Ion Barbu

Ion Barbu se naste pe 19 martie 1895, ca fiu al unui magistrat.

Anii de scoala dovedesc inclinatia sa spre matematica, iar inclinatia
spre poezie este o ambitie pentru a dovedi prietenul sau, Tudor
Vianu, ca poate sa faca si literatura.
Moare pe 11 august 1961, in Bucuresti, si postum opera literara
ii va fi reeditata de mai multe ori, impunandu-se ca un poet valoros al
literaturii nationale prin volume de poezii precum: Dupa melci(1921),
Joc secund(1930), Ochean(1966), Pagini de proza(1968).
In definirea poeticii sale, scriitorul se concentreaza spre latura
ermetismului.Acest concept este un termen derivat din cuvantul
francez hermetisme si numele zeului grec Hermes. In cadrul poeziei
moderniste este socotit si ermetismul ca o tendinta manifestata in
creatia unor poeti, caracteristica prin folosirea unui stil obscur, greu
de inteles, poetii ermetici imperechind adesea cuvintele intr-un chip
neasteptat, ilogic.
In privinta modificarii continutului,se poate observa atitudinea
sa exprimata direct: oricat ar parea de contradictorii acesti doi
termeni la prima vedere exista undeva, in domeniul inalt al
geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia(...) Pentru
mine poezia este o prelungire a geometriei, asa ca, ramanand poet,
n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei. Asadar, poezia
promovata de el este declansata de contemplarea lumii in totalitatea
ei, dar si de dorinta de comunicare cu Universul, in ce are el in
esenta.
In ceea ce priveste forma, in cazul poeziei se poate aminti ca
starea extazica trece prin individul-poet, si astfel nu poate iesi din
spectrul ei. Poezia lui Barbu este aspiratie spre ceva himeric si nu
atinge perfectiunea visata. Poezia este valul de aparitii de incantare,
care dezvaluie adevaruri ascunse ochiului obisnuit. El descopera ca
poezia este o valoare relativa si o considera valoare minora. Ea
exprima o conditie tragica, iar poezia lui Ion Barbu este o permanenta
dorinta de ridicare fara sa stii care este tinta spre care aspira, insa
experientele poetice pe care le exerseaza sunt spectaculoase.
In Dupa melci el gaseste un limbaj ingenuu care, artistic
vorbind, constituie inceputul adevarat al operei. Limbajul nu se pierde

pe sine in masa senzatiilor. El formeaza un loc de trecere, de

mediere, un focar asezat intre senzatii si ceea ce s-ar putea numi
referinta ontologica.
Poezia Dupa melci aduce in centrul atentiei melcul. Acesta ar
putea semnifica inconstientul, ceea ce nu a fost inca gandit, reflectat,
cu atat mai mult cu cat, cum a remarcat Vianu, pentru teoria
freudiana el este purtatorul unui simbolism sexual. Ipoteza nu este
deloc fantezista, daca tinem seama de curiozitatea duioasa a
baiatului pentru vietatea ascunsa, care il atrage in chip obscur, asa
cum reiese din versurile: Prin lastuni si vrejuri crude/ S-ar putea sa
dau de el/ Melcul prost,incetinel.../ In ungher adanc un gand/ Imi
soptea ca melcul bland/ Din mormant de foi pe-aproape/ Cheama
Omul sa-l dezgroape. De asemenea,curiozitatea baiatului este
marcata si de somnolenta dulce din coliba transpusa intr-o incantatie
copilareasca: Iar acum cand focu-i stins/ Hornul nins/Am fi doi salegem pene/Si alene/Sa chemam pe mosul Ene/Din poiene....
Creatia scriitorului se poate clasifica avand in vedere faptul ca,
similar constructiei geometrice, poezia este pentru Barbu o anumita
simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta, asa
cum afirma Ioana Em. Petrescu:o pozitie a geometriei, fizica
inseamna pentru Barbu o pozitie dintre constructia intelectuala si
constrangerile datului empiric. Acestei opozitii ii corespunde in ordine
literara raportul dintre poezia inteleasa ca model al lumii, act de
narcisism, reflectand figura spiritului nostru si poezia mimetica.
Lirismul absolut folosit de Barbu se opune poeticii
expresive,romantice si postromantice.
Se mai poate retine faptul ca pentru scriitorul Ion Barbu
cunoasterea neimpartita semnifica intrepatrunderea subiectului cu
obiectul in totalitatea sa nedivizata, contopirea si nu separarea lor. Ca
in ritualurile initiatice ale vechilor mistere, poezia este cunoastere prin
contopire, prin spatiul ei, si nu abordare mediata rational.