Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fenomene de Transport Membranar
Fenomene de Transport Membranar
1. Introducere
2. Structura membranei celulare
3. Mecanisme de transport membranar
4. Mecanisme de macrotransport
5. Receptori si traductori de informatie in membranele biologice
6. Importanta transportului membranar
7. Bibliografie
1. Introducere
Membrana celular este o structur celular ce delimiteaz i compartimenteaz coninutul
celular. Constituie o barier selectiv pentru pasajul moleculelor i ionilor. Este o structur
bidimensional continu cu grosimea de 8-10 nm i cu proprieti caracteristice de permeabilitate
selectiv, ce confer individualitate celulei.
Istoric
Membrana celular a fost pentru prima dat observat de Robert Hooke, ns acesta a
considerat-o parte integral a unei celule unitare. Abia n 1855 Karl Wilhelm von Ngeli i Carl
Eduard Cramer au emis ipoteza existenei unei membrane celulare responsabile pentru secreia
extracelular i meninerea presiunii intracelulare. n 1935, Hugh Daveson i James Frederic
Danielli au sugerat structura bilipidic a membranei celulare, iar n 1972, Nicholson i Singer au
formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost modificat datorit descoperirii unor
structuri ce compartimenteaz membrana celular. Acestea cuprind: zonele de jonciune
intercelular; "barierele" membranare formate de complexe multiproteice sau subdomenii
membranare cu o compoziie proteo-lipidic specific. Aceasta organizare complex a membranei
este important, ntre altele, pentru polaritatea celulei.
Transportul de substane;
asigurarea homeostazei;
protejarea spaiului celular;
conferirea unei forme celulei;
echilibru osmotic; (osmoz)
permeabilitate selectiv (vezi mai jos);
particip n cadrul proceselor metabolice;
comunicarea bidirecional ntre celule i mediul extern;
locomoia.
mult deplasarea in interiorul membranei. Totusi, o parte a proteinelor membranare sunt libere sa se
deplaseze in interiorul membranei, in mod similar fosfolipidelor, dar difuzia lor este mult mai lenta.
Marea majoritate a lipidelor continute de diverse membrane celulare sunt gliceride; ele
deriva din molecula de glicerol, care prezinta trei grupari hidroxil (OH). In cazul celulelor
eucariote, doua dintre aceste grupari OH sunt legate fiecare la cate un lant de acizi grasi (lant
hidrocarburic), printr-o reactie de condensare care duce la formarea unei legaturi esterice intre
glicerol si acidul gras respectiv. La fosfolipide, al treilea hidroxil al glicerolului se leaga la o
grupare fosfat (PO4) in urma unei reactii de condensare intre glicerol si acidul fosforic (H3PO4).
Gruparea fosfat se poate lega in continuare la una din urmatoarele patru grupari polare:
colina, etanolamina, serina si inositol, rezultand cele patru tipuri de fosfolipide: fosfatidilcolina
(lecitina), fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina si fosfatidilinositol.
Toate aceste modificari induc structura specifica fosfolipidelor, care au un capat polar,
hidrofil si doua lanturi hidrocarburice nepolare, hidrofobe. Fosfolipidele prezinta atat caracter
hidrofil cat si caracter hidrofob. Capatul polar al fosfolipidelor are o sarcina electrica neta negativa.
Odata format, bistratul lipidic este stabilizat prin actiunea unor forte de slaba intensitate ce
determina formarea unor legaturi necovalente. Forte de tip Van der Waals apar in urma apropierii
spatiale a lanturilor de acizi grasi, determinata de impachetarea compacta a lipidelor din bistrat. De
asemenea, apar legaturi de hidrogen si atractii electrostatice (legaturi ionice) intre gruparile
hidrofile ale fosfolipidelor si moleculele solutiei apoase. Spunem ca repulsia hidrofoba determina
formarea bistratului lipidic, iar celelalte forte slabe il stabilizeaza. Structura bistratului se schimba
odata cu modificarea temperaturii. La temperaturi scazute, lanturile hidrocarburice ale lipidelor sunt
strans impachetate si membrana devine rigida (se solidifica). Odata cu cresterea temperaturii,
lanturile lipidice devin din ce in ce mai dezordonate, fluiditatea creste, iar membrana incepe sa se
topeasca.
Daca o lipida este plasata intr-o solutie apoasa, moleculele de apa din jurul lipidei nu vor
putea forma legaturi de hidrogen cu aceasta. De aceea, pentru a minimiza energia libera a
sistemului, moleculele de apa vor tinde sa formeze cat mai multe legaturi intre ele si vor avea mai
putina libertate de miscare, ceea ce duce la ordonarea moleculelor de apa intr-o structura de tip
cristalin, numita clatrat. Un clatrat are in general forma unui poliedru cu 12 sau 16 fete
pentagonale, in centrul caruia se afla molecula hidrofoba. In schimb, in cazul in care lipidele sunt
suficient de numeroase pentru a se produce separarea celor doua faze (apa/lipide) prin formarea
unor structuri lipidice compacte (micele, bistraturi), realizarea clatratilor nu va mai fi posibila si
moleculele de apa vor deveni mai dezordonate.
Prin structura sa, bistratul lipidic reprezinta deci o bariera pentru moleculele hidrofile, cum
ar fi proteinele, zaharurile, acizii nucleici, diferiti ioni sau molecule polare. In prezent este unanim
acceptat modelul mozaicului fluid proteolipidic al membranei, propus de Nicholson si Singer in
1972. Intr-adevar, diverse studii efectuate cu ajutorul microscopului electronic au aratat ca
membranele celulare sunt bistraturi lipidice in care sunt incorporate integral sau partial proteine,
glicoproteine si lipoproteine.
5
Circa 10% din fosfolipidele si proteinele membranare leaga chimic (prin legaturi covalente)
lanturi de oligozaharide formand astfel glicolipide si respectiv glicoproteine. Fata exterioara a
membranei plasmatice este bogata in glicolipide, ale caror lanturi hidrofobe sunt incorporate in
regiunea hidrofoba a membranei, iar capetele hidrofile sunt expuse mediului extracelular. Acestea,
impreuna cu carbohidratii atasati la unele proteine integrale, participa la procesele de recunoastere
celulara controlate de sistemul imunitar al organismului. Carbohidratii pot contribui la
aranjamentul spatial al glicoproteinelor si pot creste stabilitatea acestora in interiorul membranei,
contribuind la rezistenta structurala a membranei. In general, glicoproteinele cresc vascozitatea
membranara. In cazul glicolipidelor, oligozaharidele pot contribui la stabilitatea membranei sau pot
participa la conexiunile dintre celulele vecine intr-un tesut.
Colesterolul este o alta componenta importanta a membranelor celulare, avand un caracter
puternic hidrofob. Colesterolul modifica fluiditatea membranei, stabilizand-o pe intervale mai mari
de temperatura; membrana ramane fluida la temperaturi mai scazute decat in absenta colesterolului.
6
TRANSPORTUL PASIV
In procesele de transport pasiv moleculele transportate se deplaseaza prin miscari de agitatie
termica precum si prin miscari determinate de fortele de atractie sau respingere electrostatica intre
moleculele respective si moleculele membranei sau ale mediilor apoase; ca urmare, moleculele
transportate se deplaseaza in sensul gradientului potentialului lor electrochimic (daca potentialul
electric este acelasi pe ambele fete ale membranei, moleculele se vor deplasa in sensul gradientului
de concentratie).
Prin transport pasiv sistemul are tendinta de a ajunge la echilibru termodinamic. Daca in
expresia diferentei de potential electrochimic notam c1 = cin, c2 = cex, V1 = Vin, V2 = Vex obtinem:
substanta care traverseaza membrana prin difuzie simpla are insa sensul gradientului de potential
electrochimic, deoarece moleculele care vor difuza dinspre mediul cu concentratie mai mare spre
mediul cu concentratie mai mica vor fi mai numeroase decat cele care traverseaza membrana in
sens invers. Schimbul gazos la nivelul alveolelor pulmonare este un exemplu de transport pasiv
realizat prin difuzia simpla a moleculelor de CO2 si O2 prin dizolvare in membrana.
Difuzia simpla prin canale ionice sau moleculare permite un transport molecular extrem de
rapid prin membrana. Canalele ionice joaca de aceea un rol extrem de important in procesele de
semnalizare celulara, in care viteza de transmitere a informatiei este un element critic. Un canal
membranar este o proteina integrala complexa care formeaza o cale de trecere (un por) pentru
anumite molecule sau ioni insolubili in matricea lipidica a membranei.
Activitatea unui canal ionic sau molecular este discontinua: perioadele in care canalul este
deschis alterneaza cu perioade de inactivitate, in care canalul este inchis. Prin diverse moduri de
reglare a activitatii canalelor membranare, celula controleaza fluxurile de substanta prin membrana.
In plus, canalele membranare prezinta o mare specificitate pentru anumiti ioni sau molecule,
nepermitand altor tipuri de ioni sau molecule sa le traverseze.
distanta de interactie cu 4 molecule de oxigen ale filtrului este egala cu distanta de legatura cu cele
4 molecule de apa din mediul apos, in timp ce pentru ionul Na+ aceasta distanta este mai mica.
Pentru a putea traversa regiunea corespunzatoare filtrului, ionul trebuie sa culiseze de-a lungul
canalului prin legari succesive la cate 4 atomi de oxigen simultan, ceea ce nu este posibil decat in
cazul ionului de potasiu. Descoperirea acestui mecanism de filtrare selectiva a ionilor pentru
canalul de potasiu a fost realizata prin cristalografie cu raze X, pentru care Roderick MacKinnon a
primit Premiul Nobel in anul 2003.
In structura unui canal ionic se disting cateva domenii caracteristice: filtrul ionic, vestibulul,
poarta si senzorul. In vestibul ajung numai ionii selectati in filtru; filtrul nu permite trecerea
moleculelor mari, cum ar fi de exemplu glucoza. Poarta se inchide sau se deschide in functie de
reactia senzorului la diferitele semnale receptionate. Senzorul poate fi o regiune externa a proteineicanal, aflata in contact cu mediul apos de pe una din fetele membranei, sau o regiune interna a
proteinei. Semnalele la care este sensibil senzorul pot fi chimice (anumite molecule din mediul apos
care se leaga la situsuri specifice ale proteinei-canal), electrice (diferenta de potential electric intre
cele doua medii apoase pe care le separa membrana, denumita si potential transmembranar sau
potential de membrana), mecanice (presiunea), termice (caldura) sau electromagnetice (lumina).
Difuzia facilitata este transportul de substanta prin membrana fie prin intermediul unor
proteine transportoare liposolubile, care pot sa traverseze membrana prin dizolvare (transportori
difuzibili), fie prin intermediul unor proteine membranare integrale, care trec molecula hidrofila de
pe o parte pe alta a membranei printr-o modificare in propria conformatie sau prin formare de pori
in membrana. Moleculele transportoare (care se mai numesc transportori sau ionofori) nu au
proprietati enzimatice; in procesul de difuzie facilitata nu se consuma energie; deplasarea moleculei
transportate se face in sensul gradientului electrochimic. Exista o multitudine de molecule
transportoare care asigura difuzia facilitata a multor tipuri de ioni sau molecule (de exemplu
glucoza, colina, ionii K+). Majoritatea moleculelor transportate in acest mod nu pot trece nici prin
canale ionice (datorita marimii lor), nici prin matricea lipidica (deoarece nu sunt liposolubile). In
numeroase celule, mecanismul principal prin care glucoza din mediul extracelular intra in
citoplasma este difuzia facilitata. Deoarece exista un numar limitat de molecule care pot transporta
glucoza prin membrana plasmatica, influxul de glucoza nu poate depasi o anumita limita nici chiar
atunci cand concentratia extracelulara de glucoza este foarte mare.
10
TRANSPORTUL ACTIV
Exista doua tipuri de transport activ: primar si secundar.
In procesele de transport activ primar sunt implicate proteine membranare integrale cu
proprietati enzimatice, care transporta ioni sau molecule impotriva gradientului lor de concentratie,
11
de potential electric sau de presiune osmotica, adica in sens opus tendintei naturale de crestere a
entropiei care sa duca la anularea acestor gradienti. Astfel de proteine se numesc pompe
membranare. Transportul activ primar este posibil numai prin cuplarea sa energetica cu reactii care
furnizeaza energie libera (reactii exergonice); este de aceea un proces endergonic (consumator de
energie). Reactiile exergonice care furnizeaza energia necesara functionarii pompelor membranare
sunt in general reactii metabolice; exista insa si pompe care utilizeaza energia luminii.
In membranele celulare exista mai multe tipuri de pompe ionice. Majoritatea pompelor
functioneaza pe principiul utilizarii energiei moleculei de ATP pentru a transporta anumiti ioni
impotriva gradientului electrochimic intre cele doua fete ale membranei; molecula de ATP se leaga
la molecula pompei ionice si este hidrolizata la ADP, proces in care este eliberata o parte din
energia chimica a ATP-ului. Proteina pompei absoarbe partial energia furnizata prin hidroliza ATP
si isi schimba conformatia. Prin aceasta modificare conformationala, pompa efectueaza trecerea
moleculei hidrofile de pe o parte pe alta a membranei. Energia absorbita de proteina este in final
cedata prin relaxarea structurii pompei, care revine la conformatia initiala si ciclul poate fi reluat.
Energia care nu este absorbita de pompa este disipata prin incalzirea locala a mediului apos in care
se produce hidroliza ATP. Pompele care folosesc energia ATP se numesc pompe ATP-azice sau
ATP-aze.
Procesul de transport activ primar este mecanismul principal prin care sunt mentinute
diferentele de concentratii ionice intre diferitele timente celulare, precum si intre citosol si mediul
extracelular. In cardiomiocite, cel mai important rol in mentinerea potentialului de repaus la valoare
constanta il au pompele de Na+-K+ ale plasmalemei, care extrag trei ioni de sodiu din celula si
introduc doi ioni de potasiu din mediul extracelular in celula pentru fiecare molecula de ATP
hidrolizata. Modul de functionare este urmatorul. In conformatia de repaus, pompa prezinta pe
partea intracelulara o afinitate foarte mare pentru ionii Na+ si foarte mica pentru ionii K+. Ca
urmare, ionii Na+ ajunsi prin difuzie din mediul intracelular la situsurile de legare ale pompei se
leaga la acestea, stimuland hidroliza moleculei de ATP care este legata de pompa. Ca urmare,
pompa isi schimba conformatia. In noua conformatie, situsurile de legare ale sodiului sunt expuse
mediului extracelular, iar accesul ionilor Na+ dinspre regiunea intracelulara este blocat. Tot in noua
conformatie, afinitatea pompei pentru Na+ este foarte mica, astfel incat ionii Na+ se desprind de
situsurile pompei si difuzeaza in mediul apos extracelular. In schimb, in aceasta conformatie
afinitatea proteinei fata de ionii K+ este foarte mare, ceea ce favorizeaza legarea rapida a ionilor de
potasiu la situsurile pompei; aceasta legare induce relaxarea proteinei la conformatia initiala. Ionii
12
K+ legati la proteina sunt acum expusi mediului intracelular. Deoarece afinitatea fata de K+ este din
nou redusa, ionii K+ se desprind si difuzeaza in mediul intracelular; gruparea fosfat paraseste
proteina, permitand legarea unei alte molecule ATP in locul sau.
Alte pompe ionice sunt H+-K+-ATP-aza din membrana celulelor mucoasei gastrice sau
pompa protonica bacteriorodopsina aflata in membranele unor bacterii. Sub actiunea luminii, care
induce o reactie de fotoizomerizare in bacteriorodopsina, aceasta sufera o modificare
conformationala prin care transloca un proton din citoplasma in exteriorul celulei.
In general, pompele membranare sunt reversibile. In cazul in care concentratiile de sodiu
extracelular si de potasiu intracelular sunt excesiv de mari, iar concentratiile de ADP si fosfat
intracelular (Pi) sunt suficient de mari, ciclul pompei de Na+-K+ poate functiona in sens invers, iar
aceasta incepe sa sintetizeze ATP. Un alt exemplu remarcabil este ATP-sintaza, care se afla in
membrana mitocondriilor, cloroplastelor sau ale bacteriilor aerobe sau fotosintetice. Aceasta
enzima complexa fie sintetizeaza ATP folosind gradientul existent de H+, fie functioneaza ca H+ATP-aza, producand un gradient de protoni. In cele doua cazuri, deplasarea protonilor are loc in
sensuri opuse.
13
In anumite situatii, celulele pot de asemenea sa sintetizeze proteine care sa formeze pompe
membranare, pentru a elimina anumite substante
toxice sau medicamente. Prin acest mecanism, de
exemplu, in chimioterapia cancerului apare rezistenta
la medicamentele administrate.
In procesele de transport activ secundar sunt
implicati transportori complecsi, care cupleaza doi
gradienti electrochimici diferiti, astfel incat energia
eliberata prin miscarea unor molecule de un anumit
tip in sensul gradientului lor electrochimic este
folosita pentru a transporta molecule de alt tip
impotriva gradientului lor electrochimic. Astfel de
transportori se numesc cotransportori, iar procesul se
numeste cotransport sau transport cuplat. Exista
simport, in care ambele tipuri de molecule sunt
transportate in aceeasi directie, si antiport, prin care
cele doua tipuri de molecule sunt transportate in
sensuri opuse. Datorita proceselor celulare de pompaj ionic, membrana plasmatica prezinta o
sarcina neta negativa pe fata interioara si o sarcina neta pozitiva pe fata exterioara, ceea ce
determina o valoare negativa a diferentei de potential membranar. In cotransport, deplasarea unor
sarcini electrice in sensul potentialului lor electrochimic reprezinta un proces exergonic deoarece
sistemul tinde in acest fel la starea de echilibru in care diferenta de potential membranar sa se
anuleze, deci tinde la o stare cu energie mai mica. Energia cedata in acest proces este preluata de
cotransportori pentru a transloca alte molecule sau ioni impotriva gradientului electrochimic, de
aceea acest tip de transport este activ.
Cotransportul este implicat de exemplu in transferul glucozei din intestin in sange prin celulele
epiteliului intestinal. In membrana bazala (dinspre interstitiu) a celulelor epiteliale se gasesc pompe
de Na+-K+, care mentin o concentratie scazuta de ioni Na+ in interior (10-l5 mM fata de 144 mM in
exterior si 144 mM in lumenul intestinului). In membrana apicala (dinspre lumen) se gasesc
cotransportori care transfera simultan (prin simport) cate un ion Na+ si o molecula de glucoza (sau
un aminoacid) in citoplasma; in acest proces glucoza este transportata impotriva gradientului de
concentratie. In acest caz, cotransportul este electrogenic deoarece are ca rezultat net transportul
unei sarcini electrice pozitive dintr-o parte a membranei in cealalta. Concentratia de glucoza in
citoplasma este mai mare decat in interstitiu, iar la nivelul membranei bazale glucoza este
transportata pasiv prin difuzie facilitata. Efectul net al acestor procese de transport este transferul
transcelular de glucoza din spatiul luminal spre sange. Transportul glucozei din lumen in interstitiu
este blocat daca pompa ionica de Na+-K+ este inhibata (de exemplu cu oligomicina sau ouabaina).
In celulele nodurilor sinusal si atrioventricular se produce de asemenea un transfer de
sarcina prin antiport electrogenic 3 ioni Na+/ 1 ion Ca2+ (influx de sarcina neta +e pentru fiecare
molecula cotransportoare). Cotransportorul Na+/Ca2+ transloca deci un ion de calciu din interior in
mediul extracelular pe baza energiei eliberate la deplasarea a trei ioni Na+ in sensul gradientului
electrochimic, in timp ce Na+-K+-ATP-aza din plasmalema pompeaza ionii Na+ din interior spre
exterior.
14
Concentratia
extracelulara (mM)
Ionul
Concentratia
intracelulara (mM)
Na+
145
15
K+
150
Ca2+
10-4
Pompele de Ca2+ si Na+-K+ asigura gradienti mari ai ionilor Ca2+, Na+ si K+ intre
sarcoplasma si mediul exterior in celula relaxata, precum si revenirea la valorile normale ale
acestora dupa generarea potentialelor electrice (potentiale de actiune). De asemenea, antiportul
Na+/Ca2+ are un rol esential in generarea periodica spontana a potentialelor de actiune de catre
celulele nodurilor, deoarece participa la acumularea de sarcini pozitive pe fata interioara a
sarcolemei si deci la depolarizarea progresiva a celulelor.
15
4. Mecanisme de macrotransport
In procesele de macrotransport substantele intra sau ies din celula sub forma unor
aglomerari multimoleculare. In procesele de transport membranar discutate mai sus moleculele sau
ionii erau transportati individual prin membrana; de aceea transportul membranar se mai numeste
microtransport. Desi in procesele de macrotransport diverse substante sunt introduse sau scoase din
celula, aceasta nu se realizeaza prin traversarea propriu-zisa a membranei plasmatice, ci prin
formare de cule membranare care sunt inglobate sau eliminate din celula.
Exista trei tipuri de macrotransport: endocitoza, exocitoza si transcitoza.
In procesul de endocitoza materialul extracelular este introdus in interiorul celulei, fara a fi
insa dispersat in citoplasma (ramane in continuare ca material extra-citoplasmatic). Cele trei
modalitati de macrotransport prin endocitoza sunt: fagocitoza, pinocitoza si endocitoza mediata de
receptori.
In fagocitoza celula inglobeaza particule extracelulare solide pe care le inconjoara cu
pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care apoi fuzioneaza in spatele lor. Se formeaza astfel o
vacuola in citoplasma, care contine materialul ingerat. In organismul uman exista celule
specializate (fagocite, macrofagi) care prin fagocitoza inglobeaza si distrug diverse substante
toxice, reziduuri celulare apoptotice sau
bacterii.
In pinocitoza celula inglobeaza lichid
extracelular in mod similar fagocitozei.
In endocitoza mediata de receptori,
anumite substante extracelulare se leaga la
receptori membranari specifici, care induc
formarea de cule membranare in care este
inglobat material extracelular. De exemplu, prin
acest mecanism celulele organismului preiau
colesterolul transportat de sange. De asemenea,
virusul gripal intra in celule prin endocitoza
mediata de receptori.
Endocitoza prezinta avantajul de a minimiza volumul in care trebuie sa actioneze enzimele
de digestie a materialului internalizat. Acestea descompun materialul in molecule mici prin digestie
(de obicei prin hidroliza). O parte din moleculele rezultate pot permea membrana culei, trecand in
citoplasma. Veziculele rezultate prin endocitoza pot de asemenea sa fuzioneze cu lizozomii, in care
are loc degradarea unui material bogat in lipide, proteine si carbohidrati proveniti din membranele
celulare.
16
17
18
zona receptoare la care se leaga mesagerul prim si o zona efectoare prin care comunica senzorului
canalului comanda de deschidere sau inchidere a portii.
Receptorii asociati cu o proteina G sunt receptori metabotropi care pot determina sinteza
mesagerilor secunzi prin intermediul unei proteine efectoare. Acest tip de receptori prezinta 7
domenii (coloane) transmembranare conectate prin bucle intra- si extracelulare.
20
21
Tip de
canal
2+
Ca
Ca2+
K+
K+
Ataxie
K+
Convulsii epileptice
Na+
Surditate
Sindrom QT lung
Na+
Paralizie periodica
Na+
Cl-
Hipertensiune
Sindrom Liddle
Na+ , K+ ,
Ca2+
Na+ , K+ ,
Ca2+
Na+ , K+ ,
Ca2+
Na+ , K+ ,
Ca2+
Na+ , K+ ,
Ca2+
Na+ , K+ ,
Ca2+
Oboseala musculara
Boala ereditara
Miastenia gravis
Boala Dent
Miotonie congenitala
Mucoviscidoza
Aritmie cardiaca
Consecinte clinice
Migrene
Calculi renali
Sangerari gingivale pana la
pierderea dentitiei
Miotonie periodica
Congestie pulmonara si infectii
Ritm cardiac neregulat sau
accelerat
22
Bibliografie
23