Poezia Desertaciunea lumii a fost scrisa de Andreas Gryphius.

Acesta fiind un reprezentant al barocului, abordeaza in aceasta poezia motivul desertaciunii, un motiv adesea intilnit in aceasta perioada. Poezia are o forma fixa, fiind un sonet, intrucit este alcatuita din 14 versuri, grupate la rindul lor in patru strofe: doua catrene si doua tertete. Prima strofa incepe cu o invocatie retorica Vezi, tot ce-i pe pamint e doar desertaciune. prin intermediul careia autorul se adreseaza cititorului, incearcind sa-l invoce pe acesta la o analiza, sa trezeasca in el acea constiinta care sa-l faca sa aprecieze adevarata valoare a existentei umane. Ca miine-i iarasi praf, tot ce se-nalta azi;/ Unde-i acum oras, va fi doar un izlaz/ Pe care-un prunc va sta cu turma la pasune. Poetul pune in lumina, prin intermediul acestor versuri ideea ca in lume toate sunt zadarnice, toate eforturile, toate stradaniile noastre de a agonisi averi, de a ridica marete temple, de a savirsi eroice fapte prin care avem speranta ca numele nostru va reusi sa depaseasca barierele timpului. Cu regret insa acestea nu sint decit pulberi de nisip cimentate cu o credinta naiva, in care noi inramam scopurile cele mai de seama ale vietii noastre. Prin pruncul ce va sta cu turma la pasune autorul tine sa reaminteasca ca viata nu se va opri din cursul sau odata cu peirea noastra, ea-si va urma calea, noi vom muri,iar altii se vor naste si pina la urma nu exista nimic si nimeni care sa tina piept timpului nici marmura, nici bronzul nu afla-n timp ragaz. Astfel, poetul prin intermediul unei serii de antiteze scoate in evidenta credinta oarba a oamenirii in lucrurile materiale, care de fapt toate sunt trecatoare, iar odata cu ele si noi: Ca miine-i iarasi praf, tot ce se-nalta azi;/ Ca unde-i acum oras, va fi doar un islaz.../Ce azi e plin de fast , curind e stricaciune.../Ce astazi bate-n piept, ca miine-i scrum si gaz.../Azi stelele-ti surind, iar miine incep sa tune... Utilizarea metaforei stelele-ti surid duce la acea idee a succesului de care astazi se bucura omul, dar care miine poate duce la conflict, la razboi iar miine incep sa tune. Autorul in ce-a de-a treia strofa foloseste interogatia retorica Omul papusa-n vint, cum poate avea durata?, prin intermediul careia este tradata prezenta eului liric, care desi nu asteapta raspuns totusi parca incearca sa-l implice pe cititor la o meditatie asupra existentei, asupra propriei propriului sau rol in acesta piesa a vietii. Metafora omul, papusa-n timp duce la ideea ca noi suntem manipulati de o serie de idealuri desarte Vis, faima faptei mari, pe care le abordam ca sens al vietii. Le urmam cu credinta, dar intr-un final nu ne alegem cu nimic. In aceasta strofa este prezent motivul viata ca vis si lumea ca teatru. Suntem cu totii marionete pe scena timpului, fiecare incercind sa-si joace cit mai bine rolul, si se zbat din toate puterile, se calca in picioare uitind de orice valori umane, in speranta de a ocupa un loc mai infata, dar nimeni nu se opreste nici un moment din aceasta avida dorinta de a agonisi nimicnicii, vint, colb si umbra rece, nimeni nu sta sa cugete o clipa la faptul ca toti sintem sortiti aceluiasi sfirsit si zadrnic ne irosim viata pe lucruri care se vor topi in umbra timpului. Nimeni nu incearca sa cultive acele valori precum bunatatea, dragostea, compatimirea , a caror saminta daca va fi lasata sa incolteasca in sufletele fiecaruia din noi, vor ramine pururea un exemplu pentru o lume intreaga si prin care ne vom salva de la peire. Epitetul neteda masca genereaza ideea ca toti avem aceeasi soarta in aceasta viata, ca jucam aceeasi piesa de la crearea noastra Alte masti, aceeasi piesa,/Alte guri, aceeasi gama (M. Eminescu), existenta noastra este lipsita de relief, mediocra as putea spune, nu se deosebeste cu nimic de cea a oamenilor ce au trait cu un deceniu sau un secol in urma. La fel ca ei alergam dupa bogatii, dupa o viata frumoasa traita in lux, prin tot felul de desftari trupesti. Autorul utilizeaza enumeratii precum nici marmura, nici bronz nu afla-n timp ragaz.../vis, faima faptei mari se spulbera de-ndata cu intentia de atrage atentia asupra acestor lucruri efemere dupa care ne epuizam seva vietii, dar care de fapt nu sint decit nimicnicii, vint, colb si umbra rece.... Existenta omului este asemanata cu floarea de pe cimp, care-a-nflorit si trece. Sintem sortiti sa ne nastem, sa trecem prin aceasta lume, lisind ceva urme in urma noastra sau pur si simplu sa fim o parte decorativa a acestui univers pentru o scurta perioada de timp, ca mai apoi sa ne stingem intr-un regretabil apus al vietii. In ultimul vers al poeziei Dar nici un om nu vrea, ce-i vesnic , sa priveasca autorul face o generalizare a tuturor versurilor conprimindu-le in ideea ca fiinta umana refuza sa-si indrepte privirea si sufletul spre lucrurile care iti pot asigura o viata vesnica, acestea fiind, precum am mentionat mai sus: iubirea, adevarul, compatimirea, respectul. Aceste valori general umane ne vor ridica sufletul deasupra timpului si-l vor face sa de-a pururi vesnic. Pentru ca numai ele de la inceputul tuturor inceputurilor au reusit sa strabata zidurile timpului si sa gustam si noi din licoarea lor. Orice muritor macar o data in viata a iubit, macar o data in viata a compatimit, insa asta nu a fost de ajuns caci

idealurile desarte pun stapinire pe inima si cugetul nostru. Isus Hristos nu a ridicat temple, nu a avut bogatii, dar dragostea lui, jertfa pe care a adus-o pentru poporul sau i-au cioplit un sacru chip in inima timpului. P Poezia are o masura de 12 silabe, cu o cezura la mijloc, si versul de 6 picioare iambice,care da glas unor sentimente puternice in legatura cu desertaciunea lumii: Ce as-tazi ba-te-n piept,/ca mii-ne-i scrum si gaz. Rima din primele doua strofe ale poeziei este imbratisata,fiind structurata dupa schema abba. Ce azi e plin de fast,/cu-rind e stri-ca-ciu-ne. a : Ce as-tazi ba-te-n piept,/ca mii-ne-i scrum si gaz : b Nici marmura,nici bronz nu afla-n timp ragaz. b Azzi stelele-ti surid, iar miine-ncep sa tune. a Rima este feminina, accentul cazind pe penultima silaba a cuvintului desertacune, pasne, stricacune, tne . Tema acestei poezii este ideea desertaciunii si efemeritatii bunurilor lumesti ca putere, bogatie, succes, dragoste placere, fericire ,pe care si le doreste omul pe pamint si care de fapt nu sunt decit nimicnicii, vint, colb si umbra rece. Ideea poeziei consta in incapacitatea oamenilor de a aprecia ceea are cu adevarat de valoare si e demn de urmat in aceasta viata, de ceea ce este mai putin meritoriu. n opinia mea , poezia Desertaciunea lumii prezint ntr-o maniera plastica o meditaie asupra acelor lucruri care au o valoare mai putin semnificativa in timp, comparativ cu valorile umane. Ceea ce m determin s fac aceast afirmaie, este n primul rnd prezena unui numr mare de cuvinte din cmpul lexical al al desertaciunii, cum ar fi praf, stricaciune, scrum, gaz, spulbera, nimicnicii, vint, colb, umbre reci, trece. n concluzie, putem afirma c aceast poezie incearca sa treazeasca in noi , printr-un limbaj sugestiv acea constiinta amortita de patima pentru lucrurile materiale, pentru lucruri care intr-un moment vor disparea, in locul lor raminind doar un izlaz. Prin aceasta poezie autorul ne indeamna sa contemplam asupra rolului nostru in viata si asupra lucrurilor vesnice.