Consider ca acest fragment este potrivit pentru tema de astăzi nu deoarece el mă definește pe mine

neapărat prin mesajul transmis în sine, ci deoarece el, fiind de altfel și primul fragment al cartii
"Însemnări din Subterană" de Feodor Dostoevski, conferă cititorului prima interacțiune cu personajul-
narator anonim, omul din subterană. Fragmentul acesta este în ochii mei esențial pentru înțelegerea
caracterului, precum și a evoluției acestuia, pe parcursul romanului, intrucât el serveste drept un făgaș
de lumină în mintea unui mizantrop ce își are reședința intr-un apartament neplăcut din Sankt-
Petersburg și care, în urma unei moșteniri, a decis să renunțe la contactul cu lumea externă pentru un
trăi izolat, drept companie servindu-i doar gândurile. De identificat, mă identific cu însuși omul din
subterana: cu modul în care acesta își privește propria-i viata, cât și modul în care își priveste semenii,
membrii societății față de care nutrește un dispreț profund, însă în relație cu care se vede, de asemenea,
inferior.

Protagonistul nostru începe monologul adresat "Domnilor" cărora le comunică prin însemnările sale la
începutul cărții (ei reprezintă receptorul tuturor problemele pe care personajul le găsește societății etc.)
cu un mod destul de frapant de a se descrie pe sine: "sunt un om rău... sunt un om bolnav... sunt un om
lipsit de farmec...". Această introducere extrem de neobișnuită ne duce instant cu gândul la faptul că
acest individ este, de fapt, nebun -această teorie pe care lectorul și-o formează amplificându-se
exponențial odată cu progresia povestirii.
Însă pe lângă această teorie pe care personajul _vrea_ să ne-o formam, noi suntem introduși, după cum
am spus și mai sus, imaginii de sine a însuși omului din subterană, cu gândurile căruia facem cunoștință
pe tot parcursul romanului. Consider că atunci când cunoști imaginea de sine a unui om, cunoști totul
despre el, sau cel puțin, tot ce contează până la urma. Prin asta vreau sa spun că îi cunoști motivele, îi
cunoști temerile, ajungi sa îi ințelegi însuși comportamentul și motivele ascunse în spatele acestuia:
cunoașterea imaginii de sine a unui om iti oferă o putere de neimaginat, putere ce se canalizează
deseori într-o superioritate inconștientă. Poate tocmai de aceea Dostoevski ne-a introdus omului
încondeiat de el tocmai astfel: poate că scopul romanului este să îl parcurgi  privindu-l pe omul din
subterană cu nasul puțin pe sus, crezand în sinea ta că niciodată, dar niciodată nu ai putea să ajungi tu
ca el: căci el este doar un nebun etc.Poate scopul autorului a fost să ne prezinte o imagine ascunsă a
noastră, un posibil deznodământ. (De altfel, exact asta ne spune Dostoevski printr-o notă a autorului, în
partea de jos a paginii atașate).
Și nu este un deznodământ rău, să nu credeți că asta spun! Din contră, este un deznodământ
_verosimil_ , la care unii habitanți ai acestei planete visează atunci când, asemenea personajului tratat
de mine aici, ajung să disprețuiască societatea dintr-un punct de vedere atât se personal încât acest
dispreț devine ură de sine. Dar este imperios ca fiecare lector al acestei opere să o abordeze cu
superioritate la inceput, după care să o ia în mână si să o reciteasca de parca ar fi un jurnal propriu.
Numai așa este posibilă atingerea unei înțelegeri a nuanțelor psihicului uman aflat în pragul pierderii
minților, al alienarii de societate.

Vreau să recunosc că prima oara când am început tema de față am ales un alt fragment al cărții, și
anume capitolul IX, capitol în care este prezentată ideologia pe care se bazează atât opera aceasta, cât și
multe alte opere ale lui Dostoevski. Motivul pentru care alesesem acea bucată de text este deoarece
tema fragmentului: suferința este indispensabilă omului, iar acesta o caută, refuzând să și-o înlăture
complet din viață, deși poate nu își dă seama de acest lucru, oferă cititorului ocazia să observe exact
modul în care naratorul personaj vede societatea și condiția omului în societate. Însă apoi, răsfoind
cartea, am observat că o parte de un impact mult mai profund este tocmai începutul romanului, unde
omul din subterană pare ca îi comunica direct  lectorului, impunând textului o atmosferă mult mai
intimă, mai personală, și deci conferindu-i cititorului o stare de empatie.

Deci, pentru a încheia acest eseu și pentru a-i și atinge scopul (căci consider că este momentul să îl
închei aici), o sa încerc să spun puțin mai concret cum anume mă caracterizează pe mine tocmai acest
început de roman ce urmărește evolutia/involuția unui individ ce ar fi văzut de majoritatea oamenilor
care se respecta drept un 'gunoi' al societății: prin natura lui suspicioasă, ieșită din comun, prin ideile pe
baza căruia este construit și ideile pe care, la rândul sau, le aplică atunci când își judeca semenii, prin
alienarea lui față de societate și lipsa dorințelor și așteptărilor lui de la viata, omul din subterană este un
personaj antipatic trasat pe hârtie cu succes de autorul romanului. Îmi amintesc că prima oara când am
citit "Însemnări din Subterană" am avut sentimentul extrem de bizar ca citesc despre mine, ca cineva mi-
a săpat un cerc sângeros în creștetul capului, mi-a înșfăcat gândurile cu o mănușă din aceea de silicon,
de unică folosință, unul câte unul, pentru ca apoi să le trântească pe toate pe hârtie și să alcătuiască,
astfel, modelul membrului defect și ciudat al unui colectiv. Despre mine nu cred defel că sunt un
membru defect și ciudat al unui colectiv. De fapt, ciudat, poate, însă nu defect. Dar fiecare înțelege din
asemănarea mea la nivel psihologic cu omul din subterană fix ceea ce dorește, iar eu nu dictez nimănui
ce sa creada despre mine. De aceea, de la bun început am evitat să mă autocaracterizez prea mult,
lăsând loc mai din plin cititorului să mă caracterizeze singur: tu oricum știi cine ești, că vrei să-ți
recunoști sau nu. Cu ce scop să spui asta și altora, când ei, despre tine, de crezut tot ce vor vor crede?
Oricum, sper că tema mea nu a lăsat un gust amar în ochii dumneavoastră (sau, de fapt, nu sper nimic).
O zi bună...