1

Filosofie
-Viziune si practica artistica-

Marcu Ioan Radu-Ceramica

An II
 Problema libertatii artistului ,,problema fundamentala” pe atat de esential
speculativa, pe cat de importanta din punct de vedere practic. Libertatea absoluta a
artistului este o teza sustinuta deseori, cu seama de catre artisti. Aceasta teza se prezinta
intr-o maniera destul de neta, sub doua aspecte. Sub aspectul speculativ , se invaca insasi
esenta artei. Arta ar fi libera prin esenta si prin definitie. Se sustine ca ar exista aproape o
identitate intre idea de arta si anumite definitii ale libertatii.
Arta este pura expresie spontana a eului, ea rasare din profunzimile interioare ale
sufletului si se exprima cu fidelitate sub forme sensibile in realitatea concreta sau
chiarmodeleaza hotarat aceasta realitate in functie de dorinta creatorului. In cea ce
priveste aspectul practic se stie cum reactioneaza multi artisti la orice tentative de a li se
impune dinafara indifferent de restrictii, reguli ori constrangeri. Artistii considera ca
opera de arta nu trebuie sa se supuna decat normelor frumusetii, orice interventie care
limiteaza puterile artistului, chiar si in numele moralei, sub specia esteticului, criminala.
Arta spun artisti, este autonoma. Autonomia este o forma a libertatii. Unii artisti si
esteticieni trateaza deseori cu refuzsugestiile de preocupari serioase ori intentiile
laborioase in arta, vedem arta ca pe o un simplu joc, un soi de ,,bonne aventure eparse au
vent cris du martin”. Nici reguli, nici scopuri, nici munca, un dans al spiritului total
descatusat, aceasta ar fi arta si aceasta libertate ar cinstitui chiar esebta ei.
Artistii au revendicat o libertate ce se extinde nu numai in creatiile lor dar si in
viata lor, geniul trebuind sa fie eliberat de orice reguli. Estista insa in cadrul artei si a
estetici si teza contrara care neaga libertatea artistului, teoria lui Platon socotea pe cel mai
putin liber si mai putin responsabil dintre oameni, in starea de transa, el este posedat de
forte launtrice asupra carora nu este stapan.
O prima servitudine dar si cea mai coercitiva dintre ele este constragerea materiei.
Opera nu se naste din nimic, artistul se serveste din materie si materia adduce cu ea legile
sale ineluctabile. Aceata libertate aparenta, iluzorie, deci spirituala, este sufficient de
strealucita pentru a ne face sa uitam pentru o clipa constangerile teribile ale materiei. Din
moment ce opera de arta nu este un simplu vis , din moment ce este inserata in lumea in
care exista ca lucru concret in fata oamenilor, fie aceasta in marmura sau argila, in aerul
ce vibreaza sau intr-un corp omenesc in miscare, legile ce guverneaza aceste materii
impugn artistului servitudini absolute.
 Un al doilea fel de constrangeri sunt necesitatile economice. Fara resursele
economice necesare nu poate fi realizata lucrarea, opera de arta. Lipsa materialelor
indispensabile sau a banilor pentru procurarea acelor materiale impiedica nu o data
realizarea multor opera, sau realizarea lor desavarsita.
Istoria artei nun e infatiseaza decat ceea ce a putut starbate prin acest filtru al
conditiei si constrangerii economice. Operele pe care ea le retine nu reprezinta decat o
slaba parte din tot ceea ce , prin fumusete, ar fi avut dreptul la existenta. Imaginatia
omeneasca, imaginatia artistica ar fi putut produce mii de edificii minunate, de palate
admirabile, de sute de opere grandioase.
Un al treilea tip de constrageri este conventiile artistice. Artistul este liber sa
incerce totul. In fapt inovatia nu este posibila decat in limitele destul de inguste intre care
ea ramane inca inteligibila. Un artist care nu mai comunica in nici un fel cu publicul sau,
fie cat de restrans, este ,,ca un nebun restind cuvinte fara sens intr-un pustiu. Etienne
Souriau afirma ca ,,daca artistul are dreptul de a indrazni la orice, aceasta numai cu
conditia de a indrazni cu eficacitate, adica de a nu rupe legaturile care il unesc cu alti
oameni si care dau acestora posibilitatea sa participle la mesajul sau”. ,,Sa nu uitam insa
ca speranta si efortul de a vorbi multimilor de sufletye omenesti nu imputineaza intru
nimic valoarea mesajului si merita chiar unele sacrificii, cum este servitudinea
posibilitatilor de comunicare.
Un al patrulea si un ultima aspect al constrangerilor care-l intampina pe artist este
respectful fata de opera. Resprectul fata de opera nu este o necessitate de constrangere, o
imposibilitate de a face altfel, ci un fel de devotement, de abnegatie, un fel de ghicire a
ceea ce e bun in opera si a cailor pe care el isi poate afirma existenta. Nu opera apartine
omului, ci omul apartine operei. Opera artistului nu constituie, ea singura, o lum: este o
existenta in lume si tocmai in a fi in lume sta nobletea ei. Sourian afirma ca libertatea
artistului incepe acolo unde exista un act de vointa in creatie. Artistul care n-ar actiona
decat sub inspiratie ar fi un veleitar, neputincios, intreprinzand entuziast mii de opere si
neducand pe nici una la bun sfarsit.
Souriau vorbeste si despre libertatea de inventie, libertatea stiuta fiind natura
involuntara a inventiei, artistul implesteste mereu spontaneitatea actului inventiv cu
interventiile libere ale constiintei sale. Opera il domina pe creator cum sfinxul il domina
pe Odip, intre artist si opera exista totusi un dialog. Libertatea lui sta in a oferi, cu riscuri
si primejdii, un raspuns. Arta este o continua lupta. Artistul singur, prin judecata si gustul
sau poate decide daca opera este realizata sau nu, daca o poate lasa sa infunte judecatile
si gustul oamenilor. Este un drept ce apartine exclusive artistului de a decide, ,,prin
apozitia semnaturii”, cand si daca opera este realizata, implinita. Legislatia in materie
artistica trebuie sa consemneze aceasta libertate speciala de importanta majora pentru
domeniul artei.
O alta libertate a artistului, ,,un fel particular si rar de libertate este libertatea de a
se instaura in sine, care prin opera se ridica la altitudinea unor trasaturi spirituale si
intensitati de existenta rar accesibile altor oameni. Eul sau apropiat, s-a contopit cu aceea
fiinta superioara a creatiei sale, artistul nu numai ca isi cucereste un suflet superior si se
impartaseste dint-r viata ce se ridica pana la transcendentele cele mai inalte, prin efortul
sau propriu si mai putin prin puterea sa de a darui celor mai grandioase experiente
spirituale, dar facand astfel, el inventeaza cu adevarat un nou fel de viata.
Transformarea progresiva a unei constrangeri suferite intr-o datorie liber
acceptata si traita. In activitatea artistica exista datorii care ii sunt inerente. Libertatea
astfel cucerita de artist nu este deci libertatea de a face anarchic tot ce ii place lui, fara a
tine seama de nevoile sau de sperantele celorlanti oameni, fara a simti vreo raspundere
pentru operele sale. Nu exista adevarata libertate decat acolo unde exista o adevarata
innoire, o imbogatire a lumii prin creatie. De aceea libertatea artistului echivaleaza
essential cu o sporire a vietii prin valori noi.
Nimicul este spaţiul libertăţii non-gravitaţionale, este „spaţiul“ în care totul e cu
putinţă şi în care nu se întîmplă de fapt nimic. Spaţiul libertăţii non-gravitaţionale este
spaţiul pre-fiinţei. Libertatea reală este libertate gravitaţională şi ea trebuie distinsă de
libertatea idealizată şi „pură“. Într-un spaţiu al libertăţii non-gravitaţionale se poate
întîmpla orice.
Prima limită care face cu putinţă existenţa libertăţii este însuşi faptul de a fi. O dată cu
faptul că ceva este, în loc să nu fie, apare limita ca o condiţie de manifestare a libertăţii
gravitaţionale, a libertăţii care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atîrne de
ceva. Cadrul de referinţă al libertăţii il creeaza fiinta, ea este însăşi condiţia ei
gravitaţională. Fiinţa şi conştiinţa fiinţei sînt condiţii de existenţă ale libertăţii
gravitaţionale: „a fi“ şi în speţă „a fi conştient de faptul că eşti“ sînt limite prin care se
operează transferul de la libertatea „pură“ la libertatea gravitaţională.
Libertatea vine, laolaltă cu limitele care o fac cu putinţă, de dinaintea alegerii
mele, faptul că ele vin de dinaintea alegerii noastre: nu am ales să fiu, să fiu om, să fiu
bărbat, să am pielea albă, să mă nasc în cutare zi, în cutare loc, din cutare părinţi, să mă
cheme în cutare fel, să vorbesc limba pe care o vorbesc şi să aparţin cutărei religii. Nu am
ales nimic din toate acestea. Şi nealegînd să fiu şi să fiu om, nu am ales să fiu liber.
Libertatea este un dat şi ca atare ea nu poate constitui obiectul unei elecţiuni ulterioare.
Ceea ce a fost dat nu poate fi refuzat şi, laolaltă cu toate celelalte limite ce alcătuiesc
cercul în care ea se manifestă, libertatea are un caracter natural: ea este rezultatul unei
conferiri neprovocate şi a unei primiri nelibere. Omul primeşte libertatea de dinaintea
libertăţii sale. Liber în esenţa sa, el nu este liber la nivelul instituirii sale ca fiinţă liberă.
El este un produs liber, şi astfel – nicicum amestecat în conferirea propriei sale libertăţi.
Acomodarea la condiţiile libertăţii gravitaţionale constă tocmai în acceptarea
faptului că „cineva“ sau „nimeni“ s-a slujit de noi ca fiinţe libere. Libertatea
gravitaţională presupune acceptarea condiţiei de a construi pe un teren străin. Destinul
este proiectul liber realizat pe un proiect (sau pe un simulacru de proiect) străin, cu
mijloacele şi în condiţiile pe care nu noi le-am ales. Viaţa fiecăruia este rezultatul acestei
conlucrări: colaborăm cu altcineva sau nimeni la realizarea vieţii noastre.
Libertatea însăşi de vreme ce mi-a fost conferită, tot ceea ce emană din ea ca act
liber şi hotărît de mine poate fi absorbit în sursa conferirii ei şi relativizat ca merit.
Umilitatea este felul de a se manifesta al recunoştinţei care nu are o adresă
precisă. Ea este omagiul recules adus unui fond anonim, unei instanţe care, oricum am
numi-o, va persista în depărtarea inaccesibilităţii ei. Umilitatea este reverenţa în faţa a
ceva care ne este superior altfel decît în ordine umană. Numai o dată cu conştiinţa unei
superiorităţi intangibile apare umilitatea în sensul ei plin.
Umilitatea resimţită în faţa a ceea ce ne este superior în ordine umană nu e decît
reflexul conştiinţei că libertatea noastră nu îşi este propria-i cauză, că ea ne-a fost
conferită. Cînd ceea ce este intim-străin în noi devine pur şi simplu străin, cînd în locul
acomodării cu zestrea noastră apare revolta împotriva „celui“ care ne-a înzestrat fără să
ne consulte, şi astfel cînd în locul iubirii de noi apare ura, disperarea şi dezgustul că
sîntem fără să ne recunoaştem ca autori a ceea ce sîntem – libertatea se întoarce împotriva
condiţiei ei gravitaţionale, vrea să se emancipeze de ea şi să se afirme ca libertate pură.
Duelul dintre ceea ce este gravitaţional în mine şi libertatea mea sfîrşeşte ca
sinucidere. Sinuciderea este depăşirea luciferică a limitelor libertăţii gravitaţionale. Ea
este libertatea care vrea să acceadă la sursa libertăţii şi care astfel suprimă libertatea
gravitaţională. Ca libertate supremă, libertatea coboară pînă la rădăcina ei ultimă, pînă la
faptul de a fi, decizînd asupra condiţiei ei supreme şi alegînd să nu mai fie. Sinuciderea
este transferul morţii în sfera libertăţii şi astfel recuperarea nimicului ca stare anterioară
umilirii mele.
Umilitatea este conştiinţa hotarului care desparte fondul intim-străin de toate
proiectele libertăţii mele. Ea este totodată cumpăna între cele două teritorii şi singura
modalitate de a feri eul de hipertrofia libertăţii (excesul orgoliului) şi de atrofia ei
(excesul umilinţei); căci ea repudiază deopotrivă orgoliul şi umilinţa. Libertatea mea se
manifestă ca atitudine faţă de hotarele primite, ca libertate care se întoarce asupra zestrei
mele inainte de a alege, înainte de a tăia în stofa posibilului şi de a da contur suitei de acte
care alcătuiesc conţinutul unei vieţi.
Am văzut că libertatea este singura dintre limitele primite (ea mi-a fost conferită
şi vine, ca şi celelalte limite, de dinaintea alegerii mele) în virtutea căreia pot alege şi prin
care, alegînd, pot la rîndul meu să institui limite. Numai că libertatea ca facultate a
alegerii nu se poate exersa „liber“, ci doar îngrădită de celelalte limite care alcătuiesc
fondul intim-străin. Sînt acestea singurele limite care îngrădesc – şi totodată fac cu
putinţă – exerciţiul libertăţii şi care, făcînd-o să depindă de..., o transformă în libertate
gravitaţională?

Biografie:
- Gabriel Liiceanu – Despre limita
- Etien Sovriou –Art et liberte
- Victor E. Masek- Arta o ipostaza a libertatii