CUM VORBIM DESPRE CARTILE PE CARE NU LE AM CITIT

Publicata in 2007 in Franta si tradusa anul acesta in romana (Editura Polirom), cartea lui
Pierre Bayard ar putea fi inclusa cu usurinta daca aruncam o privire doar asupra titlului in
categoria cartilor motivationale. Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit
Eseul lui Bayard este unul serios, care problematizeaza si teoretizeaza un fapt necitirea
cartilor fara a oferi neaparat solutii si fara a transforma acest lucru intr-un handicap. Dimpotriva,
incearca sa contracareze culpabilitatea de a nu citi. O face din pozitia de intelectual, pozitie care
spune el in prologul cartii nu il priveaza de obligatia de a comenta carti pe care, de cele mai
multe ori, nu le-am deschis.
Pornind de la propriul exemplu, Pierre Bayard demitologizeaza rolul intelectualului,
afirmand ca, in randul specialistilor, minciuna e generala. Omul cultivat este, dupa Bayard, nu cel
care citeste din scoarta in scoarta nenumarate carti, ci cel capabil sa aiba o privire de ansamblu
asupra cartilor, sa inteleaga corespondentele dintre carti la fel cum un responsabil feroviar trebuie
sa fie atent la raporturile dintre trenuri, la incrucisarile si corespondentele lor, si nu la continutul
individual al unei garnituri, sustine el in prima parte a cartii.
Ideea privirii de ansamblu este citata si dezvoltata de Bayard pornind de la personajul
(bibliotecar) din cartea lui Robert Musil, Omul fara insusiri (1930) care, desi iubeste cartile de
care e inconjurat permanent, nu a citit aproape nici una. Exemplu care, din punctul de vedere al
scriitorului, iti permite un lucru extrem de important: sa vorbesti fara dificultate despre orice carte,
fara sa o fi citit macar. Relatiile dintre idei conteaza mult mai mult, in domeniul culturii, decat
ideile insesi, spune Bayard, care e convins ca titlul sau coperta unei carti poate sa provoace mult
mai multe imagini si impresii decat o face citirea efectiva. Cum spune bibliotecarul lui Musil: Sa
fii cultivat inseamna sa fii in stare sa-ti gasesti rapid reperele intr-o carte, iar asta nu implica o
lectura integrala a cartii.
Bayard nu doar ca recomanda disimularea, dar considera ca minciuna este benefica pentru
necititor: se poate detasa de un subiect pe care nu-l cunoaste, dar pe care il poate comenta facand
trimitere la alte carti ale aceluiasi scriitor sau la cartile altor autori legate, prin subiect, de cea in
cauza. Nu am citit niciodata Ulise de Joyce si, probabil, nici nu o voi face vreodata,
marturiseste Bayard intr-unul din capitole. Ceea ce nu-l impiedica, insa, sa vorbeasca despre carte
pentru ca, spune el, sunt in stare sa o situez cu relativa precizie in raport cu celelalte carti. In
situatiile in care suntem nevoiti sa recunoastem ca nu am citit o carte, Bayard sugereaza ca trebuie
sa ne sustragem oricarei culpabilitati. Lucru pe care necititorul il poate savura la maximum, mai
ales ca, prin sinceritatea lui, ridiculizeaza ipocrizia interlocutorului, care poate nu a avut curajul sa
recunoasca faptul ca nu a citit cartea.
Bayard isi sustine teoria despre nonlectura cu exemple concludente legate de nume mari ale
literaturii universale. Scriitorul simbolist Paul Valry, de pilda, citea foarte putin sau aproape deloc.
Fapt care nu l-a impiedicat sa aiba opinii precise fata de autori pe care nu i-a citit niciodata. A facut
acest lucru cu un cinism calm, dupa cum il denumeste Bayard, in omagiul adus lui Proust din
Nouvelle Revue Franaise (1923): Desi cunosc abia un singur volum din marea opera a lui
Proust, stiu foarte bine ce pierdere exceptionala au suferit Literele de curand.
Chiar si pe scriitorul irlandez Oscar Wilde cititor avid si cu o cultura vasta il asaza in categoria
marilor scriitori care sustin cu vehementa pericolele lecturii. Wilde recunoaste, de altfel, ca durata
ideala de lectura a unei carti este de sase minute.
Scriitorul renascentist Montaigne se plange de inconvenientele lecturii din cu totul alt punct de
vedere: cel al uitarii cartilor pe care le citesti: Chiar daca sunt un om cu ceva carte, sunt unul care
uita tot, scria el in Eseuri (1588). Pentru Bayard asta ar insemna un motiv in plus sa te eschivezi
de la citirea unei carti sau sa intelegi, macar, ca orice lectura nu produce decat o cunoastere fragila

si temporara.
Modalitatile semnalate si incurajate de Bayard in cartea sa, care sunt legate de necitirea
cartilor, de rasfoirea lor atunci cand citesti cartea pe sarite de la inceput la sfarsit sau cand te plimbi
haotic prin carte incepand de cele mai multe ori cu sfarsitul , sunt pur si simplu tertipuri prin care
autorul combate vehement vinovatia de a nu citi. Scriitorul considera ca este vital sa renuntam la
imaginea ideala de cultura fara fisuri si sa stergem pentru totdeauna granitele dintre lectura si
nonlectura. Insa ceea ce si-a propus de fapt scriitorul era ca : Imi doresc ca oamenii sa invete sa
traiasca cu carti. Vreau sa ii ajut sa-si organizeze propriul drum prin cultura, marturisea el pentru
International Herald Tribune. Daca eseul Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit este,
pana la urma, doar o jonglerie prin care Bayard nu vrea decat sa-si castige cititorii, atunci i-a reusit
din plin. Odata ce ai inceput sa citesti cartea nu poti sa o lasi din mana.

BIBLIOGRAFIE :
Pierre Bayard - Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit , Editura Polirom, Iasi, 2008

RAITA ANAMARIA