Sunteți pe pagina 1din 4

Doamna Ruxanda

Fiind o nuvela , opera literara “Alexandru Lapusneanul “ are un numar relativ redus de personaje fata de roman , dar mai multe decat
schita , iar accentual cade pe caracterizarea personajului principal .

Cu toate acestea o prezenta remarcabila o face si Doamna Ruxanda , sotia personajului principal . Ea apare ca personaj secundar si
este fiica , sora si sotie de domn , simbolizand frumusetea , bunatatea , iertarea si intelegerea .

Direct , prin descriere , autorul ii evidentiaza mai intai vestimentatia aleasa si frumusetea ei vestita , realizandu-i portretul fizic : “
Peste zobonul de stofa aurita , purta un benisel de felendras albastru , blanit cu samur , a carei manece atarnau dinapoi ; era inchisa cu
un colan de aur , ce se incheia cu mari paftalme de matostat , impregiurate cu petre scumpe , iar pe gurmanjii ei atarna o salba cu
multe siruri de margaritar . Silicul de samur , pus cam intr-o parte , era impdobit cu un surguci alb si sprijinit cu o floare mare de
smaragde . Parul ei , dupa moda de atuncea se imparteaaa despletit pr umerii si pe spatele sale . Figura ei avea acea frumusete , care
facea odinioara vestite pe femeile din Romania .”

Imbracaminta si tinuta ei degaja somptuozitate , fiind la inaltimea rangului sau domnesc .

Iubitoare si supusa isi apreciaza sotul caruia ii adreseaza cuvinte pline de afectiune si respect : “ bunul meu domn “ , “ viteazul meu
sot “ , “ maria ta este puternic “.

Fire sensibila , nu suporta violentele si este hotarata sa impiedice pe Lapusneanul de la noi crime , aducandu-i diverse argumente : “
Ce-ti lipseste mariei tale ? N-ai cu nime razboi ; tara e linistita si supusa . Judeca ca dupa viata este si moarte, si ca maria-ta esti
muritor si ai sa dai sama ! “

Indarjita in hotararea ei , nu cedeaza nici atunci cand voievodul se manie si devine impulsive , si insista cu orice risc , exprimandu-si
energic dorinta .

Principalul procedeu de caracterizare a ei , folosit de autor , este antiteza cu Lapusneanul . Daca acesta este dur , titanic , crud ,
ipocrit , impulsive , doamna Ruxanda este o fire angelica , suava , delicata , sensibila , sincera si supusa .

Antitezei i se adauga caracterizarea directa prin descriere , cu ajutorul careia autorul ii realizeaza portretul fizic , insistand asupra
vestimentatiei si frumusetii . Domnita Ruxanda este raportata , totodata , si la celelalte personaje , in afara de Lapusneanul . Ea
reactioneaza , astfel , in functie de amenintarea jupanesei cu cinci copii si a indemnurilor lui Spancioc si ale mitropolitului Teofan .
Tot indirect sunt evidentiate insusirilesale prin intermediul dialogului , care-i releva si starile sufletesti si atitudinea in functie de
imprejurari si de interlocutor . Prima nuvela istorica din literatura romana, "Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi
(1808-1868), apare la 30 ianuarie 1840, in primul numar al revistei "Dacia literara", inscriindu-se intr-una dintre directiile imprimate
de programul acesteia, "Introductie", conceput de Mihail Kogalniceanu si anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru
crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspira, in principal, din cronica lui Grigore Ureche, "Letopisetul Tarii Moldovei", ce ilustreaza
perioada cuprinsa între anii 1359 si 1594. Tema nuvelei ilustreaza evocarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei si anume
cea de a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).

Doamna Ruxanda, personaj secundar al nuvelei istorice "Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi, este sotia domnitorului si
fiica "bunului Petru Rares", asadar eroina are atestare istorica. Componenta istorica a eroinei, insusirile exceptionale rezultate din
fictiunea naratorului contureaza un personaj romantic reprezentativ pentru literatura romana. Doamna Ruxanda este inspaimantata de
cruzimile si crimele infaptuite de sotul sau, care ocupase pentru a doua oara tronul Moldovei (1564-1569) cu scopul de a se razbuna pe
boierii tradatori din prima domnie. In conturarea personajului, naratorul apeleaza la antiteza dintre blandetea, delicatetea Doamnei
Ruxanda si cruzimea, violenta sotului sau, domnitorul Alexandru Lapusneanul, procedeu romantic folosit pentru amplificarea emotiei
si intensificarea trairilor naratarului (cititorul caruia i se adreseaza naratorul imaginar pe parcursul discursului sau narativ - n.n.).

Trasaturile morale reies, in mod indirect, din vorbele si atitudinea eroinei. Fire sensibila si miloasa, ea il roaga pe domnitor sa nu mai
verse sange si sa inceteze cu omorurile: "- Vreau sa nu mai versi sange, sa incetezi cu omorul, sa nu mai vad capete taiete, ca sare
inima din mine". Ruxanda este puternic impresionata de cuvintele amenintatoare ale vaduvei unui boier ucis de voda, care o
amenintase, "Ai sa dai sama, doamna!", pentru ca "barbatul tau ne taie parintii, barbatii si fratii". Cu profunda credinta in Dumnezeu,
sotia incearca sa-l convinga dandu-i argumente religioase si explicandu-i ca in fata divinitatii sunt importante cinstea si omenia,
deoarece "cu manastirile nu se rascumpara sangele, ci mai ales ispitesti si infrunti pre Dumnezeu, socotind ca facand biserici il poti
impaca". Zambind, Alexandru-voda ii promite pentru a doua zi "un leac de frica", dar cand o cheama sa-i arate piramida construita din
cele 47 de capete ale boierilor ucisi, Ruxanda lesina la vederea acestei grozavii, spre dezamagirea domnitorului: "Femeia tot femeie
[...], in loc sa se bucure, ea se sperie".

Faţa de Doamna Ruxanda, naratorul are o simpatie vadita, intrucat o caracterizeaza direct printr-un epitet, "gingasa Ruxanda", ce
exprima nobletea si delicatetea ei sufleteasca.

Pentru verosimilitatea istorica a personajului, Costache Negruzzi face o scurta biografie doamnei Ruxanda, cu trimitere directa la
"cronica", ceea ce argumenteaza atestarea istorica a eroinei. Dupa moartea tatalui sau, bunul domnitor Petru Rares, Ruxanda ramasese
orfana la o varsta frageda, sub tutela celor doi frati mai mari, Ilias si Stefan. Urmand la domnie tatalui sau, Ilias se dovedise un
desfranat, ba, mai mult, trecuse la mahomedanism, iar fratele sau, Stefan, ocupand tronul dupa el, se dovedeste chiar mai rau, saracind
tara si fiind un afemeiat nestapanit. Negruzzi citeaza din nou pe cronicar, de aceasta data cu fraza: "Nu haladuia de raul lui nicio
jupaneasa, daca era frumoasa, zice hronicarul in naivitatea sa". Stefan fusese ucis de boieri, iar tanara domnita este harazita lui Joldea,
"pre care ei il alesesera de domn". Adevar istoric este si felul in care Alexandru Lapusneanul se casatoreste cu domnita Ruxanda, care
ramasese singura din intreaga familie. In dorinta de a ocupa tronul Moldovei si ca sa-l misture ca pretendent la mana domnitei
Ruxanda, Lapusneanul ii taiase nasul lui Joldea, din care cauza acesta se retrasese la manastire. Ca sa atraga simpatia poporului prin
memoria "bunului Petru Rares", a carui domnie era inca vie, Lapusneanul "lua el pre fiica lui" de sotie si astfel devine domnitorul
Moldovei.

Destinul doamnei Ruxanda fusese, asadar, dramatic, pentru ca "vazuse murind pre parintii sai, privise pre un frate lepadandu-si
relegea, si pre celalalt ucis". Naratorul o caracterizeaza, in mod direct, printr-un epitet dublu, "trista si tanjitoare", iar prin
comparatia "ca floarea expusa arsitii soarelui, ce nu are nimica s-o umbreasca", sugereaza, indirect, sensibilitatea si sufletul chinuit al
Ruxandei. Casatorita prin viclenie cu Alexandru Lapusneanul, "gingasa Ruxanda" ar fi fost dispusa acum "sa-l iubeasca, daca ar fi
aflat in el cat de putina simtire omeneasca".

Mama iubitoare si sotie devotata, domnita este ingrozita de amenintarile pe care voda le profereaza la adresa ei si a fiului lor, avand
parte de inca o suferinta sfasietoare, pentru ca este silita sa aleaga intre sot si copil, asa cum o indeamna si Spancioc: "alege intre
barbat si intre fiu". Eroina isi strange "cu furie copilul la san", cere sfatul mitropolitului Teofan cu privire la decizia pe care urmeaza
sa o ia si, cu binecuvantarea acestuia, accepta sa puna otrava in pahar si sa-i dea sotului bolnav s-o bea. Dusmanii domnitorului,
Spancioc si Stroici, o silesc sa-l otraveasca motivand ca "viata mariei-tale si a copilului acestui este in primejdie". Ruxanda traieste un
acut conflict interior, stare sugerata, indirect, de narator printr-un epitet dublu, "tremuranda si galbana". Pacatul savarsit o ingrozeste
si, cu lacrimi in ochi, le spune celor doi boieri veniti sa se răzbune pe voda: "- Voi sa dati seama inaintea lui Dumnezeu [...], ca voi m-
ati facut sa fac acest pacat". Probabil ca si acest episod al otravirii lui voda Lapusneanul l-a determinat pe Al.Russo sa-l numeasca pe
Costache Negruzzi "un Dumas al literaturii moldave".

Principalul procedeu artistic de caracterizare a doamnei Ruxanda ramane insa antiteza cu Lapusneanul, prin care naratorul scoate
in relief blandetea si delicatetea femeii in contradictie cu sadismul si inversunarea vindicativa a domnitorului.

In "Istoria literaturii romane", editata de Academia Romana, se afirma ca scriitorul Costache Negruzzi "a adus o contributie esentiala
la procesul de dezvoltare a limbii si literaturii romane din perioada pasoptista", mai ales prin nuvela "Alexandru Lapusneanul" care
"va ramane totdeauna un model perfect de stil, de limba frumoasa de creatie dramatica si de o necontestata originalitate". (Vasile
Alecsandri)

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie 1840,
în primul număr al revistei "Dacia literară", înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, "IntroducţieJ',
conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se
inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, îri timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569), îmbinând adevărul istoric şi ficţiunea auctorială.

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid, fiind organizată în patru capitole, fiecare
purtând un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..."; "Al să dai samă, doamnă!...";
"Capul lui Motoc vrem..."; "De mă voi scula, pre mulţi ani să popesc şi eu...". Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente
literare: clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi tragismul
personajelor, cât şi de scenele cutremurătoare; realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul.

Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-1 trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră
să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a
nuvelei şi focalizarea zero. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente.
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ
este real: Moldova secolului al XVI-lea. Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese
cu buzduganul pe Despot-Vodă.
Alexandru Lăpuşneanul este protagonistul nuvelei, personaj eponim (care dă numele operei-n.w.) şi antierou. încă din expoziţiune,
care are ca motto replica luiLăpuşneanul adresată boierilor - "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." -, se dezvăluie, indirect, caracterul
puternic, hotărârea neclintită a voievodului de a ocupa pentru a doua oară tronul Moldovei. în prima domnie fusese trădat de boieri,
fugise în exil împreună cu doamna Ruxanda şi fiul lor, unde îşi pregătise o armată de zece mii de mercenari ("oaste de strânsură") şi
venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut,
de n-ar fi fost vândut de boieri". Astfel se reliefează conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. împrejurările şi
succesiunea la tron a voievozilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.

Intriga accentuează, indirect, prin cuvintele adresate boierilor, obstinaţia (încăpăţânarea) şi voinţa lui Lăpuşneanul de a se instala pe
tronul Moldovei, având drept scop răzbunarea pe boierii trădători, cărora le răspunde cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu
mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul
îndărăpt".
Desfăşurarea acţiunii completează, în mod indirect, portretul lui Lăpuşneanul, care, la întrebarea'cu ce va sătura el "lăcomia acestor
cete de păgâni?", le răspunde cu o ură imensă, cu o sete de răzbunare nestăpânită şi ameninţare fioroasă: "Cu averile voastre, nu .cu
banii ţăranilor pre eare-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi".
în al doilea episod, cu mottoul "Ai să dai samă, doamnă!...", naratorul omniscient insistă asupra spiritului vindicativ al lui Alexandru
Lăpuşneanul, care-şi revarsă, imediat după instalarea pe tron, răzbunarea cumplită asupra boierilor, cărora le ia averile şi le taie
capetele: "la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere, [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi
el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul".

Vocea auctorială introduce în firul narativ un personaj secundar, pe Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi, prin flash-back,
inserează o scurtă biografie a eroinei, cu trimitere directă la "/ironică", accentuând adevărul istoric. După moartea tatălui său,
voievodul Petru Rareş, Ruxanda rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Hiaş şi Ştefan, care se
dovediseră incapabili să domnească. Tânăra fusese, iniţial, logodită cu boierul Joldea, dar Lăpuşneanul îi tăiase acestuia nasul şi se
căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş", ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Din acest episod istoric reiese,
indirect, viclenia lui Lăpuşneanul, precum şi lipsa oricărui scrupul în ceea ce priveşte mijloacele pe care le practică pentru ocupare a
tronului. Doamna Ruxanda este înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său şi speriată de cuvintele văduvei unui
boier ucis, care o ameninţase "Ai să dai samă, doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii". Ea intră în sala
tronului îmbrăcată "cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi surori de domn", hotărâtă să-şi roage soţul să nu mai verse sânge şi să
înceteze cu omorurile. Din atitudinea Doamnei Ruxanda reiese, indirect, faptul că, deşi "gingaşă", cum o prezintă în mod direct
naratorul, ea moştenise de la "bunul Petru Rareş" dârzenia şi curajul de ă se adresa domnitorului, faţă de care era datoare să manifeste
o atitudine de totală supuşenie şi umilinţă, după moda timpului. Cu acest prilej, naratorul omniscient descrie detaliat straiele domneşti,
pieptănătura, conturând în mod direct un scurt portret, Ruxanda având "acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile
României", însă era "tristă şi tânjitoare". Ea avusese un destin nefericit, îşi "văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate
lepădându-şi religia, şi pre celălalt ucis" şi fusese căsătorită silit, de către "obşte", cu Alexandru-Vodă. Jurase să-1 cinstească şi să i se
supună, ba ar fi putut chiar să-1 iubească, dacă ar fi găsit la el "cât de puţină simţire omenească". Deşi uimit de vizita soţiei sale,
Lăpuşneanul se poartă cu delicateţe, o sărută pe frunte şi o aşază pe genunchii săi ca să afle motivul acestei îndrăzneli. Ruxanda îi
sărută mâna, apoi, cu lacrimi în ochi, îi povesteşte despre văduva boierului ucis care 6 ameninţase şi-1 imploră să oprească
sângeroasele răzbunări, pentru că şi el este muritor şi "ai să dai seamă!". Lăpuşneanul izbucneşte cu mânie şi mâna sa caută pumnalul
la cingătoare, dar îşi stăpâneşte pornirea violentă, gândindu-se, probabil, la ziua când îi va ucide pe toţi boierii la un loc. Cu un zâmbet
perfid, Lăpuşneanul îi promite că de poimâine nU va mai vedea omoruri şi capete tăiate şi că îi va da "un leac de frică". Vodă o
trimite, apoi, să-şi vadă de casă şi de copii, însă o roagă să poruncească mâncăruri alese pentru un ospăţ de a doua zi, când va da
"masă mare boierilor".
Din această scenă se evidenţiază relaţia convenţională, lipsită de sentimente şi de sinceritate dintre Lăpuşneanul şi Ruxanda, ceea ce
argumentează faptul că ei nu constituie un cuplu, ci numai căsătoria şi legile timpului îi obligă să stea alături, unul de altul.
Deşi construită în antiteză caracterială cu Lăpuşneanul, fiind evidente delicateţea, gingăşia, sensibilitatea şi bunătatea Ruxandei, în
contradicţie cu brutalitatea, cruzimea, violenţa şi încrâncenarea domnitorului, femeia dovedeşte forţă lăuntrică şi fermitate în ultimul
episod al nuvelei, ea fiind aleasă de naratorul omniscient să-şi ucide soţul.
La ospăţul oferit de Lăpuşneanul ca prilej de împăcare, au sosit patruzeci şi şapte de boieri care, la un semn al domnitorului, au fost
măcelăriţi de mercenarii aflaţi în spatele mesenilor. Privind masacrul, Vodă râde satisfăcut şi, cu un cinism şi o cruzime ieşite din
comun, pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, "după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de
"patruzeci şi şepte căpăţăne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare". Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i
dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea dispreţuitoare a domnitorului: "Femeia tot
femeie [...], în loc să se bucure, ea se sparie". Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice ale celor doi soţi, pe de o parte
sensibilitatea şi bunătatea doamnei, iar pe de altă parte cruzimea şi spiritul vindicativ care dirijează toată energia domnitorului.

Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto cuvintele lui Lăpuşneanul, "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi
eu.:.". Timp de patru ani Alexandru îşi respectă promisiunea făcută soţiei şi nu mai ucide niciun boier, dar, fire violentă şi plină de
venin, născoeeşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe cârea avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că
nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia.
Retras în cetatea Hotinului, Vodă se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile
înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său,
Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, "crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn al
Moldovei.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanul se înfurie cumplit, îşi pierde complet
controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să
popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei". Limbajul protagonistului accentuează violenţa şi
ura sa nepotolită, chiar şi după toate crimele înfăptuite. Lipsit de credinţă creştină, îl jigneşte pe mitropolit spunându-i "boaită
făţarnică" şi-1 ameninţă cu duşmănie: "eu [...] te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc". îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul,
Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1
caracterizează direct'-"crud şi cumplit", încurajând-o discret cu binecuvântarea: "Dumnezeu să-1 ierte, şi să te ierte şi pre tine".
Ruxanda umple un pahar de argint cu apă şi, mai mult silită de boieri, toarnă otrava, intră în camera bolnavului şi-i dă să bea, apoi are
puternice mustrări de conştiinţă, fiindu-i teamă de pedeapsa divină: "Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând, că voi
m-aţi făcut să fac acest păcat". Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la
suferinţele lui Vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul paharului", spunându-i
cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî". Naratorul obiectiv şi omniscient descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale
domnitorului care "se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră", până
când, în sfârşit, 'îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în istoria Moldovei", a fost
înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale".

Cele două personaje, Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda, formează un cuplu romantic, fiind construite prin antiteză şi având
totodată caractere excepţionale ce acţionează în situaţii ieşite din comun. Ca antierou, Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran, crud,
cu voinţă puternică şi spirit vindicativ, care omoară cu plăcere, are o satisfacţie profundă la vederea piramidei formate din" patruzeci
şi şapte de capete ale boierilor şi băgase groaza în toţi, deoarece scotea ochi, ciuntea şi tăia mâini. "Gingaşa Ruxanda", înzestrată cu
trăsături pozitive, cu descendenţă voievodală şi un destin nefericit, este evlavioasă, sensibilă, blândă, toate aceste definind-o ca
personaj romantic.
Proza narativă "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică deoarece cuprinde-numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul
istoric, preluat de Costache Negruzzi din "Letopiseţul Ţării Moldovei" scris de Grigore Ureche, document pus la dispoziţia scriitorilor
paşoptişti de către Mihail Kogălniceanu, ca izvor de inspiraţie pentru o literatură română originală.
Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei "Alexandru Lăpuşneanul" de Coşţache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta
"ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate
închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice
şi intuiţie realistă".