Sunteți pe pagina 1din 25

Renaşterea

Este denumirea curentului de înnoire socială şi culturală, care a apărut în Europa,


la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin
redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

Umanismul
Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două
semnificaţii:

o Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în
special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop
în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi
moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea
de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar
fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine.
Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun,
sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.

o Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care
s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este
marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale
modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.
A început în Italia şi s-a răspândit în Europa occidentală. În această
perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice,
economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la
societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală
a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de
economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice, a
început să se destrame. În decursul Renaşterii, un rol determinant l-
au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi spre clasicismul greco-
roman.

Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a fost folosită


pentru prima data la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi de către
istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul
elveţian Jacob Burckhardt, în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur
der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii în Italia", 1860).
Acesta din urmă a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento),
perioada cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest
timp, omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă
perioadă de anihilare filozofică a personalităţii.
Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a
reprezentat trezirea la viaţă a antichităţii şi, în parte, a culturii
bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi
al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi
înnoi tradiţiile Imperiului roman.
Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se
numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare",
păstrat la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte
de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum şi
Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano
Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma.
Prezenţa învăţatului Alcuin (lat.: Alcuinus) la curtea imperială a
stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca
limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria
culturală a lumii apusene.
Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi
arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002), sub
influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei
"Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenţe s-au
exercitat mai ales în ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în
arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn).

Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea


asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă
pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas şi
descoperă, astfel, America. În acelaşi an, la 2 ianuarie, prin
cucerirea Granadei de către regii Castilliei din Spania
("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominaţie -
ultimul bastion al prezenţei arabe în Peninsula Iberică. În
1497, Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând
în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africii.
Prin expediţia întreprinsă de Magellan, între 1519-1522,
dispar şi ultimele îndoieli asupra formei sferice a pământului.
Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La
Divina Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri
(1265-1321), sonetele şi scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-
1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în
volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din
antichitate - epopeea, satira, epigrama, biografia - şi se creează
genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella).

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul


secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai
însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară -
caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din
Florenţa (1436). Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin
realizarea porţilor de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite, mai
târziu, de către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466),
prin stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre cele mai importante
opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în
timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte.
Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din
Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa. În
pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337)
- frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce
la Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca
"Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria delle
Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează
la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină
semnul distinctiv al oraşului Florenţa.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea
papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor
proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului.
Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după
planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela
Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul
Sus: Cina cea de Taină ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520)
Jos: Doamna cu hermina decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul
ambele Leonardo da
Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din
Vinci Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat
reprezentant al Renaşterii în Veneţia. El pictează şi
pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al
curţii regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această
perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea
mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat
principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica
San Giovanni Evangelista).
În arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe:
O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de expresie
ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de
apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui Donato
Bramante, şi se răspândeşte în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de
construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele,
preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.),
la care se adaugă cupolele (Domul din Florenţa, Bazilica Sfântul Petru din
Roma). Faţadele sunt concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine.
Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi aparţin păturii cultivate a societăţii.

A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele


antice cu tradiţiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale
combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente şi arabescuri (în Spania).
Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi. Exemple: în Franţa, aripa de vest a
palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania,
castelul din Heidelberg şi primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.
Muzica din timpul Renaşterii corespunde "vârstei de aur" a
polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele",
"motettele", madrigalul şi cântecele cu acompaniament
instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt
scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511),
în care prezintă şi susţine tendinţele înnoitoare în muzică.
Unul din cei mai importanţi compozitori ai acestei epoci este
Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), care cu a sa "Missa
de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se
stabilesc contacte între muzicienii de diverse naţionalităţi,
centrul de atracţie fiind, şi în acest domeniu, Italia. Astfel
compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este
cel mai important reprezentant al şcolli de muzică din Roma, în
timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die
Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) şi
Claudio Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică şi
se face trecerea către genul muzicii de operă.
Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalităţi
ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui
Francisc I şi participanţi la proiectarea decorării palatului din
Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr
benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et
Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) şi "Vie inestimable du
grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul
perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560)
redactează manifestul "Pleiadei", intitulat "Défense et illustration de la
langue française".
Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-
1441) este considerat întemeietorul picturii
Renaşterei în Flandra şi în Olanda. Rogier van
der Weyden (1400-1464) călătoreşte în Italia,
unde este foarte preţuit, influenţând prin
lucrările sale şcoala de pictură din Ferrara. În
tripticul "Grădina plăcerilor", Hieronymus
Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră
fantastică păcatele omeneşti, într-o lume
imaginară, supranaturală. Alţi pictori din
această perioadă sunt: Hans Memling (1433-
1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van
der Goes (1440-1482). Printre manierişti se
numără Bernard van Orley (1488-1541) şi Jan
van Scorel (1495-1562). Erasmus din
Rotterdam (1466-1536), cel mai important
reprezentant al umanismului de anvergură
europeană, îşi redactează majoritatea
scrierilor în limba latină.
Arta germană era orientată, în special, spre tradiţiile
stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează peisaje
sub influenţa artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer
(1471-1528), pictor, desenator şi gravor, se realizează
legătura cu arta Renaşterii, după modelul celei italiene.
Ciclurile de gravuri în lemn, "Patimile" şi "Viaţa Mariei", sunt
cunoscute în întreaga Europă. În special compoziţia sa "Cei
patru Apostoli" (1526) arată ataşamentul la eleganţa picturii
italiene şi forţa sa de exprimare. Dürer întreprinde călătorii
în Italia şi în Ţările de Jos şi întreţine strânse legături cu
artiştii epocii. Contemporanul său, Matthias Grünewald
(1480-1528), pictează încă în stilul evului mediu.
 Spania, abia eliberată de sub dominaţia
maură, se ataşează cu întârziere
Renaşterii europene. În secolul al XVI-
lea, pictorul oficial al curţii regale
spaniole este Tiziano, deşi el,
personal, nu a fost niciodată în Spania.
Alonso Berruguete (1450-1504), cel
mai important pictor spaniol din
această perioadă, lucrează în special în
Valladolid. Reprezentant al
manierismului tardiv este El Greco
(1541-1614), un discipol al lui
Tintoretto. În jurul anului 1560 se
construieşte palatul "El Escorial" în
apropiere de Madrid, important centru
al Renaşterii spaniole.
Încă înainte de epoca Renaşterii, Anglia a cunoscut o
literatură înfloritoare, reprezentată prin:
 Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei
engleze"; (John Dryden), autor, printre altele, al "Povestirilor din
Canterbury" (The Canterbury Tales).
 William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers
Plowman".
 Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din
literatura engleză, bazat pe legenda regelui Arthur şi a "Cavalerilor
Mesei Rotunde".
Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaştere
engleză" se înţelege mişcarea culturală şi artistică din Anglia de la
începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea,
perioadă paşnică de dezvoltare după sfârşitul Războiului de 100
de ani şi al Războiului celor două roze. Această perioadă
include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este
denumită "Epoca Elisabetană".
Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea
culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio
schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii.
Referindu-ne, însă, la numărul restrâns al personalităţilor în diferite
domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi
spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al
Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin
înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al
frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu
posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi
ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură
orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi
plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor,
colindă - fără dificultate - filosofia şi literatura, înlocuieşte legile
morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este, în primul rând, un
umanist cu larg spirit de toleranţă.
În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei
singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri
contrare, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie
anihila
Ca orice mişcare socio-culturală, şi Renaşterea, după o perioadă de apogeu, cunoaşte un declin,
în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai bun caz, lucrări de imitaţie.
Declinul Renaşterii a fost favorizat şi accelerat de două împrejurări:
o Decăderea politică şi economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea,
bântuită de războaie nesfârşite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de
către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii şi prestigiului
papalităţii, la decăderea oraşelor-state, ca Florenţa şi Milano. Descoperirea unui nou drum spre
India, prin înconjurul Capului Bunei Speranţe, slăbeşte substanţial situaţia economică a Veneţiei
şi Genovei.
o Ca reacţie la Reforma religioasă iniţiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie
Contrareforma şi tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de graţie împotriva libertăţii de
gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuieşte o listă a cărţilor interzise,
considerate eretice în cazul că vin în contradicţie cu dogmele bisericeşti ("Index librorum
prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-şi abjure public convingerea asupra rotaţiei
pământului în jurul soarelui, nu fără a şopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful
Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui
univers închis, reprezintă un umanism panteist şi va fi ars pe rug ca eretic, în urma sentinţei
tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominaţia lui Jean Calvin, teologul şi medicul spaniol
Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi,
sfârşeşte în acelaşi fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renaşterii nu pot fi însă înăbuşite, ele sunt apărate de oameni curajoşi ca Erasmus din
Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza
(1632-1677), care îşi propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator şi
purtător de bucuria pe care o dă cunoaşterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renaşterii
sub forma iluminismului francez.
 Istoric
 Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec
din secolul al V-lea î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor".
Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în scrierile lui Cicero, în care omul ocupă
un loc aparte printre alte vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre
"humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în
facultăţile de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care îşi
au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie. În secolul al
XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile" (studia humanitatis),
înţelegându-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai
Renaşterii, noţiunea de "humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi
însemna acea cultură care, desăvârşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn
de acest nume. Cuvântul "Umanism" în înţelesul actual apare mult mai târziu, şi
anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer
În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului
modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui
Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea
Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de
învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei
manuscrise în limba lor de origine. Literaţii italieni, ca
Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni
Aurispa, învaţă limba greacă veche şi traduc în italiană
operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este
redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio
Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană
operele scriitorilor romani.
Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda.
Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor,
se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează
schimburile culturale.
Johannes Reuchlin se opune împăratului
Maximilian I, care voia să interzică scrierile în
limba ebraică, cu excepţia Bibliei. Reuchlin
afirmă că textele interzise fac parte din
patrimoniul cultural al omenirii. În Germania,
umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin
Luther. Discipolul său, umanistul Philipp
Melanchton, profesor de Filologie la
Universitatea din Wittenberg, redactează prima
formulare ştiinţifică a principiilor Reformei în
lucrarea "Loci communes rerum theologicarum"
(1521), iar în 1540 redactează "Confesiunea de
la Augsburg". El dorea ca răspândirea
Protestantismului să se realizeze cu mijloace
paşnice şi s-a străduit să păstreze unitatea
Bisericii apusene.
Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez, este
unul din cei mai eminenţi umanişti din perioada Renaşterii şi
Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul
european conştient" (Stefan Zweig). Prin poziţia lui critică
faţă de Biserica Catolică, este considerat precursor al
reformei religioase, deşi el însuşi nu a aderat la
protestantism, preconizând în mod conştient spiritul de
toleranţă religioasă

În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală


de istorie a ideilor politice ("Utopia", 1516), devine cancelar
al regelui Henric VIII, dar - opunându-se reformei religioase
a acestuia - cade în disgraţie şi este executat.


În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii
italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre
aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel
circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage.
Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea
de contact şi cunoaşterea curentelor culturale aflate
acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège
des lecteurs royaux, unde se predau limbile clasice
greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques
Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea
inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care
influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau
Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea
permite omului să se elibereze de ideile preconcepute.
François Rabelais întruchipează perfect modelul
umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm
pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice,
ideal filozofic al timpului său.
Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe
supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu
şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar
compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu
ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt
necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist"
(britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că
acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau
nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se
preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul
singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii
diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu
există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente
unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii
ateilor sunt umaniste.
Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să
găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie,
misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu
aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca
oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii
nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda
ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem
şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor.
De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui
şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor
interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască
dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar
localizată.
Umanismul include o atitudine optimistă faţă de
capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura
umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare
persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor
umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai
mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea
potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul
celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană;
îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a
face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună
pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă
suferind pentru a fi răsplătiţi după.
Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa
secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi se
găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy
sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie autorilor antici,
preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se
studiază totuşi scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că
experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri.
Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii
amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de
supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe",
1532). Ei apelează la popor să participe la viaţa publică.
Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând
instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai
umani.
În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe
primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.