Preocuparea omului pentru cunoaterea de sine este una permanent .

Discipline precum
biologia,istoria, sociologia au ca obiect de cercetare fie corpul uman, fie evoluia omului de-a
lungul timpului, fie existena omului nsocietate. ns toate aceste discipline ofer puncte de
vedere limitate, ntruct au n vedere trsturi particulare ale omului. Deaceea, era necesar o
cunoatere general a fiinei umane. Filosofia va ncerca s ofere o perspectiv de ansamblu
asupraproblematicii ridicate de existena omului. Ce este omul? n ce const natura uman ?
Dac existena are sens? sunt ntrebri lacare filosofia ncearc s rspund . Prima interogaie ce este omul? - este o interogaie asupra esenei omului: oare exist o trstur care este
specific doar omului? Exist o natur , o esen prin care omul se deosebete de regnul
animal sauvegetal? Interogaiile despre sensul vieii sunt legate de cele despre natura uman .
Ceea ce confer sens existen ei nu este oareacea trstur care ne caracterizeaz n mod
propriu? Filosofia nu ofer rspunsuri ultime pentru aceste interogaii. Filosofia menine ns ,
interesul permanent n cunoaterea de sine a omului.
Orice conceptie filosofica isi propune o interpretare a Existentei, a naturii acesteia, pornind de
la anumite enunturi privilegiate sau principii. In acelasi timp, implicit sau explicit, formuleaza
anumite teze prin care clarifica statutul existential specific omului si umanului. De fapt, in
viziune traditionala, ontologia umanului apare ca o particularizare a ontologiei generale, deci ca
o aplicatie si exemplificare a teoriei filosofice generale asupra existentei. Problema structurii
ireductibile a conditiei umane constituie pivotul oricarei incercari de explicare globala a
existentei insesi. Asadar, discursul filosofic vorbeste intotdeauna despre om, chiar atunci cand se
refera la natura, lucruri, univers. Prin "conditia umana" trebuie sa intelegem "nu numai conditia
unei fiinte economice si politice care lupta alaturi de semenii sai pentru libertatea sa sociala si
politica si pentru apararea demnitatii sale, ci intelegem mai cu seama conditia omului fiinta
spirituala, creator de valori spirituale si capabil sa transforme cu ajutorul acestora realitatea ce-l
priveste, s-o umanizeze, transfigurand-o". Nu este intamplator faptul ca in centrul reflectiei
filosofice se afla "caracterul absolut problematic al vietii spirituale", "caracterul de aventura si
miracol pe care-l arata civilizatia si valorile ei", "sentimentul de constanta si iremediabila
nesiguranta in ce priveste destinul nostru ca fiinte cu anumite nevoi spirituale". Aceste
determinatii tragice ale conditiei umane sunt deduse din (si fundamentate prin) constitutia
esentiala a realitatii.
Teoriile despre natura umana incearca sa identifice setul de trasaturi prin care noi oamenii ne
deosebim atat de obiecte, cat si de celelalte vietuitoare, pentru a arata in ce consta deosebirea
dintre oameni si lucrurio, pe de o parte, si dintre oameni si celelalte vietuitoasre, gandirea

filosofica nu putea sa ignore raporturile mentionate mai sus, dar si raporturile omului cu ceilalti
semeni, cu societatea in general.
Conceptiile filosofice asupra naturii umane sustin ca omul din natura este o fiinta
sociala sau sustin ca, originar omul a trait intr-o stare de natura si a dobandit sociabilitatea la un
anumit moment dat al existentei sale prin incheierea unui contract social cu semenii. Inca din
cele mai vechi timpuri, s-a considerat ca omul, prin natura sa, este o fiinta sociala dotata cu grai
articulat si stari morale prin simitrea binelui si a raului a dreptului si a nedreptului .In cadrul
filozofiei traditionale, problema omului a fost inteleasa in principal ca problema a definirii lui.
Se aprecia ca o definitie ar permite identificarea unei naturi sau esente umane, respectiv a unui
set de trasaturi esentiale.
Aristotel considera ca omul se manifesta in calitatea sa de fiinta diferita, conform esentei sale
ca fiinta sociala.
Rene Descartes, fondatorul rationalismului clasic, aprecia ca omul trebuie definit din
perspectiva dualitatii sale ca trup si suflet deopotriva, dar si a esentei sale, care este cugetarea.
Daviel Hume considera ca inainte de a fi fiinta rational, omul este o fiinta sensibila, el se
manifesta ca fiinta empirica, dotata cu afectivitate si vointa.
Pentru Immanuel Kant, omul este o persoana condusa de moralitate si etica profesionala.
Pentru Jean-Paul Sartre omul nu este, ci devine.
Pentru Lucian Blaga omul este eminamente subiectul creator in univers : prin experienta
fundamentala a culturii, el se plaseaza ontologic in spatiul existentei intr-un mister si pentru
revelare.
In opera Geneza metaforei si sensul culturii Blaga arata ca omul nu este pur si simplu un
animal inzestrat cu inteligenta, tot asa cum o statuie nu este un bloc de piatra cizelata. El il
critica pe Bergson, spunand ca acesta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un
simplu mestesugar, iar nu un creator.
Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal, sustinand ca destinul omului e intrun mister. Nota caracteristica a omului este creatia. Animalul produce uneori locasuri sau
unelte, dar aceste acte nu sunt creatoare. Omul insa este capturat de un destin creator, intr-un
sens cu adevarat minunat.
Pentru Blaise Pascal, omul este un lucru de mijloc intre nimic si tot. El este ceva, o fiinta cu
totul aparte a carei natura nu se lasa usor dezvaluita si a carei conditie este determinata de
pacatul originar. Datorita acestuia, omul a ajuns sa fie prins intre setea si imposibilitatea de a-l
cunoaste pe Dumnezeu, intre cautarea continua a fericirii si nefericirea lui aproape iremediabila,
in conditiile unui razboi permanent intre ratiune si pasiune.
Omul este preocupat de gsirea unor adevruri eseniale i universale, dar n permanen se
evideniaz neputina sa n faa marilor mistere ale lumii. O constrngere ar putea fi exercitat,
pe de-o parte, chiar de om, n ncercarea de a fugi de necunoscut i de a se ascunde de cea mai

mare team a sa n spaiul securizant al divinitii. Dar chiar i atunci cnd eliminm aceast
posibilitate, tot se observ ca adevrul absolut este inaccesibil. S-ar putea ca nici mcar tiina,
prin rigurozitatea sa, s nu ofere un rspuns satisfctor, ns nu exist alt metod de a trata
problemele ntr-un mod obiectiv. Nu trebuie s lsm scepticismul i indiferena s ngroape
setea de cunoatere, ns pn nu obinem un rspuns pertinent i universal valabil care s pun
capt problemei ontologice, suntem nevoii s ne mpcm cu ideea c cea mai drastic metod
prin care ne este limitat cunoaterea este acceptarea faptului c lumea nu cunoate limite. Vom
distruge barierele doar atunci cnd vom ngrdi infinitul.