Rugaciunea cea din Ghetsimani a lui Hristos este, fara indoiala, cea

mai inalta dintre toate rugaciunile, dupa vrednicia sa launtrica si dupa

puterea sa rascumparatoare a lumii. In acelasi timp este una dintre cele
mai nepretuite descoperiri despre Dumnezeu si despre Om. Adusa lui
Dumnezeu-Tatal in Duhul Dumnezeiestii iubiri, ea, ca Lumina ce niciodata
nu se imputineaza, vecinic ramane lucratoare in fiintarea lumii. Ca fapt
istoric, ea nu a durat mult; insa ca act duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu
ea a inceput mai nainte de intemeierea lumii (cf. 1 Pt. 1:20) si nu inceteaza
pana in ziua de azi. Prezenta puterii ei o simtim in ceasurile
rugaciunii pentru lumea intreaga si cu precadere in vremea savarsirii
Liturghiei. Sfintenia ei si maretia ei atrag inima celor ce au pazit in sine
chipul Dumnezeului celui Viu.
In aceasta rugaciune Domnul a cuprins tot ce s-a petrecut din clipa
ivirii in viata a Intaiului Adam si pana la ultimul om ce va din femeie
sa se nasca. Astfel suntem invatati a gandi in Biserica noastra (cf. Io. 1:29;
1 Io. 2:2). Lipsiti fiind de experienta fiintiala a unei asemenea iubiri, suntem
neputinciosi a patrunde energia sa nebiruita ce sfinteste de-a lungul
veacurilor pe tot omul care inseteaza a primi acest dar. Cerul si
Pamantul vor trece, insa lucrul savarsit de Hristos (cf. Io. 17:4) nu va
trece (cf. Mt. 24:35). Aceasta rugaciune va intra ca si cuprins esential al
netacutei slavoslovii din ceruri. Ea nu inceteaza a incanta duhul nostru, a
naste in noi dorirea de a raspunde cu aceeasi deplina dragoste pana
in sfarsit, si in acest veac, si in cel ce ca sa vie.
Lumea intreaga in caderea sa, se judeca cu Dumnezeu, invinuindu-L
pentru suferintele sale. Se judeca patimas in neputinta ei, urmarea caderii
de la dragostea Lui. O cunosc si prin mine insumi. Insa Iisus-Dumnezeul
cel dintru inceput, in Ghetsimani si pe Golgotha a indreptatit pe
Dumnezeu-Facatorul; iar Omul Hristos Iisus (1 Tim. 2:5),tot acolo
indreptateste inaintea judecatii lui Dumnezeu-Tatal, si Omulomenirea.

Pentru oameni: Daca Dumnezeu este asa cum L-a aratat Hristos, atunci I Se
cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea in toate veacurile. Pentru
Dumnezeu-Tatal: Daca Omul este asa cum a fost Hristos, atunci Tatal Il
primeste ca deopotriva cu El: Ii da scaunul de-a dreapta Sa in ceruri, mai
presus decat toata incepatoria, si stapania, si domnia, si decat tot numele ce
se numeste nu numai in veacul acesta, ci si in cel ce va sa fie (cf. Ef. 1:2021).
Dragostea lui Hristos, biruitoare in vecinicie, in planul Pamantului se
supune celor mai grele incercari. Nimeni a suferit vreodata ca
El. Adancul

chinului

fiecaruia. Intre

este

oameni

in
este

stransa
cu

legatura

putinta

cu

masura

diferenta

ce

subtirimii
o

vedem

intre rinocer si vierme: loveste pe primul puternic cu pumnul, si el

nici nu va simti lovitura; insa de-abia te atingi de viermisor, si el se si
zvarcoleste cu tot trupul de durere. Auzul subtire al unui muzicant se
tulbura dureros la o distonanta imperceptibila altora; ochiul pictorului observa
diferenta de ton acolo unde altii, oricat le-ai explica, raman fara a deosebi
nimic. Cel subtire duhovniceste, in apropierea cuiva, vede, cum ar fi,
starea sa morala, atunci cand foarte multi nimic nu simt. Si daca cu
oamenii este astfel, atunci cine va putea intelege pe Hristos, Facatorul
cosmosului? Si au vazut Dumnezeu toate cate au facut, si iata erau bune

foarte (Fac. 1:31). Cela ce a facut Dumnezeiasca armonie a lumii nu

putea sa nu sufere adanc, intalnind pretutindenea nesuferita slutire a
frumusetii intai-zidite, de catre faptele josnice si nelegiuite ale
oamenilor. Toti stim ca pe cat mai adanc iubim, pe atat mai dureros
resimtim pana si cea mai mica impotrivire. Ce dar resimtea El,
dragostea cea mai nainte de veci, cand cu atata ura oamenii
respingeau

marturia

Sa

pentru

Tatal? El,

pe

Care

Biserica

Il

numeste Soarele Dreptatii, S-a dat pe Sine judecatii viclene care L-

osandit

la

moarte.

El,

Adevarul Ipostatic, a fost clevetit, fara de rusine batjocorit, batut

salbatic si scuipat cu obraznicie. El, Cel fara de pacat (cf. Io. 8:46), a
luat asupra-Si pacatele lumii, ca si cum El insusi ar fi fost pricina
intregii tragedii. Cel ce ne-a iubit pana in sfarsit (cf. Io. 13:1) a rabdat
prigoana rautatii de nestavilit a celor ce Il omorau, parandu-li-se ca
slujba aduceau lui Dumnezeu prin aceasta(cf. Io. 16:2).
Pentru a ne apropia fie si putin cugetul spre a intelege ce s-a petrecut in acele
zile, cele mai tragice din intreaga istorie a lumii, pentru a zari fiintial, fie si ca
prin oglinda in ghicitura (1 Cor. 13:12) calea strabatuta de Hristos, noi toti

trebuie neaparat sa trecem printr-o multime de incercari. Cand ne

ajung tot felul de lovituri si de ingroziri, mintea noastra trebuie sa se
intoarca spre a intrezari chinurile tuturor celor ce sufera pe pamant,
spre

a-i

adaogi,

prin

propriile

noastre

dureri,

rugaciunii

inimii

noastre.Astfel ea se va largi spre a cuprinde pe toti fratii si surorile

zdrobiti de nepasare, asemenea unei maici care, in pornirea unei iubiri
pline de intristare, isi imbratiseaza copiii bolnavi.
Fie ca rugaciunea noastra sa devina strigatul intregului Pamant catre
Dumnezeu si Tatal. Printr-o astfel de rugaciune, prin lucrarea
Sfantului Duh, ne vom face partasi suferintelor rascumparatoare ale
Dumnezeiestii

iubiri

Domnului. Nimeni

dintre

noi

nu

ii

atinge

nemarginirea; pentru noi insa mare lucru este faptul ca si noua, fie si numai
in parte, dar cu o incredintare de netagaduit, ni se descopera viata
sa. Imbracandu-ne(duhovniceste) cu moartea Lui, ne invrednicim a
cunoaste fiintial pe Hristos (cf. Io. 17:3) si puterea invierii Lui (Flp.
3:10). Ca de vreme ce impreuna odrasliti ne-am facut cu asemanarea mortii
Lui (duhovniceste), ci si invierii Lui

vom fi partasi (Rom.

6:5). Prin

loviturile ce ne ajung, firea noastra omorata de pacat renaste spre o

rugaciune care sa rasfranga intrucatva rugaciunea din Ghetsimani.
Ajungand la varsta coacerii, adeseori ni se da a trai in parte moartea si,
in masura acestei experiente, devenim mai in stare a intrezari pe
Hristos

mergand

in

gradina

Ghetsimani,

si

mai

departe,

pe

Golgotha. Nu durerile Sale trupesti, rastignit fiind pe cruce si biciuit,

ocupa primul loc, insa ele fac ca suferinta Sa sa fie totala, in toate
planurile. Chiar si noi stim ca sufletul, in cadrul lui, primeste rani mai
cumplite decat trupul. Iar daca aceasta, in viata pamanteasca a sufletului,
atunci ce vom spune de sufletul-duhul care si-a primit vecinicia? Cu cat mai
mare dragostea, cu atat mai mare suferinta sufletului; cu cat mai
adanca dragostea, cu atat mai nemarginita durerea ei (vezi Sf. Siluan).
Iar cine dintre oameni va indrazni a spune ca dragostea lui depaseste
dragostea lui Hristos? Aci avem in vedere acel taram al Fiintei care nu se
castiga altfel decat in vartutea dragostei duhovnicesti, care omului i-a fost
dat de Sus a o cunoaste.
A zugravi tabloul suferintelor lui Iisus Nazarineanul este cu neputinta. Intreaga
Sa viata cu noi a fost nimic altceva decat o neintrerupta sfasiere.
Golgotha este doar actul final, in care toate s-au adunat ca in punctul
culminant: durerea trupeasca; scarba sufleteasca in urma respingerii

de catre oameni a bunei vestiri despre dragostea Tatalui; moartea de

ocara, ca a unui nelegiuit; rasul cel de-rau-bucurator al celor ce se
razbunau pentru a fi primit de la El vadirea nedreptatilor lor Toti L-au
osandit:

Statul

roman,

cu

dreptul

sau

clasic;

Biserica

Vechiului

Legamant, intemeiata pe Descoperirea Sinaitica; poporul caruia ii

facuse atata bine, si el striga: Rastigneste-L. Pe deasupra, parasirea
de catre ucenici, vanzarea lui Iuda, lepadarea lui Petru, parasirea de
catre Dumnezeu: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, [pentru ce] M-ai
parasit?; pogorarea in iad care Il astepta, pogorare catre cei ce umplu acest loc
intunecat.Iadul lui Hristos, bineinteles, nu putea fi iadul urii, ci a fost
iadul cel mai dureros, al dragostei. Si inca multe pe care mintea noastra nu
le poate atinge, necunoascand dragostea ce se cuvine nici catre Dumnezeu, nici
catre aproapele.
Nu pentru al Sau pacat S-a rugat Domnul pana la sudoarea
insangerata, ci pentru pierzania noastra. Aceasta se vede din cuvintele
Sale catre femeile ce plangeau pentru Dansul: Nu plangeti pre Mine; ci pre
voi plangeti si pre fiii vostri (Lc. 23: 28). Insa si El Insusi trebuia, ca om,
sa-si treaca nevointa deplinei desertari, precum o savarsise deja in
cer, ca Dumnezeu, in legatura cu Tatal. Pentru acest Pahar S-a
rugat

El

ca

om. Printr-Insul

ni

s-a

dat

descoperirea

caracterului

Dumnezeului Iubirii. Desavarsirea consta in faptul ca aceasta dragoste este

smerita, cu alte cuvinte ea se da deplin, fara ramasita pentru sine.
Tatal, in nasterea Fiului, Se desarta pe Sine in intregime. Insa si Fiul
intoarce Tatalui totul. Anume acest act al desertarii in intregime este ce a
savarsit Domnul in intruparea Sa, in Ghetsimani si pe Golghota. Anume o
astfel de dragoste ne-a poruncit Hristos: cel ce vine dupa Mine, si nu isi
uraste, tatal, muma, si muierea, si copiii, si pre frati si pre surori,
inca si sufletul sau, nu poate ucenic al Meu sa fie (Lc. 14:26);
acela nu este Mie vrednic (Mt. 10:38). Aasadar, numai cel ce intr-o
miscare a deplinei sale dragoste, asemenea mucenicilor, isi pierde sufletul in
aceasta lume pentru Hristos, intra in insusi cerul, sa se arate Fetei lui
Dumnezeu pentru viata cea nepieritoare (cf. Evr. 9:24, 7:16).

Talcul jertfei lui Avraam consta in faptul ca

el, in anii batranetii, intr-atat se legase de fiul fagaduintei, de
Isaacul sau, incat dragostea sa pentru Dumnezeu sa se faca din
nou piatra cea din unghi a vietii sale, Avraam a fost nevoit sa aduca
jertfa: sa-si junghie fiul cel iubit.Cand launtric acest act se savarseste,
atunci moartea lui Isaac ramasese de prisos: el putea ramane cu tatal sau.
Asemenea si in viata crestinului: cand o patima sau alta il rupe de
Hristos, el se hotaraste la multe jertfe. Iar daca actul launtric si-a
atins savarsitul, atunci patimile sa indeparteaza, iar junghierea
devine de prisos.
Nu astfel stau lucrurile cu Hristos. Domnul, launtric, Isi savarseste
jertfa in Ghetsimani, insa el era nevoit, pentru lucrul (Io. 17:4) pe
care trebuie sa-l savarseasca, sa sufere pana in sfarsit si in cele din
afara, altminteri nimenea ar fi inteles taina rascumpararii. De abia pe
Golgotha, de acum murind, Hristos a strigat: Savarsitu-sa, iar nu in
gradina Ghetsimani.

Omenirea, in persoana intaiului Adam, a suferit o cumplita instrainare, ce a

zacut la temeiul tuturor celor ce aveau sa urmeze. Caderea Stramosului a
fost o catastrofa de dimensiuni cosmice. Neaparat trebuie sa tinem seama
de aceasta, pentru a intelege inaintarea organica (spre a nu zice logica) a
evenimentelor ce se exprima in forme politice, dar care sunt de sorginte
duhovniceasca: Cu moarte veti muri (Fac. 2:17), de focul care si este gata
sa ne mistuie. La durerile lui Adam, generatiile ce au urmat au adaogit

multe altele, astfel incat intreg trupul omenirii, de la picioare pana la

cap, nu este in el intregime (Is. 1:6). Pana si scheletul, peste tot este
zdrobit. A te atinge de un astfel de organism inseamna a pricinui rani de
nesuportat. Cand insa aceasta se intampla cu bolile trupesti, atunci
oamenii se lasa cu incredere in mainile doctorilor, asteptand cu rabdare
ajutorul. Contrariul se observa in planul duhovnicesc: toata incercarea
de a repune oasele la locul lor, de a spala ranile, ceea ce numaidecat se
va insoti de dureri, se intampla cu vrajmasie, ca si cum doctorul ar fi
pricinuitorul durerilor.
Tot asa se intampla

cu

Hristos: El, Unul adevaratul tamaduitor, prin

aratarea Sa a scarbit pe toti, aratand intregii omeniri boala ei de

moarte. Pentru fiii oamenilor cei cazuti nu este nimic si nimeni mai
cumplit decat Hristos-Adevarul. Lumea intreaga se teme de El.Atatia si
atatia, cu o ura de neexplicat varsa asupra Lui, si numai asupra Lui,
toate hulele. Si totusi, cei ce cu adevarat il primesc cu Adevarul Cel dintai, in
vartutea firestii atrageri a omului catre Adevar, aceia nu se pot lepada de a-I
urma. Iar aceasta inseamna a fi purtator al iubirii Sale si, ca
atare, neaparat a fi rastignit in multe si felurite chipuri.

Neputinta

pentru

noi

este

descoperirea, fie si in parte, a adancului vietii lui Hristos. Printr-o indelungata

nevointa, treptat patrundem in intelesul cel vecinic si caracterul aparte
al suferintelor Sale. Ajungem sa intelegem ca nu numai calitativ, ci si
prin intensitatea lor ele depasesc tot ce cunoaste lumea. Nicaieri si in
nimic nu ajungem la masura lui Hristos. Singur Lui si aceasta in toate
planurile I se cuvine intaietatea netrecatoare. Cu toate acestea, a nazui
catre o cat mai deplina cunoastere a Lui, noi toti credinciosii suntem
datori. In

masura

cunoasterii

rascumparatoarelor

Sale

suferinte,

odihneste peste noi vecinica Sa slava: Slava care ai dat Mie, am dat
lor (Io. 17:22). Printr-Insul devenim fii ai Tatalui Celui Fara-de-inceput.
Acuma stim ca nimenea vine la Tatal, fara numai printr-Insul (cf. Io. 16:6).

Aceste cuvinte ale lui Hristos le primim in sensul lor abosolut. Si, de
bunaseama, daca in insasi Dumnezeirea nu ar exista dintru inceput principiul
Parineniei si al Fioeniei, atunci nici o nevointa omeneasca nu ar putea
ajunge la a schimba esential pana si Insasi Finta cea dintai.
Hristos este minunea care depaseste tot cugetul. El este descoperirea
atotdesavarsita a Dumnezeului Dragostei Tri-ipostatice; tot El ne-a
aratat si Omul in nemarginitele sale putinte. Intr-o clipa, cunoscuta lui
Dumnezeu singur, noi vom fi adusi la hotarul dintre vreme si vecinicie. Pe
acest prag duhovnicesc vom fi nevoiti sa ne definim in chip final, pentru
vecinicia ce ne sta inainte, sa fim sau cu Hristos, in asemanarea Lui, sau
despartiti de El. Dupa aceasta alegere a unei hotarari libere, si asemanarea si
despartenia isi vor lua caracterul cel in afara vremii. Pregatindu-ne pentru
acel eveniment nesfarsit de important pentru fiecare dintre noi, in
viata noastra zilnica nu o data ne vom clatina:Sa implinim porunca?
Sau sa urmam patimilor noastre? Treptat, in aceasta nevointa a intregii
noastre vieti, ni se va descoperi taina lui Hristos, daca din dragoste pentru
El vom

face

din

cuvantul

Sau

singura

lege

intregii

noastre

fiintari. Va veni acea vreme cand viziunea sfinteniei smeritului DumnezeuHristos va mistui ca un foc intreaga noastra fiinta, prefacand-o intreaga intrun avant al iubirii. Plini de scarba fata de noi insine pentru raul ce se
cuibareste in noi, vom dori a ne asemana Lui in smerenie, iar aceasta
dorire va fi asemenea cu o sete de moarte. In insusi acest zbucium
pentru sfintenie se va afla deja inceputul ei. Dragostea crescanda
pentru Domnul, in chip firesc ne va inrudi cu El in miscarile adanci ale
inimii si in intrezaririle mintii. O priveliste ce depaseste inchipuirile
noastre

se

va

deschide

inaintea

noastra. O

mare

tristete

pentru

suferintele oamenilor, ca un spasm dureros, va strange inima

noastra. Uita-vom trupul, si numai duhul, in masura pe care o va putea
atinge, va patrunde in rugaciunea din Ghetsimani a lui Hristos. Pe o astfel de
cale se naste in noi cunoasterea Domnului Iisus (Io. 17:3), care este in sine
insasi viata vecinica. Pentru a dobandi aceasta cunoastere Apostolul Pavel,
toate cate erau lui dobanzi (dreptatea legii), le-a socotit paguba de
toate s-a pagubit ca pre Hristos sa dobandeasca si puterea invierii Lui, si
impartasirea patimilor Lui, inchipuindu-se cu moartea Lui, ca doara candva ar
ajunge la invierea mortilor. Graia astfel Pavel, nu pentru ca a si luat-o, ci
cele dinapoi uitand, la cele dinainte se intindea la rasplatirea chemarii celei
de Sus a lui Dumnezeu in Hristos Iisus (cf. Flp. 3:7-14).

Marele Pavel a zis ca nu a luat-o; indrazni-vom noi sa pretindem a fi ajuns

la aceeasi masura cu Hristos? Ci o oarecare paralela trebuie totusi sa
existe. Macar o palida asemanare cu Domnul este de neaparata
trebuinta

pentru

purta

cu intelegere

numele

de

crestin.

Si

iarasi: Pavel cauta catre rasplata si chema pe Corintheni sa urmeze Lui (1

Cor. 4:16),precum si el urma lui Hristos. Ceea ce si noi facem acum, pentru a
ne face impreuna-mostenitori cu Iisus in slava nevestejita (cf. Rom. 8:17).

Ma zbat neputincios a vorbi despre Stiinta mai

mare decat toate cele cunoscute Pamantului si Cerului. Ea nu in cativa ani
de

studiu

academic

se

va

insusi,

ci

prin

intreaga

noastra

fiintare. Adevarata cunoastere, nu una abstracta, se agoniseste

printr-o impreuna-patimire in fiinta; printr-o inflacarata pocainta si
petrecere

in

duhul

poruncilor

ni

se

va

da

acea

infricosata

binecuvantare.
Cand o oarecare umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani
umbreaza omul, atunci el rupe catusele individualitatii egoiste si
paseste intr-un nou chip al fiintarii: cea personala ipostatica, dupa chipul
Ipostasului Celui Unuia-nascut Fiul. A primi dragostea plina de suferinta
a lui Hristos este darul nepretuit al Duhului Sfant care ne apropie
duhovniceste spre a simti moartea Sa pe Cruce, si totodata puterea
invierii. Impreunati cu el in asemanarea mortii, printr-o adanca rugaciune
pentru lume, printr-o chinuitoare sete a mantuirii oamenilor, noi vom mainainte-rapi asemanarea invierii (cf. Rom. 6:5, 8:11). Povatuiti de puterea
ce se pogoara de Sus, cei ce patrund intr-acest nou chip al Fiintari
ajung

la

Sfarsitul

veacurilor,

Dumnezeiasca Vecinicie.

si

in

chip

simtit

se

ating

de

Ipostasul-Persoana este cel dintai principiu si cea de pe urma, cea

atotcuprinzatoare dimensiune in Fiintarea dumnezeiasca; tot asa si in
fiintarea omului, facuta dupa chipul lui Dumnezeu. In afara acestui principiu
ipostatic nimic nu finteaza, nici poate fiinta. Toate printru Dansul s-au facut,
si fara de el nimica s-a facut din ce s-a facut. Intru Dansul viata era (Io. 1:
3-4). Viu sunt Eu, zice Domnul (Is. 49: 18). Eu sunt Inceputul si
Sfarsitul, Cel dintai si Cel de pre urma (Apoc. 22: 13). Eu Sunt (Io.
8:58).
De nedescris sunt darurile lui Dumnezeu: ele fac ca omul sa devina
purtator al plinatatii fiintarii Dumnezeiesti si omenesti, prin unirea cu
Hristos in rugaciunea ce il aseamana Lui. Rara cinste este cea care
impreuneaza si starile de suferinta limita ale dragostei, si biruinta
acesteia. Ridicandu-se de la o astfel de rugaciune, omul, printr-o
durere de viata facatoare, incet patrunde in simtamantul invierii
lucratoare a sufletului sau. El limpede vede ca Hristos cel ce a inviat
din

morti

nu

mai

moare,

ca

moartea

pre

Dansul

nu

mai

stapaneste (Rom 6:9). Biruinta Sa in vecinicie este neindoielnica. Si

duhul se roaga launtric:
Domnul meu si Dumnezeul meu... Acum, Doamne Iisuse Hristoase, dupa
darul neurmatei Tale puteri si al bunavoirii Tale catre noi, si eu, saracul si
lipsitul, trec de la moarte la viata
Acum eu sunt.

Vasile Voiculescu In gradina Ghetsemani - Semnificatia

titlului, Organizarea textului, Semnificatii
Vasile Voiculescu In gradina Ghetsemani
Semnificatia titlului
Volumul Parga (1921), din care face parte si poezia In gradina Ghetsemani, marcheaza afirmarea
originalitatii liricii voiculescene si deschide seria volumelor cu registru tematic, religios, in care sacralizarea
nu este decat forma dintai a unui ceremonial cosmic (Aurel Sasu): Poeme cu ingeri 1927, Destin
1933, Urcus 1937.
Complexitatea problematicii, spiritualizarea imaginii marcand descprinderea de traditionalismul
samanatorist, ale carei influente sunt depistabile in maniera abordarii poeziei din primele volume (Poezii
1916, Din tara zimbrului 1918) si innoirea expresiei sunt trasaturile esentiale ale acestui volum.
Daca in primele doua volume scenele si motivele biblice reprezentau, mai degraba, simple elemente
decorative, in Parga acestea devin cutremuratoare alegorii ale framantarilor ce insotesc spiritul in marele
exil interior (Al. Sasu). 52934gbg64fxk5d
Motivul central al poeziei In gradina Ghetsemani, anuntat inca din titlu, este acela al rugaciunii lui Isus in
gradina Ghetsemani pe Muntele Maslinilor, din Sfanta Evanghelie dupa Luca (22, 40-46). Pastrand

majoritatea detaliilor din textul biblic, Voiculescu resemnifica insa substanta motivului in functie de mesajul
pe care isi propune sa-l transmita. Ideea poetica in-formeaza materia textului sacru, imbogatindu-i estetic
finalitatea imboldul catre transcederea limitelor. Textul poetic devine astfel un spatiu al comunicarilor
esentiale. Lupta lui Isus cu propriu-i destin, mantuirea intregii firi prin preluarea tuturor pacatelor
crucificarea fiind suprema patimire -, ofera poetului imaginea perfecta in care va proiecta drama conditiei
umane. Indoiala metafizica a psalmilor arghezieni, in care se releva un spirit ce vrea sa creada, nu se
regaseste in lirica voiculesciana. Amplificarea ezitarii lui Isus in fata infamei bauturi, metafora a totalitatii
pacatelor, are alta motivatie, una de ordin estetic. Cu car ispita renuntarii este mai mare, cu atat depasirea
ei este mai impresionanta.
Titlul In gradina Ghetsemani subliniaza prin metafora gradinii, acest topos spiritual al ispitirii, care se
cere si el mantuit. Elementele inerente gradinii verdeata, racoare, imbietoare liniste implica o ademenire
catre o periculoasa odihna pentru cel pornit pe calea mantuirii. In aceasta gradina, Ghetsemani, pe muntele
Maslinilor (maslinul simbol al pacii), Isus isi indeamna ucenicii: Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Luca
22, 40). In pacea aparenta a gradinii ucenicii cad prada somnului, adormindu-si astfel si spiritul care s-ar fi
trezit numai prin rugaciune. Isus ramane singur in lupta cu soarta. Este aici o sugestie a singuratatii care
insoteste orice autentica experienta spirituala.
Ca adevarata pace, cea spirituala care incununeaza cautarea a fost confundata, o demonstreaza o alta
metafora a textului poetic, vraistea gradinii.
Tensiunea indusa de metafora din titlu, topos decupat cu intentii creatoare din episodul biblic, evolueaza
gradat catre sugestia linistii extatice din final, rascumpararea prin sacrificiu. Gradina firii, devastata de
spaima iminentei jertfe, sta intr-o mistica asteptare a tihnei, pentru ca numai jertfa impusa de mana
nendurata ii ofera posibilitatea implinirii aspiratiei catre gradina originara in care stapaneste pacea
primordiala. bx934g2564fxxk

Preliminarii

Poezie antologica din creatia lui Vasile Voiculescu, In gradina Ghetsemani apare in volumul Parga din
1921, al treilea in ordine cronologica, atestand maturitatea poetica a scriitorului si prefigurand tematic
volumul urmator al Poemelor cu ingeri.
Punctul de plecare al inspiratiei poetice il constituie un eveniment apartinand mitologiei crestine, ritualizat
anual in Saptamana Patimilor (a Invierii) si devenind, prin aceasta, foarte cunoscut. Este vorba despre
rugaciunea lui Isus din gradina Ghetsemani, inaintea crucificarii. Evanghelia dupa Matei consemneaza toate
cele trei momente ale rugaciunii: departandu-se putin de ucenici, Isus se roaga: Parintele Meu, de este cu
putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Dupa un timp,
rugaciunea se repeta intr-o formula putin modificata, de doua ori: Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa
treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta. Dupa incheierea rugaciunilor a venit spre ucenicii sai
zicandu-le sententios: Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor (Matei, 26, 3646).
Se observa ca in cele trei invocatii ale lui Dumnezeu, sensul evolueaza de la incercarea de renuntare spre
acceptarea a ceea ce ii era predestinat.
Intr-un volum de marturisiri, autorul recunoaste ca dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai
mult a fost Biblia cu aspra ei grandoare, de drama jumatate pamanteana, jumatate divina (V. Voiculescu,
Confesiunea unui scriitor si medic, in Gandirea, anul XIV, oct.1935). Momentul rugaciunii din gradina
Ghetsemani sintetizeaza elocvent acest lucru. Cunoasterea cvasiunanima a acestui eveniment permite
autorului sa se limiteze in poezie doar asupra aspectului de drama jumatate pamanteana, jumatate divina,
pastrand insa tiparul narativ impus de evenimentul biblic.

Organizarea textului

Repere teoretice. Luand in consideratie toate cele afirmate pana aici, putem considera aceasta poezie
ipostazierea unei structuri baladice evidente. Pastrand trama (epica), balada retine doar punctul culminant al
unei dezvoltari narative, adica starea de maxima tensiune generata de asteptarea, desfasurarea sau
rezolvarea unui conflict. In functie de situarea temporala fata de eveniment, se pot distinge, teoretic, trei

tipuri de structuri baladice. Primul tip prezinta starea personajului inainte de producerea evenimentului, ca
tensiune a asteptarii (G. Cosbuc, Decebal catre popor). Al doilea tip reprezinta chiar evenimentul (G. Cosbuc,
Pasa Hassan, sau Radu Stanca, Lamentatia Ioanei dArc pe rug). Al treilea tip prezinta starea de dupa
eveniment, ca fapt implinit ireversibil (Stefan Augustin Doinas, Lucullus pe ruinele cetatii Amisus). Cel mai
frecvent tip este cel de-al doilea, apropiindu-se de structura baladica clasica, in care evenimentul epic este
mai dezvoltat; celelalte doua tipuri rarefiaza elementul epic, gravitand in zona celui liric, dobandind astfel
mai mult un caracter de lamentatie sau oda. Poezia lui Vasile Voiculescu se incadreaza in primul tip baladesc,
evenimentul asteptat fiind rastignirea, asumarea mortii umane de catre elementul divin.
Evenimentul. Caracterul narativ al textului este evident; frecventa verbelor (exprimand actiuni) in numar
de 24 intr-un
text de patru catrene sta marturie in acest sens. Dezvoltarea temei se face aici prin inserierea unor actiuni:
lupta, nu primea, se-mpotrivea, starnea, se cobora, nu voia s-o atinga etc. De remarcat faptul ca
miscarea epica se desfasoara pe doua planuri, care se interfereaza, fara a capata nici unul prioritate.
Unul este exterior, concretizat in gesturi si actiuni: o
mbiindu-l si i-o ducea la gura. Al doilea plan pune in
in atitudini: o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa/ dar
incheie insa fara o finalizare epica. Rastignirea lui Isus
pe starea de tensiune de dinaintea acestui eveniment.

mana nendurata, tinand grozava cupa,/ Se coboaraevidenta, in paralel, interioritatea, si se concretizeaza

nu voia s-atinga simtea ca e dulceata. Textul se
ramane in afara textului, pentru ca accentul se muta

Asadar, latura narativa se estompeaza in favoarea unui principiu organizator si tine mai mult de domeniu
liricului. Este vorba despre o structura binara, bazata pe opozitie si evidentiata clar de primul vers: Isus
lupta cu soarta. Dintre cei doi termeni ai acestei opozitii, ultimul este factorul regent ce are caracter
implacabil. Acesta este, la randul sau, structurat antitetic pe de o parte Paharul contine infama bautura
si apa ei verzuie, care produce o reactie de respingere, de pe alta parte, aceeasi apa, sub veninul
groaznic, contine sterlici de miere si dulceata cu care Cineva il imbie. Atractia e la fel de puternica,
precum e si respingerea cupei. Structura bifurcata a celui de-al doilea termen al opozitiei (venin/
dulceata) determina o scindare si a structurii interioare unitare a primului, in atitudini contradictorii:
tentatia acceptarii si incercarea de refuz a acestui pahar al sortii. In acelasi timp, aceasta dualitate a
structurii evenimentului este echivalenta cu natura duala a personajului, a esentei sale divin-umane.
Personajul. Personajul central a poeziei nu are nici el statut epic. Este un personaj-idee, un personajsimbol, inscriindu-se intr-o paradigma lirica. Simbol central al religiei crestine, Isus este deopotriva fiul al
omului si fiul al lui Dumnezeu. Poezia evidentiaza tocmai aceasta dubla identitate a lui Isus, in momentul
in care el trebuie sa accepte experienta mortii umane, pentru a-si pastra esenta divina. Din momentul de
maxima tensiune , in care Isus trebuie sa accepte moartea ca fiu al Omului si sa-si asume toate chinurile ei.
Desi isi cunoaste destinul, fiul Omului are un moment de slabiciune, de ezitare. De aici sfasierea launtrica
intre spaima de moarte a omului si menirea sacra a divinului. E momentul de criza esentiala generata de o
situatie limita. Redobandirea vietii vesnice, reintoarcerea la divin se pot realiza doar prin acceptarea
traversarii mortii umane.
Lupta cu propriul destin, de fapt, cu sine insusi, este teribila. Spre deosebire de alte texte poetice, autorul nu
ramane aici la nivelul unor concepte, caci imaginile concrete se incarca real fior existential: Cazut pe branci
in iarba, se-mpotrivea intr-una./ Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul. In aceste momente Isus e
mai om ca niciodata; e mai mult om decat Dumnezeu.
Decorul (cadrul). Cadrul in care se desfasoara evenimentul nu are o functie indiciala, ci o functie
amplificatoare a starii de tensiune poetica, o valoare semnificativa.
Temporal,
momentul
evenimentului
este
seara,
sugerandu-se
astfel
un
sfarsit
(al zilei, al vietii) si un inceput (al noptii, al mortii). E un moment de trecere de la lumina la intuneric, de la zi
la noapte, sugestie a trecerii lui Isus de la o conditie la alta (uman-divin). Verbele sunt in majoritatea lor la
imperfect, evidentiind durata (umana) nedeterminata, deci indelungata a suferintei.
Spatial, scenariul biblic situeaza momentul pe Muntele Maslinilor. Muntele e un loc sacru, simbol al
aspiratiei spre inalt; mai aproape de cer, de divin. Intreaga natura inconjuratoare este aici o protectie in
exterior a starii de maxima tensiune interioara; este expresia poetica a vraistei din sufletul lui Isus.
Gradina este un peisaj devastat ca si sufletul personajului; maslinii se framanta fara odihna si, in fata
teribilului spectacol devenit insuportabil, pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada; ulii, care dau
roata dupa prada, sunt si ei un semn prevestitor al mortii ce va urma.
Practic, intregul cadru e construit de ultima strofa si nu intamplator. Absenta rezolvarii epice a conflictului
este inlocuita cu un final liric, incheind poezia in punctul ei cel mai inalt.

Semnificatii. Isus este un personaj exemplar, exprimand sensul fundamental al ideii de sacrificiu. Pentru ca
Fiul Omului sa devina Fiul lui Dumnezeu, trebuie sa accepte traversarea mortii; opozitia uman/ divin
trebuie anulata prin rastignire. Moartea in chinuri este pretul pentru accesul la viata (vesnica), adica la divin;
astfel, opozitia devine identitate.
Concluzii: Lupta cu soarta, cu destinul, pe care chiar si lui Isus ii vine greu sa-l accepte si sa-l implineasca
reliefeaza una din insusirile fundamentale ale conditiei umane. Nu numai mitologia sacra, ci si istoria
cunoaste eroi care s-au supus destinului lor (istoric), renuntand la implinirea lor umana. Acceptarea
destinului inseamna intelepciune de a nu te impotrivi lui, dar nu si infrangere si resemnare. Ideea este plastic
exprimata de Vasile Voiculescu intr-una din poeziile sale (mai putin cunoscute): Eu nu ma lupt cu soarta, nici
nu-mi blestem destinul/ Calcand la pas pe urma clipitelor traite/ Astept sa se-mplineasca doar cele randuite,/
Si fara sa ma satur la gura duc veninul/ Lasand sa se-mplineasca in liniste destinul (binele si raul).
Sonetul CLXXXIII

Incadrare

Sonetul CLXXXIII, ca mai toate sonetele lui Vasile Voiculescu, are ca tema Dragostea, pusa aici in relatie cu
Timpul ambii termeni fiind evidentiati in text prin majuscula (utilizam varianta textuala reprodusa in
Vasile Voiculescu, Poezii, EPL, Bucuresti, 1968, vol. II, p.281). Alaturarea iubirii timpului nu este
intamplatoare, ci ea se bazeaza pe o constanta a ultimelor sale creatii poetice, asa cum o afirma si sonetul
CLXXXIII: Sunt psalmii mei de taina, o ruga necurmata?/ In ei am pus Iubirea langa eternitate.
Daca multe sonete pledeaza pentru eternizarea iubirii prin arta, Sonetul CLXXIII este o pledoare pentru
eternizarea vietii prin iubire. Se poate inscrie asadar in ceea ce Vladimir Streinu numea erozofie, ca tema
adesea reluata de intregul ciclu al Ultimelor sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de
Vasile Voiculescu, aparut postum in 1964 (Prefata semnata de Vladimir Streinu la volumul Vasile
Voiculescu, Povestiri, EPL, Bucuresti, 1966, vol. I, p. XXV).

Structura
Din punct de vedere formal, sonetul respecta formula structurala a sonetului shakespearian, constituit din
trei catrene si un distih final. Ca principiu ordonator al ideii poetice se evidentiaza opozitia.
Pe axa ideatica fundamentala iubire-timp, umanul ipostaziaza doua atitudini diferite, marcate prin cele doua
instante discursive: noi/ eu. Se genereaza astfel un sistem complex de opozitii, reperabil la toate nivelele
textului, opozitii menite sa puna in valoare ideea poetica esentiala.
La nivel compozitional (macrostructural) se pot distinge doua parti: prima, delimitata de versurile 1-8; a
doua delimitata de versurile 9-14, parti cu o relativa unitate ideatica. Intre cele doua parti, opozitia este
sustinuta de conjunctia adversativa ci. Continutul primei secvente configureaza o stare, o teza, o regula
generala: atitudinea oamenilor fata de viata, intr-un limbaj discursiv si didactic (Eugen Simion, Scriitori
romani comentati, Nr. 1, Editura Recif, Bucuresti, 1993, p.41; Scriitori romani de azi, Ed. Cartea Romaneasca,
1976, vol. II, p.294-318). Cea de-a doua, dimpotriva, propune o situatie particulara, o abatere prin care eul
liric se delimiteaza de legea generala printr-o atitudine care o contrazice. Limbajul castiga acum in
poeticitate (chiar daca am retine doar suava alaturare de termeni duioasele porunci).
Ramanand la nivelul textului ca intreg, se mai poate observa ca cele doua versuri mediane (8 si 9),
despartite prin adversativa ci, constituie linia de demarcatie a celor doua secvente, precum si axa ideatica
a intregii poezii. Versul 8 incheie secventa intai, iar versul 9 o deschide pe cea de-a doua, dupa acelasi model
compozitional, utilizat si de Camil Petrescu in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi: Cand
Dragostea-i unica vecie data noua/ Ci-n van te manii pe mine si m-arunci.
La nivelul instantelor discursive continua acelasi joc al opozitiilor. Cele doua instante discursive
reprezinta marcile textuale ale atitudinilor opuse fata de iubire si timp.
a) Genericul noi (cu sensul de noi, oamenii) ofera iubirii un taram ostil gheata/ cremeni in care ea
nu poate eterniza; eul poetic se defineste prin opozitie, intelegand si cultivand minunile iubirii. Eul se
delimiteaza si fata de atitudinea acelui tu existent in subtext (te mani pe mine si m-arunci). Cele doua
atitudini opuse, confruntate in a doua secventa (tu/ eu) se coreleaza semantic ultimele doua versuri ale
primeia: Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni/ Cand Dragostea-i unica vecie data noua. Ca

atitudine fata de iubire, subiectul liric se delimiteaza fata de genericul noi si fata de particularul tu.
Dragostea ca unica vecie e data noua numai ca sansa, ca posibilitate de a conferi vietii trecatoare
dimensiunea absolutului si nu ca lege. De aceea sunt posibile cele doua atitudini fata de iubire: una
(respinsa) prin care altoiul subred al eternitatii este primit cu gheata rasadit in cremeni, ridicand
stavile in calea iubirii; iar cealalta, a increderii in puterile nelimitate ale iubirii: Minunile iubirii n-ai stavile
pe lume.
b) Cele doua instante discursive marcheaza si doua atitudini opuse fata de timp. Poli semantici ai primei
secvente le sintetizeaza in primul si ultimul vers al ei: viata umana, ca timp biologic limitat, este resimtita ca
insuficienta (cantitativ). Noi, oamenii, cersim vietii ani multi, ne plangem de piericiunea noastra, fiindca
nu intelegem ceva esential. Timpul vietii noastre efemere (timpul-devenire) este rupt din eternitate, si, prin
urmare, el cauta in planul umanului un taram asemenea. Acest asemeni, care corespunde eternitatii
timpului, este dragostea. Fara ea, timpul se vestejeste ca floarea in glastra. Ideea ar putea fi rezumata
printr-un sistem de echivalente traduse poetic printr-o alegorie in calitatea etern, atribuita Timpului,
este echivalenta cu calitatea iubire, atribuita vietii. Astfel, dimensiunea eternitatii in plan uman o poate da
doar iubirea.
Intelegand acest lucru, eul poetic poate decreta sententios: Ci-n van acum te manii pe mine si m-arunci/
Minunile iubirii n-au stavile pe lume. Acest acum, tinand de clipa trecatoare, are ca opus un timp viitor,
deschis spre eternitate (nelimitat): Oricand si oriunde ma vei striga pe nume/ Tot m-as scula din moarte ca
sa alerg spre tine. Am putea spune parafrazand un text sacru: cu iubirea pre moarte calcand. In acest
sens, comparatia finala pune semnul echivalentei intre minunile cristice si minunile iubirii. Astfel, iubirea se
insereaza divinului, invingand limitele temporale (moartea) sau spatiale (groapa, lespedea). Comparatia
cu invierea lui Lazar are doar o valoare expresiva, masurand intensitatea sentimentului si conferindu-i
dimensiunea superlativului.
Daca, in aceasta comparatie dezvoltata, subiectul liric este echivalat cu Lazar, in nici un caz ea (fiinta
iubita) nu se poate identifica cu Crist, deci nu putem afirma ca ea este Iubita Crist (asa cum se afirma in
Limba si literatura romana, manual pentru clasa a XII-a, EDP, Bucuresti, 1993, p. 43). In sprijinul acestei
opinii se pot aduce mai multe argumente. In primul rand, poezia retine numai gestul (ridicarea din
mormant) al lui Lazar, nu si motivatia lui. In mitul biblic, Lazar este obiectul (pasiv) al invierii, nu subiectul
(activ) al minunii, care apartine lui Isus. Comparatia pune in valoare tocmai puterea absoluta a iubirii, caci
oricat de duioase ar fi poruncile, nu chemarea (ei) face minunea, ci puterea iubirii (lui).
Referindu-se la un model constructiv al sonetelor lui Vasile Voiculescu, Eugen Simion vorbeste despre un
epic de referinta, despre un cadru narativ sau un mic scenariu (Cf. Eugen Simion, Scriitori romani
comentati, Ed. Recif, Bucuresti, 1993, p. 42). Daca prin epic de referinta intelegem un eveniment
preexistent, in afara textului, in cazul sonetului comentat, acesta ar putea fi mitul biblic asupra invierii lui
Lazar, la care finalul poeziei face intr-adevar referinta. Daca insa asertiunile criticului vizeaza constructia
referentiala a textului insusi, ele pot fi valabile pentru o parte a sonetelor, dar nu si pentru cel in discutie.
Sonetul comentat nu este organizat dupa un principiu narativ, dupa un mic scenariu care concretizeaza
emotia (Ibidem, p. 42). Referinta la personajul biblic Lazar se face nu la nivelul intregului text, ci la cel al
imaginii, ca un al doilea termen al unei comparatii. Discursul poetic ramane, in esenta sa, liric.

Semnificatii

Sonetul CLXXXIII, ca moment in romanul erotic al volumului de sonete, ipostaziaza iubirea ca sansa de
eternizare a umanului, ce poate atinge astfel conditia divinului, a absolutului. In cuvintele lui Stefan Augustin
Doinas, aceeasi idee ar prinde expresia astfel:
Golul cel vesnic din inima plinului/ invata greul naturii sa zboare./ O clipa, toate ating pragul divinului,/ toate
uita de sine, tremuratoa

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani

Aceasta
Matei

rugaciune

este

descrisa

numai
XXVI,

in

Evangheliile

Mareste imaginea.

sinoptice:
36-45

Marcu

XIV,

32-41

Luca XXII, 39-46

Domnul ne arata acum, mai ales firea Sa omeneasca. El este cuprins de intristare. Ca om, El stie ca
numai prin rugaciune poate fi intarit sufleteste. Porunceste deci ucenicilor sa vegheze si sa se roage
impreuna cu El. Apoi ia cu Sine pe Petru, pe Iacob si pe Ioan si le destainuieste tot zbuciumul care-I
copleseste sufletul. Se departeaza dupa aceea si de ei, ca la o aruncatura de piatra, ca sa rosteasca o
intreita rugaciune.

In prima rugaciune, Domnul cade cu fata la pamant si spune: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca
dela Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Matei XXVI, 39). El nu vrea
sa se abata de la drumul Crucii, pe care Tatal l-a randuit din veac pentru mantuirea lumii, dar se
cutremura in fata mortii pe care, neavand pacat, nici ca om nu trebuia s-o guste. "Si fiind in zbucium noteaza Sf. Luca (XXII) - mai cu staruinta se ruga si se facuse sudoarea Lui ca picaturile de sange ce
pica pe pamant. Si I s-a aratat inger din cer, intarindu-L". Dupa aceasta, El s-a intors spre Ucenici si,
gasindu-i dormind, s-a adresat lui Petru, zicandu-le: "Asa, n-ati putut priveghea un singur ceas
Impreuna cu Mine? Priveghiati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci "duhul este osarduitor, iar
trupul neputincios" (Matei XXVI, 40-41). Dupa aceasta, Domnul s-a departat iarasi de ucenici si s-a
rugat a doua oara, zicand: "Parintele Meu, de nu este cu putinta sa treaca de la Mine paharul acesta,
ca sa nu-l beau, fie voia Ta!" (Matei XXVI, 42).
Acum el se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu-Tatal si este gata sa-I implineasca voia nu numai ca
Fiu, ci si ca om desavarsit. Apoi se intoarce din nou la ucenici si aflandu-i dormind, se retrage si se
roaga pentru a treia oara, rostind aceleasi cuvinte.

Iisus este acum linistit sufleteste, impacat cu Sine insusi si deplin stapan pe voia Sa omeneasca.
Prin puterea rugaciunii, El biruise inca odata ispita celui rau, care-L incercase dupa Botez si care,
atunci, se departase de El numai pentru o vreme (Luica IV, 13). E gata pentru Patimi. Zbuciumul firii
Sale umane a incetat cu desavarsire. El se supune de buna voie mortii pe care n-o merita si merge
senin spre chinuri si Rastignire.
De aceea, cand se inapoiaza pentru ultima oara langa ucenici si-i gaseste cuprinsi de somn, nu-i mai
mustra, ci-i lasa cu bunatate sa se odihneasca o vreme, priveghind asupra lor ca un parinte intelegator
si bun. Vremea este insa extrem de scurta. Dinspre valea Cedronului, pe aleea ce duce in Ghetsimani,
cei nelegiuiti vin spre Dansul cu arme, lumini de torte si faclii. Sosise ora ca Fiul Omului sa se dea in
mainile pacatosilor, spre a fi osandit la Moarte pe Cruce. De aceea, Domnul trezeste pe ucenici,
spunandu-le: "Sculati-va, sa mergem! Iata, s-a apropiat cel ce M-a vandut" (Marcu XIV, 42).