A face comparatii intre o carte si o adaptare cinematografica nu este un demers prea

productiv, constringerile filmului sunt mult diferite de cele ale lecturii. Am simtit totusi
nevoia sa recitesc romanul lui Patrick Süskind dupa ce am vazut adaptarea «Perfume-
The Story of a Murderer » realizata de Tom Twyker in 2006 si, evident, sa fac
comparatii.
In ceea ce priveste povestea, mai toata lumea o cunoaste: sintem in Franta secolului
XVIII, in inima Parisului linga cimitirul Inocentilor unde se naste Jean-Baptiste
Grenouille. Dotat cu un miros extraordinar si mai ales cu o memorie olfactiva geniala, el
se lupta sa supravietuiasca unei vieti extrem de dure (crescut in orfelinat, devenit ajutor
de tabacar si ulterior ucenic la un parfumier). Visul lui este sa invete sa capteze cea mai
tulburatoare mireasma din lume, aceea emanata de o copila intilnita accidental in Marais,
pe care el o ucide incercind sa ii posede parfumul. Devenit calfa a parfumierului Baldini,
el creeaza sute de formule de parfumuri pentru acesta, apoi porneste catre Grasse pentru a
invata tehnica enfleurajului. Aici Grenouille reintilneste mireasma tulburatoare (care
apartine unei alte tinere femei de o frumusete aparte), lucreaza din greu la un mester
parfumier, ucide 24 (12 in film) de tinere femei pentru a crea incetul cu incetul cel mai
frumos parfum conceput vreodata. Cea de-a 25a (a 13a in film) victima, cheia de bolta a
formulei cu pricina este Laure/Laura, frumoasa a carei emanatie corporala il tulbura atit
de mult…

Filmul lui Twyker prefera sa ramina foarte fidel cartii, cel putin in ceea ce priveste
punctele esentiale din periplul lui Grenouille.Numai ca, cerintele productiei poate sau
dorinta de a atrage un public cit mai larg, au dat filmului o intorsatura nefericita, zic eu,
pe care titlul o anunta deja, « Parfumul-Povestea unui ucigas ».
Süskind nu vede in personajul sau un serial killer, asa cum incearca sa il scoata Twyker in
ochii spectatorului. Daca povestea cartii urmeaza mai degraba filonul unei alegorii
alchimice al carei Grenouille are ambitii prea putin umane si pentru care crima este in
afara moralei pentru ca ura lui pentru umanitate este profunda si completa, filmul prefera
sa se scurga pe panta ucigasului in serie, mai mult sau mai putin psihopat. Pentru Twyker,
Grenouille este un caz, un « freak ».

Süskind a ales sa povesteasca viata si moartea lui Grenouille la persoana a treia, ceea ce
in film a adus o voce narativa care intervine pe ici pe colo pentru a umple elipsele
temporale. Unii spectatori au simtit asta ca un fel de ambianta de poveste pentru copii.
Incercarea de a face din inceput un aproape sfirsit este simpatica, dar, iarasi, sint
spectatori care s-au simtit pierduti si care s-au gindit daca nu cumva amorul colectiv si
moartea prin sfisiere nu sint cumva reverii ale lui Grenouille cel din inceput, inlantuit in
celula in asteptarea aplicarii sentintei.

Soarta cea mai delicata a avut-o elementul predominant al povestii, simtul olfactiv
extraordinar al lui Jean Baptiste Grenouille. E intr-adevar dificil sa exprimi in imagini
ceea ce iti indica mirosul. Regizorul a apelat la mai multe tactici: in prima parte a
filmului el prefera sa faca multe prim planuri pe nas (nasul bebelusului Grenouille, nasul
ucigasului Grenouille aflat in transa in momentul in care o descopera pe tinara roscata
parisiana). Prim planul nasului (suparator pentru ca repetat cu insistenta) este asociat cu
zgomotul inspirarii/expirarii sau cu imagini tip video clip (broasca de sub apa care tocmai
depune ouale pentru a ne arata cit de fin este mirosul tinarului Grenouille, pestele si
viermii dinauntru care gidila placut nasul nou nascutului). O singura data Twyker prefera
sa construiasca cinematic o « lume de miresme », pentru a crea impresia pe care Baldini o
are in contact cu primul parfum creat de Grenouille. Lumea respectiva - amintire,
nostalgie si visare - este preluata ca atare din roman. In partea « politista » a filmului
importanta perceptiei olfactive este mult redusa (normal, Grenouille a devenit un killer si
este prea ocupat cu cele 12 victime ale sale). O singura imagine de transpunere olfactiva
ramine, Grenouille incearca sa o regaseasca pe Laura atunci cind aceasta fuge din Grasse
impreuna cu tatal sau (Grenouille este punctul de sprijin al unei camere care se invirte in
toate partile, zboara peste dealuri si evident capteaza imaginea Laurei in momentul in
care palaria ii cade, parul ii flutura in vint si Grenouille amusina in cele patru puncte
cardinale.) Iarasi acelasi tangaj vertiginos de videoclip combinat cu un zbor panoramic
accelerat al camerei peste munti si peste vai ca in virajele lui Superman. Solutiile alese
pentru captarea miresmelor prin intermediul imaginii sint deci tare simpliste.

Punctul in care filmul si cartea se separa este momentul in care Grenouille descopera ca
nu are un miros al lui. Romanul trateaza foarte minutios aceasta lipsa a mirosului
personal care devine cheia faptelor ulterioare (crimele, parfumul de esente umane,
moartea eroului). Grenouille capata dimensiuni luciferice in paginile care descriu cei 7
ani petrecuti in grota in care ocupatia sa principala era sa recreeze la infinit amintirea
parfumurilor deja gustate ca un adevarat zeu al miresmelor ce era. Mai tirziu, in episodul
fluidului vital al marchizului Taillade-Espinasse, episod complet lasat la o parte in film,
Grenouille invata sa simuleze aparenta umana fabricindu-si un miros personal. La Grasse,
ucenicul vrajitor nu se ocupa numai de eliminarea tinerelor din imprejurimi (mare pacat
face filmul insistind cu prim planuri repeteate pe cutiuta cu esente absolute pentru a ne
viri pe git ideea unei obsesii devoratoare), in carte el se ocupa cu diversificarea
parfumurilor de om care sa ii permita sa fie cit de cit tolerat de societate (Grenouille are
un parfum pentru a stirni mila precupetelor, unul pentru a seduce cit de cit, unul pentru a
trece neobservat, unul pentru a face pe prostul printre celelalte calfe si asa mai departe).
Or in film descoperirea pe care Grenouille o face in pestera din munti (faptul ca nu are
miros) este un fapt divers, o particularitate in plus, care ar fi putut lipsi, pentru ca scriptul
nu o exploateaza.
In opinia olfactiva a lui Grenouille totul are un miros, chiar si piatra moarta, chiar si apa
cea mai pura. Lipsa unui miros este lipsa vietii si orice fiinta vie reactioneaza instinctiv
cu repulsie fata de o asemenea monstruozitate. Grenouille insusi este dezgustat de
propria-i lipsa. Anul petrecut la Grasse are ca scop gasirea unui paliativ. Or singurul lucru
pe care Grenouille stie sa-l faca este sa fabrice aparente, el crede ca descoperind absolutul
in parfum isi va vindeca vidul acesta. In mintea lui, Dumnezeu si legea morala nu exista,
orice valoare absoluta se converteste in miros. Femeile pe care le ucide, incepind cu
copila din Marais si pina la ultima sint cu toatele receptaculi de miresme rare, precum
sticlele florentine in care se colecteaza esentele florale pure.

Aici este clivajul de care vorbeam si care a fost preferat de catre scenaristi : Grenouille
devine in film un romantic tenebros in cautarea dragostei si cind isi da seama ca nu o
poate avea se sinucide spectaculos. Accentul pica pe iubire (iubirea de semeni, iubirea de
frumos, tagline-ul filmului este « He lived to find BEAUTY. He killed to possess it » ).
Flash backuri cu trupul fara viata al tinerei vinzatoare de prune apar in diferite momente
ale existentei lui Grenouille, ba chiar in timpul mega orgiei din piata din Grasse o lacrima
curge pe obrazul acestuia, semn ca el nu a uitat-o pe prima lui victima. Concluzia o trage
vocea din off care povesteste sfirsitul lui Grenouille ca fiind un soi de deceptie de iubire
in sens foarte larg, compensata printr-un canibalism din dragoste. Incercarea de a reabilita
monstrul (probabil in ideea ca nici unui spectator nu-i vine sa se identifice cu raul
absolut) duce pe ripa semnificatia povestirii.
Poate pentru a compensa aceasta edulcorare, partea « politista » a filmului este conceputa
cu un montaj foarte accelerat care culmineaza cu amorul colectiv din piata orasului
Grasse. M-am amuzat copios cind Richis profereaza teorii criminologice demne de «
profiler » FBI (sa ne punem in mintea ucigasului, spune el la un moment dat in fata
consiliului orasului). Mi s-a parut foarte nefiresc raportul Richis/Laura, un cuplu tata/fiica
extrem de modern (rebeliunea fetei, palma care-i scapa tatalui, scuzele acestuia plus
imbratisarea in care amindoi isi cer scuze, acel « nu as suporta sa ti se intimple ceva »
care mai mai ca dezvaluie sfirsitul chiar si celui mai inocent spectator). Mi s-au parut
plictisitoare de-a dreptul planurile insistente pe un obiect care urmeaza sa fie folosit
(cheia de la camerai fetei de exemplu, planurile pe cutia cu esentele pure despre care am
vorbit)
Retin poate din acest duo o singura secventa, acea intilnire « oarba » dintre Laura si
Grenouille pe o strada foarte intunecata. Reactia fetei, o teama amestecata cu spaima si cu
scirba este in perfecta concordanta cu personajul Grenouille din romanul lui Süskind.
In ceea ce priveste scenele finale (orgia dragostei din Grasse si orgia sparagmos-ului din
Paris), ele urmeaza in fapte si nu in intentii linia cartii. Cinematic vorbind, adunarea de la
Grasse este destul de bine exploatata atunci cind se transforma in fresca (prim planuri
alternate cu planuri largi, enumerare vizuala de figuri, corpuri, pozitii, atitudini) care
dureaza parca un pic cam mult. In schimb, prostul obicei de a roti camera in jurul lui
Grenouille aflat pe esafodul improvizat,insistentele prim planuri combinate cu
panoramice ale multimii in miscare sint foarte obositoare.Grenouille aduce aici cu un
rock star aflat in plin concert live, iar cetele de fani i se astern la picioare si intind miinile
catre el,extaziati. In comparatie cu aceasta, secventa de la Paris dureaza parca prea putin,
ca si cind vocea din off ar fi obosit dintr-o data. In ceea ce urmeaza, iarasi, avem o
secventa lunga (hainele lui Grenouille si prim planul pe flaconasul golit). Cred ca aceasta
alternanta de secvente foarte lungi cu unele foarte scurte da sentimentul unei aritmii
(povestirea are un timp al ei cu un ritm al ei care trebuie respectat ).

Tehnic vorbind, fotografia e impresionanta ; mi-au placut peisajele frumoase, dulceata

culorilor matinale, gratia delicata a femeii plutind in cuva de distilare, secventele
nocturne - labirintul, prima crima. Scenografia si costumele sint impecabile. Si cel mai
mult m-a atras reconstituirea ingrijita a epocii cu locurile sale (Parisul cu ulicioarele,
arcadele si pietele sale, Sena si mai ales superbul Pont au Change, Grasse si dealurile
Proventei) si cu oamenii sai (nu multe sint filmele care indraznesc sa arate unghii
indoliate, dinti stricati, corpuri murdare si pocite, jegul de pe strazi). Grenouille insusi
(jucat foarte bine de actorul britanic BenWhishaw) se apropie destul de creatura diforma
pe care o descrie Süskind.
Nu putini au fost regizorii care au dorit sa adapteze acest best seller al scriitorului german
(Ridley Scott, Tim Burton, Martin Scorsese, Milos Forman si mai ales Bernd Eichinger)
numai ca acesta a ezitat indelung sa acorde drepturile de ecranizare, sceptic fiind in ceea
ce priveste calitatea rezultatului obtinut. Valoarea cartii sale sta in minutia descrierii unei
epoci si a unei minti profund perturbate careia el, autorul, reuseste sa ii gaseasca charisma
de alchimist. As spune ca filmul lui Tom Twyker, oprindu-se undeva la mijloc, a exploatat
convenabil lumea lui Süskind si a lui Grenouille si atit. Parfumul a ramas undeva in afara.