Studiul proiectarii unei instalatii eoliene de putere mica

Capitolul 1

Evolutia turbinelor eoliene in timp

Denumirea de turbina se utilizeaza pentru orice dispozitiv dotat cu pale care

transforma energia cinetica a unui fluid in lucru mecanic. Daca este utilizata energia
cinetica a vantului pentru obtinerea de lucru mecanic atunci, turbina capata
denumirea de turbina eoliana sau de vant. Cel mai raspandit tip de turbina eoliana
este cea dotata cu pale. Desi caracterul neconstant al vintului implica timp scurt de
folosire a turbinelor eoliene, totusi, timp de milenii vintul a fost intens folosit de
oameni. In urma cu aproximativ 4000 de ani, oamenii au inceput sa foloseasca
energia vintului constuind pompe eoliene folosite la extragerea apei pentru irigatii,
in scopul usurarii efortului propriu. Aceste pompe eoliene au fost denumite generic
mori de vint. Primele mori de vint, de la care au ramas doar zidurile, se presupune
ca au fost construite in Alexandria, pe malul Mediteranei, in urma cu 3000 de ani.
Se presupune ca au existat si constructii mai vechi (in Persia, de exemplu) , dar
datorita utilizarii lemnului ca material de constructie, nu au rezistat trecerii timpului.
Se pare ca aceste mori aveau intre 6 si 8 pale dreptunghiulare, acoperite cu pinza,
avind o turatie la axul elicii de aproximativ 20 rot/min,iar axul elicei nu se putea roti
dupa vint si nici nu era nevoie deoarece vintul avea o directie constanta. In insulele
Mallorca, pentru a capta vintul ce avea diferite directii, se instalau serii de mori,
fiecare avind axul dirijat intr-o alta directie, asigurindu-se astfel un randament mai
uniform. In 115 Heron a construit o orga pusa in miscare de o pompa avind aerul
furnizat de o elice cu un numar foarte mare de pale, asemanatoare turbinelor
americane care se pun in miscare la cea mai usoara adiere de vint, dar avind un
numar scazut de rotatii. Citeva secole mai tirziu apar primele roti de vint chinezesti.
Chinezii foloseau turbine eoliene cu pinze de catarg pentru pomparea apei de mare
in vederea obtinerii sarii. Pentru prima data apare la ei o turbina eoliana cu ax
vertical, independenta de directia vintului, dar din pacate, avea randament mic.
In Europa centrala medievala, au existat doua tipuri de mori de vint: moara
germana, aparuta la inceputul sec. al XIV lea, prevazuta cu o elice cu 6 pale
dreptunghiulare drepte, acoperite cu pinza de catarg si moara olandeza, care a fost
considerata superioara celei germane din punct de vedere al performantei.
Imbunatatirea ei era o necesitate stringenta datorata problemei desecarilor din
Olanda. Ecuatia lui Bernoulli a explicat multe procese din functionarea morilor de

vint. In 1792 scotianul Meikle a inlocuit pinzele morii de vint olandeze cu jaluzele
care se deschideau singure cind vintul era mai puternic si se inchideau la loc cind
vintul slabea. Necesitatea ridicarii randamentului a condus la profilarea si rasucirea
palelor, calculele exacte fiind furnizate de Bernoulli, Smeaton si Euler.
Moara de vint a preocupat mult oamenii din renastere si din perioada urmatoare,
eliberarea elicei eoliene de directia vintului fiind unul din punctele esentiale ale
studiilor si incercarilor lor. Leonardo da Vinci a desenat primul anemometru (aparat
pentru masurarea vitezei vintului). De la el au ramas tablouri corecte de curgeri
turbulente Ca aeromotor, elicea eoliana a fost folosita pentru scopuri foarte variate:
la mori de vint, la pompe, la mecanizarea rugaciunii (in Tibet, Mongolia si China), la
protectia plantelor impotriva maimutelor si pisicilor salbatice producind zgomote
care sperie (in Sumatra) sau ca aerogenerator trasformind energia eoliana in
energie electrica. La sfirsitul secolului al XIX lea, au aparut, in Statele Unite ale
Americii si in Europa, primele turbine eoliene generatoare de electricitate. Secolul al
XIX lea s-a caracterizat aproape exclusiv prin imbunatatirea formei palelor,
rasucirea fiind deja bine inteleasa. Francezul Duvand a incercat sa rezolve problema
curburii folosind pinze de forma aripilor de pasare. Tot el a avut ideea sa proiecteze
pale care se roteau in jurul axei palei creind, astfel, premisele turbinei moderne.
Desi aparitia masinii cu abur a revolutionat tehnica, roata de vint a continuat sa fie
folosita si perfectionata. In 1890, danezul La Cour a abtinut, prin lucrarile sale in
suflerii, valori constructive precise: inclinarea axei elicei trebuie sa fie de
aproximativ 10o, suprafata totala a palelor sa nu depaseasca o treime din suprafata
discului elicei.El recomanda 4 pale a caror latime sa fie 1/4 - 1/5 din lungimea palei.
Profilul poligonal al palei trebuie sa aiba sageata maxima la distanta 1/4 - 1/6 din
coarda fata de bordul de atac si ea trebuie sa fie doar de 3 4 % din coarda.
Inclinarea palei fata de planul rotii era de 10o la virf, de 15o la 2/3 din raza, de 20o
la 1/3 din raza si de 25o la butuc. Butucul elicei trebuia sa aiba o raza corespunzind
unui sfert din lungimea palei. O astfel de elice se misca deja la o viteza a vintului de
1,8 m/s si functiona la randament maxim de la 3 000 la 5 000 de ore pe an.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial a crescut interesul fata de turbinele eoliene
infiintindu-se institute specializate pentru cercetari in domeniul energiei eoliene si
dispunind de diferite tipuri de turbine eoline folosite pentru cercetare. S-au construit
astfel multe alte turbine pentru scopuri practice. Mentionam, astfel, institutul de la
Weimar, din Germania, infiintat in 1930, unde s-au realizat turbine cu un randament
de 47% incluzind pierderile de energie ale pompelor de apa. Din 1975 exista la
Stuttgart un institut de cercetari pentru tehnica energiei eoliene. Tot in Germania, in
1955 s-a construit o turbina eoliana de 100 kW instalata pe un turn de 22 m
inaltime, iar Hter a avut contributii importante privind analiza,proiectarea,
constructia, incercarea, operarea si economia turbinelor eoliene. El a fost primul
care a folosit materiale compozite la confectionarea palelor.
In ultimii 30-40 ani au inceput sa apara turbine eoliene de mare putere ca de
exemplu cea de la Analborg (Danemarca) cu diametrul de 17,5 m, 100 rot/min si

putere de 60 kW la o viteza a vintului de 11,6 m/s. La virful palelor viteza aerului

este de 325 km/h, de aceea palele trebuie proiectate cu aceeasi grija ca aripile
avioanelor ca pe ele sa nu se formeze virtejuri. Viteza unghiulara mare conduce la
pale foarte inguste; in plus acesta turbina functioneaza la vinturi foarte puternice.
O alta turbina eoliana de 200 kW si cu diametrul de 24 m a fost instalata la in
Danemarca in1957, la Gedser, iar in 1977 o alta a fost instalata la Trind-Skolerne
avind o putere de 2 MW. Sunt doua motive principale pentru aceasta atentie tot mai
mare data energiei eoliene. Primul ar fi ca majoritatea formelor de energie generate
astazi folosesc ca materie prima carbunele, petrolul sau gazul. Acestea elibereaza
cantitati uriase de dioxid de carbon in atmosfera, ceea ce duce la accentuarea
efectului de sera si implicit la o incalzire a atmosferei Pamintului. Al doilea motiv ar
fi ca multe din descoperirile din domeniul energiei vintului, precum si al tehnologiei
de fabricatie a elicelor eoliene au permis aducerea costului energiei eoliene la un
punct care o face competitiva cu celelalte surse de energie. Marele potential al
turbinelor eoliene este dat de faptul ca puterea generata de o elice eoliana creste
rapid o data cu cresterea vintului: o dublare a vitezei vintului genereaza o crestere
de aproape opt ori a puterii. De asemenea, lungimea palei elicei este importanta: o
dublare a diametrului elicei genereaza o crestere de patru ori a puterii. Elicea
trebuie sa fie rezistenta, usoara si durabila. O data cu noile descoperiri asupra fibrei
de sticla si a fibrei de carbon, a fost posibila crearea unor pale de elice foarte usoare
avind intre 20 30 m lungime. Aceste tipuri de pale pot functiona multi ani in
conditii dintre cele mai vitrege in unele zone din lume cu vinturi foarte puternice.
Indelungata utilizare a elicelor eoliene a avut drept rezultat o mare varietate de
forme contructive ale lor. Astfel, elicele eoliene au forme diferite dupa cum sunt
montate (in avalul sau in amontele instalatiei) , dupa viteza specifica (lente sau
rapide) , dupa numarul de pale, dupa puterea produsa, dupa soliditate etc. Axa
elicelor eoliene este paralela cu directia vintului, elicea putind fi montata in
amontele sau in avalul instalatiei eoliene. Configuratia cu elicea in aval se utilizeaza
de obicei pentru puteri mai mari de 100 kW. Exista instalatii cu mai multe elice
montate pe acelasi suport; fie pe axe diferite, fie pe acelasi ax si cu sensuri de
rotatie diferite. Acest ultim sistem, utilizat in instalatia Noah, permite sa se obtina o
viteza de rotatie relativa a rotorului generatorului (solidar cu o elice) fata de stator
(solidar cu cealalta elice) de doua ori mai mare decit viteza de rotatie a elicelor,
suprimindu-se, astfel, multiplicatorul de turatie.
In momentul de fata se folosesc doua tipuri de elici eoliene: cu axa verticala si cu
axa orizontala. Elicile cu axa verticala sunt, la rindul lor, de doua tipuri: pe baza de
rezistenta la inaintare si pe baza de portanta. Cele pe baza de rezistenta la inaintare
lucreaza pe principiul paletei folosite la propulsia hidrobicicletelor (daca paleta
folosita la propulsie nu are alunecari, atunci viteza maxima a hidrobicicletei va fi
aceeasi cu viteza de pedalare). Cele mai frecvente elici cu axa verticala sunt
anemometrele.

Un exemplu de elice cu axa verticala pe baza de portanta este batatorul de oua

Darrieus din Franta (patentata pentru prima oara in 1927). Pe fiecare pala se atinge
portanta maxima doar de doua ori la o revolutie ceea ce genereaza un cuplu (si o
putere) mare de tip sinusoidal (lucru ce nu se intilneste in cazul unei elici cu ax
orizontal). Unul din dezavantajele unei astfel de turbine este ca palele sale au un
numar de frecvente care trebuie sarite. Marele avantaj al acestui tip de turbina este
ca poate functiona indiferent de directia vintului. Celelalte tipuri de turbine eoliene
sunt dotate cu cite un creier electronic propriu, care ia toate deciziile: cupleaza
generatorul cind viteza vintului este optima sau il decupleaza cind viteza devine
prea mare sau cind apare o problema. Cele mai multe turbine eoliene se orienteaza
dupa directia vintului. Elicile cu ax vertical sunt greu de montat pe turnurile inalte
pentru a prinde vinturile de la inatimi mari si sunt fortate sa accepte vinturile joase,
mai turbulente, care produc mai putina energie si sunt mai periculoase. De aceea,
elicile cu axa verticala nu au avut succes pe piata comerciala a turbinelor eoliene.
Cea mai raspindita, precum si cea mai performanta din punct de vedere al generarii
de electricitate, ramine elicea eoliana cu ax orizontal.
Pe scurt, principiul de functionare al acestui tip de elice este urmatorul: vintul ataca
pala elicei, care este profilata aerodinamic, creind pe extradosul profilului portanta.
Fortele de portanta si rezistenta la inaintare se reduc la axul elicei, formind forta de
tractiun esi cuplu la ax. Un prim obiectiv in proiectarea palelor este acela de a avea
finete maxima la Cz mare. Finetea poate varia in lungul palei pentru a optimiza
energia generata de turbina la diferite viteze ale vintului.
Caracteristicile functionale ale unei turbine eoliene se exprima, de obicei, in functie
de raportul dintre viteza la virful palei si viteza vintului (TSR- tip speed ratio),
cunoscut in lucrarile de specialitate ca viteza specifica, fiind adimensionala, si de
parametrul de soliditate definit ca raportul dintre aria totala a palelor si aria discului
elicei.
In cazul anemo- metrelor valoarea vitezei specifice va fi subunitara. In functie de
viteza specifica, in practica se va adopta urmatorul numar de pale:
8 24 pale pentru TSR=1; 6 12 pale pentru TSR=2; 3 6 pale pentru TSR=3; 2 4
pale pentru TSR=4; 2 3 pale pentru TSR5.

Teoria elicelor eoliene se poate obtine din cea a elicelor propulsive, tinind insa
seama de deosebirea dintre miscarea aerului din jurul elicei. Astfel, in cazul elicei
propulsive sursa motoare (motorul) creaza moment necesar mentinerii unei anumite
turatii, curentul din jurul elicei este generat de deplasarea avionului in mediul imobil
si forta de tractiune care se obtine prin compunerea, pe directia de deplasare a
avionului, a portantei si a rezistentei la inaintare este o forta (avind acelasi sens cu
viteza de inaintare) produsa prin reactiunea fluidului asupra palelor in rotatie. In

schimb, la elicea eoliana aerul se misca (vintul) in jurul elicei fixe, fortele care apar
fiind rezultatul actiunii directe a fluidului asupra palelor.

1.2. Tendinte actuale in proiectarea palelor

pentru turbine eoliene de putere mica

Ca in orice proces de proiectare si la turbinele eoliene exista anumite criterii

de design care trebuie luate in considerare. Printre acestea, cele mai importante
sunt: alegerea numarului de pale, alegerea profilului, alegerea corzii si a rotatiei
palei, alegerea materialului. Deciziile finale dupa anumite criterii se fac deasemenea
in oridinea prioritatilor survenite din caietul de sarcini emis pentru proiectarea unei
turbine eoliene. . De exemplu, profilele subtiri sunt dorite datorita raportului Cz/Cx
mare si a comportarii lor bune in conditii dure; pe cind profilele mai groase sacrifica
unele calitati pentru a obtine o rigiditate mai buna a palei, conditie ceruta pentru
turbinele de mari dimensiuni. Unele proiecte pentru pale rezultate din cresterea
dimensiunilor elicelor include o scadere a rezistentei palelor impreuna cu o crestere
a grosimii profilelor si a coeficientului de portanta, precum si o crestere majora a
vitezei la virf.
Bazata pe aceste criterii, configuratia de baza, in ultimii ani, pentru acest tip de
turbine a fost: elice in vint cu trei sau mai multe pale profilate aerodinamic similare
elicei de avion.

1.2.1.Consideratii Aerodinamice

Profilele aerodinamice

Profilele aerodinamice au constituit unul din aspectele cele mai controversate din
proiectarea unei pale pentru o turbina eoliana. Caracteristicile de performanta,
precum si grosimile profilelor pentru aviatie nu sunt intotdeauna potrivite in cazul
turbinelor eoliene. Profilele create pentru numere Reynolds mari prezinta separatii
laminare cind sunt folosite pentru turbine eoliene cu un numar Reynolds mult mai

mic. Apar bule de separare care pot duce la variatii mari ale performantelor
aerodinamice. Nu trebuie neglijata grosimea de la baza palei, care trebuie sa
respecte cerintele structurale, sa aiba o buna rezistenta la in covoiere pentru a nu
lovi turnul si pentru a suporta momentele de incovoiere de la baza palei. Proiectele
recente de familii de profile pentru turbinele eoliene prezinta curgeri turbulente pe
intreg extradosul profilului cu doar putin inainte de portanta maxima.
In anii 80, frecventa depasire a puterii maxime a unor turbine fixe a dus la
incarcarea excesiva a transmisiei, putind duce chiar la distrugerea generatorului. O
rezolvare constructiva a acestei probleme a dus la introducerea profilelor cu un Cz
redus catre virful palei pentru un control pasiv al puterii maxime generate,
reusindu-se chiar o imbunatatire a performantelor palelor. Pentru turbinele foarte
mari, greutatea si costul palelor creste mult mai mult decit energia generata.
Bazindu-ne pe acest considerent, turbinele de mari dimensiuni au nevoie de profile
cu grosimi mari si Cz mare pentru a minimiza greutatea si costul palelor. Profilele
pentru turbinele de mici dimensiuni trebuie proiectate pentru numere Reynolds
reduse pentru a evita separatia laminara ce poate duce la rezistenta la inaintare
mare, Cz variabil si, nu in ultimul rind, zgomot.

Geometria palelor

Criteriul cel mai utilizat in prezent pentru optimizarea palelor este cel al costului
minim al energiei, mai degraba decit cel al productiei maxime de energie anuala.
Pentru a se face optimizari raportate la costul minim al energiei, este nevoie de o
metoda multi-disciplinara care sa includa un model aerodinamic si structural pentru
pale cu modele de costuri atit pentru pale cit si pentru toate componentele
principale ale turbinei. Procesul de proiectare al palelor devine astfel strins legat de
tipul turbinei si de locul de amplasare al acesteia.
Diferitele modele aerodinamice folosite in determinarea geometriei palei nu ofera o
solutie clara pentru geometria virfului palei. Experimental s-a constatat ca o
rotunjire a coltului bordului de atac duce la o imbunatatire a performantei (virf tras).
Alte tipuri de virfuri (virf tip spada) sunt folosite pentru reducerea zgomotului in
ciuda unor reduceri ale performantei.

Numarul palelor

In cazul turbinelor de mica putere, ca si pentru cele de mare putere, varianta elicei
in vant cu trei pale este cea mai des utilizata. . Cu toate ca varianta elicei in vint a
fost aleasa in special din cosiderente de simplitate, in urma incercarilor a rezultat si
o rezistenta mai mare la oboseala a palelor decat in cazul celorlalte configuratii
posibile luand in calcul bineanteles si costurile necesare producerii ei. Eficienta
aerodinamica creste o data cu numarul de pale. Astfel, marind numarul de la 1 la 2
pale, rezulta o crestere a eficientei cu 6%, in timp ce o crestere a numarului de la 2
la 3 pale duce la o crestere a eficientei cu doar 3%. Crescind in continuare numarul
de pale s-a costatat ca se sacrifica mult din rezistenta palei pentru o crestere
nesemnificativa a eficientei aerodinamice. Zgomotul elicei, desi in cazul turbinelor
eoliene de mica putere nu este un factor determinant in procesul de proiectare,
precum si cosiderentele de ordin estetic, sunt in favoarea elicii cu trei pale ce are
doua mari avantaje fata de cea cu mai putine pale. Pentru un diametru si parametru
de soliditate date, varianta cu trei pale va suporta doar doua treimi din incarcarea
unei elici cu doua pale si doar o treime din incarcarea unei elici cu o pala. De aici
rezulta ca zgomotul generat de elicea cu trei pale datorita incastrarii va fi mai mic
indiferent daca este vorba de constructie in vint sau invers. Pentru a compensa
eficienta aerodinamica scazuta, elicele cu una sau doua pale tind sa aiba o viteza la
virf mult mai mare decit o elice cu trei pale, pentru un diametru sau o putere a
turbinei data.
Din punct de vedere estetic, favorita este tot o elicea cu trei pale datorita impresiei
de miscare continua pe care o lasa in timpul functionarii; rotatia elicei cu doua pale
fiind perceputa ca o miscare intermitenta. Un alt motiv ce vine in sprijinul variantei
cu trei pale este obtinerea unei turbine mult mai bine echilibrata dinamic. Ca
rezultat al unghiului de 120o dintre pale dinamica elicei este mai buna decit in cazul
unghiurilor de 180o sau 360o.

1.2.2.Consideratii privind structura palelor

Multe turbine de mici dimensiuni folosesc pale solide produse din lemn, fie dintr-o
singura bucata,fie laminate, pentru a evita deformatiile de-a lungul timpului. Alte
metode folosesc materiale compozite ranforsate cu fibra de sticla. Un exemplu este
cel al palelor stratificate care imbraca o tabla profilata sau un profil multi-camera.
O metoda mai moderna pentru fabricarea palelor de mici dimensiuni presupune
turnarea prin injectie. Cu alte cuvinte o rasina, cum ar fi polipropilena, combinata cu
fibre de sticla scurte, se injecteaza intr-o forma de aluminiu ce corespunde
geometriei palei. Consideratiile referitoare la rezistenta si grosimea palelor produse
prin aceasta metoda limiteaza lungimea lor la maxim 2 m.
In cazul turbinelor mari, palele au dimensiuni mai mari, ceea ce implica viteze de
rotatie mici, o rigidizare centrifugala mica, greutate relativa mare si oboseala
cauzata de momentul de torsiune mare la baza palei. De fapt, momentul de
torsiune la baza palei devine parametru important in proiectarea turbinelor eoliene
mari. Pentru a minimiza greutatea palei, constructia tip pala solida pentru turbinele
mici lasa loc palelor goale, extrem de usoare. Structura monococa (pala Gougeon)
preia intreaga incarcare a palei in invelis. Cu toate ca au avantajul de a fi usoare,
palele laminate din lemn nu se pot curba spatial. Aceasta impune o rotatie mare in
zona bazei palei si variatii mari ale corzii pentru o eficienta aerodinamica crescuta.
O alta metoda de design structural implica preluarea majoritatii solicitarilor de catre
un gheson din materiale compozite sau a unui lonjeron de tip D iar restul
solicitarilor fiind preluate de invelisul palei.
Pentru turbine foarte mari (de ordinul megawattilor) sunt necesare noi metode de
proiectare a palelor pentru a raspunde mai bine problemelor legate de oboseala si
excitatiilor dinamice.

1.2.3.Materiale utilizate la constructia palelor

Palele turbinelor eoliene de ultima generatie s-au fabricat din otel, aluminiu si
materiale compozite (fibre de sticla, fibre de carbon). Pentru o duritate si rigiditate
date si pentru a micsora sarcinile inertiale si giroscopice care duc la oboseala palei,
greutatea ei trebuie sa fie suficient de mica. Palele fabricate din otel sau aluminiu
sufera de greutate mare si rezistenta la oboseala mica in comparatie cu cele
fabricate din materiale compozite.

Datorita acestor limitari, in ultimii 10 ani, aproape toate palele au fost realizate din
materiale compozite; in special din fibra de sticla. Cu toate ca fibra de carbon are
cel mai bun raport duritate/greutate, nu a fost folosita pe larg datorita costului
mare, a incompatibilitatii sale cu fibra de sticla si a dificultatilor de manevrare.
Sistemele de rasini cel mai des intilnite in materialele compozite au inclus poliester,
vinil-ester si rasini epoxidice. Poliesterul si vinil-esterul au fost cel mai des folosite
datorita pretului lor redus, dar din ce in ce mai multi producatori trec pe rasini
epoxidice pentru a atinge valori cit mai bune ale materialelor. Rasinile epoxidice
previn contractiile, nu devin casante o data cu trecerea timpului si confera o
rezistenta cit mai buna la oboseala.

1.2.4. Metode de fabricatie a palelor

Ca si in cazul palelor de elicopter, din care dealtfel a derivat si tehnologia de

fabricatie a palelor elicilor eoliene, s-au elaborat mai multe tipuri de metode de
fabricatie, care variaza in functie de materialele utilizate la constructie, de structura
de rezistenta a palei, de regimurile de functionare la care este supusa elicea, de
marimea si forma rotorului, etc. Datorita faptului ca in ultimii aproximativ 20 de ani ,
pentru eliciile eoliene de mici dimensiuni ca si pentru cele de mari dimensiuni,
materialele compozite s-au impus cu avantaje semnificative in raport cu metalele
sau lemnul, in cele ce urmeaza vom prezenta cateva metode de fabricatie a palelor
din materiale compozite.

Depunerea manuala
Este metoda clasica de constructie-depunere a materialelor composite.
Metode consta in depunerea manuala a mai multor straturi de fibra de sticla sau
carbon preambibate cu rasina intr-o semimatrita profilata cu forma palei. Procesul,
desi la vremea sa a constituit o revolutie in fabricatia palelor, prezinta numeroase
dezavantaje printre care amintim: metoda face dificila obtinerea unui raport optim
fibra/rasina, greutatea palelor si distributia ei pe lungimea palei este greu de
controlat ceea ce duce la mari probleme in timpul procesului de centraj al elicei,
reproductibilitatea scazuta a palei datorita dificultatii de reproducere exacta a
distributiei rasinii pe pala, etc.

Infasurare la cald a firelor pe model

Provenita din construtia palelor de elicopter aceasta metoda are un cost de
productie scazut. Tehnologia consta in depunerea automata prin infasurare a
benzilor continue ,preambibate in rasina, de material compozit, sub un anumit
unghi in jurul unei monturi. Este utilizata la producerea fie a unui lonjeron
(lonjeroane tubulare sau de tip D) fie a formei exterioare a palei. Dezavantajul
metodei consta in faptul ca suprafetele concave ale palelor, ce rezulta din forma
profilului sau rotatia palei, nu pot fi obtinute astfel. De asemenea, prin aceasta
metoda rezulta o suprafata cu rugozitati mari ceea ce nu este compatibil cu
caracteristicile de performanta aerodinamica ale profilului. De aceea, aceasta
metoda se foloseste cel mai bine la producerea lojeroanelor care se folosesc ulterior
in cadrul unei pale.

Stratificare fibrelor
Fibrele de sticla sunt trase una peste cealalta, trecute printr-o baie incalzita de
rasini si apoi trase printr-o anumita forma rezutind produsul finit. Procesul este
similar extrudarii. Principalul avantaj al acestei metode este reducerea costurilor de
fabricatie cu pina la 50%. Dezavantajul metodei este ca nu se pot produce pale cu
variatii ale corzii sau pale invirtite, ceea ce duce la o scadere a eficientei
aerodinamice cu pina la 12%. Pentru acreste rezistenta la incovoiere a palei si a
eficientei aerodinamice, se adauga la baza palei unde momentul de incovoiere este
maxim dubluri externe.

Turnare prin transfer

Prin aceasta metoda straturile de fibra de sticla sunt puse in matrita uscate. O
membrana etansa se aplica pe intreg perimetrul matritei. Apoi este introdusa o
rasina catalizata intre fibra si membrana prin presiune, vacuum sau o combinatie
intre cele doua. Se reduce astfel manopera si costul rasinilor, creste calitatea si
corespunde normelor de poluare. Aceste avantaje desemneaza aceasta metoda ca
fiind cea mai buna in cazul productiei de pale de turbine eoliene de mari dimensiuni.

Capitolul 2

TEORIA ELICEI

2.1. Caracteristici geometrice ale elicelor

Elicea este un mecanism cu numar de pale identice, dispuse radial, care se roteste
in jurul axei sale avind concomitent si o miscare relativa de translatie fata de mediul
ambiant. Ea este deci un dispozitiv de conversie a energiei mecanice a unei miscari
de rotatie sau translatie in energie mecanica a altei miscari de translatie, respectiv
rotatie. In cazul turbinelor eoliene conversia este inversa fata de avion sau
elicopter; miscarea de translatie a aerului produce miscarea de rotatie a unui ax.
Caracteristicile geometrice ale elicei sunt: diametrul si forma butucului, numarul de
pale si caracteristicile geometrice ale palei. Acestea sunt: latimea maxima a palei
cmax care determina tipul palei (inguste, mijlocii, late), parametrul de soliditate
definit ca raportul dintre suprafata formei plane a palelor si suprafata discului
circular descris de pale in rotatia lor, rasucirea specifica a palei definita ca raportul
dintre unghiul total de rasucire si raza palei, pasul relativ sau pasul geometric
relativ care este un parametru de catalog util numai pentru definirea elicelor care
apartin unei serii. Axa de rotatie a butucului este axa elicei. Axa palei este o dreapta
de referinta solidara cu pala care intersecteaza axa elicei in centrul elicei.
In general, este suficient sa definim pentru o elice numai numarul de pale,
diametrul, parametrul de soliditate si pasul geometric relativ.

2.2. Principiul de functionare aerodinamica a elicei

Principiul de functionare al elicei eoliene este acelasi cu al elicei propulsive, cu

urmatoarele deosebiri:

elicea eoliana este fixa, in timp ce elicea propulsiva se misca in curentul de aer;
elicea propulsiva produce o forta de tractiune, in timp ce la elicea eoliana curentul
de aer (cu viteza V) ataca elicea pe intrados.
Palele elicei, suportul pe care sunt asezate si axul care transmite miscarea palelor
constituie rotorul unui generator de curent electric sau al unei pompe de irigat.
Fiecare pala are mai multe profile dispuse intr-un anumit mod fata de virful palei,
astfel ca acestea executa doua feluri de miscari:
- una de rotatie uniforma cu viteza unghiulara ;
- una de translatie dirijata aproximativ dupa axul elicei (cu viteza U)
Viteza miscarii rezultante, compusa din aceste doua miscari, este viteza W a
profilului fata de curentul de aer (profilul considerat in repaos fata de curentul de
aer). In czul elicei eoliene, curentul incident are un moment si o forta T, ca urmare a
reactiei curentului de aer aflat in miscare pa pala elicei. T este o proiectie pe
directia de deplasare a curentului, deoarece profilul este atacat pe intrados, in acest
caz elicea lucrind in regim aeromotor (T<0, M>0).Momentul M este produs de
componentele fortelor aerodinamice (F) normale pe directia de deplasare (tangenta
la traiectoria eoliana) a elementului de pala considerat.
Fortele de portanta si de rezistenta la inaintare se reduc la axul elicei formind forta
de tractiune si cuplul la ax, ce reprezinta componentele axiale ale torsului fortelor
de reactie care actioneaza asupra elicei.
Asupra curentului de aer ce trece prin discul elicei se realizeaza o frinare si o
dilatare a vinei de curent in spatele elicei. Tractiunea elicei se calculeaza prin
scadera impulsului curentului de aer spre aval, momentul rezistent orientindu-se pe
miscarea de rotatie imprimata curentului de aer. Aerul avind o presiune mai mare in
fata discului, tinzind sa se egalizeze cu cea din spatele discului elicei (unde
presiunea este mai mica datorita dilatarii tubului de curent al aerului), creaza
miscarea masei de aer care strabate discul elicei si-l pune in miscare datorita
pozitiei profilului palei.
Un rol important in functionarea aerodinamica a elicei il au:
pasul de deplasare (numit avans de rotatie) V/N;
pasul de deplasare relativ (numit si avans relativ) =V/ND, N fiind turatia elicei (in
rot/s).
Astfel, intr-o sectiune dreapta, situata la distanta r de axul elicei, viteza rezultanta
W dintre viteza de deplasare V si viteza de rotatie (2Nr = r) formeaza cu
planul de rotatie unghiul o,dat de pasul de deplasare

=V/ND=(r/R) tgo

Aceasta relatie intre si este analoaga cu relatia dintre pasul geometric si relativ
Nr/D si unghiul de asezare .
Viteza W , numita si viteza aerodinamica, este viteza relativa a aerului fata de
profil la infinit amonte si are incidenta fata de coarda, ca axa de referinta a
profilului.

o= o
arctg (V/2Nr)=f()

unde f() este incidenta geometrica.

Teoria turbionara a elicei arata ca exista, ca si in cazul aripii de anvergura finita,
viteza induse si corespunzatoare unei incidente efective alese si un pas aerodinamic
(unghiul facut de viteza relativa a aerului cu planul de rotatie, in dreptul profilului)
ales.

2.3. Regimul de functionare

Prin regim de functionare intelegem un domeniu de valori pentru cimponentele

torsorului. Astfel, spunem ca elicea functioneaza in regim propulsiv (de impingere
sau tractiune) cind (T>0, M<0), in regim de frinare cind (T<0, M<0), iar in regim de
generator cind (T<0, M>0).

Functionarea elementului de pala ca aeromotor are loc pentru viteze V mai mari
decit in cazul regimului de frinare cind devine mult mai mare decit . In aceasta
situatie rezultanta dF3 se afla in cadranul III si conduce la o forta de rezistenta dT<0
si la un moment pozitiv dM>0 (numit moment motor).
Elicea care lucreaza in acest regim furnizeaza puterea capturata din energia
curentului incident si este denumita elice eoliana sau aeromotor. Ea este
caracterizata prin asezarea palelor in butuc, astfel incit profilele sa fie orientate cu
intradosul spre V. Prin aceasta se asigura ca viteza relativa a aerului V sa atace
normal profilul pe intrados.
Astfel, elicea eoliana are un profil dispus cu extradosul pe partea opusa vitezei
curentului incident, curentul incident atacind intradosul. De aceea o elice care este
destinata sa lucreze in regim propulsiv nu poate fi adaptata sa lucreze in regim de
aeromotor prin simpla rotatie a palelor,decit in cazul in care pala este netorsionata.
Functionarea elicelor propulsive ca aeromotor apare cind curentul incident are o
viteza foarte mare (la zborul in picaj), in care caz randamentul sau este foarte
scazut.
In principiu, spectrul unei curgeri fluide este totalitatea liniilor de curent ale acestei
miscari. Cele mai importante linii de curent sunt cele care trec prin extremitatile
palelor. Aceste linii de curent, in amonte, delimiteaza tubul de curent in incident pe
elice, de curentul care nu participa la miscarea elicei iar in aval liniile de curent sunt
frontiera direi, in care aerul are o miscare rotationala.
Denumirea de dira are o semnificatie mai larga decit aceea de zona de
recirculatie a aerului deschisa in spatele corpului impermeabil (discul elicei). Zona
din afara discului elicei, si deci a tubului de curent, care nu influenteaza miscarea
curentului de aer, este practic regiunea de curent in care curgerea este
neperturbata.

2.4. Modelul discului activ (actuator)

Modelul discului activ, adica a unui disc care perturba intr-un anumit fel curgerea
care vine de la infinit amonte, permite analiza diferitelor regimuri de curgere care
pot fi intilnite in functionarea unui rotor de tip elice si explicarea comportarii
acestuia legata de conditiile de functionare.

Astfel, in functie de domeniul de variatie al vitezei axiale induse a, se pot distinge

trei regimuri principale de functionare:
regim de elice propulsiva, pentru valori pozitive ale vitezei (a>0), caracterizat prin
accelerarea curgerii, forta de tractiune in sens opus curgerii si consum de putere;
regim de elice eoliana, pentru valori ale vitezei 1 < a < 0, caz in care curgerea este
frinata, tractiunea are sensul curgerii si se extrage putere din curgere;
regim de frinare de tip elice propulsiva, pentru a < -1, caracterizat prin consum de
putere si forta de tractiune din sensul curgerii.
In cazul regimului de elice eoliana se intilnesc doua situatii: una pentru 0,5 < a <
0, situatie ce reprezinta regimul normal de functionare ca elice eoliana denumit
regim de frinare de tip elice eoliana; si alta pentru 1 < a < -0,5 ce reprezinta un
regim de functionare anormala denumit regim cu dira turbulenta, caracterizat prin
existenta in curgerea din dira de zone mari de recirculare si grad de turbulenta
ridicat, curgerea fiind analoaga cu cea din jurul unui disc impermeabil perpendicular
pe directia curgerii.
Rolul oricarui sistem de propulsie (elicea eoliana avind acelasi principiu de
functionare cu elicea propulsiva) este acela de a sigura o forta de tractiune paralela
cu axa sistemului, indreptata in fata sau in spate. Aceasta tractiune apare conform
principiului al treile al mecanicii newtonine, ca reactie corespunzatoare fortei de
impingere imprimata fluidului in care se misca sisitemul (in cazul elicei propulsive)
sau frinarii aerului (in cazul elicei eoliene). Din puterea disponibila a sistemului
(puterea teoretica a aerului), numai o parte este folosita ca lucru mecanic util, restul
fiind pierduta sub urmatoarele forme:
- o fractiune din energia cinetica a miscarii axiale a fluidului;
- enegia miscarii de rotatie imprimata fluidului;
frecarea fluidului la curgerea prin sisitem (fluidul real are o viscozitate).
De aceea pentru o elice, se defineste randamentul (eficienta) ca fiind:

= VT / P

unde V este viteza, T este tractiunea iar P este puterea obtinuta de elice.
O prima si foarte generala modelare a elicei este aceea de suprafata nedeformabila
de discontinuitate (de tip salt) pentru presiune. Aceasta suprafata fara grosime de

forma unui disc de arie S poate fi considerata ca situata in planul de rotatie

inaintind prin fluid cu viteza V.
Deoarece ne intereseaza numai interactiunea dintre aer si elice, si deci miscarea
relativa dintre ele, se presupune ca elicea este fixa si situata intr-un cimp de viteza
uniforma care la infinit amonte are valoarea V= - V si este paralela cu cea a elicei.

2.5.Momentul aerodinamic al elementului pala

Modelul discului activ, prezentat anterior, se bazeaza pe ipoteza cunoasterii

componentelor axiala si unghiulara ale vitezei fluidului din dira la infinit aval, cu
ajutorul careia, din ecuatiile de conservare a impulsului, se determina tractiunea si
momentul elicei. Acest model nu permite obtinerea nici unei informatii privind forma
geometrica a elicei si randamentul maxim.
Spre deosebire de modelul discului activ, bazat pe studiul curgerii fluidului, in cazul
modelului denumit teoria elementului de pala se considera actiunea directa
asupra palelor elicei produsa de curgerea din jurul lor.
Teoria elementului de pala se bazeaza pe urmatoarele ipoteze:
Neglijarea interactiunii cu elementele adiacente ale aceleiasi pale (interactiunea
rezultata din diferenta de incidenta a elementelor, miscarea considerindu-se
bidimensionala). Prin aceasta forta aerodinamica elementara care actioneaza
asupra elementului de pala poate fi evaluata ca si cum profilul respectiv ar face
parte din circulatia in jurul acestei dire. Pentru a stabili relatiile de putere (tractiune)
consideram o aripa cilindrica de anvergura infinita, de sectiune constanta si s-ar afla
intr-un curent uniform de viteza Wi si la incidenta i. Forta rezultanta pe intreaga
pala se obtine prin compunerea contributiilor tuturor elementelor din lungul palei.
Neglijarea componenetei radiale a vitezei(deci curentul incident este presupus ca
ataca normal profilele sectiunilor), astfel ca Wi este rezultanta vitezei axiale si a
celei tangentiale.
Alegerea diferentiata a coeficientilor aerodinamici Cx, Cz, Cm ai profilului fiecarui
element de pala si anume corespunzator incidentei geometrice a profilului respectiv.
Presupunem ca, pentru fiecare element de pala, coeficientii aerodinamici sint functii
cunoscute de incidenta si de profilul acelui element. Se considera ca asupra
elementului de pala actioneaza o forta portanta dP, normala pe directia vitezei
relative Wi, forta de rezistenta dR de sens opus miscarii si un moment care tinde sa
roteasca pala in jurul axei sale.

Proiectind aceste forte pe axa de rotatie a elicei si pe planul de rotatie se obtine

forta elementara de tractiune dT dirijata in sensul vitezei de inaintare V si momentul
elementar rezistent dM de sens opus rotatiei elicei, avind modulele:

dT = dP cosi dR sini

dM = rdFm = (dP sini + dR cosi)r

Introducind
coeficientii
aerodinamici
corespunzatori
dP=0.5CzWi2dS,
dR=0.5CxWi2dS,
unde
dS=cdr
si
insumind
contributiile
elementelor
corespunzatoare pe fiecare pala a elicei, relatiile pentru forta de tractiune si pentru
momentul elementar devin:

dT/dr = 0.5BcWi2(Czcosi-Cxsini)

dM/dr = 0.5BcrWi2(Czsini+Cxcosi)

unde B este numarul de pale, iar c variatia corzii.

Aceste doua ecuatii constituie solutia completa a functionarii elicei dupa teoria
primara a elementului de pal si ele sunt suficiente pentru a determina
caracteristicile oricarei elice date.
De asemenea, trebuie cunoscuti pentru fiecare din aceste profile, coeficientii
aerodinamici in functie de unghiul de incidenta geometrica i, adica curbele Cz(i)
si Cx(i) . Acesti coeficienti corespund alegerii aripii generatoare din care se
presupune ca fac parte profilele elementelor elicei.
Se disting doua metode: metoda aripii de anvergura finita, in care se utilizeaza
coeficientii aerodinamici ai unei aripi de o anumita alungire si metoda aripii de
anvergura infinita in care se folosesc coeficientii aerodinamici ai unei aripi de
anvergura infinita.

2.6. Modelul cu virtejuri (Teoria turbionara)

Modelarea matematica a miscarii fluidelor cu ajutorul ecuatiilor Euler presupune

implicit ca viteza si presiunea sunt cimpuri continue si au derivate continue. Dar
modelul lui Euler nu duce la rezultanta fortelor aerodinamice pe care fluidul le
exercita asupra corpului, in concordanta cu date experimentale. Modelul NavierStokes, care descrie miscare fluidelor considerate viscoase, furnizeaza rezultatele
verificate experimental, dar rezolvarea ecuatiilor importa mari dificultati de calcul
analitic si numeric. De aceea se recurge la modelele in care miscarea fluidelor este
guvernata de modelul lui Euler. Din domeniul de miscare se scot anumite puncte
si/sau suprafete in care cimpul vitezelor sau presiunilor prezinta discontinuitati. Un
astfel de model a fost discul activ in care presiunea pe disc era discontinua.
Un alt model este aripa portanta de anvergura finita a lui Prandtl. In aceasta se
presupune ca aripa se inlocuieste cu o suprafata semiinfinita, marginita de bordul
de atac. Fiecare punct al cimpului vitezelor prezinta o singularitate de tip pol. In
exteriorul acestei suprafete cimpul vitezelor este potential. Acest model prinde
efectul de virtej in stratul limita pe corp si in dira ce se formeaza in spatele corpului
datorita desprinderilor stratului limita.
Teoria turbionara a elicei extinde modelul aripii portante si anume inlocuidu-se pala
cu suprafata de virtejuri numite legate, aceasta suprafata continuindu-se dincolo
de bordul de fuga cu o alta suprafata de virtejuri legate paralel cu axa palei.
Cum circulatia variaza in lungul palei, virtejurile legate nu se intind doar pe aceeasi
lungime. Aceasta schema satisface legea de conservare a lui Helmholtz. Suprafata
formata de virtejurile legate este suprafata de discontinuitate pentru vitezele care
au valori diferite in fluidul din exteriorul palei sau unde fluidul se considera in
repaus. Pinza formata din virtejurile libere este o suprafata de forma elicoidala,
legata de pala si desprinsa in bordul de fuga al palei. Se presupune ca pe masura ce
pala elicei inainteaza in fluid, suprafata de virtejuri ramine in spale ca si cum ar fi o
suprafata materiala produsa continuu la bordul de fuga al palei.
Se considera ca aceasta suprafata este fara masa, perfect flexibila si opaca pentru
particulele de fluid care pot numai sa o ocoleasca. Prin urmare componeneta
normala la suprafata a vitezei fluidului este aceeasi pe cele doua fete ale suprafetei
de virtejuri, iar in schimb componentele tangentiale sunt diferite. Diferenta acestor
componente tangentiale face ca acea suprafata sa fie presupusa a fi formata dintr-o
infinitate de linii (fire) de virtej, de unde si termenul de pinza de virtej.
Ca si in cazul aripii, pinza elicoidala de virtejuri libere ale palei este instabila si tinde
sa rasuceasca marginile dind nastere la doua virtejuri marginale, respectiv in

apropierea butucului si la extremitatea palei (pentru ca fiecare virtej legat da

nastere la doua virtejuri libere). Virtejurile marginale de la extremitatea palei se
infasoara pe o suprafata nu chiar cilindrica deoarece imediat in spatele elicei (mai
ales pentru cele greu incercate) dira este contractata astfel incit pasul de avans
difera putin de valoarea

V / N = 2 ( V / )

In schimb, pasul celuilalt virtej marginal, format la butuc, este mult influentat de
prezenta butucului care modifica viteza locala axiala. Vitezele unghiulare ale
particulelor fluide in virtejul de la extremitatea palei sunt de sens opus celor de la
butuc, exact ca si in cazul celor doua virtejuri libere marginale ale unei aripi. Fiecare
virtej punctual introduce un cimp de viteze care se suprapune pe curentul uniform
de la infinit amonte W.
Se deosebesc doua tipuri de viteze induse: cele datorate virtejurilorr libere si cele
datorate virtejurilor legate. In cazul mai general, viteza miscarii unui fluid,
perturbata de prezenta elicei (modelata prin pinza de virtejuri amintita anterior),
este rezultatul vitezei induse de virtejurile legate si libere, calculate cu ajutorul
formuleleor lui Biot-Savart.
O dificultate majora a teoriei generale este datorata necunoasterii aprioricee a
formei direi si interactiunii celor doua tipuri de virtejuri. In prezent nu exista o astfel
de abordare ci numai diferite cazuri simplificate, cea mai importanta simplificare
constituind-o presupunerea ca dira este cilindrica (are raza constanta si precisa).
Unele incercari de simplificare numerica a interactiunii virtejurilor libere si legate sau facut fara, insa, a conduce la calcule convergente.
Dintre modelele de determinare a cimpului de viteze induse bazate pe ipoteza
simplificatoare mentoinam: metoda bazata pe modelul cu virtejuri al elicei ideale,
cu numar infinit de pale (MEI), metode bazate pe modelul lui Prandtl al liniei
portante (MPL), metode bazate pe teoria suprafetei portante (MPS), metode in care
forma direi este precisa (Goldstein, Lock, Theodorsen) (MPD) si alte metode in care
dira este lasata libera (MDL).

2.7. Metode bazate pe forma precisa a direi

Modelele ce se bazeaza pe ipoteza ca pozitiile pinzelor de virtejuri desprinse de pe

fiecare pala sunt cunoscute aprioric (modelul liniei portante si cel al numarului
infinit de pale), deci pe ipoteza cunoasterii cu o anumita aproximatie a cimpului
vitezelor.
Descrierea cimpului de viteze poate fi obtinuta fie teoretic (pe baza unor ipoteze
simplificatoare ca metode hibride sau mai complicate pe baza ipotezei liniei
portante), fie experimental din masuratori locale ale cimpului vitezelor sau din
vizualizarea curgerii. Odata geometria direi prescrisa, se poate calcula apoi
distributia corespunzatoare vitezelor induse in planul de rotatie.
Dupa cum s-a aratat, conditia lui Betz de mini pentru puterea indusa de rotor era ca
virtejurile desprinse de pe pala sa se miste spre aval in dira, sau spre suprafete
elicoidale solide. Acestea reveneau la prescrierea formei direi, deci la presupunerea
ca dira este formata dintr-un numar de pinze de virtejuri elicoidale putind fi
calculata in mai multe moduri.
O alta metoda pentru calculul vitezelor induse este bazata pe rezolvarea ecuatiilor
potentialului vitezelor pentru miscarea fluidului in jurul pinzelor de virtej elicoidale
(luate cite una pentru fiecare pala) care se deplaseaza cu viteza constanta Vs fata
de curgerea perturbata. O data aceasta problema rezolvata se poate determina
efectul numarului si distantei relative dintre pinze asupra circulatiei din jurul palei,
ca si relatia dintre viteza indusaa pe pala si viteza medie a fluidului cuprins intre
pinze. Aceasta problema a fost rezolvata de Goldstein in 1929 pentru cazul ideal al
elicelor usor incarcate, adica fara contractie a direi.
Problema generala este urmatoarea: fiind data o suprafata elicoidala infinit de lunga
cu pasul k = (V+Vs)/ si raza R, care se deplaseaza in directia axei sale (axa z) cu
viteza Vs, sa se calculeze functia a potentialului de perturbatie al vitezelor pentru
curgerea stationara si irotationala a fluidului incompresibil si neviscos din jurul ei.
Pentru o elice cu doua pale, ecuatia suprafetei elicoidale la infinit aval se scrie in
coordonate cilindrice: z, r si .

z / (V+Vs) = 0

Iar potentialul vitezelor trebuie sa satisfaca ecuatia lui Laplace:

Conditiile la limita impusesunt:

O conditie de alunecare la suprafata exprimata prin egalitatea dintre componenta
normala la pinza de virtej a vitezei fluidului si a vitezei de deplasare a pinzei.

O conditie de anulare la infinit a vitezei fluidului, pentru r = ,

Deoarece pe o linie elicoidala de la raza r viteza si sunt constante, rezulta ca

potentialul este o functie de numai doua variabile si anume r si z / (V+Vs).

Pentru aplicatii, acasta solutie este data sub forma unei functii , numita factor de
circulatie Goldstein. Aceasta functie, calculata numeric, depinde de numarul de pale
B, de parametrul de pas = V/R al suprafetei elicoidale si de raza relativa r/R,
ca factor de corectie, el reducind circulatia virtejurilor legate prin limitarea
numarului de pale fata de circulatia totala (B) a elicei ideale cu numarul ideal de
pale, adica:

B = (B)

Functia se mai numeste si factor de valoare medie. Calculele care folosesc valorile
acestei functii sunt valabile numai pentru anumite incarcari, cind exista conditiile
formarii direi ideale (cind dira are diametrul elicei). Lock a extins domeniul de
aplicabilitate al metodei Goldstein presupunind ca valorile functiei pot fi aplicate cu
suficienta precizie pentru orice distributie de sarcini. Pentru detalii se poate studia
calculul elicei de elicopter. Pentru valori mai mici ale pasului de deplasare, cind
pinzele de virtej sunt apropiate, metoda de corectie a lui Prandtl este mai simpla.
Atit in metoda lui Prandtl, cit si in cea a lui Goldstein-Lock, nu s-a luat in cosiderare
contractiile direi. S-a presupus ca viteza indusa in dira este dublu fata de cea indusa
pe discul rotorului si ca dira este o suprafata elicoidala avind acelasi diametru ca al
rotorului. Aceste ipoteze restring aplicarea acestor doua metode in cazul incarcarii
palei.
Theodorsen a fost primul care a incercat sa ia in considerare contractia direi.
Presupunind ca pentru orice incarcare se formeaza la infinit aval o dira ideala

elicoidala, Theodorsen a folosit rezultatele lui Goldstein referitoare la circulatia in

jurul acestei dire pentru a stabili relatiile de putere (tractiune) a elicei si parametrii
direi la infinit aval. Valorile pentru circulatie sunt definite de urmatoarea relatie:

Considerind randamentul unui element de pala, s-a dedus apoi raportul vitezelor
induse si pe discul elicei si apoi s-a calculat tractiunea direi. Astfel, cu unghiul elicei
(pasul suprafetei elicoidale) si diametrul direi la infinit aval cunoscute, se pot
determina valorile corespunzatoare ale vitezelor induse si ale unghiului elicei in
dreptul palelor. In final, utilizind valorile circulatiei ideale se determina geometria
ideala a palei (distributia corzii si a rasucirii in lungul palei).
Fata de celelalate metode, metoda Theodorsen este inversa, in sensul ca se pleaca
de la dira si se calculeaza elicea ideala care o genereaza. Desi acasta metoda
estimeaza corect pasul suprafetei elicoidale si viteza indusa, dira din apropierea
discului elicei este presupusa tot cilindrica.
In cazul unor viteze axiale mari, cind desi contractia este mai puternica, ea se
focalizeaza pe distante mari de la discul elicei (de ordinul a doua diametre). Pentru
elicele portante la punct fix, cind contractia are loc pe distanta mai mica decit un
diametru, zona direi contractate se gaseste destul de aproape de pale, astfel ca va
influenta considerabil zona profilelor de virf. In acest caz, desi valoarea ocntractiei
poate fi determinata, calculul variatiei in spatele rotorului este foarte complicat si
nu poate fi gasita ca solutie a unei probleme bine definite impreuna cu celelalte
rezultate ale lui Theodorsen. Atunci se apeleaza la date experimentale, adica forma
direi este obtinuta din experienta.

Capitolul 3

CALCULUL SI PROIECTAREA UNEI ELICII EOLIENE DE MICA PUTERE

3.1. Calculul elicei

Spre deosebire de elicea actionata mecanic, elicea eoliana este pusa in miscare de
trecerea curentului de aer prin ea. Specific ei este faptul ca viteza V din planul elicei
este mai mica decat viteza din amonte V, deci elicea capteaza energie din
miscarea aerului (vantului). Datorita acestui fapt elicea eoliana, ca si in cazul unui
rotor de elicopter in autorotatie, are o dara divergenta care are ca efect dezvoltarea
unor viteze induse de sens contrar celor din cazul elicelor actionate mecanic.

Alegerea profilului

Un element foarte important in proiectarea unei turbine eoliene este puterea

maxima furnizata de aceasta. Avand in vedere ca turbina eoliana trebuie sa
functioneaze in regim de rotatie constant, se are in vedere folosirea stall-ului ca
mijloc de reglare a puterii maxime. Reglarea se poate face fie activ (prin
modificarea pasului elicei), fie pasiv (pas fix), ultima varianta fiind cea mai des
folosita pentru ca, evita utilizarea unui mecanism complicat de variatie a pasului.
Indiferent de metoda utilizata, foarte importante sunt caracteristicile de stall ale
profilului utilizat in zona dinspre capatul palei.
Unul dintre obiectivele procesului de proiectare a unei elicii eoliene este si
reducerea vibratiilor induse in zona de varf a palei care se poate realiza folosind
profile cu o curba de stall lina care in general au un Cz,max redus. Pe de alta parte,
folosirea profilelor cu portanta mare este benefica pentru minimizarea parametrului
de soliditate al palei si generarea unui cuplu mai bun la pornire. De asemenea,
pentru o curgere laminara data, profilele cu portanta mare sunt mai eficiente (Cz/Cx
mare) dacit cele cu un Cz,max scazut.
Valorile pentru numarul Reynolds pentru turbinele de mare putere se gasesc intre
2106 si 4106 pe principala portiune a palei. Deoarece sectiunea in cazul unei pale
stratificate trebuie sa fie constanta de la baza pina la virf, trebuie ales un profil de
compromis: unul care sa aiba performante bune aerodinamice pastrind in acelasi
timp o rezistenta buna la incovoiere a palei.
Astfel, a fost ales un profil 16% pentru a satisface cel mai bine cerintele care se
impun, iar dintre profilele de inalta performanta pentru turbine eoliene, a fost ales
profilul S814. Se dau mai jos caracteristicile.

Productia anuala de energie

Pentru a putea determina conditiile medii de functionare ale unei turbine eoliene,
viteza vatului, temperatura si implicit productia anuala de energie (AEP), am utilizat
o viteza medie a vantului de 6 m/s la 10m inaltime cu o variatie a vantului cu
ianltime de 14% (obtinuta cu o distributie Rayleigh). Ca urmare, pentru inaltimea
aleasa a catargului elicei de 5m, viteza obtinuta este de 5.58 m/s.

Alegerea materialului palei

Constructia unei pale de elice eoliana trebuie sa se faca cu indeplinirea anumitor

conditii ca de exemplu:
-materialul utilizat sa poata face fata cu succes nivelului de solicitari intalnite
-metoda de formare a palei trebuie sa asigure reproductibilitatea cat mai exacta a
acesteia pentru a evita eventualele probleme de centraj
-materialul utilizat trebuie sa faca fata conditiilor de mediu din timpul functionarii pe
o perioada lunga de timp, cu o intretinere minima
-materialul utilizat sa fie relativ ieftin
Datorita faptului ca turbina eoliana in discutie este destinata exclusiv utilizarii de
catre consumatorii casnici pentru care a patra conditie este foarte importanta a fost
aleasa utilizarea fibrelor de sticla tip E/poliester pentru constructia palelor (care spre
deosebire de fibrele de carbon si kevlar sunt ieftine) cu urmatoarele caracteristici
mecanice:

Densitatea = 18005 kg/m3

Modulul de elasticitate = 3 106 psi
Coeficientul de forfecare = 1.11 106 psi
Tensiunea de curgere = 30 000 psi
Volum de fibra = 42%
Fibra de 0o = 57%

Fibra 45o = 26%

Diametrul Elicei

Obiectivul cautat in oricare studiu de proiectare al unei turbine eoliene este gasirea
unei greutati minime a elicei raportate la numarul de kW produsi. Greutatea totala a
unei elici creste o data cu cresterea numarului de pale, in conditiile in care
suprafata totala, proprietatile materialelor si parametri adimensionali (grosimea
relativa si grosimea invelisului raportat la coarda) ramin neschimbati.
Datorita cresterii numarului de pale la o valoare constanta a parametrului de
soliditate, coarda scade; coarda minima se determina astfel incit sa satisfaca una
din valorile impuse de proiect, fie cea de tensiune statica, fie cea pentru viteza
redusa. Reducind coarda sau crescind alungirea palei, rezulta o crestere a
flexibilitatii palei, inclusiv a torsiunii. Modul de proiectare este de a determina o
alungire maxima care sa satisfaca ambele constante de proiectare.
Dupa cum s-a aratat anterior, limita stall-flutter-ului este o functie atit de viteza
palei, cit si de frecventa de torsiune, care este o functie ce depinde de proprietatile
materialului, de alungire si de grosimea invelisului. Pentru determinarea tensiunii
statice in conditiile impuse de proiect, adica sa suporte vinturi de Clasa II (52 m/s), o
analiza iterativa a 15 de segmente de pala a fost folosita pentru gasirea unei pozitii
stabilizate deflectate a palei in vint constant.
Pentru a reduce cresterea tensiunilor la imbinarea pala-butuc, mai multe benzi de
fibra de sticla unidirectionale au fost adaugate atit pe extrados, cit si pe intrados
pina la 35% din raza. Grosimea benzilor este conica de la baza pina la 35% din raza
pentru a mentine o tensiune relativ constanta pe acea portiune in conditiile impuse.
Rezistenta la curgere a materialului este de aproximativ 80 000 psi. Folosind un
coeficient de siguranta de 2.5 ajungem la o rezistenta de proiectare acceptabila de
32 000 psi. O tensiune de maxim 30 000 psi a fost aleasa pentru acest proiect, iar
grosimea invelisului ce satsface aceasta impunere este prezentata in figura de mai
jos. Este descrisa si grosimea invelisului pentru o tensiune de 25 000 psi.
Cu valorile minime astfel gasite pentru grosimea invelisului determinam viteza
optima si coeficientul adimensional al grosimii in conditiile impuse de proiect pentru
orice alungire a palei. Proiectarea se reduce acum la a determina combinatia
perfecta intre parametrul de soliditate al rotorului, diametrul si viteza palei pentru a
produce o putere suficient de mare in conditiile impuse si beneficiaza de raportul
greutate elicei si kWh cel mai scazut.

Curbe ale coeficientului de putere (Cp) si vitezei relative (TSR) au fost generate
pentru acest proiect pentru diferiti pasi ai elicei si diferiti parametri de soliditate.
Cresterea Cp este de aproximativ 1% pentru fiecare pala ce este adaugata la acelasi
parametru de soliditate. Cp si TSR la puterea maxima pot fi determinate maximizind
valoarea pentru (TS/TSR)3Cp pentru fiecare pas.
Cunoscind aceste valori, precum si puterea, diametrul elicei poate fi gasit cu
ajutorul Cp pentru diferite viteze ale palei.
Solutiile pentru diametru se determina prin introducerea fiecarui grafic la
parametrul de soliditate respectiv gasit din valorile acceptate pentru c/R din graficul
vitezei maxime a palei. Rezultatel reprezinta valorile finale ale diametrului ce
satisfac criteriile de proiectare referitoare la stall- flutter si tensiuni statice pentru
valoarea maxima a puterii.

Controlul supraturarii (frina aerodinamica)

Una dintre problemele foarte importante cu care se confrunta proiectantii de turbine

eoliene, este aceea a modului de evitare al supraturarii elicei in cazul depasirii
vitezei maxime a vantului. Pentru aceasta sau imaginat diferite metode printre care
amintim: variatia incidentei palei, franarea rotorului, schimbarea automata a
directiei rotorului, etc. Solutia utilizata in cadrul acestui proiect este aceea de
folosire a unei frane mecanice de tip centrifugal, care, la depasirea vitezei de rotatie
maxime admise va frana in mod automat elicea micsorand astfel momentul
incovoietor care se va exercita asupra stalpului.

CAPITOLUL 4

Testarea palelor

Conform unor sondaje efectuate in Europa, cei mai multi producatori de turbine
eoliene sau pale, considera testarea structurala a palelor o necesitate. Cu toate ca

Comisia Internationala de Electrotehnica (IEC) a initiat o standardizare a testelor

efectuate pe elice inca din 1994, un standar unanim acceptat nu exista inca,
deoarece domeniul de testare structurala a palelor nu este pe deplin dezvoltat. Cu
toate acestea, tendinta este de a testa palele static si la oboseala in special ca o
verificare a corectitudinii proiectarii.
In 1996 a fost initiat in Europa programul SMT care are ca scop armonizarea
metodelor de testare a diferitelor laboratoare si de a crea un set standardizat de
proceduri de testare. Avantajul acestui program este ca fiecare laborator
beneficiaza de o evaluare internationala a metodelor sale de testare in timp ce
urmareste direct metodele folosite de alte laboratoare. Obiectivele acestui program
sunt urmatoarele:
Sa creeze o baza de date de referinta pentru diferite metode si tehnici de testare,
precum si a rezultatelor testelor statice si de oboseala realizate in cadrul diferitelor
laboratoare.
Sa aduca laboratoarele internationale mai aproape de o metoda unificata de testare
si de a intelege mai bine dificultatile tehnice aparute in urma testarilor palelor. Prin
aceasta metoda, rezultate de la diferite laboratoare pot fi impartite si acceptate de
toata lumea.

Teste statice

Testele statice se efectueaza inainte de cele la oboseala. Se alege incarcarea

maxima a palei, precum si pozitia pe pala, pentru a masura deformatiile. Un total de
36 pozitii de masurare a deformatiilor si 5 pentru masurarea deformatiilor la
incovoiere se folosesc pentru fiecare pala. Traductorii sunt amplasati in 5 zone pe
pala inclusiv in zona bazei palei. De asemenea, sunt amplasati traductori inainte si
dupa lonjeronul palei, precum si in lungul lonjeronului.
Incarcarile pentru testul static sunt alese din cazurile de incarcari extreme calculate
in momentul proiectarii palei. Pentru a determina aceste incarcari, tensiunile
extreme sunt multiplicate de un factor de incarcare de 1.5. Valoarea de testare este
aleasa ca fiind 75% din aceasta valoare.
Pentru a avea o distributie uniforma a incarcarilor pe coarda, un suport special
trebuie construit. Pentru testarea statica a marginilor, sarcina este aplicata cu
ajutorul unui pod rulant. Pentru testarea statica a corpului palei este folosit un
element de executie MTS cuplat la un sistem de control digital MTS T/RAC pentru a
aplica forta prin intermediul unei comenzi de tip oscilatii.

Teste de oboseala

Obictivul unui test de oboseala este de a verifica daca structura palei, asa cum a
fost construita, este capabila sa suporte intreaga gama de sarcini ce ar aparea de-a
lungul perioadei de functionare. Un spectru tipic de incarcari ale palei consta in mai
mult de 500 milioane de cicluri de incarcari la diferite sarcini relative (sarcina
relativa reprezinta raportul dintre sarcina minima dintr-un ciclu raportata la sarcina
maxima). Datorita limitarilor practice, laboratoarele nu pot sa testeze o pala de
atatea ori intr-o perioada de timp rezonabila.
Avantajul testarii in laborator il reprezinta posibilitatea de a creste amplitudinea
incarcarii pe un ciclu pina la de doua ori valoarea normala pentru a obtine aceleasi
efecte intr-un interval redus de timp. Aceasta analiza este realizata in mod uzual
prin folosirea unor metode liniare pentru defecte. Dificultatea vine din necesitatea
cunoasterii foarte buna a proprietatilor materialului pentru a prezice unde va avea
loc deformatia cea mai mare.

CAPITOLUL 5

Programul de Calcul

Calculele pentru elice au fost realizate cu ajutorul programului PROPID. Acesta este
un program de calcul pentru proiectarea si analizarea turbinelor eoliene cu ax
orizontal. Punctul forte al acestui program este capabilitatea acestuia pentru o
proiectare inversa. De exemplu, metoda permite proiectantului sa precizeze direct
puterea ceruta de la turbina respectiva. Metoda de rezolvare iterativa inversa este
folosita pentru a ajusta una sau mai multe din variabilele introduse pentru a ajunge
la puterea ceruta. PROPID lasa de asemenea posibilitatea de a introduce nu numai
variabile singulare ca puterea maxima, ci si distributii, ca distributia portantei pe
pala sau distributia axiala a factorilor de interferenta. Aceasta poate fi realizata cu
conditia ca un numar egal de variabile sau distributii sa fie lasate libere pentru a fi
modelate de program, cum ar fi distributia corzii si/sau a rasucirii palei. Metoda are
de asemenea posibilitati de proiectare multipunct. De exemplu, distributia portantei
pe pala poate fi specificata pentru o anumita conditie iar in acelasi timp factorii de

inductie axiala pot fi definiti pentru un alt set de conditii. In plus, proiectantul poate
sa specifice simultan puterea maxima admisibila pentru un cu totul alt set de
conditii.

CAPITOLUL 6

Rezultate

In vederea efectuarii unei comparatii, calculele s-au efectuat pentru trei configuratii
diferite astfel:

rotor bipal cu diametrul de 4.9m (cu denumirea Previous)

rotor tripat cu diametrul de 4.25m (cu denumirea Baseline)
rotor de patru pale cu diametrul de 3.65m (cu denumirea Current)

Caracteristicile care s-au luat in calcul la alegerea tipului de rotor sunt: productia
anuala de energie, inaltimea si structura turnului, nivelul de vibratii indus de cele
trei configuratii, echilibrarea turbinei, reproductibilitatea la turnare a palelor de
material compozit, cheltuielile cu materialele compozite utilizate pentru producerea
palelor, zgomotul indus de rotatia turbinei, estetica turbinei, etc.
Avand in vedere toti acesti factori, a rezultat ca cea mai buna alegere in cazul unei
turbine eoliene de mica putere este configuratia nr. 2 rotor tripal cu diametrul de
4.25m.
Rezultatele si caracteristicile obtinute gasindu-se in Anexe.