SMERENIA SI MANDRIA In deplina opozitie cu mandria sta smerenia.

Asa cum radacina tuturor relelor e mandria, tot asa pricina tuturor celor bune e smerenia. Inainte de toate avem nevoie de smerenie si trebuie sa fim gata sa spunem: Iarta-ma! pentru orice cuvant pe care-l auzim, caci prin smerenie se nimicesc toate rautatile vrajmasului si potrivnicului nostru.

Sa ntelegem mai ntai ce este mndria? Mndria este primul din cele sapte pcate capitale, dup cum smerenia este cea mai mare virtute. ns att de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugtor este acest pcat, nct pn si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pmntului care s nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, pn la omul cel mai n vrst, de la cel mai simplu om, pn la ce mai nvtat. Pcatul mndriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mndri si facem acest pcat al mndriei atunci cnd: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, cnd ne ludm n fata oamenilor pentru ce am fcut, fr s gndim c Dumnezeu ne-a nvrednicit s le facem, cnd ne suprm pe oricine si din orice motiv, cnd ne facem publicitate pentru orice fapt bun, pe care poate nici n-am facut-o, cnd ignorm si rdem att pe bun dreptate, ct si pe nedrept de cineva, cnd invidiem si urm pe cineva care este mai bun dect noi, cnd vorbim pe cineva de ru indiferent dac este adevrat sau nu, cnd ne mbrcm n diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi n centrul atentiei, cnd spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui pcat este virtutea smereniei.

Din acest pcat se nasc toate celelalte. Toat viata trebuie s luptm mpotriva acestui pcat si sa fim constienti c-i putem cdea prad n orice moment al vietii. Numai ntelepciunea ne poate ajuta s discernem acest pcat, s sesizm aparitia lui n mintea noastr. Trebuie luptat din fraged tinerete mpotriva acestui mare microb, pn nu produce "boli cronice" de netmduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.

Mandria-plina de sine, trufasa, sulemenita si fardata, trece increzatoare si multumita de sine pentru a fi vazuta de toti.

Mandria

...,,fariseul, stnd, aa se ruga n sine: Dumnezeule, i mulumesc c nu sunt ca ceilali oameni, rpitori, nedrepi, adulteri, sau ca i acest vame. Postesc de dou ori pe sptmn, dau zeciuial din toate cte ctig. Iar vameul, departe stnd, nu voia nici ochii s-i ridice ctre cer, ci-i btea pieptul, zicnd: Dumnezeule, fii milostiv mie, pctosului. Zic vou c acesta s-a cobort mai ndreptat la casa sa, dect acela. Fiindc oricine se nal pe sine se va smeri, iar cel ce se smerete pe sine se va nla....,, Luca cap.18,11 Despre mandrie indeobste Sa privim, mai intai de toate, mandria. Mandria! Care dintre noi nu a intalnit-o? Care dintre noi nu s-a intepat in spinii ei? Cine nu a indurat batjocura si biciuirile ei? Cu totii o cunoastem din viata noastra, caci o intalnim adeseori. O aflam pretutindeni unde traiesc oameni. Alearga pe strazi, se arata trufasa si ingamfata prin piete, paseste plina de sine prin locurile publice. Troneaza plina de importanta in fotoliile moi ale institutiilor. Intra chiar si in biserica, manifesta o trufie fariseica. Patrunde pana si in chiliile calugarilor. Ea razbate din orice persoana de vaza, se iveste aproape la fiecare fereastra. Este plina de sine, trufasa, sulemenita si fardata, si trece increzatoare si multumita de sine pentru a fi vazuta de toti. Firea ei nu ii ingaduie sa se ascunda. Ea vrea sa straluceasca si sa uimeasca. Vrea sa fie obiectul atentiei si al admiratiei tuturor. Ea singura se arata pe sine si, pentru a fi vazuta de pretutindeni, cauta sa stea la inaltime. Mandria cauta sa urce tot mai sus. Uneori chiar se avanta spre inaltimi ametitoare.

Cand diavolul L-a ispitit pe Iisus Hristos a facut-o pe inaltimea unui munte. Nu s-a coborat in adancul suferintelor si umilintelor, asa cum Dumnezeu Tatal a facut mai tarziu cu Mantuitorul, ci L-a ridicat pe loc inalt, fagaduindu-I lucruri mari: imbelsugare, slava omeneasca si stapanire asupra lumii intregi. Facea multe fagaduinte, dar putea el, oare, sa dea ceva? Nu, pentru ca el insusi nu are nimic, decat numai rautatea, mandria si focul iadului. Asa cum a facut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicandu-L pe muntele inalt al ispitelor, asa face si cu noi; ne ridica pe inaltimi, ne cumpara cu fagaduinte mincinoase si inselatoare, ne prinde cu laude lingusitoare, ne trufeste in ochii nostri, ne proroceste belsug, bogatii si slava, ne asaza pe un loc inalt, ce nu ne este propriu, unde ni se poate face usor rau de inaltime si de unde ne poate dobori cu usurinta in prapastia vesnicei pierzanii. Si cu cat ne ridica mai sus pe scara mandriei, cu atat mai adanc ae va azvarli de acolo, si cu atat mai ingrozitoare va fi prabusirea.

Treptele mandriei Slava desarta Trei sunt treptele mandriei. Prima, inofensiva la prima vedere, este slava desarta. Diavolul este viclean si nu-l inalta pe om dintr-odata la o inaltime ametitoare, ci cauta, mai intai, sa trezeasca in el nazuinta dupa dobandirea slavei. Slava desarta inseamna cautarea slavei omenesti - paguboasa, goala, desarta. Marele cunoscator al virtutilor si patimilor omenesti si fin psiholog al vietii duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul, socoteste ca slava desarta si mandria sunt momente diferite in evolutia aceleiasi patimi. Dupa cuvintele sale: "diferenta dintre aceste doua patimi este aceeasi ca dintre copil si barbat... Slava desarta este inceputul, iar mandria sfarsitul". Omul iubitor de slava desarta a simtit gustul dulcetei otravitoare a slavei omenesti si de aceea cauta numai lingusiri si laude. Aceasta patima isi arata intreaga sa vrajmasie fata de Dumnezeu inca din pantecele mamei. Iubitorul de slava desarta cauta si inseteaza dupa slava atunci cand aceasta apartine numai Dumnezeului Celui Vesnic (Deuter. 32, 3; Luca 2,14). Cuvantul lui Dumnezeu striga totdeauna si pretutindeni: "Fie slava Domnului in veac!" (Ps. 103, 31) Psaltirea, mai cu seama, este plina de preamarire adusa lui Dumnezeu si de cununi de lauda pentru lucrarile Lui minunate (Ps. 135, 137,145-l50). Si iata, iubitorul de slava desarta uita ca si el este chemat sa aduca slava Creatorului. El, sarmanul, indragostit de sine, se crede el insusi dumnezeu si cauta slava pentru sine. De aceea, Sfantul Ioan Scararul are dreptate atunci cand il numeste pe omul iubitor de slava desarta "crestin inchinator la idoli". Si mai neobisnuit este faptul ca slava desarta se poate strecura chiar si in sufletul credincios si evlavios. Un astfel de om incepe sa se laude chiar si cu faptul ca il slaveste pe Dumnezeu. Slava desarta nu cunoaste nici un fel de oprelisti si hotare. Ea gaseste pretutindeni prilej de iubire si lauda de sine. Sfantul Ioan Scararul a dezvaluit acesta in chip deosebit in urmatoarele cuvinte: "Asa cum soarele straluceste la fel pentru toti, tot astfel si slava desarta se lauda cu toate virtutile, straduintele.

De pilda, sunt stapanit de slava desarta cand postesc; ingaduindu-mi insa o anumita mancare, ca sa nu fie cunoscut de ceilalti postul meu, iarasi ma stapaneste slava desarta pentru chibzuinta mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de desertaciune, schimbandu-le in haine nearatoase. Iarasi sunt stapanit de modestia mea. Incep sa vorbesc, slava desarta ma cuprinde; voiesc sa tac, iarasi slavei desarte ma predau. Oriunde voi azvarli acest spin el tot cu varful in sus va sta." Mare nenorocire este slava desarta, caci in toate isi poate afla hrana. Cu ce nu se lauda, oare, un om? Cu bogatia sa, cu frumusetea, mintea, darurile, vesmintele, virtutile, ba chiar si cu patimile sale, totul poate sluji ca prilej de slava desarta. Indeosebi femeile au slabiciunea de a se lauda si a se bucura cand sunt laudate. Atat de adanci sunt radacinile slavei desarte in inima omului incat, daca acesta nu are nimic deosebit cu care sa se laude, incepe sa se mandreasca cu funda, cu palaria sa, sau chiar cu pana de la palarie. Priviti-i pe cei mici! Si in inimile lor curate incepe, inca de timpuriu, sa rasara floarea otravitoare a slavei desarte. Fetitele se lauda cu rochiile, bratarile si papusile lor, iar daca li se spune cumva ca hainutele sau jucariile lor nu sunt frumoase se simt ranite si incep a plange. O, cata slava desarta umple inima unui baietel care a primit ingaduinta de a purta putin ceasul unchiului! El iese afara la prietenii lui de joaca si incepe sa se laude in fata lor. Nu ingaduie nimanui sa atinga pretiosul obiect. Iar cand uimirea si invidia incep sa se zugraveasca pe chipurile celorlalti, atunci slava desarta si bucuria micutului trufas nu mai are granite. Daca slava desarta rasarita in sufletul inca nevinovat al copilului nu este grabnic inabusita, va creste curand si va deveni boala primejdioasa pentru acel suflet. Slava desarta nu face diferenta de neam sau clasa sociala. Asa dupa cum o boala poate atinge pe oricine, tot astfel si slava desarta se poate incuiba in orice om. Oamenii insemnati afla in maretie prilej de slava desarta. Dar si simplii muritori stiu sa afle in sine ceva cu care sa se mareasca. Blaise Pascal, cu profunzimea sa de cuget, exprima acest fapt in urmatoarele cuvinte: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in inima omului, incat si ostasul, si slujitorul, si bucatarul, si hamalul, se lauda, si fiecare vrea sa aiba admiratorii sai. Si filosofii vor sa ii aiba pe ai lor; si aceia care scriu impotriva acestui lucru vor sa castige slava, ca aii scris bine; si aceia care citesc cele scrise vor sa se mareasca cu aceasta, ca le-au citit; si eu, care scriu acestea, poate am aceeasi dorinta; si poate o vor avea si aceia care vor citi acestea scrise de mine..." Aici, in ironia lui Pascal se poate distinge durerea sa in fata situatiei tragice in care se afla sufletul omului cazut. Si intr-adevar, slava desarta este rezultat al caderii. Pana la caderea in pacat, primii oameni, in rai, nu cunosteau nici mandria, nici slava desarta. Cata vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a cautat slava, ci dadea salva Creatorului sau. De cand a devenit vrednic de plans, a inceput sa inseteze sa fie fericit si laudat de altii. Intalnim slava desarta nu numai la cei din lume, ci si la oamenii duhovnicesti. Iar daca la mireni ea este primejdioasa, la oamenii duhovnicesti este aducatoare de pierzanie. Pe langa aceasta, interesant este si faptul ca slava desarta poate sili pe om sa se nevoiasca, sa se trudeasca, sa se roage, sa posteasca si sa dea milostenie. Dar toate aceste nevointe duhovnicesti sunt atat de nefolositoare celui stapanit de slava desarta pe cat de nebunesc este a turna apa intr-un urcior spart. Fariseii, despre care ne relateaza Sfanta Evanghelie, nu savarseau ei, oare, din dorinta de slava desarta toate faptele bune? Si in loc sa primeasca

rasplata de la Dumnezeu pentru nevointele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline de osanda: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!" (Matei 23,14). Acela care se slaveste pe sine, si cea mai buna fapta de va savarsi, nu are nici un folos din aceasta, de va cauta slava omeneasca. Pentru aceea si Iisus Hristos ii povatuieste pe ucenicii Sai: "Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; astfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua; si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6,1-4). Mantuitorul sugereaza aceeasi pazire atenta de slava desarta si in rugaciune, si in post, precum si indeobste in savarsirea tuturor faptelor bune si bineplacute. Nu in zadar slava desarta este asemuita de unii Sfinti Parinti cu o mica furnica taratoare. Oricat de mica ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtutilor. "Furnica", spune Sfantul Ioan Scararul, "asteapta secerisul graului, iar slava desarta asteapta strangerea bogatiilor." Prin bogatii, aici, trebuie sa se inteleaga truda duhovniceasca si virtutile dobandite. Furnica se bucura ca va avea prilejul sa fure un bob, iar slava desarta se bucura ca se va putea lauda cu nevointele savarsite. Dar prin puterea legilor duhovnicesti, in clipa in care te lauzi cu binele pe care l-ai savarsit l-ai si pierdut. Pentru ca, daca vei cauta slava de la oameni, iti primesti deja rasplata aici si te lipsesti de rasplata in ceruri. Sfantul Episcop Teofan Zavoratul numeste slava desarta cel mai vatamator si lingusitor vrajmas. "Acesta il face pe om sa fie asemenea unui muncitor, care oricat ar castiga, risipeste imediat tot castigul, fara sa lase ceva si pentru ziua de maine. Acela care se slaveste pe sine sia castigat deja rasplata si nu are ce sa astepte sa-i fie dat in viitor. El este totdeauna gol, asemenea aceluia care risipeste tot ce are. Gol se va infatisa si in lumea de dincolo. Numai pacatele sale il vor insoti, iar faptele bune, care i-ar fi putut fi de folos pentru a birui pacatele, nu vor avea nici o valoare. Iata cat de ucigatoare este paguba pricinuita de slava desarta." Nebunia slavei desarte consta in faptul ca te sileste sa te trudesti in zadar, rapindu-ti rasplata pentru truda. "Nevoitorul stapanit de slava desarta", spune plin de intelepciune Sfantul Ioan Scara-rul, "isi pricinuieste siesi doua rele: primul, ca isi istoveste trupul, iar al doilea, ca pe langa aceasta nu primeste nici o rasplata pentru truda sa." Omul stapanit de slava desarta seamana cu gaina proasta. De cum a ouat un ou ea se lauda, cotcodacind, astfel incat sa fie auzita. Dar in felul acesta nu-si face decat ei rau, caci de cum o aud oamenii ii si iau oul. Tot astfel si demonii rapesc de la omul stapanit de slava desarta binele savarsit. Crestinul iubitor de slava desarta este intotdeauna nechibzuit, dupa intelepciunea dumnezeiasca. Din desertaciune, el se lauda inaintea tuturor cu bogatiile pe care le-a adunat. Si cel care isi arata multora comorile, acela negresit va fi jefuit de hoti. Trufia A doua treapta a mandriei este trufia. Satana este cel care il asaza pe omul trufas pe o treapta mai inalta decat cea pe care se afla iubitorul de slava desarta. De aceea, aici si placerea este mult mai mare, dar si ameteala pricinuita de inaltime este mai puternica. Trufia se naste din

slava desarta, asa precum fluturele se naste din omida. Daca slava desarta se multumeste sa se agate, trufia zboara in inalt, asemenea fluturelui. Omul slavei desarte se multumeste numai sa iubeasca totul la propria lui persoana, pe cand trufasul este atat de indragostit de sine incat nu numai ca isi admira la nesfarsit propriile calitati, dar chiar nu ii place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalti. El gandeste despre sine ca este cel mai destept, cel mai vrednic, cel mai desavarsit. Cel iubitor de slava desarta asteapta numai laude si din ele se desfata; cel trufas nu stie de ce sa se mai bucure: de laudele care ii sunt aduse sau de umilintele pe care el le arunca asupra ceilalti. Iubitorul de slava desarta se simte bine si in cercul re*strans, local, al falsilor sai prieteni si lingusitori. Daca nu sunt dintre acestia atunci el se desfata chiar si cu laudele pe care el singur si le aduce: "Vezi, cat esti de frumos! Ce tinuta dreapta ai! Ce podoabe frumoase porti! Cat de frumos canti!" s.a.m.d.

Omul trufas nu se multumeste sa-si stie suprematia. El nu se satura nici cu recunoasterea venita din partea celor apropiati lui. El vrea sa fie cunoscut de un cerc cat mai larg de oameni. Vrea sa straluceasca, sa lumineze, sa fie cinstit de toti. Si pentru ca vede ca trufia celorlalti stinghereste zborul propriei sale trufii incepe sa umileasca si sa osandeasca pe toti si toate. Daca cumva vede vreo patima la vreun rival de-al sau, il da in vileag cu cruzime in fata tuturor. Si atunci gandul tainic pe care-l are este urmatorul: "Vedeti cum e acela! Cat de rele sunt faptele lui! Cat de josnic ii este sufletul! Eu nu'sunt ca el!" Daca vede la rivalul sau virtuti, nu numai ca nu se pleaca inaintea lor, dar chiar rade de ele cu o ironie amara. Daca vreun rival al sau este daruit cu daruri si se remarca prin ceva, atunci il va numi orgolios si iubitor de slava. Daca este evlavios, il va huli ca fiind fatarnic. Daca este econom si modest in imbracamintea pe care o poarta, il va numi zgarcit. Si in plus va cauta ca toti ceilalti sa fie de acord cu el. Slava desarta are o vedere obtuza si se multumeste numai sa-si vada calitatile si sa culeaga laude pe seama lor. Trufia are un orizont mai larg de cuprindere. Ea nu rabda nimic care sa o umbreasca. Iubitorul de slava desarta traieste mai putine clipe amare decat cel trufas. La omul iubitor de slava desarta pedeapsa se afla mai mult ascunsa dincolo de mormant. Pe cand pentru cel trufas chinul pricinuit de trufie incepe inca de aici, de pe pamant. Cel mai adesea strans legata de trufie este si pizma, iar aceasta poarta cu sine propria pedeapsa. Cel trufas este si manios. Iar cel manios singur isi atata focul suferintei lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea promite victimelor sale mari desfatari, imbatare ametitoare, marire in ochii celorlalti, cand de fapt nu duce decat la rusine inaintea oamenilor intelepti si izgonire de la Dumnezeu. Omul trufas, oricat de destept ar parea in ochii proprii, el nu este, de fapt, decat un biet nebun. El crede ca va afla o desfatare inalta pentru sufletul sau in satisfacerea propriei trufii, dar precum un narcotic, ca si cum ar lua opium, de fapt, prin trufie, se otraveste singur pe sine. Cate nelinisti, cate griji, cate patimi clocotinde nu vom afla in sufletul omului trufas iubitor de

marire! Acesta crede ca are intotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toti oamenii din lume sa fie de acord intru toate cu el? Si iata, de cum se vede contrazis, fierbe si incepe sa sufere. El este indragostit de sine insusi si vrea ca si ceilalti sa-l cinsteasca, sa se minuneze de el. Dar, poate el sa faca din toti oamenii admiratorii sai? Unii incep sa-l critice, altii chiar sa il dea in vileag. Iar el nu poate sa suporte asa ceva si incepe sa sufere cumplit. Numeroase sunt suferintele trufiei nebunesti, inca de aici, de pe pamant, dar negrait mai grele sunt suferintele pricinuite de aceasta in lumea de dincolo. "Acela care se inalta pe sine, se va smeri", spune Mantuitorul. Pentru trufie dreptatea cereasca a ales cea mai cumplita pedeapsa, umilinta, si anume umilinta vesnica si nesfarsita. Trufia este o trasatura diavoleasca. Asa cum diavolul isi afla desfatarea in aceea ca pricinuieste suferinte si necazuri oamenilor, tot astfel si cel trufas cauta ca prin acoperirea de rusine, osandirea si dezonoarea adusa celorlalti sa ramana el la loc de cinste printre oameni. Trufia isi aduce singura lauda. Tot astfel se lauda si fariseul in templu, osandindu-l pe vamesul care se caia. Ea nu suporta alte pareri, nu poate indura sa fie criticata. Cel trufas isi vede numai propriile calitati si se supraestimeaza. Despre ceilalti vorbeste cu mandrie, uneori cu bunavointa, rareori cu ingaduinta, dar cel mai adesea cu dispret. Ii subapreciaza pe cei egali lui. Este crud si grosolan cu cei aflati pe pozitii inferioare, iar pe cei mai talentati decat el, sau pe cei aflati in pozitii mai inalte ii trateaza cu condescendenta si mila, dar daca se lanseaza intr-o discutie mai deschisa cu acestia, veti vedea ca, dintre toti acestia, tot pe sine se va pune pe primul loc. Desigur, si in trufie exista diferite trepte si nuante. Unul este trufas intr-o masura mai mica, un altul este parjolit de marire de sine. Unul simte ca trufia este o patima, dar parca neputincios sau lipsit de vointa de a lupta cu ea o ascunde cu dibacie, pe cand un altul este trufas cu nerusinare. Aici joaca un rol insemnat si treapta de dezvoltare mentala, educatia si cultura generala a celui stapanit de aceasta patima. Cel neinvatat va fi un prost trufas. Intelectualul este un trufas rafinat, daca putem spune astfel. Cel neinvatat se va certa in chipul cel mai grosolan daca este contrazis sau dat in vileag cu ceva. Cel cu educatie va cauta sa te cucereasca prin unele calitati ale lui, in asa fel incat sa te castige ca lacheu al iubirii lui de marire. Dar si intelectualul, sub influenta mandriei care mocneste in el, poate sa foloseasca mijloacele grosolane ale celui neinstruit. Si la unul, si la celalalt patima ramane, in esenta ei, una si aceeasi. Ea este asemenea sarpelui: daca o calci, te musca. In societate, unde se dezbat unele probleme de interes general, cel trufas se va da in vileag prin faptul ca intotdeauna ii place sa-si impuna propria parere. El este dispus oricand sa se contrazica cu ceilalti, gaseste intotdeauna ceva de obiectat, este mare maestru in critica, si se simte extrem de jignit daca tocmai el este cel criticat sau contrazis. Trufasul iubeste batjocura. Acesta gaseste intotdeauna la ceilalti ceva sa zeflemiseasca. Neajunsurile caracterelor acestora sunt, mai cu seama, jucaria preferata pentru gura lui necurata. Daca insa nu are nimic de obiectat la vreun om desavarsit, incepe sa batjocoreasca nasul sau barbia stramba a acestuia. Omul trufas poate creste in mandria sa pana acolo incat sa ajunga sa batjocoreasca pe toti si pe toate, cu exceptia propriei persoane.

Trufia ii face pe oameni rai, neprietenosi, artagosi, sa tina minte raul, maniosi, neiertatori si vesnic dusmanosi. Puneti doi oameni mandri sa traiasca impreuna. Asezati-i intr-un palat mare si frumos! Prea mici li se vor parea spatioasele incaperi. Nu se vor putea suporta unul pe celalalt. Se vor certa neincetat. Fiecare dintre ei va considera ca el are dreptate. Daca ciocnesti doua pietre de cremene vor iesi scantei, nu faina. Cel trufas nu se va domoli niciodata. Daca cineva ii va da un sfat bun sa fiti siguri ca nu-l va urma. Va face fiecare tot dupa voia sa, chiar daca aceasta nechibzuinta a sa ii va pricinui mari necazuri. Trufia tulbura linistea familiilor, a satelor, insangereaza sezatorile, nuntile si oamenii, razvrateste orasele, aprinde lumea intreaga si ii invrajbeste pe oameni unii cu altii. Nimic nu distruge viata in prietenie si randuielile in comunitate mai mult ca trufia. Ea destrama, caci nu cunoaste nici smerenia, nici dragostea, care sunt singurele care unesc, contopesc si zidesc. Tot omul trufas isi este siesi un fel de dumnezeu. Si asa cum divinitatii i se acorda o atentie si o cinstire deosebita, tot astfel si el, dintre toti oamenii, vrea jertfe si cinstire, respect fata de persoana proprie, fara sa se simta prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odata ce s-a inradacinat definitiv in aceasta marire de sine aducatoare de pierzanie, poate ajunge cu usurinta si la cea de a treia si cea mai infricosatoare treapta a mandriei si anume mandria impotriva lui Dumnezeu insusi.

Mandria impotriva lui Dumnezeu Pana la aceasta treapta se inalta Lucifer, cel fara de masura. Dar aceasta inaltime a fost atat de ametitoare chiar si pentru el, incat nu a putut sa ramana acolo si a cazut. El isi zicea in cugetul sau: "Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu!... Asemenea cu Cel Preainalt voi fi" (Isaia 14, 13-l4). Dar aceasta mandrie l-a doborat in cele mai de jos ale pamantului. Prin inselaciune i-a ispitit Satana spre o astfel de mandrie si pe protoparintii nostri in rai. Veti fi ca Dumnezeu!... (Facere 3, 5), le spune el. Si primii oameni, care au pornit pe calea inselatoare a mandriei, au cazut, si au cazut adanc, incat nu se mai puteau ridica singuri si trebuia ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea intrupata, sa Se pogoare pe pamant spre a ne rascumpara si mantui. Veti fi ca Dumnezeu! Ce ademenire mare si minunata in aparenta! Cine nu si-ar dori sa fie ca Dumnezeu! Dar problema este ca diavolului nu ii sta in putinta sa ne faca asemenea lui Dumnezeu. El este mincinos. Fagaduintele lui sunt desarte. Ademenindu-ne catre inaltimi, ne arunca de acolo tocmai in adancuri. Adam si Eva au vrut sa fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s-a intamplat? In unele privinte ei au cazut chiar mai prejos decat animalele. Se vede limpede din istoria urmasilor lor nefericiti intarirea acestui trist adevar. Si iata, din momentul tragic al caderii din rai, oamenii merg ca niste orbi pe calea mandriei, neincetat inseteaza sa se inalte si cad neincetat. Si cu cat zboara mai sus, cu atat cad mai rau. Intregul zbucium al lumii insangerate in care traim astazi isi are obarsia in mandria nebuneasca.

Ea este pricinuitoarea tuturor marilor caderi ale omului modern. Cati scriitori, cati filosofi, cati politicieni, cati cuceritori au uitat, orbiti de mandrie, ca, totusi, si ei sunt simpli muritori, si au purces la savarsirea de fapte marete si peste puterile lor si, inaltandu-se impotriva lui Dumnezeu, si-au sfarsit sarmana lor viata, unii in boli ingrozitoare, altii complet distrusi, iar altii in deplina umilinta, nebuni, iar toti dimpreuna: in iad! Dumnezeu insusi celor mandri le sta impotriva (Iacob 4, 6). Duhul mandriei contrazice intotdeauna si nu vrea sa primeasca invatatura de la nimeni. El este despotic, foarte iubitor de sine si crud. Cel mandru ar prefera mai degraba sa i se ia viata decat sa fie demascat si umilit. El doreste sa conduca si sa existe competitie. Vrea sa fie asemenea lui Dumnezeu. "Asa precum chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant, nici monahul cu inima mandra nu vrea sa faca ascultare", spune Sfantul Ioan Scararul. Cel mandru nu va recunoaste niciodata ca este vinovat de ceva. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhov-niceste pe un frate ce se trufea, la spovedanie. Iar acesta, orb fiind, zise: "Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru." Auzind acestea, preainteleptul batran zise catre el: "Si ce alta dovada mai vadita a patimii acesteia poti da, fiule, decat cuvantul ce l-ai spus: nu sunt mandru ..." Neamul omenesc, cazut, al veacului acestuia nu vrea sa recunoasca mandria ca pacat, ci o socoteste a fi o virtute. Atat de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, incat nu batjocoreste mandria satanica, ci smerenia. El considera ca ceva firesc atunci cand cineva da dovada de mandrie. A fi mandru se impune ca o datorie si pricina de lauda. Orice om, astazi, trebuie sa aiba ca tel propria sa demnitate, sa-si pastreze cinstea, sa-si apere propria persoana. Dar dincolo de toate aceste cuvinte cinste, demnitate, ambitie - se ascunde mandria nebuneasca. Dati in vileag un astfel de "cavaler" al "nobilului" orgoliu in vreun pacat al sau! Nu va putea indura o astfel de jignire cu smerenie crestina, ci de indata se va infuria si va colcoti. Si in vapaia "nobilei sale manii" va straluci chipul mandriei lui satanice. Daca mandria este o calitate morala atat de inalta, de ce Iisus Hristos nu spune nicaieri: "Fiti asemenea Mie mandri! Aparati-va cinstea! ci porunceste tocmai contrariul: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei 11, 29), "Cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt" (Matei 5, 39)? Nu, mandria este intuneric, iar intunericul nu are partasie cu lumina. Dupa cuvintele inteleptului Iui Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul, cel mandru nu are nevoie sa fie ispitit de diavol, "caci el s-a facut siesi si diavol, si vrajmas." Precum iubeste diavolul aurul, asa si cel mandru isi apara patima ce se ascunde inlauntrul lui. Acesta nu rabda, cum am spus, nici o mustrare. Iar dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul "acela care alunga mustrarea isi arata dragostea sa pentru pacat." Pentru aceasta omul mandru de astazi a ajuns la o cadere atat de adanca, din pricina faptului ca prin "nobila sa mandrie"a alungat orice indrumare, si a ascuns in spatele cinstei sale toate necuratiile! " E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile", spune acelasi sfant parinte. "Cei mandri sunt nelinistiti, au duhul pornit intr-o dispozitie razboinica. Daca totul se desfasoara in favoarea lor, ei se inalta pana la ceruri.

Daca vreun necaz se abate asupra lor, cartesc groaznic si ii invinovatesc pe toti. Daca li se intampla vreo nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu." Cel mandru este antihrist, lupta impotriva lui Dumnezeu, incepe cu "nevinovata" slava desarta si poate ajunge la absoluta satanizare. Sfantul Avva Dorotei ne istoriseste despre un frate de manastire din vremea sa, care apucand pe calea mandriei, si-a sfarsit viata nebun. La inceput se mandrea inaintea celor asemenea lui, iar cand ceilalti frati aduceau lauda altcuiva inaintea lui, el il umilea si spunea: "Cine este acest frate? Eu nu socotesc pe nimeni vrednic decat pe parintele Macarie". Dupa o vreme insa, a inceput sa osandeasca si pe Sfantul Macarie: "Cine este Macarie? Eu socotesc vrednici numai pe Sfantul Vasile si pe Sfantul Grigorie". Dar monahul cel mandru nu s-a oprit aici. Nu dupa multa vreme, el a inceput sa graiasca de rau in inima sa si pe acesti mari sfinti si sa socoteasca ca autoritati duhovnicesti numai pe sfintii apostoli Petru si Pavel. Avva Dorotei, vazand cum creste mandria in acest frate, i-a spus acestuia: "Frate, in curand vei grai de rau si pe sfintii apostoli". Si intocmai, asa s-a si intamplat. Fratele cel mandru a inceput sa spuna: "Cine este Petru si cine este Pavel? Nimeni nu inseamna nimic decat numai Sfanta Treime". in cele din urma s-a mandrit insusi impotriva lui Dumnezeu, pierzandu-si mintile. Adevarat graieste Sfantul Ioan Scararul, cand spune ca "mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, nascocirea dracilor, nimicirea aproapelui, maica osandirii, vlastar al laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergatoare a iesirii din minti, pazi-toarea pacatelor, pricina paraliziei duhovnicesti, izvor al maniei, [...] prilej de nemilostenie, [...] contabila amarnica, judecatoare necrutatoare, potrivnica lui Dumnezeu si radacina hulei." Si in zilele noastre sunt multi oameni, care se inalta pe sine chiar impotriva lui Dumnezeu insusi si indraznesc sa huleasca preasfantul Sau nume. Nu sunt oare astfel de oameni ateii si necredinciosii, care asemenea nebunului din Psaltire spun: "Nu este Dumnezeu!" (Ps. 13, 1)? Multi contemporani ai nostri, din mandrie oarba si prosteasca, nu vor sa creada. Ei socotesc ca fiind o injosire sa se supuna adevarurilor credintei ortodoxe.

Smerenia Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau".

Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie. Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana." Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma." "Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7). Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta.

Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana. Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului! Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea. Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai

avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste. Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului." Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).

Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mantuirea. Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi

binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea. El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8). Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15). Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea." Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine". Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire

multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri. Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea. Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflanduse odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea. O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica urma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna

forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare. Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii. Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!" Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca

orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el. Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare. Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."

Patru lucruri pe care nu le fac oamenii smeriti: 1. Oamenii smeriti nu cred ca ei stiu totul. Abia la sfarsitul vietii am descoperit cat de usor este sa spui <Nu stiu.> Somerset Maugham 2. Oamenii smeriti nu cred ca ei au intotdeauna dreptate. Nimeni nu este mai presus de cei care accepta sa fie corectati. William Safire Mandria se refera la cei care au dreptate. Smerenia - la ce este drept. Erza Taft Benson 3. Oamenii smeriti nu se lauda. Pe sconcs il omoara tocmai publicitatea pe care si-o face. Abraham Lincoln Cand cineva isi canta propriile laude, va lua intotdeauna tonalitatea prea sus. Mary Waldrip 4. Oamenii smeriti nu ii judeca pe altii. Privesc doar trasaturile pozitive ale oamenilor. Nefiind fara

defecte eu insumi, nu-mi permit sa le cercetez pe ale altora. Mahatma Gandhi Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Matei, 7:1-3

Paradoxul smereniei De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si l-a exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti". Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul? Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au

invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine." Fericiti cei saraci cu duhul. Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi. In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sal intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi". Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.

Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Mine" (I Regi 2, 30). Smeremia fatarnica Dar pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile. Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?" O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza". Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei

atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite paruta smerenie. Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina. Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!" In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.

Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima. Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27). De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor". Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne

putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire. Mandria spirituala Paul Ferrini A crede ca esti mai departe pe carare decat oricine altcineva este mandrie spirituala. Chiar daca acest lucru ar fi adevarat, nu ti-ar fi de nici un folos sa-l stii sau sa-l pretinzi. Ceea ce iti este de folos este compasiunea fata de sine, compasiunea fata de altii. Ceea ce iti este de folos e sa stii ca fiecarei persoane i se ofera lectia care este perfecta pentru ea, iar daca o invata, nu poate nimeni spune cat de departe a ajuns. Sa nu crezi ca ai capacitatea de a masura in mod corect progresul spiritual al cuiva, inclusiv al tau. Nu o ai! N-ai cum sa stii. O persoana, care pare a fi ramas mult in urma, poate trece in fata ta intro secunda. Iar una care pare a fi mult avansata, poate fi serios incetinita. Intreaga idee referitoare la in fata si in urma nu are nici un sens, intrucat n-ai de unde sa stii care este linia de pornire sau linia de final. Nu e neaparat nevoie ca ceilalti sa inceapa de unde ai inceput tu. Nu e neaparat nevoie ca ceilalti sa incheie unde inchei tu. Unii parcurg o calatorie scurta, intesata cu provocari care le frang inima. Altii au o calatorie lunga, alcatuita din multe lectii neinteresante. Poti sa te uiti la ceilalti si sa crezi ca intelegi dar asta nu inseamna decat ca te amagesti. Habar nu ai despre ce este vorba in viata celuilalt. De fapt, nici macar nu este treaba ta sa stii. Se intampla destule lucruri in viata ta ca sa fii tot timpul ocupat. A intelege care-ti sunt lectiile si a incepe sa ti le insusesti este o activitate care dureaza o viata intreaga. Sa fii sigur ca nu vei putea sa te ascunzi pentru totdeauna. Cu timpul, rufele tale murdare vor fi date la iveala. Este inevitabil. Toata lumea vine aici si crede ca poate sa dispara. Unii oameni se pricep foarte bine sa o faca. Ei dispar timp de cincizeci sau saizeci de ani. Cand se intorc, sunt siguri ca nimeni nu-i va recunoaste. Nimeni nu se poate

ascunde pentru totdeauna. Asta deoarece aici e un loc unde toti sunt gasiti. Mai devreme sau mai tarziu, tuturor li se da desteptarea. Aceasta este natura calatoriei fizice. Pana la urma, chiar ai sa te obisnuiesti cu ea. Probabil ca treaba asta ti se pare ciudata. La urma urmei, majoritatea oamenilor de pe planeta Pamant fie ca se deghizeaza intr-un mod inteligent, fie pretind ca nu sunt acasa, atunci cand suna soneria. Negarea se infiltreaza absolut peste tot. Dar nu conteaza. Nu acesti oameni conduc spectacolul. Cel din spatele mastii este persoana care ia toate deciziile. Cel din spatele mastii il cheama pe strain la usa ca sa sune desteptarea. Voi credeti ca autoritatea se afla in afara voastra si ca totul vi se intampla. Autoritatea este inauntru si faceti ca totul sa se intample, pentru ca sa va treziti. Intreaga planeta are misiunea de a se trezi. De aceea sunt atatia oameni care par a fi adormiti. Cum s-ar putea ei trezi, daca nu ar dormi sau, cel putin, nu s-ar preface ca sunt adormiti? Nu aceasta e planeta pe care trebuie sa va aflati, daca vreti sa va ascundeti. Nu acesta este locul pe care trebuie sa va aflati, daca vreti sa ramaneti adormiti. Daca scopul vostru este sa nu fiti constienti, atunci va aflati intr-un loc periculos! Toti oamenii care acum umbla in somn, intr-o zi isi vor da seama ca au plecat din pat si din casa si umbla pe strada. O vor face intr-un mod destul de simplu: izbindu-se unul de altul. Despre asta este vorba in aceasta calatorie interactiva: incalcarea limitelor, coliziuni, abuzuri, numiti-le cum vreti. Totul pare a fi intentionat, dar in realitate nu este. Nimeni nu stie in mod constient ca urmeaza sa se izbeasca de altcineva. Asa se intampla. Apoi, daca este destept, se trezeste si spune: imi pare rau, nu te-am vazut. Iar semenul ii raspunde: nu face nimic. Nici eu nu te-am vazut. Ce altceva mai e de spus? Daca totul e luat ca un afront personal si individul raspunde: Ba m-ai vazut, mizerabile! ce ar dovedi aceasta? N-ar dovedi ca el a fost atacat. Ar dovedi doar ca se simte atacat. Si despre asta este vorba cu adevarat aici: un grup de oameni care se simt atacati. Nu e o imagine exacta a ceea ce se intampla, dar este una

acceptata de catre toata lumea. Asta deoarece toti interpreteaza comportamentul, toti presupun ca totul se face cu o anumita intentie. Fiecare crede ca stie care este motivul celeilalte persoane. Dar, bineinteles ca nu-l stie. Nu are nici un fel de idee de ce s-a izbit cineva de el. Daca ai intra in legatura cu intentia fiecarei persoane de a te trezi si de a te ajuta sa te trezesti, nu ai lua ca pe un afront personal nici un fel de imixtiune. Ai spune doar: Iarta-ma, frate al meu, nu team vazut. Multumesc ca ai sunat desteptarea. Acum voi fi mult mai atent. Nu izbitura e cea care raneste, ci interpretarea pe care i-o dai. Faptul ca il condamni pe cel care te-a izbit. Faptul ca te condamni pe tine insuti, pentru ca ai fost izbit. De indata ce numim acest lucru abuz, pierdem din vedere ce rol avem noi in toate astea. Proiectam responsabilitatea asupra altcuiva. Credem ca nu faceam nimic altceva decat sa ne vedem de treaba si, deodata, vine o persoana rautacioasa care ne ataca. Nu asta s-a intamplat. Aceasta e enorma autoinselare, uriasa minciuna pe care incercati sa o treceti asupra altora. Va straduiti sa vorbiti unul cu altul de pe pozitii de victime si va minunati de ce fiecare este pedepsit in permanenta. Nu exista nici o intalnire la baza careia sa nu fi existat cinste si simt al responsabilitatii personale. Nu exista nici o intalnire la baza careia sa nu fi existat iertare de sine si compasiune pentru ceilalti. Daca vreti sa va intalniti, daca vreti sa va treziti, trebuie sa incetati de a mai interpreta ce se intampla si sa lasati lucrurile asa cum sunt. Puteti fi uluiti de izbitura. Ii puteti spune celeilalte persoane ca sunteti surprinsi. Dar sa nu credeti ca intelegeti de ce s-a intamplat totul. Comunicati in mod cinstit si simplu: Atunci cand m-am izbit de tine, m-a durut, semen al meu. Tu ce-ai simtit? A spune adevarul prin preluarea responsabilitatii pentru propriile voastre sentimente nu este un atac sau vinovatie. Este doar un mod simplu de a impartasi experienta. Ea invita la dialog, nu la separare. O data ce se presupune ca exista vinovatie, atacul este inevitabil. Nu poti ataca o persoana nevinovata. Pentru a ataca, trebuie sa crezi ca

atacul este justificat, ca persoana il merita. In acest moment, te-ai disociat de propriile tale sentimente, ti-ai impartit mintea in doua si teai pregatit pentru un conflict exterior inevitabil. Totul, din cauza mandriei spirituale totul deoarece crezi ca stii care sunt motivele celuilalt. Renunta, prieten al meu! Nu stii ce este in inima semenului tau. Nu vei stii niciodata. Cel mai bun lucru pe care-l poti face este sa-l intrebi deschis; in felul acesta ajungi cat mai aproape posibil de a sti ce gandeste si ce simte. Daca nu-l intrebi niciodata pe semenul tau ce experienta traieste, cum crezi ca vei ajunge sa-l cunosti? Tot ceea ce vei cunoaste vor fi propriile tale proiectii, propriile tale judecati si interpretari. Acestea spun multe despre tine si foarte putine despre el. Si, daca nu poti sa presupui ca el nu este vinovat, cum vei fi vreodata in stare sa-ti vezi propria nevinovatie? Daca tu crezi ca-l cunosti, cat de bine crezi ca te cunosti pe tine? Dupa cum vezi, nu exista cale de iesire. Fiecare judecata pe care o emiti asupra altcuiva se intoarce la tine. Cel mai bun lucru este sa renunti la judecati. Cel mai bun lucru este sa-ti dai seama ca nu stii nimic despre intentiile sau motivele celorlalti oameni. Cel mai bun lucru este sa intelegi ca, adesea, esti complet rupt de propriile tale intentii. Mandria spirituala nu face altceva decat sa-ti prelungeasca necunoasterea. O persoana aroganta nu evolueaza. Ea nu devine transparenta fata de ea insasi sau de ceilalti. Ea se ascunde. Ea ataca pe fata iar atunci cand i se raspunde, pare ca doarme. Ea se joaca de-a v-ati ascunselea cu ea insasi si cu universul. Am sa-ti dau un joc mai bun. El se numeste: Ma izbesc de tine, daca si tu te izbesti de mine. Nimeni nu este acuzat, nimeni nu este facut de rusine. Nici macar nu trebuie sa tii scorul. Continua sa te izbesti, pana cand te trezesti si privesti in ochii celuilalt fara condamnare si fara judecata!

n urma cu ctiva ani ma ntrebam de ce trebuie ca omul sa fie smerit, adica sa se njoseasca n fata lui Dumnezeu, sa se faca mic, sa nu-si recunoasca meritele si sa nu se bucure de reusitele sale. Sa spuna ca e plin de pacate. Mi se parea un pic nedrept si fals. Doar Dumnezeu stie orice gand, senzatie, sentiment. De ce trebuie sa-I spunem aceasta ce sa ne umplem de vinovatie si frica? Abia mult mai tirziu am nteles adevaratul sens si necesitatea smereniei. Smerenia nu este njosire, ea este TREZIRE. Pentru simplul fapt ca SMERENIA ESTE OPUSUL MNDRIEI. Prin smerenie egoul nostru devine mic, si devine supus lui Hristos din interiorul fiintei noastre, Sinele nostru, Eul adevarat. Sa fim realisti si sa realizam ca fara ceilalti nu putem face nimic n aceasta lume. Sa fim realisti si sa realizam ca frumusetea fizica e trecatoare si insuficienta pentru a aduce mplinirea, sa realizam ca banii nu ne apara de boli si nefericire, ca succesul e doar o secunda n fata infinitului, ca bunurile materiale pot disparea ntr-o clipa. Ce poate rezista fortelor naturii, sau focului sau apei? Sa fim realisti si sa ntelegem ca NIMENI NU E PERFECT. Nimeni, nici chiar noi, chiar daca poate suntem (momentan) pe culmile succesului. Fara ceilalti si fara Dumnezeu, nimic nu suntem. Sa traim n realitate nu pe culmile mndriei. Sa fim fericiti cnd realizam ceva, sa ne bucuram de noi nsine, pentru ce avem si ce suntem. Daca n-am face-o ar fi falsitate, ar fi falsa smerenie, deci orgoliu. Ar fi ceva de genul: Noi suntem smeriti, deci mai buni dect ceilalti! Sa ne bucuram de tot ce SUNTEM, AVEM si FACEM, dar sa nu ne pierdem REALISMUL, RATIONAMENTUL si ECHILIBRUL. Si mai ales dragostea si compasiunea fata de ceilalti.