Traducere aproximativã din Synthese international journal of epistemology,

methodology and philosophy of science.

traducãtor=dãnilã
data traducerii=xx(03V04V05)2003.

Analiza Rationala a Mintii si a comportamentului

autori=Nich Chater and Mike Oaksford: THE RATIONAL ANALISES OF MIND

AND BEHAVIOR, Synthese 122, 2000.

Introducere
Lucrarea lor are doua scopuri interconectate. Primul este sa schiteze ceea ce ei considera
rolul standard al rationalitatii in explicatia mintii si comportamentului, in discipline atat
de diverse ca psihologia experimentala, comportamentului animal si economie - ei
considera ca analiza rationala este o paradigma pentru o asemenea explicatie. Scopul
secund este sa traseze implicatiile perspectivei analizei rationale pentru interpretarea
datelor experimentale care par sa arate ca umanul comportament este non-rational. Ei vor
argumenta ca este rational comportamentul uman, daca se adopta standardul normativ
potrivit. O gama larga de categorii de rezultate empirice in psihologia rationamentului au
fost considerate ca aruncand indoiala asupra rationalitatii umane, deoarece oamenii par sa
faca in mod persistent gafe logice. Autorii arata ca, atunci cand scopurile oamenilor sunt
vazute in termeni de probabilitate, mai de graba decat logici, raspunsurile oamenilor pot
fi considerate ca fiind rationale.

1.Relatiile dintre Rationalitatea Formala si Rationalitatea de fiecare zi

Rationalitatea formala este preocupata de principiile formale ale rationamentului

corect[valid] - legile matematice ale logicii, probabilitatea, sau teoria deciziei. Pe de alta
parte, oamenii fac prea adesea gafe logice(Evans et al. 1993), falacii probabiliste
(ex.,Tversky and Kahneman 1974), decizii inconsistente(Tversky and Kahneman 1986).
Autorii prezinta urmatorul contrast: fluenta si succesul in ratinamentul de fiecare zi si in
luarea deciziei, expunand remarcabile nivele rationalitate de toate zilele; si ezitarea
noastra si intelegerea noastra confuza a principiilor formale. In continuare sunt prezentate
unele concluzii posibile ale acestui contrast.

1.1. Primatul Rationalitatii de Fiecare zi

Acest punct de vedere i-a rationalitatea de fiecare zi ca fundamentala, si ignora

nepotrivirea aparenta dintre rationarea umana si principiile formale ale logicii si teoriei
probabilitatii . Aceasta pozitie pare sa fie creditata din consideratii istorice - teoriile
formale ca probabilitatea si logica au emers ca incercari de sistematizare a intuitiilor
rationale umane, inradacinate in contextele de fiecare zi. Dar teoriile rezultate par sa
depaseasca, si chiar sa intre in conflict cu, intuitiile rationale umane - cel putin daca se
valorizeaza datele empirice care par sa revele gafe in rationamentul uman. In masura in
care se intampla asemenea conflicte, avocatii primatului rationalitatii de fiecare zi
argumenteaza ca teoriile formale trebuie respinse ca sistematizari inadecvate ale
intuitiilor rationale umane, mai de graba decat sa se condamne intuitiile studiate ca
incoerente. Primatul rationalitatii de fiecare zi este implicit intr-o importanta schimbare a
teoriei deciziei initiata de matematicianul Allais (1953). Allais schiteaza faimosul lui
“paradox”, care arata o divergenta stricta intre intuitiile rationale umane si dictatele
teoriei deciziei. O versiune este urmatoarea. Sa consideram urmatoarea pereche de loterii,
fiecare implicand 100 de tichete. Care ai prefera s-o joci?
A. B.
10 tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo 1 tichet valoreaza $ 5, 000,000
90 tichete valoreaza $0 8 tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo
91 tichete valoreaza $0
Acum sa consideram care dintre loteriile C si D a-i prefera s-o joci;

C. D.
100$ tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo 1 tichet valoreaza $ 5,ooo,ooo
98 de tichete valoreaza $ 1,ooo, ooo
1 tichet valoreaza $o

Cei mai multi dintre noi prefera loteria B loteriei A - reducerea mica in probabilitatea de
a deveni milionari este recompensata de posibilitatea unui castig mai mare. Dar cei mai
multi dintre noi ar prefera C lui D - noi nu credem ca merita sa pierdem ceea ce altfel ar fi
un castig sigur de $ 1, ooo,ooo, doar pentru posibilitatea castigarii a $5,ooo,ooo.
Aceasta combinatii de raspunsuri este incompatibila cu teoria deciziei. Teoria deciziei
asuma ca oamenii trebuie sa aleaga alternativa care are maximul de utilitate asteptata.
Denotam utilitatea asociata cu o suma
de $X prin U($X) . Atunci preferinata pentru loteria B asupra A inseamna ca:

(1) 10/100. U ($1,000, 000) + 90/100.U($0) < 1/100.U

($5,000,000) + 8/100.U ($1,000,000) + 91/100U($0)
si, scazand 90/100.U($0) din fiecare parte:

(2) 10/ 100.U ($1,000,000) <1/100.U($ 5,000,000)

+ 8/100.U($1,000,000) + 1/100.U($0)
Dar preferinta pentru loteria C asupra D inseamna ca:

(3) 100.U($ 1, 000,000) >1/100.U($5,000,000)

+ 98/ 100.U($1,000,000) + 1/100.U($0)
Si, scazand 90/100. U($1,000,000)din fiecare parte:

(4) 10.U($1, 000,000) > 1/100. U($5,000,000)+8/100.U($0)

Dar(2) si (4) sunt in contradictie. Allais argumenteaza ca paradoxul submineaza statutul

normativ al teoriei deciziei - adica Allais
argumenteaza ca intuitiile rationale ale vietii de zi cu zi au precedenta asupra dictatelor
unui calcul formal.
Danila: Cazul A si B nu este acelasi, cum se incearca sa fie redus, cu C si D: in A si B
exista risc de a pierde(90+1/100), dar in C nu exista nici un risc(0/100). Aceasta arata ca,
atunci cand exista in ambele cazuri risc aproape egal dar totusi unul ofera posibiltate mai
importanta de castig, este ales cel care ofera o posibilitate mai mare . Dar cand nu ambele
cazuri prezinta risc, este preferat cel fara risc. Scaderile inspre reducerea la identitate sunt
inselatoare. In plus, regula atribuirii de utilitate nu este aceasi in ambele cazuri.
Un punct de vedere similar, lui Allais, sustine
si Cohen ca considera ca logica prpozitionala nu este un standard al rationalitatii si ca
intuitiile de toate zilele au prioritate asupra teoriilor formale.
Dar acest punct de vedere nu este fara probleme. Daca rationalitatea de fiecare zi este
vazuta ca bazica, apare pericolul pierderii oricarei forte normative din notiunea de
rationalitate. In aceasta viziune, rationalitatea n-are o significatie absoluta. Dar exista o
intuitie puternica despre un sens absolut al rationalitatii in care anumite rationamente sau
decizii sunt bune iar altele rele.Un mod de a re-introduce elementul normativ este sa se
defineasca o procedura de derivare a principiilor normative din intuitiile umane. Cohen a
apelat la notiunea de echilbru reflectiv(Goodman 1954; Rawls1974) unde princiiple
inferentiale si judecatile inferentiale reale sunt iterativ cumparate intr-o “potrivire
maxima”pana ce judecati/deczii viitoare nu conduc la schimbari viitoare ale principiului
(echilibru reflectiv restran). Alternativ, cunoasterea de fond poate deasemenea figura in
proces, astfel ca nu numai judecatile/deciziile reale ci si modul in care sunt relatate de
alte credinte sunt luate in considerare(echilibru reflectiv larg). Aceste abordari au, totusi,
fost totusi subiectul multor critici (ex.,Stich si Nisbett 1980; Thagard 1988). De exemplu,
nu exista garantia ca un individ(sau un set de experti) in echilibru va accepta un set de
principii rationale, datorita vreunui standard independent de rationalitate. Punctul de
echilibru poate, de exemplu, lasa continutul individual in idea ca falacia lui Gambler este
un principiu de rationament solid/valid. Thagard (1988) propune ca in locul echilibrul
reflectiv, dezvoltarea principiilor de inferenta implica progresul inspre un sistem optim.
Acesta implica propunerea de principii bazate pe judecati practice si teorii de fond, si
masurarea lor dupa un criteriile optimalitatii. Criteriile pe care le specifica Thagard sunt:
(I) robustetea: principiile trebuie sa fie adecvate; (ii) acomodarea: data fiind o cunoastere
de fond relevanta, devierea de la aceste principii trebuie sa poata fi axplicata; si (iii)
eficienta: data fiind cunoastere de fond relevanta, scopurile inferentiale sunt satisfacute.
Preocuparile lui Thagard (1988) au fost foarte generale: sa justifice dezvoltarea inferentei
stiintifice. Din perspectiva noastra a centrata pe relatia dintre rationalitatea de fiecare zi
si si rationalitatea formala, totusi, propunerile lui Thagard par sa nu tina deoarece
criteriile pe care le specifica inca par sa lase deschisa posibilitatea inconsitentei, ex., pare
posibil ca un sistem poate indeplini de la(i) la (iii) dar sa contina principii mutual
contradictorii. Idea despre formalizare este ca el ofera un mod de eliminare a acestei
posibilitati si din acest motiv a fost asumata o relatie solida intre formalitate si
normativitate inca de la Aristotel. Din perspectiva acestei lucrari, consideratii ca acele de
echilibru reflectiv sau ca acelea a lui Thagard, care incearca sa puna o pana intre
formalitate si normativitate, pot sa nu fie necesare. Autorii argumennteaza ca multe dintre
inegalitatile observate intre performanta inferentiala umana si teoriile formale sunt
produsul utilizarii unei teorii formale eronate spre a ghida asteptari despre modul in care
trebuie sa se comporte oamenii. O intemeiere normativa alternativa a
rationalitatii ..................................

1.2. Principialitatea Rationalitatii Formale

Argumente pentru principialitatii rationalitatii formale i-si un punct de plecare diferit.
Acest punct de vedere este standard in matematica, statistica, operatiile de cercetare si in
“stiintele deciziei” (ex., Kleindorfer et al. 1993). Idea este ca rationamentul de fiecare zi
este failibil, si ca el trebuie corectat prin supunerea la teoriile formale ale rationalitatii.
Problema imediata pentru avocatii principialitatii rationalitatii formale priveste
justificarea calculelor formale ale rationamentului: De ce trebuie considerate principiile
unor calcule ca fiind principii de buna rationare, si sa rasturnam intuitiile noastre despre
ceea ce este rational? Asemenea justificari asuma un scop cognitiv, general, si aparent
inconvertibil: sau axiome irefutabile despre modul in care trebuie sa procedeze gandirea
sau comportamentul. Ei folosesc aceste asumptii aparent inofensive si intentioneaza sa
argumenteze ca gandirea sau elaborarea deciziei trebuie sa asculta de principii
matematice specifice. Sa consideram, de exemplu, argumentul “Dutch book” pentru
rationalitatea calculului probabilitatilor ca o teorie a rationamentului incert (de Finetti
1937; Ramsey 1931; Skyrms 1977). Sa presupunem ca asumam ca oamenii vor accepta
un pariu corect: adica, un pariu incare castigul financiar asteptat este 0, in acord cu
aprecierile lor a probabilitatilor variatelor rezulate. Astfel, de exemplu, daca o persoana
crede ca exista o probailitate de 1/3 ca va ploua maine , atunci ei vor fi fericiti sa accepte
un pariu in acord cu care ei castiga doi dolari daca va ploua maine, dar pierd un dolar
daca n va ploua. Acum, se poate demonstra ca , daca modul in care o persoana apreciaza
probabilitatile diferitelor rezultate posibile violeaza legile teoriei probabilitatii, atunci
este posibil sa li se ofere o combinatie de pariuri diferite, astfel ca ei vor accepta fericiti
fiecare pariu individual ca fiind corect, in sensul anterior, dar oricum rezultatul va fi acela
ca vor pierde cu siguranta banii. Oasemenea combinatii de pariuri - unde o parte pierde
cu certitudine - este cunoscuta ca o carte Olandeza(Dutch book); si pare ca este
incontroversabil ca acceptarea unui pariu pe care trebuie sa-l pierzi violeaza
rationalitatea. Astfel, daca violarea legilor teoriei probabilitatilor duce la acceptarea
cartilor Olandeze, ceea ce pare clar a fi irational, atunci supunerea legilor teoriei
probabilitatii pare sa fie o conditie a rationalitatii. Teorema cartii Olandeze pare sa aiba o
slabiciune fundamentala - adica ea cere ca o persoana sa accpte de buna voie pariuri
arbitrare. Dar, in realitate de sigur, poate sa nu se intample asa - multi oameni, in aceste
circumstante, nu vor accepta riscul si nici asemenea pariuri. Dar acelasi argument se
aplica si in cazuri in care nu este vorba despre pariuri. Acum inconsistenta priveste un
ipotetic - persoana crede ca daca pariul a fost acceptat, a fost corect (astfel ca, un castig ,
sau o pierdere , este posibil/a). Dar in realitate , se garanteaza ca pariul va fi pierdut -
credinta persoanei ca pariul este bun este in mod garantat eronata. Astfel, chiar daca nu
pariem nici o data, ci vrem sa evitam aprobarea declaratiilor care sunt garantat false,
trebuie sa urmam legile probabilitatii. Este clar ca justificarile teoriilor formale ale
rationalitatii pot sa aiba o forta considerabila. Mai degraba ca incercand sa satisfaca
simultan cat de bine este posibil o miriada de intuitii noncerte despre ce este
rationamentul bun sau rau, teoriile formale ale rationamentului pot fi vazute, in schimb,
ca fondate pe principii clardelimitate intuitiv, astfel ca acceptarea pariurilor fara sanse de
castig este irationala. Justificari similare pot fi date pentru rationalitatea axiomelor teoriei
utilitatii si teoriei deciziei (Cox 1961; von Neumann si Morgenstein 1944; Savage 1954).
Mai mult, aceeasi abordare generala poate fi utilizata ca o justificare pentru logica, daca
evitarea inconsistentei este luata ca axiomatica. Astfel, pot fi bune ratiuni pentru
acceptarea teoriilor formale ale rationalitatii, chiar daca intuitiile oamenilor si
comportamentul lor le violeaza puternic recomandamentele. Daca rationalitatea formala
este principiara, de ce, in teste explicite cel putin, oamenii se dovedesc atat de saraci
probabilisti si logicieni? Un raspuns ar fi sa acceptam ca rationamentul uman este
imperfect. Astfel, programele euristice (Kahneman and Tversky 1973; Kahneman Slovic
and Tversky 1982), au evidentiat erori sistematice in rationamentul si luarea deciziei in
conditii de incertitudine, pot fi vazute ca exeplificand
aceasta pozitie (vezi Gigerenzer and Goldstein 1996), cum ar putea fi vazuta si abordarea
euristica a lui Evans (1982, 1989). Alt raspuns urmeaza spiritul distinctiei lui Chomschy
(1965) intre competenta si performanta lingvistica - idea: competenta de rationare a
oamenilor se acorda cu principiile formale, dar in practica, limitarile performantei (ex.,
limitarile timpului sau timpului) conduc persistent la performante(rezultate) imperfecte
atunci cand oamenii sunt confruntati cu sarcina-rationamentala. Intemeierea pe o
distinctie competenta/performanta, fie in mod implicit fie explicit, a fost foarte influenta
in psihologia rationamentului: de exemplu, logica mentala (Braine 1978; Rips 1994) si
modelele mentale (Johnson-Laird 1983) ca teorii ale rationametului uman presupun ca
logica clasica furnizeaza o teoria a competentei potrivita rationamentului deductiv; iar
defectele din comportamentul rationamental real sunt explicate in termeni de factori
de“performanta”.Logica mentala presupune ca algoritmii rationamentului uman
corespund operatiilor de probare-teoretica (specific in cadrul deductiei naturale, ex., Rips
1994). Acest punct de vedere este deasemenea incorporat intr-un vast program de
cercetare in inteligenta artificiala, in special din anii 1970’ si 1980’, care a incercat sa
axiomatizeze aspectele cunoasterii umane, si a vazut rationamentul ca o inferenta logica
(ex.,McCarthy 1980; McDermott 1982; McDermott and Doyle 1980; 1985). Mai mult, in
filosofia stiintelor cognitive, s-a sugerat controversal ca acest punct de vedere este bazic
abordarii computationale a mintii: pretentia fundamentala a stiintei conitive, in aceasta
perspectiva, este “cognitia este teoria demonstratiei”(Fodor and Pylyshyn 1988, 29-30;
vezi deasemenea Chater si Oaksford 1990). Viziunile modelului mental sunt de acord ca
logica inferentiala furnizeaza teoria de nivel computational a rationamentului, dar
furnizeaza o metoda alternativa de demonstratie. In schimbul regulilor teoretice de
demonstratie standard, aceasta viziune foloseste o metoda “semantica” de demonstratie.
Asemenea metode implica cercetarea modelelor (in sens logic) - o demonstratie
semantica a faptului ca A nu implica B poate implica gasirea unui model in care A si B
sunt adevarate. Teoria modelelor mentale foloseste o idee similara, desi notiunea de
model in joc este mai degraba diferita de notiunea logica. Cum poate aceasta abordare
arata ca A implica B? Descrierea modelelor mentale presupune ca sistemul cognitiv
incearca sa construiasca un model in care A este adevarat ai B este fals; daca aceasta
incercare esueaza, atunci se presupune ca nu exista contraexemple, si ca inferenta este
valida (ceea ce este similar cu “negatia ca esec”in programarea logica(Clark 1978)).
Logica mentala si modelele mentale presupun ca principiile rationalitatii - specfic logica
clasica - (cel putin partial) definesc standardelele rationamentului bun/corect. Ele explica
natura non-logica a comportamentului rationamental real in termeni de factori de
performanta, ca limitari de memorie sau/si procesare . Totusi, populaitatii ei, viziunea ca
rationalitatea formala are prioritate in definrea a ceea ce este un rationament bun, si ca
rationamentul real este sistematic defect cu privire la acest standard formal, sufera o de
dificultate fundamentala. Daca rationalitatea formala este cheia pentru rationalitatea de
fiecare zi, si daca oamenii sunt manifest saraci in urmarirea principiilor rationalitatii
formale (oricare ar fi “competenta lor cu privire la aceste reguli), chiar si in sarcinile
rationamentale simplificate, atunci succesul spectacular al rationamentului de fiecare zi in
fata unei lumi imens de complexe pare in intregime uluitor.

1.3.Rationalitatea Formala si cea de fiecare zi Sunt Complet Separate

Recent, un numar de teoreticieni au sugerat ceea ce este in efect un hibrid al celor doua
abordari schitate anterior.Ei argumenteaza ca rationalitatea formala si rationalitatea de
fiecare zi sunt intreprinderi complet separate. De exemplu, Evans si Over (1997) distinge
intre doua notiuni ale rationalitatii :

Rationalitate1: Gandire, vorbire, rationament, elaborarea unei decizii, sau actionarea intr-
un mod care este in general eficient si demn de icredere pentru obtinerea unor scopuri.

Rationalitate2: Gandire, vorbire, elaborarea unei deciziei, sau actionarea in temeiul unei
ratiuni sanctionate de o teorie normativa. (Evans and Over 1997, 2)

Ei argumenteaza ca “oamenii sunt pe larg rationali in sensul ca i-si obtin

scopurile(rationalitate1) dar au numai o abilitate limitata in rationamentul si actionarea
pentru ratiuni bune sanctionate de teorie normativa (rationalitate2)” (Evans si Over 1997,
1). Daca aceasta este corect, obtinerea unor scopuri poate fi obtinuta fara a se urma o
teorie normativa formala - ex., fara sa existe o justificare pentru actiunile, decziile sau
gandurile care duc la succes: rationalitatea1 nu implica rationalitatea2. Adica, Evans si
Over sunt angajati in viziunea ca gandurile, actiunile sau deciziile ce nu pot fi normativ
justificate pot, totusi, conduce consistent la succes practic. Dar aceasta viziune hibrida nu
rezolva problema fundamentala ce a fost schitata anterior. Ea nu raspunde la intrebarea:
de ce lucreaza consistent procesele cognitive ce stau la baza rationalitatii de fiecare zi?
Daca rationalitatea de fiecare zi se bazeaza oarecum pe rationalitatea formala, atunci
aceasta intrebare poate primi un raspuns, cel putin in termeni generali. Principiile
rationalitatii formale sunt demonstrabil principii de buna inferenta si de elaborarea bunei
decizii; iar sistemul cognitiv este rational in contextele de fiecare zi in masura gradului in
care aproximeaza aceste principii. Dar daca se presupune ca rationalitate formala si cea
de fiecare zi sunt nerelatate, atunci aceasta explictatie nu este valabila. Pana ce nu se
poate furniza o explicatie alternativa a bazei rationalitatii de fiecare zi, succesul
sistemului cognitiv ramane in continuare neexplicat.

1.4. Rationalitatea De Fiecare Zi se bazeaza pe Rationalitatea Formala: O abordare

Empirica

Pare ca am ajuns la un impas. Succesul rationalitatii de fiecare zi in ghidarea gandurilor si

actiunilor noastre trebuie sa fie cumva explicata; si se pare ca nu exista alte explicatii
alternative, cu excceptia argumentarii ca rationalitatea de fiecare zi este oarecum bazata
pe principiile rationamentului formal, pentru care se pot da justificari bune. Dar dovezile
experimentale par sa arate ca oamenii nu urmeaza principiile rationalitatii formale.
Exista, totusi, un impas spre iesirea din acest impas. Esential, idea este sa se respinga idea
ca rationalitatea este o notiune monolitica ce poate fi definita a priori, si comparata cu
performanta umana. In schimb, noi tratam problema explicatiei de fiecare zi ca o
problema empirica a explicatiei de ce procesele cognitive au succes in atingerea
scopurilor lor, date fiind constrangerile impuse de mediul lor. Teoriile rationale formale
sunt folosite in dezvoltarea acestor explicatii empirice ale succesului procesulelor
cognitive - dar care sunt principiile formale potrivite, si cum trebuie aplicate ele, nu este
decis a priori; ci in lumina succesului empiric al explicatiei succesului adaptival
procesului cognitiv sub consideratie.
In acord cu acest punct de vedere, aparenta neegalitate dintre teoriile normative si
comportamentul rationamental sugereaza ca este posibil sa fi fost aleasa o teorie
normativa rea; sau poate ca teoriile normative au fost rau aplicate. In schimb, abordarea
empirica a fundamentului rationalitatii intentioneaza sa “faca ce este cel mai bine” pentru
strategiile rationamentale de fiecare zi - cautand o caracterizare rationala a modalitatii in
care oamenii rationeaza cu adevarat. Exista aici o analogie cu asumptiile rationalitatii in
interpretarea limbajului(Davidson 1984; Quine 1960). Autorii intentioneaza sa
interpreteze limbajul oamenilor astfel ca el sa aiba sens; similar, abordarea empirica a
rationalitatii intentioneaza sa interpreteze comportamentul rationamental al oamenilor
astfel ca rationamentul lor sa aiba sens. Crucial, atunci, standardele formale ale
rationalitatii potrivite pentru explicatia unor procese cognitive particulare sau unor
aspecte ale comportamentului nu sunt prioritare; ci sunt mai de graba dezvoltate ca o
parte a explicatiei datelor empirice. De sigur, aceasta nu inseamna ca, intr-un anumit
sens, rationalitatea formala poate fi prioritara, si separata, de datele empirice. Dezvoltarea
principiilor formale ale logicii, ale teoriei probabilitatii, ale teoriei
deciziei si a celor similare poate proceda independent de sarcina explicarii
comportamentului rationamental al oamenilor. Dar care dintre elementele acestui
portofoliu de principii
rationamentale trebuie utilizat ca sa definim un standard normativ pentru procese
cognitive particulare sau sarcini, si cum trebuie aplicate principiile relevante, se
constrange de datele rationamentale umane empirice care trebuie explicate. Pare ca
aceasta abordare este eronata din start. Sigur, orice comportament poate fi vazut ca
rational dintr-un anumit punct de vedere. Adica, pregatind un set bizar de asumptii
potrivite despre problema pe care o persoana crede ca ele le rezolva, rationalitatea lor
poate fi intotdeauna respectata; si aceasta sugereaza vacuitatea completa a acestei
abordari. Dar aceasta obiectie ignora faptul ca scopul explicatiei rationale empirice este
sa ofere o descriere empirica a datelor asupra rationamentului uman. Din acest motiv,
aceste explicatii trebuie sa fie nu numai posibile, ci si simple, consistente cu alte
cunostinte, independent plauzibile, si asa mai departe. Pe scurt, asemenea explicatii
trebuie judecate in lumina canoanelor normale de rationament stiintific( Howson and
Urbach 1989). Astfel, explicatiile rationale ale cognitiei si ale comportamentului pot fi
tratate identic cu alte explicatii stiintifice ale fenomenelor empirice. Aceasta viziune
empirica a explicatiei rationalitatii este atractiva, in extensiunea in care ea construieste
intr-o explicatie a succesului rationalitatii de fiecare zi. Ea face acest lucru incercand sa
recruteze principii rationale formale ca sa explice de ce au succes procesele cognitive.
Dar cum poate fi condusa in practica aceasta abordare empirica a rationalitatii? Pot fi
gasite explicatii rationale ale comportamentului uman? In urmatoarele doua sectiuni
autorii vor raspunde acestor intrebari. In primul rand, vor schita o metodologie pentru
explicatia rationala a datelor empirice - analiza rationala. Vor ilustra o gama de moduri in
care se utilizeaza aceasta abordare in psihologie , in stiintele sociale si in stiintele
biologice. Apoi vor utiliza analiza rational pentru a re-evalua datele psihologice ce pareau
sa arate ca peformanta rationamentala umana este fara speranta defecta, si vor argumenta
ca, atunci cand se aplica teorii rationale corespunzatoare, performanta rationamentala
poate fi, dimpotriva, rationala.

2. PROGRAMUL ANALIZEI RATIONALE

Proiectul furnizarii unei analize rationale a unui anumit aspect al gandirii sau al
comportamentului a fost descris de psihologul cognitivist John Anderson (ex., Anderson
1990, 1991a). Aceasta metodologie furnizeaza un cadru pentru explicarea legaturii dintre
principiile rationalitatii formale si succesul practic al rationalitatii de fiecare zi
nu doar in psihologie, ci pentru intregul studiu al comportamentului. Aceasta abordare
implica sase etape:

1. Specificarea precisa a scopurilor sistemului cognitiv.

2. Dezvoltarea unui model formal al mediului la care este adaptat sistemul.
3. Crearea unor asumptii minimale despre limitarile computationale.
4. Derivarea functiei comportamentului optim date fiind 1-3 anterioare.(aceasta reclama
analiza formala utilizand norme rationale, ca teoria probabilitatii si teoria deciziei.)
5. Examinarea dovezilor empirice pentru testarea confirmarii predictiilor functiei
comportamentale.
6. Repetarea, iterativa pentru rafinarea teoriei.

In acord cu acest punct-de-vedere, principiile rationale formale sunt legate de explicatia

rationalitatii de fiecare zi, deoarece ele specifica modul optim in care pot fi atinse
scopurile unui sistem cognitiv intr-un mediu particular, subiect al limitarilor
computationale “minimale”. Aumptia este ca sistemul cognitivexpune rationalitatea de
fiecare zi - ex., are succes in gandire si actiune in lumea de fiecare zi - in extensiunea in
care aproximeaza solutia optima specicata de analiza rationala. Cadrul analizei rationale
este apt sa potriveasca metodologia multor arii ale economiei si a comportamentului
animal, in care comportamentul oamenilor sau al animalelor este vazut ca optimizand un
anumit scop, ca banii, utilitatea etc.Dar Anderson (1990, 1991a) a vrut sa extinda aceasta
abordare nu doar la comportamentul agentilor in global, ci si structurii si performantei
proceselor cognitive particulare din care sunt compusi agentii. Programul lui Anderson a
condus la o cercetare agitata in psihologia cognitiva ( vezi Oaksford and Chater 1998a,
pentru o viziune asupra cercetarii recente), din arii atat de diverse ca si categorizarea
(Anderson 1991b; Anderson si Matessa 1998; Lamberts si Chong 1998), memoria
( Anderson si Milson 1989; Andeson si Schooler 1991; Schooler 1998), si analiza
limbajului natural(Chater et al 1998). Aceasta cercetare a aratat ca o mare multime din
generalizarile empirice despre cognitie pot fi vazute ca rezultand din adaptarea rationala a
sistemului cognitiv la la problemele si constrangerile pe care le intampina. Autorii vor
argumenta ca procesele cognitive in rationament pot fi explicate inacelasi mod. Cele trei
inputuri spre calcule folosind principii rationale formale, scopuri, mediul, si constrangeri
computationale, ridica fiecare probleme importante privind conexiunea principiile
rationale formale si rationalitatea de fiecare zi. Autorii ilustreaza analiza rationala,
discutandu-le, in actiune in psihologie, comportamentul animal si in economie.

2.1. Importanta Scopurilor

Gandirea si actiunea de fiecare zi este focalizata pe obtinerea scopurilor relevante

agentului. Principiile formale ale rationalitatii pot arata cum pot fi obtinute aceste
scopuri, dar nu, de sigur, ce sunt aceste scopuri. Cazurile cele mai simple sunt economice
in spirit. De exemplu, sa consideram un consumator, alegand o masina pentru spalat.
Scopurile sunt codate in termeni de “utilitati subiective” asociate cu obiectele si
evenimentele acestui consumator particular. Fiecare masina pentru spalat i-se asociaza o
anumita utilitate ( utilitatile mari vor fi asociate cu acele masini atractive, efective, ce nu
consuma multa energie, de ex.); si banii sunt deasemenea asociati cu utilitatea. Teoria
deciziei simpla va alegerea care va maximiza utilitatea subiectiva. Astfel scopurile intra
foarte direct; oamenilor cu scopuri diferite li-se vor asigna alegeri “rationale” diferite. Sa
presupunem ca el se gandeste daca sa cumpere masina. Acum utilitatea negativa asociata
cu costul acordului trebuie sa fie balansata de utilitatea pozitiva a salvarii costurilor de
reparatii posibile. Dar care sunt reparatiile posibile ; cat de probabile, si cat de scumpe,
sunt fiecare? Teoria deciziei recomanda o alegere, date fiind utilitatile asociate cu fiecare
rezultat, si cu probalitatile subiective privind probabilitatea fiecarui rezultat. Dar nu toate
scopurile pot avea utilitatilor subiective. In contextele evolutiei, scopul potrivirii
totale(inclusive fitness) poate fi mai potrivit(Dawkins 1977); in contextul
comportamentului alimentar al animalelor,
Mai mult, in anumite contexte cognitive, scopul gandirii sau actiunii poate fi curiozitatea
dezintersata, mai degraba decat incercarea de a obtine un anumit rezultat particular.---
Danila:in ‘curiozitatea dezinteresat’dezinteresul este relativ, cunoasterea poate fi un scop
care satiface o dorinta...dorinta de a sti+curiozitatea pot motiva, scopul fiind cunoasterea
si intelegerea; dar aceste dorinte pot sa apara mai ales cand conditiile fundamentale ale
vietii sunt relativ satisfacute; curiozitatea nu este scop ci motiv; cine s-ar entuziasma sa
cunoasca din pura curiozitate o specie necunoscuta de fluturi, in loc sa studieze interesat
gerontologia ?:inconstientii-chibzuiti. ---. Astfel, de la comportamentul explicativ al
copiilor si animalelor pana la scopul stiintei de baza, o vasta gama a activitatii umane
pare sa fie preocupata de cautarea informatiei, mai de graba de atingerea scopurilor
particulare. De sigur, posesia acestei informatii se poate dovedi in final importanta pentru
atingerea scopurilor; iar aceasta virtute poate sa explice la un anumit nivel originea
cercetarii dezinteresate spre cunoasterea (asa cum prospectul aplicatiilor neasteptate
poate explica partial bunavointa starii de a funda cercetarea fundamentala). Totusi,
cercetarea dezinteresata este condusa fara nici un scop particular in minte. In asemenea
contexte, castigarea, stocarea sau recuperarea informatiei, mai degraba decat
maximizarea utilitatii, poate fi specificarea potrivita a scopurilor cognitive. Daca acesta
este scopul, atunci teoria informatiei si teoria probabilitatii pot fi uneltele normative
formale potrivite, mai degraba decat teoria deciziei.
Acest aspect al analizei rationale este in opozitie cu distinctia lui Evans si Over dintre
cele doua forme ale rationalitatii. Ei argumenteaza ca “ oamenii sunt in cea mai mare
masura rationali in sensul ca i-si obtin scopurile lor(rationalitatea1) dar in ce priveste
rationamentul sau actiunea intemeiate pe ratiuni bune sanctionate de o teorie normativa
au numai o ablitate limitata(rationalitate2)(Evans si Over 1997, 1). Dar abordarea analizei
rationale incearca sa explice de ce expun oamenii rationalitatea de fiecare zi in atingerea
scopurilor presupunand ca actiunile lor sr fi sanctionate cu aproximatie de o teorie
normativa formala. Astfel, rationalitatea formala ajuta la explicatia rationalitatii de
fiecare zi, deci nu este complet separata de ea. In rezumat, rationalitatea de fiecare zi este
preocupata de scopuri; cunoasterea teoriilor formale ale rationalitatii ce trebuie aplicate,
si aplicarea teoriilor formale pentru explicarea aspectelor specifice ale cognitiei de fiecare
zi, implica o descrie a naturii acestor scopuri.

2.2. Rolul Mediului

Rationalitatea de fiecare zi este intersata de atingerea scopurilor particulare, intr-un

mediu particular. Rationalitatea de fiecare zi reclama ca gandirea si actiunea sa fie
adaptate(fie prin gene fie prin invatare) constrangerilor acestui mediu. Succesul
rationalitatii de fiecare zi este, crucial, succes relativ la un mediu specific - intelegerea
acelui succes reclama modelarea structurii acelui mediu. Aceasta reclama utilizarea
principiilor rationalitatii formale spre specificarea modului optim in care se pot obtine
acele scopuri in acel mediu (etapa-4-Anderson) si evidentierea faptului ca sistemul
cognitiv aproximeaza acea solutie optima.
In psihologie, aceasta strategie a devenit familiara din studiul perceptiei, unde o parte
cheie a intelegerii problemei computationale solutionate de sistemul vizual implica
descrierea structurii mediului vizual(Marr 1982). Numai asa pot fi definite modele optime
ale procesarii vizuale acelui mediu. Intr-adevar, Marr (1982) aliaza explicit acest nivel al
explicatiei cu abordarea “ecologica” a perceptiei reprezentata de Gibson, unde se are in
vedere in primul rand structura mediului. Similar, in zoologie, idealizarile epuizarii
resurselor mediului si implinirea stocurilor alimentare, distributia ramasitelor si timpul
zilei sunt cruciale in determinarea strategiilor furajere optime (Gallistel 1990; McFarland
si Houston 1981; Stephen si Krebs 1986).
Tot asa, in economie, idealizarile “mediului” sunt cruciale pentru determinarea
comportamentului economic rational (McCloskey 1985). In microeconomie, modelarea
mediului implica capturarea relatiei dintre fiecare actor si mediul altor actori. In
macroeconomie, explicatile ce utilizeaza teoria asteptarilor rationale (Muth 1961) incep
de la un model formal al mediului, ca un set de ecuatii guvernand variabile macro-
economice. Acest aspect al analizei rationale contrasteaza cu viziunea ca intersele
rationalitatii formale sunt inerent deconectate de constrangerile mediului. De exemplu,
Gigerenzer si Goldstein (1996) propune ca “mintile sistemelor vii trebuie intelese relativ
la mediul in care s-au/se dezvolta/t mai degraba decat la dogmele rationalitatii clasice[ex.,
formale]...”(p.651). In schimb , analiza rationala intentioneaza sa explice de ce au agentii
succes in mediul lor intelegand structura acelui mediu, si folosind prinipiile formale ale
rationalitatii pentru a intelege care gand sau actiune vor avea succes in acel mediu.

2.3. Limitarile Computationale

In analiza rationala, derivarea functiei compartamentului optim (etapa 4 -Anderson)este

frecvent foarte complexa. Modelele bazate pe optimizare, fie in psihologie, fie in
comportamentul animal fie in economie, nu trebuie sa asume ca agentii sunt capabili sa
gaseasca solutiile optime perfecte la problemele pe care le intampina. Foarte adesea,
optimizarea perfecta este imposibila chiar in principiu, deoarece calculele implicate in
gasirea unui optim perfect nerezolvabile (Simon 1955, 1956), si, mai mult, multa
informatie cruciala este tipic nedisponibila. Intr-adevar, teoriile rationale formale in care
se fac calcule de optimizare, inclusiv teoria probabilitatii, teoria deciziei si logica sunt
tipic intratabile computational
pentru probleme cmplexe (Cherniac 1986; Reiner 1995). Rezulatatele insolubilitatii
implica faptul ca algoritmul niciunui computer nu poate indeplini calculele relevantedate
fiind limitarile de timp si memorie ale unui sistem cognitiv “rapid si economic”. Agentul
trebuie sa actioneze, chiar in absenta abilitatii de a deriva solutia optima(Simon 1956).
Astfel pare ca exista o contradictie imediata intre limitarile sistemului cognitiv si
intratabilitatea explicatiilor rationale. Nu exista contradictie, totusi, deoarece functia
comportamentului optim este o unealta explicativa, nu parte din echipamentul cognitiv al
unui agent. Utilizand o analogie a lui Marr (1982), teoria aerodinamicii este o
componenta cruciala a explicatiei de ce pot pasarile zbura. Dar pasarile nu stiu nimic
despre aerodinamica, iar irezolvabilitatea computationala a calculelor aerodinamice nu
impiedica pasarile sa zboare. Similar, oamenii n-au nevoie sa calculeze functia lor
comportamentala optima pentru a se putea comporta adaptiv. Ei trebuie sa utilizeze
algoritmi ce au succes; ei nu trebuie sa fie capabili sa faca calcule care sa arate ca acei
algoritmi vor avea succes. Intr-adevar, se poate intampla ca multi dintre algoritmii
utilizati de sistemul cognitiv sa fie euristici “rapide si economice” foarte brute
(Gigerenzer si Goldstein 1996) care aproximeaza in mod general solutia optima pentru
mediile cu care un agent se intalneste in mod normal. In acest context, solutiile optime
vor furniza o intelegerea cauzei/cauzelor care-l determina pe agent sa actioneze asa cum
actioneaza. Totusi, o explicatie completa a comportamentului agentului reclama o
descriere a algoritmilor utilizati de el(ex., Anderson 1993; Oaksford si Chater 1995a) .
Acesta
este punctul de vedere standard in explicatiile rationale ale unei game largi de discipline.
Economistii nu presupun ca oamenii fac calcule macroeconomice sau joc-teoretice
complexe(Harsany si Selten 1988); zoologii nu presupun ca animalele fac calcule spre o
aprovizionare optima(ex., McFarland si Houston 1981); si, in psihologie, analiza
rationala a memoriei, de exemplu, nu presupune ca sistemul calculeaza functia de uitare
optima cu privire la costurile recamintirii si stocarii (Anderson si Schooler 1991).
Asemenea comportament poate fi construit de evolutie sau dobandit printr-un lung
procesde invatare - dar nu necesita computatia on-line a solutiei optime. In anumite
contexte, totusi, anumite computatii on-line pot fi necesare. Specific, daca
comportamentul este foarte flexibil cu privire la variatia mediului, atunci calcularea este
ceruta spre determinarea comportamentului corect, iar aceasta calculare poate fi
irezolvabila. Astfel cele doua teorii conducatoare presupun ca sistemul cognitiv cauta sa
optimizeze on-line fie simplitatea (ex., Leeuwenberg si Boselie, 1988) sau probabilitatea
(Helmholtz 1910/1962) organizarii sistemului stimulilor. Aceste calcule sunt recunoscute
ca irezolvabile computational (vezzi Chater 1996). Acest fapt nu invalideaza aceste teorii,
dar implica ca ele pot fi doar aproximate in termenii algoritmilor cognitivi. In literatura
organizarii perceptuale, exista o dezbatere considerabila privind natura acestor
aproximatii, si referitor la care fenomene perceptuale pot fi explicate in termenii
optimizarii, si care rezulta din aproximatiile particulare pe care le adopta sistemele
perceptuale (Helm si Leeuwenberg 1996). Este important sa notam deasemenea ca, chiar
unde un scop cognitiv general este intratabil, un scop cognitiv mai special relevant
atingerii scopului general poate fi rezolvabil. De exemplu, scopul general al miscarii unei
piese in sah este maximizarea sansei castigului. Totusi, aceasta problema de optimizare
este complet nerezolvabila datorita faptului ca spatiul cercetarii este atat de larg. Dar
optimizarea scopurilor locale, cum ar fi controlarea mijlocului tablii, slabirea regelui
adversarului, si asa mai departe, pot fi atinse. Intr-adevar, cele mai multe de explicatii
bazate pe optimalitate, fie in psihologie, fie in comportamentul animal sau in economie,
sunt definite aspura unui scop local, care se presupune ca relevant unui scop mai general
al agentului. De exemplu, teoria evolutiei sugereaza ca animalul trebuie sa se comporte
adaptat astfel ca starea lui biologica totala sa creasca, dar explicatiile specifice ale
comportamentului furajer al animalelor asuma scopuri mai locale. Astfel, se poate asuma
ca un animal va incerca sa maximizeze ratia lui alimentara, pe baza asumptiei ca acest
scop local este general relevant scopului global al maximizarii bunastarii lui fizice totale.
Similar, explicatiile privind procesele cognitive discutate in analizele rationale din
psihologia cognitiva privesc scopuri cognitive locale ca maximizarea cantitatii de
informatie utila [ce poate fi] amintita, maximizarea acuratetei predictive, sau actionarea
astfel ca sa se castige cat mai multa informatie posibila. Toate aceste scopuri locale se
presupune ca sunt relevante unor scopuri mai generale, ca maximizarea utilitatii asteptate
(dintr-o perspectiva economica) sau maximizarea bunastarii fizice totale. La orice nivel,
este posibil ca optimizarea sa fie nerezolvabila; dar deasemenea ca fixandu-ne pe un scop
mai limitat, evolutia sau invatarea sa furnizeze sistemului cognitiv mecanisme ce pot
optimiza sau aproape optimiza o anumita cantitate mai locala, dar relevanta. Observatia
ca scopurile locale pot fi optimizate ca surogate pentru alte scopuri mai largi ale
sistemului cognitiv ridica o alta intrebare importanta despre furnizarea modelelor
rationale ale cognitiei. Faptul ca un model implica optimizarea a ceva nu inseamna ca
modelul este rational. Optimalitatea nu este aceasi cu rationalitatea. Este crucial ca scopul
local ce este optimizat trebuie sa fie relevant unui scop mai larg al agentului. Astfel, pare
rezonabil ca animalele pot incerca sa-si optimizeze cantitatea de hrana pe care o obtin,
sau ca notiunile folosite de sistemul cognitiv sa fie optimizate ca sa conduca la cele mai
bune predictii. Aceasta deoarece, de exemplu, optimizarea cantitatii de hrana obtinuta
este probabil sa mareasca bunastarea biologica, in modul in care maximizarea cantitatii
de energie consumata in procesul de cautare n-ar face-o. Determinarea faptului daca un
anumit comportament este rational sau nu depinde deaceea de mai mult decat de a fi
capabil de a furniza o descriere in termenii optimizarii. Deaceea rationalitatea cere nu
doar optimizarea a ceva ci optimizarea a ceva rezonabil. Ca o definitie a rationalitatii
aceasta este clar circulara. Dar vazand rationalitatea in termenii optimizarii, conceptiile
generale a ce sunt scopurile cognitive rezonabile pot fi transformate in modele detailate si
specifice ale cognitiei. Astfel, programul analizei rationale, desi nu raspunde la intrebarea
ultima:ce este rationalitatea? , totusi furnizeaza baza pentru o linie concreta si potential
fructuoasa de cercetare empirica. Flexibilitatea a ceea ce poate fi vazut ca rational, in
construirea unui model rational, poate sa para ca ridica o problema fundamentala pentru
intregul program de analiza rationala. Se pare ca notiunea rationalitatii poate fi asa
flexibila incat orice ar face oamenii, ar putea fi vazut ca rational sub anumite descriptii.
De exemplu, se poate ca stomacul nostru sa fie bine adaptat in digestia alimentelor in
nisa noastra environmentala. S-ar putea dovedi ca el este eficient in mod optim in aceasta
privinta. Totusi, stomacul nu este rational, deoarece stomacul nu poate fi prezumabil
vazut ca un mecanism de procesare a informatiei, care aproximeaza, in orice grad,
dictatele teoriilor normative ale rationalitatii formale. Stomacul poate fi mai mult sau mai
putin adaptat functiei lui (digestia ), dar el n-are credinte, dorinte sau cunostinte, si nu se
indeletniceste cu inferente sau decizii. Astfel, comportamentul lui nu poate fi obiectul
unei analize rationale si din acest motiv el nu poate fi relatat la performanta optima
furnizata de teoriile rationalitatii formale. Din acest motiv intrebarea despre rationalitatea
stomacului nu se pune. In aceasta sectiune, am vazut ca analiza rationala furnizeaza un
mod de explicare a comportamentului care clarifica relatia dintre esenta rationalitatii de
fiecare zi, rationamentul cu scopuri particulare, intr-un mediu specific, cu constrangeri
computationale specifice, si principii aparent abstracte de rationalitate formala din teoria
probabiltatii, teoria deciziei si logica. Principiile rationale formale implica solutia optima
pentru problema procesarii informatiei pe care agentul o intampina. Se presupune ca un
agent bine-adaptat va aproxima aceasta solutie intr-un anumit grad.

3. RE-EVALUAREA DATELOR EMPIRICE ASUPRA RATIONAMENTULUI

UMAN
Autorii incep cu discutia controversei privind relatia dintre teoriile formale ale
rationalitatii si notiunea de fiecare zi a rationalitatii care sta la baza gandirii si actiunii
efective in lume. Am vazut cum rationalitatea de fiecare zi poate fi intemeiata pe principii
de rationalitate formala in analiza rationala. Consideram acum modul in care poate fi
aplicata analiza rationala pentru explicatia datelor asupra rationametului uman asa cum
au fost relevate in sarcini de laborator. Abordarea analizei rationale ne permite sa vedem
performanta in laborator, care a fost tipic vazuta ca sistematic nonrationala, ca avand o
baza rationala. Aceasta raspandeste o tensiune cruciala in inima psihologiei si filosofiei
rationalitatii - intre succesul manifest al cognitiei in tratarea complexitatilor lumii de
fiecare zi, si performanta aparent eronata si defecta in sarcinile rationamentului de
laborator. Rationalitatea de fiecare zi este o problema de adaptare la structura si scopurile
lumii reale . Astfel, explicatia rationala, fie in comportamentul animal, economie sau
psihologie, presupune ca agentul este bine-adaptat mediului lui normal. Totusi, aproape
toate datele psihologice sunt castigate intr-o situatie foarte nenaturala, in care o persoana
indeplineste o sarcina artificiala in laborator. Orice sarcina de laborator
recruta un anumit set de mecanisme cognitive care determina comportamentul
participantilor. Dar nu este evident ce tip de probleme sunt adaptate aceste mecanisme sa
le rezolve. Aceasta problema de adaptare nu este probabil sa fie legata direct de problema
pe care o da experimentatorul participantului, deoarece in mod precis adaptarea
este fata de lumea naturala, nu fata de sarcinile de laborator.
In particular, aceasta inseamna ca participantii pot gresi cu privire la sarcina pe care
experimentatorul crede ca a-u stabilit-o. Dar aceasta se poate intampla din cauza ca
sarcina este nenaturala cu privire la mediul normal al participantilor.In consecinta
oamenii pot asimila sarcina ce li se da unui scop mai natural, recrutand adaptiv
mecanismele potrivite care rezolva, mai natural, acesta sarcina cu succes. In aria
cercetarii cunoscuta ca “psihologia rationamentului deductiv” (ex., Evans et al. 1993;
Johnson-Laird and Byrne 1991; Rips 1994), oamenilor li se acorda probleme care
experimentatorii considera ca reclama inferenta logica. Dar ei raspund consistent intr-un
mod non-logic. Astfel, rationalitatea umana pare sa fie chemata la intrebare (Stein 1996;
Stich 1985, 1990). Dar perspectiva analizei rationale sugereaza o viziune alternativa.
Autorii argumenteaza ca rationalitatea de fiecare zi este fondata pe rationament invert
mai degraba decat cert. Aceasta sugereaza ca probabilitatea furnizeaza un punct de
plecare mai bun pentru o analiza rationala a rationamentului uman decat logica. Autorii
argumenteaza ca o analiza rationala probabilista a sarcinilor rationamentale “deductive”
clasice ofera o potrivire empirica excelenta cu performanta observata. Corolarul este o
mare parte din cercetarea experimentala in “psihologia rationamentului deductiv” nu
angajeaza oamenii in rationamente deductive deloc - ci angajeaza mai degraba strategii
potrivite rationamentului probabilist. Astfel, campul cercetarii pare sa fie crucial gresit
numit! Dar mai important, analiza rationala probabilista ajuta la rezolvarea tensiunii
dintre performanta rationamentala dovedita saraca in testele de laborator, si succesul
izbitor al rationalitatii de fiecare zi. Performanta de laborator este in final rationala, odata
ce se adopta standardul rational potrivit. In cele ce urmeaza, autorii vor ilustra aceasta
abordare schitand, in variate grade de detailare, analiza rationala probabilista a trei sarcini
cheie ale rationamentului “deductiv”: sarcina selectiei a lui Wason, inferenta
conditionala, rationamentul silogistic.

3.1. Sarcina Selectiei a lui Wason

Sarcina selectiei (Wason 1966, 1968) este poate sarcina cea mai intens studiata in
psihologia rationamentului, impreuna poate ca sarcina rationamentului deductiv care a
ridicat cele mai mari preocupari legate de rationalitatea umana (ex., Cohen 1981; Stein
1996; Stich 1985; 1990; Sutherland 1992). In selectia sarcinii, oamenii trebuie sa
aprecieze daca o anumita evidenta este relevanta adevarului sau falsitatii unei reguli
conditionale de forma daca p atunci q, unde conventia “p”sta pentru clauza
antecedentului conditionalului si “q” pentru clauza consecventa. In versiunea abstracta
standard a sarcinii, regula priveste carti, care au un numar pe o parte si o litera pe
cealalta. Regula este daca exista o vocala pe o parte (p), atunci exista un numar par pe
cealalta parte(q). Sunt puse patru carti inaintea subiectului, astfel ca sa se vada doar o
parte; partile vizibile arata o“A” (p carte), o“K” (carte non-p), o “2” (q carte) si o “7”
(carte non-q). Subiectii selecteaza cartile si trebuie sa determine daca regula este
adevarata sau falsa. Rezulatele tipice au fost: carti p si q (46%); carte numai p(33%), p, q,
si carti non-q (7%), p si non-q (4%) (Johnson-Laird and Watson 1970). Sarcina cu care se
confrunta subiectii este analoaga unei probleme centrale a stiintei experimentale:
problema alegerii experimentului de indeplinit. Savantul are o ipoteza (sau un set de
ipoteze) pe care trebuie sa le aprecieze (pentru subiect, ipoteza este regula conditionala);
si trebuie sa aleaga care experiment (carte) este probabil sa furnizeze datele (ex., ce este
pe reversul cartii) ce poarta asupra adevarului ipotezelor. In lumina argumentelor
epistemologice pe care le-am considerat deja, pare improbabil ca acest tip de rationament
va fi deductiv in caracter. Totusi, psihologia rationamentului a vazut selectia sarcinii ca
paradigmatic deductiva (ex., Evans 1982; Evans et al. 1993), desi un numar de autori
pentru o conceptie non-deductiva a sarcinii (Fischhof and Beyth-Maron 1983; Kirby
1994; Klayman si Ha 1987; Rips 1990). Asumptia ca sarcina selectiei este deductiva in
caracter rezulta din faptul ca psihologii rationamentului au acceptat tacit filosofia stiintei
ipotetico-deductiva a lui Popper. Popper (1959/1935) presupune ca dovezile pot falsifica
dar nu si confirma teoriile stiintifice. Falsificarea se realizeaza cand predictiile ce rezulta
deductiv din teorie nu se acorda cu observatia. Aceasta conduce la recomandare pentru
alegerea experimentelor: sa se conduca numai acele experimente ce au potentialul de a
falsifica ipotezele testate. Aplicand descrierea falsificationista selectiei sarcinii,
recomandarea este ca subiectii trebuie sa intoarca numai acele carti care sunt potential
incompatibile logic cu regula conditionala. Cand este vazuta in acesti termeni, selectia
sarcinii are un component deductiv, in aceea ca subiectii trebuie sa deduca care carte
ar fi logic incompatibila cu regula conditionala. In acord cu interpretarea conditionalului
ca implicatie materiala (care este standard in calculul predicatelor si in calculul
propozitional, vezi Haack 1978), singura observatie care este incompatibila cu regula
daca p atunci q este o carte cu p pe o parte si non-q pe cealalta parte. Deaceea subiectul
trebuie sa selecteze numai cartile ce pot produce potential o asemenea instanta. Adica, ei
trebuie sa intoarca cartea p, deoarece poate avea non-q pe revers-o; si cartea non-q ,
deoarece poate avea un p in spate. Acest patern de selectie este rar observat in rezultatele
experimentale schitate anterior. Subiectii selecteaza tipic cartile ce pot confirma regula,
ex., cartile p si q.Totusi, inacord cu falsificarea alegerea cartii q este irationala, si este un
exemplu de “tendinta de confirmare”(Evans and Lynch 1973; Wason and Johnson-Laird
1972). Respingerea confirmarii ca o strategie rationala urmeaza direct din perspectiva
falsificationista. S-a argumentat ca standardul obisnuit al “corectitudinii” in selectia
sarcinii rezulta din viziunea ipotetica-deductiva a stiintei a lui Popper. Repingerea
imaginii falsificationiste ar elimina rolul logicii, si din acest motiv si deductia, din
selectia sarcinii. Viziunea ipotetico-deductiva intampina dificultati considerabile ca o
teorie a rationamentului stiintific (Kuhn 1962; Lakatos 1970; Putnam 1974). Aceasta
sugereaza ca psihologii trebuie sa exploreze viziunile alternative ale inferentei stiintifice
ce pot furniza descrieri normative diferite ale alegerii experimentului, si din acest motiv
poate conduce la un raspuns “corect” diferit in selectia sarcinii. Poate dictatele unei
teoriei alternative ar putea modela mai strans performanta umana , si din acest motiv sa
fie consistente cu posibilitatile ratiunii umane. Oaksford si Chater (1994) adopta aceasta
abordare, adaptand abordarea Bayesiana la filosofia stiintei (Earman 1992; Horwich
1982; Howson si Urbach 1989), mai degraba decat viziunea ipotetico-deductiva,spre a
furniza o analiza rationala a selectiei sarcinii. Ei vad selectia sarcinii in termenii
probabilitatii, ca o problema de selectie optima Bayesiana a datelor (Good 1966; Lindley
1956; Mackay 1992). Sa presupunem ca suntem interesati de ipoteza ca a manca drob
produce, oamenilor, greata. Trebuie sa cunoscuti mancatori-de-drob pentru a fi intrebati
daca le produce greata? Trebuie sa intrebam oamenii ingretosati daca au mancat drob?
Acest caz este analog cu selectia sarcinii. Logic, putem scrie ipoteza ca un enunt
conditional, daca mananci drob(p) atunci te simti ingetosat(q). Grupurile de oameni pe
care poti sa-i investighezi variatelor optiuni de carte vizibila, p, non-p, q, si non-q.
Selectia sarcinii separa acest factor prezentand un exemplu de sursa potentiala de date.In
termenii exemplului nostru de fiecare zi, avem patru oameni, unul mancator de drob, unul
cunoscut ca nemancator de drob, unul cunoscut ca producandu-i greata[drobul], si unul
fara greturi. Sarcina este sa se decida pe care sa-l intrebam despre cum se simt sau ce au
mancat? Oaksford si Chater (1994, 1996) sugereaza ca testorii ipotezei trebuie sa aleaga
experimente (selecteze carti) spre a furniza cel mai mare “castig de informatie asteptata”
in deciderea intre cele doua ipoteze: (i) ca daca regula sarcinii, daca p atunci q, este
adevarata,ex., ps sunt invariabili asociati cu qs, si (ii) ca ocurentele lui ps si qs sunt
independente. Pentru fiecare ipoteza, Oaksford si Chater (1994) definesc un model al
probabilitatii care deriva din probabilitatea anterioara a fiecarei ipoteze (care pentru cele
mai multe scopuri ei presupun ca sunt egal de probabile,ex., ambele=0,5), si
probabilitatile lui p si a lui q in regula sarcina. Ei definesc castigul informatiei ca
diferenta dintre incertitudinea dinaintea receptarii unor date si incertitudinea dupa
receptarea acelor date unde ei masoara incertitudinea folosind informatia Shannon-
Wiener. Astfel Oaksford si Chater definesc castigul informatiei datei D ca:

Informatia inaintea receptarii D :

n
I(Hi)= - EP(Hi) log2 P(Hi)
i=1

Informatia dupa receptarea D:

n
I(H|D) = - EP(H|D) log 2P (H|D)
i=1

Castigul de infformatie:

I8=I(Hi) - I(Hi|D)

Ei calculeaza termenii P(Hi|D) utilizand teorema lui Bayes. Astfel castigul informatiei
este diferenta dintre informatia continuta in probabilitatea anterioara a ipotezei (Hi) si
informatia continuta in probabilitatea posterioara a acelei ipoteze data fiind o anumita
data D. Cand alegem care experiment sa-l conducem (adica, care carte s-o intoarceem),
subiectul nu stie care va fi aceea data(adica ce va fi pe spatele cartii) . Astfel ei nu pot
calcula castigul real de informatie. Totusi, subiectii pot computa castigul informatiei
asteptate.Castigul informatiei asteptate este calculat cu privire la toate rezultatele
posibile, ex., pentru cartea p, rezultatele posibile cu privire la ce va fi gasit pe cealalta
parte a cartii sunt q si non-q ; si calculul mediaza asupra ambelor
ipoteze (ca regula este adevarata, sau ca p si q sunt independente).
Oaksford si Chater (1994) au calculat castigul informatiei asteptate a fiecarei carti
presupunand ca proprietatile descrise in p si q sunt rare. Acesta este o lipsa nepotrivita
deoarece in regula de fiecare
zi tipica cum ar fi daca este un corb atunci este negru, numai o mica minoritate de lucruri
satisface antecedentul (cele mai multe lucruri nu sunt corbi) sau consecventul (cele mai
multe lucruri nu apar negre). (Klayman and Ha 1987, fac o asumptie similara in
justificarea datelor asupra sarcinei/scopului lui Wason (1960), 2-4-6 )
Cu aceasta asumptie de “raritate”, oridinea in informatia informatia castigate asteptate
este:

E(Ig(p)) >E(Ig)) > E(Ig(non-q))>E(Ig(non-p))

Aceasta corespunde cu frecventa observata a selectiei cartilor in sarcina lui Wasson:

p>q>non-q>non-p si astfel explica predominanta selectiei cartii p si q ca o strategie
inductiva rationala. Oaksford si Chater (1994) arata deasemenea cum modelul lor se
generalizeaza tuturor paternelor rezultatelor in selectia sarcinii . Specific, el justifica non-
independenta selectiilor de carte (Pollard 1985), paradigma negatiilor, experimentele
terapie(ex., Wason 1969), selectia sarcinii ariei reduse (Johson-Laird si Wason 1970),
lucreaza asupra asa-numitelor rezultate fictionale (Kirby 1994) si versiunile deontice ale
selectiei sarcinii (ex., Cheng si Holyoak 1985) inclusiv manipularile perspectivei si a
tipului regulei (ex., Cosmides 1989; Gigerenzer si Hug 1992), manipularea
probabilitatilor si utilitatilor in sarcinile deontice (Kirby 1994), si efectele relevantei
(Sperber et al. 1995; Oaksford and Chater 1995b). S-a notat ca filosofia stiintei care sta la
fundamentul conceptiei “deductive” a selectiei sarcinii poate fi chestionata. Consensul
curent este ca teoriile stiintifice nu implica deductiv predictii, si din acest motiv ca
problema generala a alegerii carui experiment sa se realizeze (sau analog, care carte sa se
intoarca in selectia sarcinii) nu poate fi reconstruit deductiv. Mai departe, descrierea
probabilista furnizeaza un model mai bun al performantei umane in selectia sarcinii. In
acord cu acest model, oamenii nu utilizeaza deductia cand rezolva selectia sarcinii, mai
degraba ei folosesc o strategie inferentiala probabilista.
3.2. Inferenta Conditionala

Selectia sarcinii este poate cea mai celebrata sarcina de “rationament”deductiv. De

exemplu, Rips (1994) utilizeaza aceasta sarcina in introducerea teoriei lui a
rationamentului. Daca rationamentul uman nu este deductiv nici in aceasta sarcina, atunci
se pare improbabil ca alte arii ale rationamentului uman sa fie explicate in termeni
deductivi. Pentru acest motiv, sarcina rationamentului conditional este un caz-test crucial
particular pentru teorii ale rationamentului care implica logica deductiva ca o teorie de
nivel computational. In sarcina inferentiala conditionala standard, participantii vad o
regula conditionala, daca p atunci q, o premisa aditionala (p,q,non-p sau non-q) si sunt
intrebati daca urmeaza o concluzie (din nou, p,q,non-p sau non-q) . Sa consideram forma
cea mai simpla a sarcinii, unde premisele sunt sunt p si daca p atunci q, si participantii
decid daca urmeaza q. Aceasta pare sa fie un exemplu de inferenta deductiva
paradigmatica modus ponens. Exemplu central de inferenta deductiva a lui Rips (1994)
are aceasta forma:

(1) Daca Calvin depoziteaza 50 centi, el va obtine o coca cola.

Calvin depoziteaza 50 centi
Deaceea, Calvin va obtine un coca cola

Interpretarea acestui argument al limbajului natural implica aplicarea analizei logice

standard, care presupune ca el trebuie vazut in termeni deductivi. Totusi, aceasta
inferenta pare sa fie un exemplu tipic al unei inferente incerte sau probabiliste, si nu o
instanta de rationament deductiv, in ciuda lui Rips. Calvin n-ar obtine o coca cola daca i-
s-ar avaria masina, daca s-ar epuiza rezerva de coca cola etc. Adica, premise aditionale
pot rasturna concluzia, ceea ce inferenta deductiva n-ar permite. Astfel, desi sarcina este
intentionata ca un test de rationament deductiv, subiectul e mai probabil sa interpreteze
materialele rationamentului astfel ca el sa implice rationament probabilist si incert.
Intrebarea pentru psihologia rationamentului, atunci, este care descriere a modului in care
oamenii interpreteaza si rationamenteaza cu materiale in sarcina furnizeaza ceea mai
buna potrivire cu performanta rationamentala. Se dovedeste ca datele experimentale
sprijina pretentia ca oamenii trateaza asemenea inferente ca anulabile mai de graba decat
deductive. Lucrarile asupra inferentei conditionale arata ca subiectii interpreteaza
enunturile conditionale ca “default rules” (Holyoak and Spellman 1993) chiar in sarcini
de laborator (Oaksford et al. 1990). Byrne (1989) and Cummins et al. (1991) au aratat ca
informatia de fond derivata din cunoasterea lumii stocata poate afecta performanta
inferentiala (vezi deasemenea, Markovits 1984, 1985). Specific ei au aratat ca
antecedentii aditionali influenteaza declaratiile conditionale ale inferentelor. De exemplu:

(2) Daca invarti cheia masina porneste.

(3) Antecedent Aditional : Nu mai a-i petrol.

(2) poate fi folosit pentru a prezice ca masina va porni daca invarti cheia.
Aceasta este o inferenta prin modus ponens. Totusi, incluzand informatie despre un
antecedent aditional (3) distruge aceasta inferenta (Byrne 1989). Maimult, increderea
scade in aceasta inferenta datorita regulilor care poseda multi antecedenti alternativi chiar
cand aceasta informatie este numai implicita (Cummins et al. 1991). Antecedenti
aditionali afecteaza deasemenea inferentele prin modus tollens. Daca masina nu porneste,
poti infera ca n-ai invartit cheia, daca nu ti s-a epuizat petrolul. Furnizarea informatiei
explicite despre antecedenti submineaza utilizarea lui modus tollens (Byrne 1989) si
reduce increderea in reguli care poseda multi antecedenti alternativi chiar cand aceasta
informatie este numai implicita (Cummnis et al.). Acest rezultat a fost foarte izbitor, si
neasteptat, in contextul psihologiei rationamentul . Totusi, in lumina incertitudinii
rationamentului, este doar ce ne-am fi asteptat. Inferentele umane despre masini de cola,
ca despre restul lumii externe, sunt distructibile. In suma, datele experimentale par sa
arate ca oamenii trateaza conditionalii in sarcinile rationamentale de laborator ca “default
rules”. Astfel se pare inferentele de fiecare zi pe care unii cercetatori a-i rationamentului
le privesc ca exemple paradigmatice de deductie, ca (1), nu sunt exemple de inferente
deductive deloc. Daca anulabilitatea infecteaza chiar si astfel de cazuri paradigmatice de
rationament deductiv, atunci ea ameninta sa-l lase pe advocatul rationamentului deductiv
fara nici o explicatie a rationamentului de fiecare zi. Inferentele conditionale implica
doua premise, una conditionala, daca A atunci B, si una categorica, fie, A,non-A, B, non-
B. De exemplu, dat fiind daca A atunci B, si non-A, oamenii ar trebui intrebati sa spuna
daca, urmeaza non-B. A aproba acest argument inseamna a aproba falacia logica a negarii
antecedentului(DA). Tendinte interesante rezulta cand sunt folosite in premisa
conditionala, ex., Daca non-A, atunci non-B, si non-A, deaceea non-B este o instanta a
formei inferentei valide modus ponens (MP). Evans (1977, 1993) a observat o tendinta
inspre acceptarea concluziilor continand o negatie, ca IN inferenta MP (utilizand o regula
diferita urmeaza o concluzie afirmativa prin MP, ex.,Daca non-A, atunci B, non-A,
deaceea B). Acest efect, pe care Evans et al. (1993) i-l numeste tendinta spre concluzie
negativa, poate primi o explicatie directa pe asumptia ca oamenii aproba argumentele in
masura in care probabilitatea conditionala a concluziei data fiind premisa categorica este
mare. Aceasta va depinde de probabilitatea lui A si aceea a lui B si de probabilitatea
conditionalului ce le leaga. Astfel daca privim la DA, probabilitatea conditionalului este
P(non-B|non-A). Probabilitatea unei categorii negate este mai mare decat o categorie
afirmativa (Oaksford and Chater 1994; Oaksford si Stenning 1992). Spre a ilustra foarte
simplu cum poate rezulta tendinta spre concluzii negative, sa presupunem ca tu crezi ca
regula este falsa. In descrierea selectiei sarcinii lui Wason schitata anterior, aceasta
inseamna ca tu crezi ca A si B sunt independente. In consecinta P(non-B|non-A) =
P(non-B), ex., trebuie sa aprobi inferenta DA daca probabilitatea concluziei este mare . Si
deoarece concluziile negate au o probabilitate mai mare decat concluziile afirmative,
primele trebuie aprobate mai adesea. In suma, analiza rationala probabilista pe care o
dezvoltam pentru selectia sarcinii/scopului pare ca duce dincolo, relativ direct, la
rationamentul conditional.

3.3. Rationamentul Silogistic

Silogismele pot aparea ca paradigme ale logicii deductive. Teoria silogismelor a lui
Aristotel a constituit singura descriere valida a argumentarii pentru mai mult decat 2000
de ani. Intr-adevar, pana in secolul XIX, teoria silogismului era vazuta ca acoperind
studiul argumentului. De exemplu, Kant (1961, 501) a argumentat ca intrucat de la
Aristotel “este remarcabil ... ca pana in ziua de azi [logica] n-a fost capabila sa faca nici
un pas in avans, astfel ca, dupa toate aparentele, poate fi considerata completa si
perfecta”. Totusi, autorii vor argumenta ca oamenii nu trateaza nici chiar rationamentul
silogistic ca pe o sarcina deductiva. Rationamentul silogistic implica doua enunturi
cuantificate de forma, Toti X sunt Y, Nici X nu este Y, Unii X sunt Y, Unii X nu sunt Y.
Unele combinatii de premise produc concluzii logic valide, ex., Toti X sunt Y, Toti Y
sunt Z produce concluzia logic valida, Toti X sunt Z; altele nu, ex., Nici un Y nu este X
nu este o concluzie valida. Daca oamenii ar rationa logic atunci ar fi capabili sa traseze
toate si numai concluziile valide indicand ca nimic necesar nu rezulta din silogisme
invalide. Totusi, oamenii au dificultati graduale in construirea silogismelor valide. Mai
mult, ei fac erori sistematice in silogismele invalide, oferind concluzii acolo unde nu
urmeaza. Chater si Oaksford (in presa; vazi si Manktelow) adopta o abordare probabilista
a silogismelor. Astfel, enuntul cuantificat Toti X sunt Y este interpretat ca o probabilitate
conditionala, P(Y | X) = 1; declaratia Unii X nu sunt Y este interpretat ca probabilitatea
legata, P (X, non-Y) > 0 , si asa mai departe. Ei dezvolta notiunea de forta informationala
(definita in termenii probabiltatii) a premiselor in ghidarea construirii concluziei. Toate ...
sunt declaratiile cele mai informative(universalele); Unii... nu... sunt cele mai putin
informative. Se dovedeste ca concluzia cea mai informativa care poate urma intr-un
silogism este data de premisa cel mai putin informationala. Maimult, pentru silogismele
cele mai valide, premisa cea mai putin informationala da forma concluziei. Astfel
selectarea formei premisei cel mai putin informativa ca forma concluziei va premerge
unei stabilirii concluzii valide, daca exista vre-o una. Daca aceasta strategie este
suprageneralizata, ea poate explica erorile sistematice facute in silogismele invalide. In
consecinta, Chater si Oaksford arata ca o strategie foarte simpla poate explica
performanta rationamentului silogistic. Mai mult, aceasta descriere probabilista are
avantajul ca explica nu doar datele de la 64 de silogisme care utilizeaza cuantificatorii
standard, ci deasemenea se extinde natural celor 144 de silogisme care rezulta din
combinarea acestora cu cuantificatorii generalizati, Majoritatea si Minoritatea care n-au
interpretare logica. Aceste analize ridica posibilitatea aparent paradoxala ca explicatia
tuturor paradigmelor experimentale cheie pentru studiul rationamentului deductiv uman
reclama consideratia ca performantele oamenilor ca aproximand inferenta probabilsta mai
degraba decat pe cea deductiva. Pe scurt, oamenii rationamenteaza in mod probabilist
chiar cand intampina o, ceea ce experimentatorul numeste, sarcina rationamentala
deductiva. Strategiile rationamentale sunt adaptate la incertitudinea vietii de fiecare zi - si
deaceea e probabil ca aceste strategii sa fie reprodu-se de oameni in testele de laborator.
Astfel, concentrarea atentiei asupra rationamentului de fiecare zi poate furniza cheia
pentru a da o naliza detailata a performantei de laborator.

3.4. Rationamentul Probabilist

Abordarea pe care au schitat-o autorii poate fi caracterizata ca argumentand ca desi

oamenii sunt saraci in rationarea logica ei sunt buni, totusi, in rationamentul probabilist.
Totusi, acest punct de vedere pare a fi certat cu rezultatele stabilite, care par sa arate ca
oamenii sunt deasemenea foarte saraci si in rationametul probabil (ex., Tversky si
Kahneman 1974; Kahneman si Tversky, 1982). De exemplu, oamenii par sa fie
insensibili la masurarea fundamentala a ratelor, ex., in aplicarea teoremei lui Bayes
oamenii adesea furnizeaza estimari ale probabilitatilor posterioare ce par sa reflecte
numai probabilitati si nu anterioritati. Oamenii par a fi supraincrezatori in judecatile
asupra probabilitatii, ex., ei nu par sa fie bine calibrati relativ la frecventele reale ale
fenomenelor din lume. Mai mult, oamenii deasemenea par inlinati spre falacia
conjunctiei. Adica, violeaza legea probabilista in conformitate cu care probabilitatea
conjuncta a doua fenomene nu poate fi mai mare decat aceea
a fiecarui fenomen particular ex., P( A) >sau =P( A, B). Exista doua ratiuni care explica
de ce tensiunea din analiza rationala probabilista a strategiilor rationamentale umane nu
intre in conflict cu intelegerea rationamentarii in termenii analizei rationale probabiliste,
totusi. Prima, sa ne amintim ca analiza rationala probabilista este un mod de apreciere a
strategiilor ce vor avea succes adaptiv. Nu se presupune ca sistemul cognitiv ar face
calcule probabiliste, ci simplu se presupune ca strategiile pe care le adopta sunt adaptiv
reusite. Secunda, in acord cu analiza recenta, multe erori si tendinte aparente observate in
aplicarea rationamentului probabilist sunt o consecinta a prezentarii informatiei
probabiliste intr-un format nenatural (Gigerenzer si Hoffrage 1995). Cel mai adesea in
experimentele de acest tip oamenii dau informatia probabilista in termenii unor declaratii
explicite de probabilitate sau procentaje, ex., 0,005 sau 5%. Totusi, Gigerenzer et al.
(1995) argumenteaza ca aceasta este nenatural data fiind situatia exemplara normala in
care construim informatia ce priveste frecventele ca un rezultat al multiplelor ciocniri cu
obiectele si fenomenele. Ceea ce descoperi printr-un asemenea proces este, de exmplu, ca
95 din 100 de corbi care au fost examinati sunt negri. Matematic aceasta informatie poate
fi exprimata ca 95% din corbi sunt negri, sau probabilitatea ca un corb ce trebuie sa se
nasca sa fie negru este 95%.Totusi, lipseste informatie despre marimea lotului si in plus,
pare nenecesar sa facem aceasta conversiune a formatului informatiei. Gigerenzer si
Hoffrage sugereaza ca daca oamenii i-si reprezinta frecventele in mod natural atunci
prezentarea atunci prezentarea informatiei in aceasta forma[naturala]trebuie sa faciliteze
executarea/inteligibilitatea rationamentului . Ilustram cercetarea aratand ca Gigerenzer si
Hoffrage par sa aiba dreptate in trei domenii unde s-au observat tendinte ce au fost
introduse anterior. Experimente reveland neglijarea unor estimari de baza prezinta
deobicei informatia in modul urmator, utilizand problema mammogram:

O femeie de treizeci de ani descopera un nod in sanul ei si merge la doctor. Doctorul stie
ca nimai 5% dintre femeile de varsta si sanatatea pacientei au cancer de san (C). Se face o
mammograma(cu raze X). Ea indica in 80% din cazuri cancer la femeile care au cancer
dar indica fals cancer la pacienti sanatosi in 20% din cazuri.Mamograma da rezultat
pozitiv. Care este probabilitatea ca pacienta sa aiba cancer?

Cei mai multi participanti intr-un experiment ca acesta dau estimarea ca femeia are
cancer data fiind o mammograma de aproximativ 0,80%, care pare sa ignore anteriorul ca
majoritatea femeilor de aceasta varsta , ex., 95% n-au cancer de san. Totusi, o schimbare
simpla in instructiuni reverseaza aceasta constatare:
O femeie in varsta de treizeci de ani descopera un nod in sanul ei si merge la medic.
Medicul stie ca numai 5 din 100 de femei de varsta si sanatatea pacientei au cancer de san
(C). I-se face o mammograma (cu raze X). Pentru 80 din 100 de femeile care au cancer
de san el da un rezultat pozitiv dar indica in mod fals cancer de san pentru 20 din 100 de
pacienti sanatosi. Rezultatul mammogramei este pozitiv. Care este probabilitatea ca
pacienta are cancer?

Gigerenzer si Hoffrage argumenteaza ca informatia despre frecvente permite utilizarea

unei versiuni mai simple a teoremei lui Bayes si din acest motiv reducerea incarcaturii
cognitive. In discutarea supraincrederii Gigerenzer arata ca similarul nu trebuie comparat
cu similarul. Oamenilor li se pun in mod tipic o serie de intrebari de cunoastere generala
si li se cere sa-si masoare increderea pentru fiecare raspuns. Spre a determina
supraincrederea, media ratei lor de incredere este comparata cu frecventa raspunsurilor
corecte. Adica, oamenii sunt intrebati in mod repetat despre credintele lor in fenomene
singulare, iar apoi media performantei lor in aceasta sarcina este comparata cu frecventa
relativa a raspunsurilor lor corecte. Gigerenzer observa ca acestea pot fi judecati
independente. Pentru a testa daca supraconfidenta rezulta cand similarul este comparat cu
similarul, la sfarsitul sarcinii Gigerenzer le cere oamenilor, in plus, sa-si estimeze
frecventa relativa a raspunsurilor corecte. Compararea estimarilor lor cu frecventa
relativa a raspunsurilor lor corecte n-a revelat dovezi de supraconfidenta. Adica, cand
similarul este comparat cu similarul, oamenii par sa fie bine calibrati in judecarea propriei
lor probabilitate de castig. Falacia conjunctiei pare ca emerge datorita prezentarii
nenaturale a probabilitatilor. Oamenii primesc adesea informatie ca aceasta:

Linda este in varsta de 31 de ani, singura, sincera si inteligenta. Ea este specializata in

filosofie. Ca studenta, a fost adanc preocupata cu problemele discriminarii si justitiei
sociale, si a participat la demonstratii antinucleare.

Li se cere sa etimeze probabilitatea ca (i) Linda este o casiera la o banca, si (ii) Linda este
o casiera la o banca si feminista. Oamenii estimeaza tipic
(ii) ca mai probabila ca (i), violand regula conjunctiei. Totusi, daca oamenilor li se pune
intrebarea aceasta folosind urmatorul format de frecventa: Exista 100 de oameni carora li
se potriveste descrierea anterioara; Cat de multe dintre ele sunt: (i) casiere de banca, (ii)
casiere bancare si feministe active, atunci ei nu estimeaza (I) ca fiind mai putin probabil
ca (ii), conformandu-se regulii conjunctii. In sumar, s-ar parea ca oamenii nu sunt atat de
slabi la rationamentul probabilist cum ne-a condus sa credem programele euristicii si
tendintelor. Mai mult, cum am notat anterior, descrierile teoretice ale rationamentarii care
au fost discutate nu cer ca oamenii sa posede abilitati de rationare probabiliste precise
cantitativ. Astfel, orice tensiune aparenta intre abordarea probabilista a analizei rationale
a rationamentarii pe care o advocam si datele experimentale asupra rationarii probabiliste
umane este iluzorie.

4. Concluzie

Aceasta lucrare a intentionat sa stabileasca doua teze. Prima este ca programul empiric al
analizei rationale furnizeaza o descriere a relatiei dintre rationalitatea de fiecare zi si
rationalitatea formala. Conexiunea este ca principiile rationale formale sunt utilizate spre
derivarea solutiei optime pentru atingerea scopurilor sistemului cognitive date fiind
constrangerile mediului si computationale. Analiza rationala este o intreprindere
empirica, mai de graba decat a priori. Deoarece alegerea principiilor rationale, scopurilor
si constrangerilor la care se aplica constituie ipoteze empirice,ce sunt intentionate sa
justifice datele psihologice. Teza secunda pe care a-u intentonat s-o stabileasca este ca
rationamentarea umana de laborator nu dovedeste irationalitatea umana . Oamenii
folosesc strategii rationamentale probabiliste care sunt potrivite pentru tratarea
incertitudinii lumii de fiecare zi . Aceste strategii sunt rational justificate, odata ce a fost
adoptat un standard probabilist potrivit al rationalitatii. Astfel, tensiunea aparenta dintre
datele psihologice
asupra rationarii umane si succesul uimitor al rationalitatii de fiecare zi este iluzoriu.

REFERINTA:

Nich Chater and Mike Oaksford: THE RATIONAL ANALISES OF MIND AND
BEHAVIOR, Synthese 122, 2000.
Alte lucrari ale autorilor:
Chater,N.:1996,’Reconciling Simplicity and Likelihood Principles in Perceptual
Organization’ , Psihological Review 103, 566-581.
Chater, N., M. Croker, and M.Pickering:1998, ‘The Rational Analises of Inquiry: The
Case of Parsing’ , in M.Oaksfield and N. Chater(eds), Rational Models of Cognition,
Oxford University Press, Oxford, pp. 441-468.
Chater, N.and M.Oaksford: 1990, ‘Autonomy, Implementation and Cognitive Arhitecture
: A Reply to Fodor and Pylyshyn’,Cognition 34,93-107.
Chater, N. and M.Oaksford:1999, a,’Information Gain vs. Decision-Theoretic Aproaches
to Data Selection: Reponse to Klauer’, Psychological Review 106:223-227.
Chater, N.and M.Oaksford:in press, b, ‘The Probability Heuristic Modelof Syllogistic
Reasoning’ , Cognitive Psychology 38, 191-258.
Oaksford, M.,and N.Chater:1994.’A Rational Analises of the Selection Task as Optimal
Data Selection’ , Psychological Review 101,608-631.
Oaksford,M. and N. Chater: 1995a,’Theories of Reasoning and the Computational
Explanation of Everyday Inference’,Thinking and Reasoning1, 121-152.
Oaksford , M.and N.Chater:1998a ‘Rationality in an Uncertain World, Psychology Press
Hove, England.
Oaksford,M.and K.Stenning:1992, ‘Reasoning with Conditionals Containing Negated
Constituents’,Jurnals of Experimental Psychology: Learning Memory
and Cognition 18, 835-854.