. Apoi, in scurta vreme, ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma, rogu-te, asa cum ma aflu, pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta. -Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia si-ti multumesc pentru credinta ta, dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta. -Urechile imi sunt ciulite, bunule Zamolxis. -Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea. -Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mai mare folos iti pot fi asa decat ca om. -Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait. -Stapane! Relua usor lupul. -Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari: -Graieste, nu ai teama! Spune-mi ce ai pe suflet! -Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-I trecuse prin minte si spuse ferm: -Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta-n putinta. -Inteleg, stapane. -Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul. Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari. Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb.

Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi. Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-I, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua: -Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum. Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu: -Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci? -Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-I nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri I se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni. Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-I poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-I ceea ce se intampla afara. Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-I de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb. In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti?? " "Obiceiuri vechi In vestul Munteniei si in Oltenia, ziua de 24 Faurar se numeste Dragobete sau Cap de Primavara. Sarbatoarea se tine mai ales de flacai si fete, dar si de femei si barbati tineri. In zorii zilei de Dragobete, fetele si flacaii se spala, se piaptana, se primenesc in straie curate si, daca e vreme frumoasa, pornesc dupa ghiocei in lunca sau dupa crengute inmugurite in padure, intai fetele, apoi baietii, in cete. Daca vremea nu e frumoasa, fetele se strang prin case, pe la rude sau pe la prietene, unde vin si flacaii. Cei ce se iubesc schimba intre ei vorbe de dragoste si glume, in credinta ca le va merge bine si vor fi indragiti de toata lumea in anul acela, iar ei vor fi indragostiti mereu. Daca la Cap de Primavara o fata nu se intalneste cu un baiat, se crede ca tot anul nu va fi iubita de nici un flacau si, tot asa, un baiat care nu se intalneste cu nici o fata nu va fi iubit.

Dupa o legenda, Iovan Dragobete este fiul Babei Dochia. I se mai spune si Navalnicul. Se zice ca "Dragobetele saruta fetele". In Gorj, in ziua de Dragobete baietii se prind frati de cruce, iar fetele surate. Prin judetul Olt, aceasta zi se tine impotriva bolilor. Obieiuri noi Abia trecu balciul de Valentine's Day, si negustorii le-au pus marfurilor snururi alb-rosii, oferindu-le ca martisoare. Din fericire sau din nefericire, acesti vanzatori habar nu au ca vine Dragobetele, autentica si stravechea noastra sarbatoare a dragostei, si trec peste ea. Cinstit vorbind, e cam greu sa gasesti printre bucurestenii get-beget, cu exceptia unora mai cultivati, unii care sa stie ce vrea sa spuna ziua de Dragobete sau Cap de Primavara. Cum Piata Obor e cea mai mare din tara, unde vin si olteni, si argeseni, si teleormaneni, adicatelea din locurile pe unde se mai tine aceasta sarbatoare, am trecut pe acolo si i-am tras de limba: "Cine-i Dragobetele?"; "Ce se face in aceasta zi?"; "Se mai tine sarbatoarea sau doar ati auzit de ea?". Iara si raspunsurile: "Dragobetele saruta fetele" Maria Spataru, cumparatoare: "Am auzit de Dragobete. Se intalnesc baietii si fetele de la tara si se distreaza. E ciudat ca aceasta sarbatoare populara se tine la foarte scurt timp dupa Sfantul Valentin. Asa s-a nimerit. Eu as vrea sa se tina Dragobetele, nu ceva strain, dar posturile romanesti de televizune o dau mai mult pe aia americana, si noi, romanii, vrand-nevrand, uitam de a noastra". Elena Vasiloiu, vanzatoare de "dragavei de sera", din Goranu - Valcea: "Aici, la dumneavoastra, ii spuneti stevie. Noi ii zicem dragavei. Numai unii, ca sa rada, intre noi, oltenii, zic dragavete. Pe vremuri, se tinea si la noi. Acum se tine mai mult prin Gorj. Cred ca, fiindca se nimerea cateodata in post, mancau dragavei, poate cand era primavara prea timpurie, fiindca dragaveiul nu prea rasare in februarie. Poate a fost vreun om afemeiat pe care-l chema Dragobete". Constantin Zamfir, cumparator, pensionar: "S-a brodit ca Dragobetele sa fie tot in februarie. Unu-i Sfantul Valentin, unu-i Dragobetele. Actualul curent mondial antiromanesc (sic!) are putere sa-l impuna pe Sfantul Valentin. De fapt, l-a si impus. Am asa, o stare de disperare. N-am nimic impotriva tinerilor, sunt printre ei si olimpici, bravo lor, dar de ce sunt asa de scarbiti de traditiile noastre? Cred ca e ceva care vine de la manualele scolare alternative, cea mai mare prostie a tranzitiei, daca nu cumva e intentionata". Valentin Stanescu, elev: "Ma cheama Valentin, nu Dragobete. Dar eu nu-mi serbez ziua onomastica dupa calendarul catolic. Nu prea stiu ce e cu Dragobetele, dar am sa ma interesez. Am auzit doar ca saruta fetele. Cred ca e mai bine sa ne tinem mai intai obiceiurile noastre si, daca e cazul, sa adoptam si de la altii. Dar asta n-ar trebui sa fie o conditie ca sa ne placa americanii si europenii. Mi-ar placea sa ne pastram specificul national si in Uniunea Europeana". Muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al getilor se numea Kogaion. n Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel l numeau getii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele rului care curgea alaturi". KOG-A-ION nseamna Capul Magnificului", fiind si denumirea getica a Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de Sfinxul Romnesc". Rul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi dect Ialomita, careia getii i spuneau si NAPARIS Cerescul; Divinul". Evident, adapostul marelui preot era Pestera Ialomicioarei. Deocamdata, singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion, este un text orfic, n versuri, pe o caramida descoperita la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS TINTONINOS INSUS TIKO IS DAKON KAND SIA TIL KOGAION

ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO Traducerea: Mare e Zeul, ntotdeauna (si pretutindeni)! Asa sa spuna vitejii (cei curati), cnd privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cnte: Sfnt (puternic) este Domnul Noptii! Din text se deduce ca Domnul Noptii" este echivalent cu Kogaion. Legendele elene si romane spuneau ca Orfeu era trac si ca MAINADES Dansatoarele (sacre)" i taiasera capul, pe care apoi l aruncasera n ru. Tot despre el se spunea ca era printul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natala a lui Orfeu era D-ION A(1) lui Ion; A(1) Magnificului". Pe de alta parte, autorii antici scriau ca misterele orfice se celebrau noaptea. Asadar, sculptat de om sau modelat de natura, Sfinxul" de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geti, capul lui Orfeu, Domnul Noptii. Cu trei milenii nainte de autorul inscriptiei de la Romula, un initiat orfic desenase o cruce pe una din tablitele de la Tartaria (fig. 2). n vrful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tablita poarta urmatorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care stie tainele va merge n ceruri. O statueta dacica (fig. 3) l reprezinta pe Orfeu, cu bratele n forma de coroana. Pe vesmntul sacerdotal al marelui erou civilizator se observa o cruce. Misterul orfic al Celui Jertfit s-a pastrat n datina romneasca a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: n Frigia, ntmplndu-se odata sa cada o epidemie asupra oamenilor, iar de alta parte suferind si pamntul de seceta, oamenii consultara oracolul asupra mijloacelor prin care sa departeze de la ei aceste calamitati, iar oracolul le raspunse ca sa nmormnteze trupul lui Attys si sa o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, nsa, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai ramasese nimic, frigienii au facut imaginea tnarului, pe care apoi, plngnd-o, o nmormntara, ndeplinind si onorurile funebre potrivite cu soarta lui, si acest obicei ei l tin constant pna n zilele noastre". Attys era doar varianta traco-frigiana a lui Orfeu, caruia geto-dacii i mai spuneau si GALLIEN Superbul; Magul; Poetul", ION Maretul" sau I-ANA Al Anei". Ultimele trei apelative se regasesc n bocetele Caloianului: Caloiene, Iene, Du-te-n cer si cere Sa deschiza portile, Sa sloboada ploile, Sa curga si grlele, Zilele si noptile, Ca sa creasca grnele! * ** Iani, Iani, Caloiani, Ia cerului tortele si deschide portile si porneste ploile! Amintindu-ne ca Mainades Dansatoarele (sacre)" i-au taiat capul lui Ion-Orfeu si i l-au aruncat n rul Naparis, este limpede ca traditia Caloianului are mai bine de cinci milenii si ca provine din misterele orfice. Rului pe care a plutit Kog-a-Ion Capul Magnificului" i s-a mai spus si AURU-METTI Drumul Celui Curat (Stralucitor)", de unde vine si actualul nume al Ialomitei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomita, Buzau, Braila) si are loc, de obicei, n martea a treia dupa Pastele ortodox. nca din zori, fetele de la 5-6 ani n sus se strng la un loc si se mpart, dupa vrsta, n doua sau mai multe cete. Fiecare ceata si alege o conducatoare. Fetele fac o papusa de lut, un om mic, pe care l mpodobesc cu panglici, crpe colorate si flori, iar pe cap i pun drept caciula o coaja de ou rosu. n unele sate l mbraca n straie taranesti, cu opincute si caciulita. Papusa se numeste Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul ntr-un sicriu mic, bine ncleiat - ca sa pluteasca pe

apa - sau pe o scndura, l nconjoara cu coji de oua rosii, pastrate de la Paste, precum si fel de fel de flori, printre care predomina busuiocul, apoi l ngroapa pe cmp, printre bucate, prin bozii sau maracini, pe malul vreunei ape ori ntr-alt loc ascuns. nainte de nmormntare, una dintre fete se face preot - Mainadele erau preotesele Soarelui! - alta, dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba n vrf, naintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori scndura cu Caloianul. n urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumnari aprinse, bocind:

Caloiene, Ene! Cum ne curg lacrimile Sa curga si ploile, Zilele si noptile, Sa umple santurile, Sa creasca legumile si toate ierburile! Alte fete i plng pe frati, surori, parinti, daca au! Dupa nmormntare, Caloianului i se face pomana, timp n care e bocit din nou: Iene, Scaloiene! Tinerel te-am ngropat, De pomana ca ti-am dat, Apa multa si vin mult Sa dea Domnul ca un sfnt, Apa multa sa ne ude, Sa ne faca poame multe! A treia zi, dupa ce l-au nmormntat, adica n a treia joi dupa Pastele ortodox sau n ziua de Paparude, fetele se aduna iarasi, se duc la locul unde a fost nhumat, l dezgroapa si-l bocesc: Caloiene, Ene, Ma-ta te cata Prin padurea deasa, Cu inima fripta, arsa, Prin padurea rara, Cu inima fripta, amara!

Fetele l aduc n sat si l arunca ntr-o fntna sau se duc si-i dau drumul sicriului pe un ru sau pe un lac, urnd ca anul sa fie ploios si plin de belsug. n multe locuri, Caloianul e mai nti frnt n bucati si abia dupa aceea diferitele sfarmaturi sunt aruncate n fntni, n balti ori pe ruri. Apoi se aduna toate fetele la o casa si acolo coc o placinta mare, numita ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS Gradina (Samnta) Magica"), ori mai multe placinte si alte bucate. Flacaii aduc vin si lautari, se aseaza toti la masa, mannca si beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele mbraca un sul cu straie femeiesti si umbla cu el pe la casele oamenilor; si la casa unde se duc, gazda trebuie sa ude acel sul cu apa, apoi le da faina, oua, unt s.a. Cu ceea ce aduna fac si ele placinte, bucate, aducnd si vin, si aceasta se numeste Pomana Caloianului. Iar acelui sul mbracat, i se spune, ca si omului de lut, tot Caloian sau Scaloian. Pe vremuri, n unele sate se faceau doua papusi, care se numeau Tatal Ploii si Maicuta Soarelui (cf. rom. maicuta calugarita"). Nu se stie cum si cnd aceste denumiri s-au prefacut n Tatal Soarelui si Maicuta Ploii. Initiat n misterele orfice ale stramosilor, Ionita, marele tzar al romnilor si bulgarilor, si-a adaugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Noptii, Orfeu era considerat si cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Mos Ene aduce si acum somnul copiilor romni. Tot de la ION Magnificul" provine si titlul voievozilor romni, ajuns ntr-o epoca mai trzie IO. Ca mparat ce a fost, lui Orfeu -au fost consacrate animale cu coarne (coroana!), iar miturile ulterioare l-au considerat chiar un mamifer cornut: cerb, tap, berbec, bour, zimbru, taur. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul taiat, aluzie la decapitarea lui Orfeu de catre Mainades. Pentru ca acestea erau preotese-dansatoare ale Soarelui si cele ce nu participasera la crima au condamnat-o si l-au plns pe mparat, au fost si ele divinizate; celebra Hora de la Frumusica", ct si horele de Cucuteni, pe acestea le reprezinta. Asadar, lui Orfeu i s-a mai zis si DROS, Cerbul", iar n amintirea sacrificiului sau s-a constituit teribila traditie getica a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)" sau TIA-RANTOS Dansul Divin (al Zeitelor)". Din cele doua sintagme a ramas numele straniului dans romnesc Ciuleandra sau Suleandra, pe care, n vechime, l ncepeau doar preotesele Soarelui, cnd Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu stia ca aceasta traditie era cu mai mult de doua milenii anterioara nasterii pe pamnt a lui Zalmoxis. Iata cum descrie istoricul elen acest obicei barbar": Unii din ei primesc porunca sa tina trei sulite (cu vrful n sus), iar altii apucnd de mini si de picioare pe cel ce urmeaza sa fie trimis la Zalmoxis, si ridicndul n sus, l azvrl n sulite. Daca - strapuns de sulite - acesta moare, getii socot ca Zeul le este binevoitor. Iar daca nu moare, aduc nvinuiri solului, zicnd ca e un om ticalos si, dupa nvinuirile aduse, trimit un altul, caruia i dau nsarcinari nca fiind n viata". Participantii la ceremonie nconjurau locul jertfei si se prindeau n dansul TIA-RANTOS, care ncepea cu un ritm grav, oracular. n acest timp, marele preot rostea incantatia rituala de primire a solului n ceruri: EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS. Traducerea: Cine se nalta la mine (la noi), gonindu-si calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stapne, suna din corn! Din ceruri belsugul (ploaia) sa curga, Domnul e mare. Textul getic se afla ncrustat pe o piatra meteoritica - asadar cereasca! - descoperita n ruinele cetatii de la Corbi (jud. Arges). n momentul mortii pamntene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS Cel Curat s-a naltat". Atunci participantii la ceremonie repetau si ei spusele marelui preot si accelerau ritmul dansului. De la stravechiul strigat de bucurie al dansatorilor - DOBEROS DABEIS - s-a ajuns prin etimologie populara, la strigatura romneasca Doua fire, doua paie, / Ia Ciuleandra la bataie!" Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, n romanul Ciuleandra: Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se nsira, se mbina, probabil dupa simpatii, ori la ntmplare, indiferent. Pe urma, cnd se pare ca oamenii s-au ncins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti. Ritmul jocului se accelereaza, fireste. Jucatorii, cuprinsi dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se ndoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu ct se prind mai tare jucatorii, cu att si muzica se atta, devine mai zvapaiata, mai salbateca. Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zvcnituri de veselie. Apoi, deodata, cu totii, cu pasi saltati si foarte iuti, pornesc ntr-un vrtej. (...) Asa, pe loc, cteva minute, nu stiu ct timp, n acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se framnta, tremura, tropaie... De cteva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, tsnite parca din vechimea vremurilor". Legendele sacre ale Dacilor Liberi" de Felix Crainicu, Cristi Ionita

Fara sa ai cunostinta de asta, poti fi chiar tu solul asteptat, dar numai Sfinxul stie asta. Citeste mai departe legendele, si poate te vei simti chemat sa aduci libertatea poporului Dac. Noi asteptam. Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se putea ivi pentru a

tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau cu atata drag, undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii,exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lume nu se afla, iar albinele dadeau cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana.

Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor sa inzeceasca belsugul. Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita. Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata aproape orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau cate-n luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l inconjoara. Invata din linistea sau zbuciumul padurilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codru mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita. Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si-al ierbii, pana si susurul izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul pe care il respira. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn. - Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, dar de cine? Si de ce? Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu I-a mai permis sa se intoarca spre meleagurile sale. - Se pare ca nu-mi ramane decat sa innoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand. Zis si facut. Zamolxis porni sa gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. Trebuia sa-si aranjeze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere, aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul, spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas. Zamolxis a inteles dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate si mormaind infricosator, ursul ar fi bagat pe oricine in sperieti: asa cum statea era de doua ori mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat pareau de lungi si acutite.

-Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostru in timp ce un fior ii strabatea tot trupul. Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat. Zamolxis se avanta sprinten spre fundul pesterii. In zadar, insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l facea pe urs sa se opreasca. Fiara il ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata sa se catere se pe pragul inalt pe care, la un moment dat, Zamolxis sperase sa-si gaseasca salvarea. Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare. Omul si fiara se pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna curand cuvantul. Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie, iar sa incerce sa se catere pe vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intro tinta sigura. Se convinsese deja de asta. Va trebui sa continue fuga. Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis apera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze in acele cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic. La numai cativa pasi in urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese pana acolo. Incordarea sporea necontenit, goana devenise aproape disperata. Eroul nostru aproape ce se resemnase. Nu putea sti de unde venea acea lumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi un foc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui. Daca nunumai o minune il mai putea salva. De cateva ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era stranie senzatia pe care o traia, ursul parca voia sa-l duca undeva si nu sa-l omoare, insa nu putea sta sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continuandu-si apoi drumul pe coridor. Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua-n amiaza, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze. Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata sa. Viata ii atarna de un fir de par. Incerca sa intrezareasca o iesire de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a coridorului. Singura intrare era cea pe care tocmai patrunsese cu putine clipe in urma. Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasamite, ajunsese in inima muntelui si de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata de a-l dobori. Nu mai statu pe ganduri. Intinse mainile, lua piatra, iar in clipa in care o ridica deasupra capului pentru a o arunca, rosti cu voce tare: - Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi e mai tare! Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa azvarle nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini I

se deschisera de la sine in forta de stea cu zece colturi si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste. Dupa ce groaznica fiara se pravali la pamant, fara sa aiba timp sa se dezmeticeasca si sa inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din ghearele mortii. Pe chip nu i se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putut vedea ceva care intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece al salii luand chipul unui bland batran, acesta grai: - Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nesteama care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit, inca. Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care continua: - Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te-astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti puterile, dar acel moment va veni. Din nou tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data il opri sa rosteasca vreun cuvant. - Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut. Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri ascunse iar acum afla ceea ce simtise de mult: ca menirea lui era alta decat cea a unui muritor de rand. - Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa nu uiti niciodata! In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat. Ne vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Si nu uita: priveste la tot si la toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut de parca nici n-ar fi existat. Tanarul nostru incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre pestera. - Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea pe mine ma asteapta, isi spuse in sinea sa. Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele primite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis revazu cu ochii mintii intrega zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera fata in fata cu propriul destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortocheate, apoi, deodata, era ascuns intr-o negura deasa din care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intr-o bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se trezi. Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma a unui cap de om, iar in momentl in care Zamolxis se uita chiar in

ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre. Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortii erau de partea lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continua sa I se adreseze lui Zamolxis: - Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii. Mergi inainte, invata si vei afla singur cand va veni sorocul sa te intorci. Mai trebuie sa-ti aintesc un singur lucru, care de mare ajutor iti va fi: timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti stapani, dar el te asteapta sa inveti asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu bine! Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in adancuri, lasand numai piatra cu chip de om in lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme nici macar sa deschida gura, daramite sa rosteasca macar una din intrebarile care I se imbulzeau in minte. - Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine, Sfinxule, si tu, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi! Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi: - Pe curand, muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vor puternici ca neam si ca tara. [din Bucovina, plai cu flori cantata de Grigore Lese Muntilor cu creasta rara/Nu lasati straja sa piara!/ Ca de-o pieri straja voastra/ A pieri si tara noastra!] Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni n-ar fi putut spune daca ochii ii lucea doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor. Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel binecuvantata drumetie si invatatura ceruta de Duh. Ani intregi colinda lumea larga afland cate-n luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista, tari cu oameni ciudati si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune, ca in basmele batranilor, ca a mers cale de sapte mari si sapte tari, daca nu ne-ar fi teama ca am micsora drumul parcurs de eroul nostru. Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc dormind sub cerul liber sau in vreo casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese taina nemuririi si a altor ascunzisuri ale firii. Mergea fara odihna sau oprire si niciodata nu-si potolea setea de invatatura. Vedea toate frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla meleaguri mai frumoase ca cele lasate acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si care, odata cu trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu putea porni inapoi, cel putin nu inca. Vremea proorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-i dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi, albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese tanar si putermic, la fel ca atunci cand plecase din fata Sfinxului. Acum, insa, avea o mult mai mare intelegere pentru dreptate si oameni. Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui Zamolxis, in nesfarsita lui pribegie: cum poate indeparta dorul de muntii si codri ce-l asteptau acasa, de tara lui. Pana la urma, pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de intoarcere. - Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea, iar eu ma voi inturna unde imi este locul. Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat.

Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo impartea intelepciune si dreptate celor din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica indrumare auzita pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fata pe trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si stiinta sa, si imediat pricepu despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar misunea sa de a-i invata pe Daci ii fu mai usoara. Viata era frumoasa si fara de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totusi, ceva care il framanta si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis nu incetase nici o clipa sa se gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va sfarsi destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul sau in viata. La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul Sacru, si astepta sa auda grasul Duhului chemandu-l spre Muntele Ascuns. Raspunsul veni pana la urma, si exact atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele mai stralucitoare ca niciodata. Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis soptindu-I tainic: - Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino, ma vei gasi in Sala Sacra. Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii, Zamolxis isi lua tovarasul sau nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai ca de asta data stia exact unde trebuie sa mearga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era netarmurita, vointa si mai si, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara sa nu faca primul popas decat in fata Sfinxului. Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si deschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse stanca, invaluind-o. Pe data, Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Bine te-ai intors, stapane Zamolxis! Si Duhul mi-a spus stapane, gandi Zamolxis, fara a rosti nimic insa. Pesemne ca se intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bine sa-l las pe Sfinx sa ma lumineze, isi mai spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa i se adreseze fara de tulburare: - Simt marea putere pe care ai capatat-o, stapane. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor si, odata cu acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu Dacilor Liberi. De acum inainte, Dacii, vrednicii nostri supusi, in tine si Piatra Sacra vor crede, la picioarele tel vor aseza ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si munci. Tu esti acele care le ca aduce de-aci inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti apartinem pe vecie intru gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui Sacru acum, stapane, mai spuse Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului il purta unde voia sa ajunga. Un timp, Zamolxis si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunstarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmurita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare. Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea

patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat de sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face, totusi, atunci cand toti ne vom astepta mai putin. In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna. "La facerea lumii cerul era aproape de pmnt; ns omul, cam nesinchisit din fire , nu i-a dat seama de aceast buntate dumnezeiasc, c nu era puin lucru pentru un om s aib pe Dumnezeu n preajma lui, ca s-i poat cere sfatul, ca unui bun printe, ori cnd avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aa de departe, c ntr-o zi o femeie a aruncat spre cer o crp murdrit a unui copil, o crp care era ct pe aici s mnjeasc cerul. i atunci Dumnezeu s-a mniat foc i a deprtat cerul att de mult, c nu degeaba zicem noi: departe ct cerul de pmnt. Deprtndu-se cerul, cznd aceast nou pacoste pe capul bietului om, i tot din cauza femeii, c de aia femeia poale lungi i minte scurt, omul, pentru c nu putea pune mult pre pe sfatul femeii, mai ales c femeia nu-i prea priceput dect poate la rele, i gndindu-se c i-ar fi fost foarte de folos poveele lui Dumnezeu, de care simea mult lips, a plecat s se duc la Dumnezeu, urcndu-se pn la El, sus, n cer. tiind c o s-i fie drumul lung, c de la pmnt la cer e mult, mult de tot, i c va avea zbav nu glum, pn s-o ntoarce acas, plecnd, omul i-a luat cu dnsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biseric, fntna din rscruci, barda, sfredelul, spielnicul, secera, coasa, plugul i raria, dulul de la trl, celul din curte, cloca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, vcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci i hora din sat: cci vrea s se arate naintea lui Dumnezeu ca bun cretin ce era, i a cutat s-i ia i cele trebuincioase la drum, s aib de toate; i nici s nu fie singur pe drum, s mai aib omul cu cine schimba o vorb, pe atta amar de cale, i s aib i pe cine s-i fie n ajutor la nevoie. Apoi lu i gru i porumb de semnat, ca intrnd n cmpiile ntinse ale cerului, s are i s semene, cnd o fi s i se isprveasc merindele, i s atepte pn s-or coace roadele, ca secernd grul i culegnd porumbul, s-i fac merinde, s aib cu ce-i urma calea mai departe. Aa i fcu omul i a mers i a tot mers astfel mult timp, pn ctre mijlocul drumului sub cer. Aici ns i iei nainte Ucig-l Crucea. - Unde te duci? - Nu-i treaba ta. - Pe cine caui? - Cat-i de drum i car-te mai iute. - Eti un argos. - Ba tu eti un viclean i un ru. i cu tu eti, ba tu eti se luar zdravn la ceart. Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul i arpele nprasnic, ursul, scorpia blestemat, calul furios, cpna de om i pe toate le azvrli mprejurul omului, ca s-l nspimnte. Omul ns nu se nspimnt, i fr s-i piard cumptul, c doar romnul nu se sperie cu una cu dou, se ncier la lupta vitejete cu dracul: att de vitejete c dintr-un fleac de trnteal se fcu sub cer o vijelie mare, c i azi dureaz acolo sus, i va dura in veci acea vijelie, pe care noi o numim vntul turbat, pentru c orice zburtoare ajunge pn la acest vnt, turbeaz pe loc i cade jos moart; i orice lighioan mnnc din ea, turbeaz i ea. n toiul luptei omului cu dracul, celul, dei mic dar vnjos nevoie mare i ru de mama focului, se repezi la cal ca s-l mute; i calul ncolit de cel, cnd mai vzu i pe dulul de la trl c vine n urma celului, i trecu furiile pe loc i o croi la fuga. Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobilia. Vcarul puse pe goan pe arpe cu ajutorul horii i zvrcolelile fugii arpelui se vad i azi pe cer; iar vizitiul i zdrobi cpna cu barda. Scorpia, care i ntindea ghearele spre om, vrnd s vie n ajutorul dracului, cnd vzu c omul rpune pe drac, nfuriindu-se i ni snge din ochi; i de blestemat i rea ce e, nepeni cu ghearele ntinse, plesnind fierea n ea de atta necaz. Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, cci s-au speriat de urs i au crmit proapul, boul de la his crmind spre cea. Dar i ursul nghe de fric, cnd l vzu pe om cum l stlcise pe dracul, si doar dracul era lng urs; i vedea bine ursul c i lui are s-i vin rndul acu acu, de aia nici nu mai crcni ursul. Toate acestea se vd i azi pe cer. n mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic i mre; iar dracul s-a stlcit, zgribulindu-se att de mult, c abia se mai zrete. i acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hrzit Dumnezeu s fie pe pmnt, cci chiar i dracul i tie de fric, i l ine de stpn.

Omul mai are mult pn s ajung la Dumnezeu; ns pentru c i-a ajutat Dumnezeu s nving i pe diavol, cci omul nu poate face nici o isprav fr ajutorul lui Dumnezeu, omul e ncredinat c Dumnezeu tot nu l- uitat, dei i-a separat cerul de el; i c Dumnezeu l va ajuta pe om, oricnd omul se va ruga la Dumnezeu, cu credin i suflet curat. n sfrit, drumul pe care a mers omul l cunoatem bine: Cci se vede bine n nopile senine i fr Lun. El se numete Calea Laptelui, pentru c a fost albit de laptele vrsat din gleile ciobanului: ciobanul, cnd a avut nevoie de cobilia lui, ca s loveasc pe balaur, din prip a rsturnat gleile, trgnd cobilia repede i laptele s-a vrsat pe drum i a curs i a tot curs, mprtiindu-se pe tot drumul. "Diversitatea arhitecturii militare a geto-dacilor este dovedit de sistemul ingenios de fortificaii i de materialele folosite la construirea acestuia. Dac tehnicile de fortificaie i au originea n prima parte a epocii fierului, pe parcursul evoluiei lor geto-dacii au preluat i alte modele sau elemente exterioare, adaptndu-le propriilor concepii sau necesiti. n primul rnd exist acest echilibru ntre tradiie i inovaie, care confirm continuitatea etnic i cultural. Civilizaia geto-dacic a fost n legtur cu paradigmele culturale ale tracilor sudici, ilirilor, celilor (nuntrul arcului carpatic) i mai cu seam ale grecilor i romanilor. O comparaie ntre civilizaia clasic a celilor i cea a dacilor din stadiul oppidan sugereaz o serie de elemente comune. Relaia dintre cele dou civilizaii pe durata dominaiei celtice n Transilvania (secolele IV - II a. Chr.), ct i pe durata expansiunii geto-dacice de-a lungul bazinului panonic al Dunrii (secolul I a. Chr.) a luat forma unei coabitri strnse, prin vehicularea conceptelor i a practicilor culturale comune: metalurgia fierului, remarcabila proliferare a emisiunilor monetare locale din secolele III - II a. Chr., obiceiurile funerare. Civilizaia dacilor a fost creat de ramura nordic a tracilor, poporul cunoscut n istorie sub numele de gei, dup vechii greci sau daci, dup autorii latini (a se compara cu Keltoi i Galli). ncepnd cu mijlocul secolului al II-lea a. Chr., nflorirea economic i cultural caracterizat n modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, "incrementa Dacorum per Rubobostem regem", a fost ilustrat ndeosebi de apariia i dezvoltarea aezrilor fortificate i de construcia cetilor ntrite, aprate de ziduri de piatr (fortreele dacice din Munii Ortiei). Fr a oferi fie i un scurt rezumat al istoriei Daciei, dou evenimente de importan major se cer, totui, menionate: - ntemeierea regatului dac sub domnia regelui Burebista (82-44 a. Chr.) i expansiunea teritorial a ethnosului geto-dac a avut un puternic impact asupra modului n care Dacia a aprut n contiina istoric a lumii greco-romane. Dei divizat de ctre succesorii si, n patru, apoi n cinci pri, statul lui Burebista a marcat sfritul puterii tribale, cristalizarea lumii geto-dace n forme noi, coerente, nuntrul unui spaiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o for economic semnificativ i pe un potenial demografic important (Strabon, Geographia, VII, 3, 13). - al doilea eveniment l constituie restaurarea statului dac n cea de a doua jumtate a primului secol p. Chr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrns dar mai bine organizat, statul a ncetat s existe dup cucerirea roman (106), cnd Dacia a devenit una din provinciile imperiului. n intervalul dintre domnia lui Burebista i cea a lui Decebal, n cetile din Munii Ortiei, a fost creat un sistem de aprare unic n arhitectura european. n jurul acestor aezri fortificate s-au ridicat sanctuare, oarecum similare ca form, care sunt expresia unei religii puternice i prestigioase, bine nrdcinate i nchegate. Toate elementele vieii cotidiene n micile aezri diferind doar n privina ctorva detalii de alte aezri barbare, par nensemnate n faa puternicului impact al arhitecturii militare i religioase a dacilor, mai cu seam n aezrile din Munii Ortiei. Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum i sistemul de aprare, sugereaz strnsa legtur dintre spiritul rzboinic i cel religios, dintre religie i stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72). n timpul domniilor lui Burebista i Decebal, dacii au nceput s construiasc fortree (citadele sau ceti fortificate). Chiar dac se cunosc acropolele ntrite ale multor aezri, fortificate sau nu (davae), Munii Ortiei au meritul de a fi adevrate repere ale unui sistem defensiv unic n complexitatea sa: o vast regiune (n jur de 500 km2) este ocupat de fortificaii, mici forturi, turnuri de observaie. Preferina dacilor pentru ornamentaia n piatr se observ n decoraiunile cu motive militare, dar i n lucrrile de construcie din interiorul aezrii (ziduri de susinere a unor duzini ntregi de terase antropogenetice), sanctuare, drumuri, canale, reprezentnd, toate acestea reprezentnd poate - muntele sacru al dacilor Kogaionon. Mrimea i proporiile, graia sculptural a aerului sacru impregnat de spiritualitatea mediat de credina n nemurire, confer sitului Sarmizegetusei valoarea sa excepional. Fortificaiile cu funcie pur militar constituie obiectul studiului nostru i reflect faza clasic a civilizaiei dacice sau vrsta de aur a acesteia."

"Nu este usor azi sa cauti a afla originea acestui cuvant, Craciun, cand anii au trecut cu miile si nu prea multi au fost aceea sa se intereseze de el. Craciun, vechi cuvnt dacic, negasit la alte popoare, cu inteles de Creatul, cuvnt care , teoretic, doctrinal, a fost inlocuit de Nascutul-Isus Hristos, continua sa dea dureri de cap multora. Nicolae Ioga observa corect ca la sarbatoarea Craciunului se zice si a Nascutului(Noel, de Natale)-Istoria Romnilor, vol.II. p. 91). In vesiunea franceza insa raporteaza originea numelui Craciun a un ancien dieu, comme pour les Anglais le nom yule Histoire des Roumains et la romanete orientale .., p. 113. Pericle Papahagi sustine si el ca , intial, Craciunul ar fi fost sarbatoare pagana. N.A.Constantinescu, in Dictionar onomastic romnesc ( 1963, p.36 ), inregistreaza cuvntul Craciun ca substantiv , personificat in folclor : Mos Craciun. Adrian Bucurescu in Dacia secreta, p.32. ne spune ca Craciun provine de la evenimentul miraculous, petrecut cu peste 27 de veacuri in urma, numit de traci BELA-GINES Nasterea Curata, de unde vine si numele de Baragan,tarmul unde s-a petrecut acest fapt divin; si de la KARTUM Nascuti, Nasterea ct si CHER-SONES Fiii Cerului. Cel care, dupa anul 325 d.Hr. promoveaza sarbatoarea Creatorului-Craciunului a fost Arie cu adeptii sai, exilat la Dunare. A fost o sarbatoare adoptata trecator de Goti ( multi considera azi ca Goti vs. Geti inseamna de fapt acelasi popor), in frunte cu Ulfila ( vezi biblia acestuia ). Rezistenta ultima a arianismului, ne spune cercetatorul istoric, preotul Dumitru Balasa, a fost lnga Milcof, in cetatea Craciuna, a carei prima fundatie se pare a fi anterioara anului 500. Dupa arianism , invatatura crestina a fost adusa de Craciun (Hristos), care, fiind creat din veac, a ajuns in mitologia romneasca Batrnul Craciun, Mos Craciun, Sfntul Craciun Ciudat este faptul ca pna in secolul IV chiar si iconografia crestina il infatisa pe Isus cu chip batrn, urt, dupa cuvintele profetice ; N-avea nici chip, nici frumusete. Mai trziu este infatisat ca un om de o rara frumusete, pe temeiul psalmului 44,3 : impodobit cu frumusete mai mult dect fiii oamenilor( Pr. Victor Aga, Dictionar enciclopedic, Timisoara 1935, p.80 ). In folclorul poporului nostru, pastreaza vechi imagini ale lui Mos Craciun; el este un Mos si nu un tnar asa cum il gasim si in colindul din Tecuci, discutat si de pr.D.Balasa : Mos Craciun Cel mai batrn Sa-l scaldam, sa-l imbaiem, Cu vesmnt sa-l primenim. Numai in limba noastra dacica cuvntul care celebreaza acesta sarbatoare, Craciunul, are toate cele trei genuri dovedindu-si vechimea milenara : Craciun-masculin, Craciuna-feminin, Craciun-ambigen. In colinde de Craciun gasim tot felul de surprize : Pe luncile Soarelui, Flori vietuitoare de mar Gradina cu florile lerui Doamne, Flori dalbe, flori de mar, Ler de mar, florile-s dalbe Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al primaverii.( vezi si Noi nu suntem urmasii Romei, p.118-119). Dar sa mai vedem un colind,( gasit la Al.Strachina, Tara inainte de toate, p 91, Ed.Tara Noastra, Buc.1994) : Calutul lui negru pintenog Luciu ca un corb Pa chivara lui taiata in sageata Pe ochi cam plecata Ba sulita lui Duratul de vara Fulgerul de seara Oare din ce indepartate, milenare, memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Craciun? Anotimpul iarna lipseste din nou, dar se aminteste de vara si de fulgerul de seara, simbol al zeului Gebeleizis.

In multe colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea pe pe mireasa eroului intors de la vnatoare o cheama Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la daci era sarbatorit primavara, la vremea renasterii naturii si a infloririi florilor dalbe de mar. Dacii nu puteau sa-si paraseasca aceste cntece asa ca le-au transferat in timp sub forma de colinde si le cntam si noi azi, uneori uitnd ca este iarna. In anul 343 se tine un sinod la Sardica ( Sofia), si in 351 altul la Sirmium care condamna arianismul. La Sardica sa votat pentru Sarbatoarea Nascutului si deci impotriva Sarbatorii Creatului, cuvntul Craciun ne mai fiind unul potrivit. Sa nu uitam ca inca de la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit , intre altele, si articole privitoare la Isus Hristos, in consensul celor 318 parinti : Si intr-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut........nascut, nu facut.. In Pravila ritorului Lucaci, 1581 ( Buc.,1971, p. 161-162) citim ca Fiul e nascut din Tatal, insa nefacut. In Evanghelia invatatoare, tiparita la Govora, in anul 1642, la p.34-35 , in cuvntul se aminteste de sarbatoarea Nascutului. Mult mai clar aflam din Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, Buc.,1938, p.146, unde se spune: Se numeste prim nascut si nu prim creat, caci creatia nu este din fiinta Tatalui, ci doar a fost adusa de la neexistenta, prin vointa lui Interesant este ca la spanioli, chiar daca cuvntul Craciun ( Creatul) nu exista, gasim cuvntul creacion, creare, fara a indica insa o sarbatoare religioasa. In final cred ca trebuie sa-i multumim Bisericei Ortodoxe Romne, care chiar daca nu a aprobat oficial termenul Craciun, nici nu l-a condamnat si astfel el a supravietuit aproape doua milenii nu numai in graiul poporului si chiar al clerului nostru, pentru a desemna una dintre cele mai frumose sarbatori crestine, specifica noua daco- romnilor, Craciunul. Dr.N. Savescu Pe versantul estic al Muntilor Bucegi, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, in zona numita "Sapte Izvoare", exista o sursa de apa mai ciudata, care a facut obiectul unor studii de laborator inca din 1927. La acea vreme, Grigore Marinescu atragea atentia ca apa de aici este una dintre cele mai curate din lume. Din 1930 studiile sunt continuate de George Murceanu, iar din 1935 de catre o societate franceza. Testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume. Spre exemplu: numarul de bacterii e zero- fata de 5 limita minima acceptata poluarea cu azotati si azotiti e zero. Ultimele studii in acest loc, realizate de Hidrotehnica, dateaza din perioada martie 1981-februarie 1982. In acel moment Ceausescu a cerut sa fie inchisa zona si sa se limiteze accesul la aceste date. "Presedintele de atunci a fost informat ca acesata sursa de apa este cunoscuta de peste 2.000 de ani si ca se gaseste in zona initiatica a dacilor, in Masivul Bucegi, ca scrierile vechi pomenesc despre o apa din care a baut Zamolxe inainte de a deveni zeu, si ca exista un simbol al celor sapte izvoare pe scuturile dacice redate pe Columna lui Traian. Lui Ceausescu i-a sunat bine mai ales faptul ca acolo s-ar afla zona nemuririi, adica un punct energetic pozitiv. Dosarele de la Sapte Izvoare au fost redeschise dupa 1990, iar testele recente au aratat ca informatiile lui Ceausescu nu erau chiar departe de realitate", este de parere dr. inginer Ion Olteanu, unul dintre specialistii grupului care cerceteaza ciudateniile din Bucegi. Investigatiile arata ca apa de la Sapte Izvoare izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Debitul este de aproximativ 4.000 de litri pe secunda. Sursa de apa nu a secat niciodata. Din punct de vedere chimic aceste izvoare sunt, intr-adevar, unee dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. Se lucreaza deja la captarea lor si aducerea apei, prin conducte, intr-o zona in care sa poate fi imbuteliata, in asa fel incat lichidul sa nu intre in contact cu aerul decat atunci cand consumatorul deschide dopul sticlei. "Din punct de vedere al anergiilor pozitive, > pe care o cauta Ceausescu, testele magnetometrice au aratat ca exista, pe portiuni, anumite anomalii ale magnetismului pamantului, despre care am convenit cu cei implicati in studiu sa pastram deocamdata o anumita discretie, pana vom sti cu siguranta care este cauza si ce efecte au aceste anomalii asupra omului. Din punctul de vedere al legaturii cu dacii, totul a pornit de la cateva scrieri antice in legatura cu apele sacre pe care le beau dacii in scopuri intiatice, scrieri in jurul carora s-au nascut legende. Sau or fi fost legendele din care s-au inspirat scrierile, cine mai stie. Trebuie sa spun ca nu e chiar lipsit de sens sa se considere ca in Bucegi a fost o zona initiatica, sau de cult. Exista aici, intr-un perimetru destul de restrans, cateva pietre plate, asezate ca niste mese pe zone netede de pe

culmile Masivului Bucegi. Vreau sa spun ca nu sunt stanci care sa plece din munte, ci pietroaie plate ca niste mese, cantarind zeci de tone fiecare, asezate pe platforme montane plate, de mii de metri patrati, pe care nu creste decat iarba. Este clar ca pietroaiele nu s-au format acolo, ci au fost aduse. Ca sa nu mai vorbesc de semnificatia unor nume de stanci din zona, plecand de la Omu, la Babele sau Tronul Imparatului, toate avand legatura cu mitologia autohtona. Nu vi se pare curios ca nu stie nimeni cine a dat nume acestor pietroaie?", spune Ion Olteanu. Deocamdata, in afara de captarea "apei sacre", grupul care a initiat cercetarile a cooptat consiliile catorva localitati din zona, cateva organizatii neguvernamentale din strainatate si Universitatea "Valahia' din Targoviste, pentru a realiza in Bucegi un "antipolis", adica un "anti-oras". Initiatorii proiectului spun ca este vorba despre o statie pilot in care se ca testa o forma de civilizatie rurala, capabila sa foloseasca cuceririle civilizatiei citadine, cum ar fi Internetul si telefonia mobila, dar cu diminuarea factorilor nocivi ai orasului asupra omului. ""O reminiscenta a botezului dacilor de catre Apostolul Andrei" de Dumitru Manolache Intr-o bucla a raului Ialomita, undeva intre Slobozia si Urziceni, se intinde satul Copuzu, cu cele aproape o suta de case ale lui. La numai un kilometru de aceasta asezare, se afla Piscul Crasani, locul unde a fost ridicata vestita Hellis, cetatea dacica a Soarelui, resedinta lui Dromichete, un centru de mare iradiere spirituala, vestit in intreaga Antichitate. In aceasta localitate, in 1912, a locuit arheologul Vasile Parvan. In monumentala sa lucrare "Getica", acesta vorbeste pe larg despre vestita cetate a regelui dac de la Piscul Crasanilor, dava distrusa de barbari cu un veac inainte de Hristos. In timpul navalirii barbare, populatia geto-daca din cetate nu a disparut, ci s-a retras la poalele Piscului, intr-o regiune protejata de tufisuri si paduri dese. Locuitorii satului spun si astazi ca aici ar fi venit Sfantul Apostol Andrei.

In stradania lui de a-i aduce pe locuitorii acestei cetatii la Hristos, aici, in hagiul din lunca Ialomitei, apostolul i-a botezat pe dacii coborati din Cetatea Soarelui, spune traditia. Preotul locului, Nae Ion, a studiat aceasta legenda ani la rand, concretizandu-si stradania in lucrarea de licenta, care a avut aceasta tema. Din ceremonialul simplu al botezului practicat de apostol, o reminiscenta se incapataneaza sa infrunte mileniile. "Crestinindu-i pe daci, se confesa preotul Nae Ion ziaristului Bogdan Lupescu, Sfantul Andrei a legat botezul de cel mai insemnat evenimet posibil -Invierea- pe care a vazut-o cu ochii lui, fiind contemporan cu Hristos, si l-a savarsit cu apa, la varsta matura, asa cum ii boteza pretutindeni pe vechii catehumeni, adica pe paganii chemati la credinta", spune acesta. Iata in ce consta aceasta reminiscenta. La Copuzu, aici si numai aici, la miezul noptii de Inviere, oamenii bolnavi incearca sa se tamaduiasca in urma unui ritual de schimbare a numelui, savarsit intr-un loc din cimitirul bisericii, in dreptul altarului bisericii. In Saptamana Mare a Postului, bolnavii aduc la biserica o oala noua, neaparat din lut, cu apa neinceputa, ce se pastreaza sub masa altarului, pana in noaptea de sambata. Apoi, cei care vor sa se insanatoseasca, isi cauta un "nas" printre copuzeni, obligatoriu ortodox si de acelasi sex. La miezul noptii Invierii, cand preotul spune "Veniti de luati lumina !", in locul tainic din afara bisericii, nasul il dezbraca pe "fin" de toate hainele, il uda cu apa neinceputa, il imbraca intr-o "crasma"alba (o panza alba, pe care neofitii din primele veacuri crestine erau obligati sa o poarte opt zile, de la botez, ca simbol al curatiei), inchipuind renasterea si curatia, dupa care, "finul" este imbracat in haine noi, cumparate tot de el, iar nasul ii rosteste numele cel nou, neaparat de sfant. Semnificatia acestui obicei este urmatoarea: prin noul "botez" si prin schimbarea numelui, se pacaleste boala, ea cautandu-l pe omul cu numele vechi, lasandu-l in pace pe cel nou botezat. "Nasul" nu rosteste nici o formula, nu boteaza in numele Sfintei Treimi si nici nu anuleaza botezul primit dupa nastere. "Aceasta practica e o reminiscenta a vechilor catehumeni din biserica primelor veacuri crestine, care primeau botezul doar la sarbatori mari ale crestinatatii", spune preotul Nae. Tulburatorul obicei de la Copuzu aminteste de un altul, mai vechi, pomenit in unele datini legate de lup.Pentru a fi protejat in mod magic, copilului bolnav sau amenintat cu moartea, i se schimba numele cu al unui animal- de regula lup, dar si urs - curat, adica sanatos, "posesor al tuturor virtutiilor de curaj si putere", dupa cum spune O.

Buhaciu. Pentru apararea copilului dupa nastere, se celebreaza un fel de botez de sorginte arhaica: trei feciori, numiti strigatori, incinsi cu braie rosii - culoarea ce anuleaza deochiul - iar la palarie cu o unghie de lup sunt in fata casei in care s-a nascut copilul in suferinta. Unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc in jurul casei, de la est la vest. Al doilea face un cerc in interiorul primului, iar cel de al treilea trage un cerc mic in fata casei. Copilul este scos afara, dat flacailor care ii dau numele, dupa care il joaca in brate, consacrandu-l in interiorul cercurilor. Unghia de lup reprezinta o sursa a puterii si vitalitatii, iar cercurile trase cu unghia de lup functioneaza deopotriva ca bariere in calea puterilor raului si ca instanta purificatoare. Copilul trecut prin ele este confirmat in planul existentei umane, iar lupul, reprezentat numai si metaforic, prin unghia sa, indeplineste rolul unui animal protector si initiator in acelasi timp, care vegheaza trecerea pruncului "peste pragul ce separa nonexistenta de existenta", cum apreciaza Mihai Coman. Virtutiile de curaj si putere ale lupului protector sunt atribute care, in crestinism, il caracterizeaza, dupa cum am aratat, pe Sfantul Andrei. Apostolul care a ajuns si in acest capat de lume, unde, "Capistele prefacandu-le in biserici lui Dumnezeu, prea cinstite Andreie, ai sfintit in ele pe fiii Botezului pe care darul i-a inoit prin apa si prin Duh".