Gheorghe Craciun - Aisbergul poeziei moderne

ncercarile teoretice de definire a limbajului poeziei moderne au avut o soarta ingrata n spatiul literar
romnesc. Exista convingerea potrivit careia diversitatea fenomenului poetic modern nu poate fi analizata si
definita prin impunerea unui model teoretic riguros. n cadrul studiilor literare romnesti, putine au fost
ncercarile de caracterizare a limbajului poeziei moderne bazate pe fundamente teoretice riguroase. Majoritatea
acestor demersuri s-au revendicat de la judecatile criticii literare, suporturile teoretice ocupnd un loc secundar,
daca nu chiar un loc cu o nsemnatate minimala. Limbajul poetic a fost abandonat nisipurilor miscatoare ale
inefabilului imposibil de atins de teoria literara. Datorita prejudecatilor enuntate mai sus, studiile literare
romnesti au fost incapabile sa produca un studiu al poeziei moderne, o sinteza construita de pe pozitii teoretice
riguroase care sa ofere o anvergura europeana unui asemenea demers. Din aceste motive consider initiativa
Editurii Paralela 45 de a reedita studiul lui Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne, unul dintre cele mai
importante evenimente editoriale ale acestui an. Daca luam n considerare tirajul minuscul al primei editii si lipsa
unui raspuns adecvat din partea criticilor si teoreticienilor literari, atunci putem considera aceasta noua editie o a
doua lansare. Cartea lui Gheorghe Craciun nu a beneficiat de nici o discutie importanta, desi studiul sau are
potentialul de nnoire si anvergura destinate unei cariere europene.
ntotdeauna am considerat orice demers teoretic de definire a limbajului poetic ca fiind motivat de o
atitudine pedagogica indirecta asupra poeziei. Snt convins ca Aisbergul poeziei moderne reprezinta o adevarata
Didactica nova pentru studiile literare romnesti, desi n cazul lui Gheorghe Craciun nu se poate vorbi de
impunerea unui model de predare a poeziei ci, mai degraba, de deconstruirea unor prejudecati cu care s-au
confruntat studiile dedicate poeziei moderne.
Poate cea mai rezistenta dintre aceste prejudecati a fost convingerea potrivit careia poezia s-a
confundat cu vointa instituirii unei esente a poeziei si a descoperirii unui limbaj poetic pur, nesupus
contingentelor, autodeterminat, autoreflexiv, nchis n sine. ncercarile teoretice de definire a poeziei moderne au
fost caracterizate de subordonarea acestor demersuri unei metafizici a profunzimii si a valorilor invariabile,
depasind istoricitatea diferitelor limbaje poetice, n cautarea unor principii ultime ale creatiei poetice. Gheorghe
Craciun depaseste cu eleganta prejudecata esentialista a limbajului poetic: n ultima instanta, pentru cititorul de
poezie, important poate ramne doar faptul ca poezia e un alt limbaj, strain de limbajul obisnuit. Dar care snt
trasaturile lui? Complicatiile ncep de aici ncolo, de la ncercarea de a da un raspuns la aceasta ntrebare. Poezia
moderna se dovedeste un spatiu lingvistic de o diversitate monstruoasa, ce provoaca deruta si inhibitia.
Orict de rabdator si bine intentionat s-ar dovedi el, cititorul care intra n contact cu limbajul acestei
poezii, parcurgndu-i cu toata atentia reliefurile si formele de manifestare, descopera stupefiat ca i e imposibil sa
spuna cu exactitate prin ce se caracterizeaza acest limbaj, ce este adevar si ce este doar iluzie n conformatiile de
multe ori incerte, ale fizionomiei sale multiplu accidentate. n capitolul intitulat Paradoxala esenta, Gheorghe
Craciun pune la ndoiala existenta unui limbaj poetic privilegiat, supus unei ontologii aristotelice a esentelor:
exista o esenta, o suma de invariante atemporale ale modului lingvistic (si ontologic) aparte n care se constituie
substanta poeziei? [...] este, pe de alta parte, poezia un fenomen de deformare semantica, de deviere si abstragere
de la normele limbajului instrumental?. Specificitatea limbajului poetic nu mai poate fi sustinuta n cazul poeziei
moderne considerate n diversitatea sa, mai ales cnd sentimentul ca textul unui poem citit este construit cu
mijloace diferite, deviante de la rostirea uzuala, nu se mai manifesta dect cu o infima convingere este cazul
poeziei contemporane enuntiative nonmetaforice, tranzitive n cuvintele lui Gheorghe Craciun, o poezie ce si-ar
putea gasi o posibila descriere n afirmatiile lui T.S. Eliot: o poezie care sa fie poezie n esenta, fara nimic poetic,
poezia dezvaluindu-se goala, cu oasele goale sau o poezie att de transparenta, nct nu am mai vedea poezia, ci
doar ceea ce trebuie sa vedem cu ajutorul poeziei, o poezie att de transparenta, nct citind-o, am fi atenti la ceea
ce arata poemul, si nu la poezie (Eseuri).

nsa acest limbaj al transparentei cerut de Eliot nu nsemna altceva dect confundarea cu caracterul sau
referential. Nu-l mai interesau muzica interioara a versului, metafora sau spatiul irealitatii metafizice. Este un
mod de a vorbi despre existent asemanator filozofilor care formuleaza afirmatii valide despre lumea reala, o limba
descoperita de Eliot, Joel Oppenheimer sau de obiectivistii americani. Prin acesti poeti, limbajul poeziei
moderne ce parea, n sfrsit, la nceputul secolului trecut, sa se stabilizeze ntr-un model distinct de extractie
simbolista a devenit din nou, doar n ctiva zeci de ani, aproape de nerecunoscut, fara ca aceasta modificare
fundamentala, aceasta transfuzie de snge operata de poeti precum Eliot, William C. Williams, e.e. cummings,
Louis Zukovsky, George Oppen si apoi Robert Lowell, Charles Olson si Frank OHara, iar pe batrnul continent
de poeti precum Anna Ahmatova, Osip Mandelstam, Constantin Kavafis, Fernando Pessoa, Bacovia, Francis
Ponge, Eugenio Montale sa fie luata n seama de teoreticienii limbajului poetic. Formele marcat antipoetice ale
acestui nou limbaj au fost suspectate de lipsa de profunzime si de valoare. Orice lectura a acestor poeti respinge
prejudecata criticilor care confunda un limbaj al directetii cu actiunea demolatoare si negativista a avangardistilor
de la nceputul secolului XX. Dimpotriva, acestia urmaresc sa salveze si sa conserve un limbaj poetic amenintat
de primejdia nchiderii n sine si de pierderea legaturii cu viata. Pentru Gheorghe Craciun, eroarea celor mai multe
studii dedicate limbajului poeziei moderne porneste de la prejudecata ca poezia reprezinta literatura n forma sa
cea mai pura, iar stabilirea datelor inconfundabile ale poeticului pare o cale sigura de acces catre misterele
tehnice ale creatiei literare n general, cu toata monstruoasa sa diversificare pe genuri, specii, subspecii,
idiomuri, stiluri, scriituri, etc., cu alte cuvinte acel precipitat estetic intranzitiv capabil sa determine acea
esenta a poeziei ca limbaj privilegiat. Nu este nsa foarte sigur ca intranzivitatea poeziei e o trasatura
metafizica, atemporala, de factura orfica. Aceasta se poate dovedi, la o privire atenta, o simpla calitate formala a
textului poetic, pe care o putem identifica si n scrierile legate de cel mai strict cotidian, lipsite de o transcendenta
a mesajului si ilustrnd asa-zisa poetica a anti-poeticului, n care metafora si celelalte figuri de stil consacrate
nu mai joaca rolul esential. Se poate dovedi ca intranzitivitatea poeziei nu este determinata de configuratia
limbajului sau, ci de atitudinea fata de text a celui care scrie.
Derapajele si pericolele cu care se confrunta teoreticienii limbajului poetic modern au la baza o
identificare a liricii moderne cu metafizica, transcendenta, magia sonora, idealismul, metafora, orfismul,
vizionarismul, impersonalitatea, autoreflexivitatea discursului si motivarea limbajului, actiune ce nu poate
reprezenta dect o parte a creatiei poetice moderne, crend o imensa prapastie ntre poezie si cititor. Gheorghe
Craciun marcheaza de foarte multe ori, pe parcursul studiului sau, pericolele reductionismului esentialist al teoriei
limbajului poetic. Autorul Frumoasei fara corp este si un teoretician cu o intuitie stralucita atunci cnd afirma ca o
directie dominanta n poezie nu poate fi transformata n unica directie valabila, chiar daca mimetismul poetic si
modelele teoretice sau contextul istorico-literar nclina spre acest deziderat. Limbajul poeziei a fost ntotdeauna
un limbaj deschis spre cele mai diferite forme de exprimare. n ceea ce priveste ideea puritatii acestui limbaj,
lucrurile nu pot fi absolutizate. Opiniile de gust si convingerile teoretice ale celor care sustin punctul de vedere
esentialist snt, si ele, rezultate din lecturi si dintr-un anume tip de educatie prin poezie, si nu pot fi confundate cu
adevaruri definitive, metafizice, date o data pentru totdeauna.
O genealogie nepopulara
Gheorghe Craciun asaza la baza studiului sau o pereche de notiuni, nu foarte prezenta n limbajul
critic, nsa cu sensuri mult mai nuantate si mai exacte. Este vorba de cuplul tranzitiv/ reflexiv, notiuni
mprumutate din Dubla intentie a limbajului si problema stilului, faimosul eseu al lui Tudor Vianu. Dincolo de
rigoarea studiului lui Vianu si de pozitia ocupata de acesta n ierarhia figurilor importante, cu un potential de
influenta n studiile literare romnesti, este de ajuns sa constatam simpla popularitate sporita a criticii literare n
defavoarea teoriei, un fenomen caracteristic spatiului literar romnesc. Nu voi intra n detalii cu aceasta ocazie.
Este nsa de ajuns sa observam ca personajele cu cea mai mare autoritate n istoria literaturii romne, au fost, ntro buna masura, criticii literari, si nu teoreticienii. Voi aminti numai doua nume G. Calinescu si Tudor Vianu. Se
poate argumenta anvergura europeana a operei celui de-al doilea, nsa nimeni nu a ncercat sa arate lipsa
potentialului european al operei lui Calinescu. Analiza acestui fenomen si a consecintelor sale face nsa obiectul
2

unui alt studiu. Ceea ce vreau sa semnalez n acest caz este faptul ca deficitul de receptare a studiului lui
Gheorghe Craciun se bazeaza si pe dominatia exercitata de critica literara n interiorul studiilor literare din
Romnia. Ct timp aceasta dominatie va fi exercitata, studiile construite pe fundamente teoretice solide, vor
ntmpina dificultati n consolidarea unei pozitii n cmpul literar.
Revenind acum la dubla intentia a limbajului, trebuie mentionat ca cele doua intentionalitati
dominante, tranzitiva/ reflexiva nu se afla neaparat ntr-o relatie de contradictie. Dimensiunea tranzitiva sau
reflexiva creste sau scade n functie de continutul comunicarii. Examenul lui Gheorghe Craciun evidentiaza foarte
bine acest lucru: Cu ct mesajul transmis este mai general, cu att e sacrificata intimitatea celui care vorbeste.
Acelasi aspect era evidentiat de Vianu nsusi: Cine vorbeste comunica si se comunica. O face pentru altii si o
face pentru el. n limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat
n dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este, n aceeasi vreme, reflexiv si tranzitiv. Se reflecta
n el omul care l produce si snt atinsi, prin el, toti oamenii care l cunosc. n manifestarile limbii radiaza un focar
de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare.
Gheorghe Craciun nu preia cele doua notiuni lansate de Vianu dect dupa un examen critic riguros.
Este vorba despre o nuantarea a viziunii celor doua intentii ale limbajului n manifestarea lor literara si de
eliminarea generalizarilor riscante. Vianu evidentia, la rndul sau, pericolele absolutizarii uneia dintre cele doua
intentionalitati ale limbajului. Potrivit esteticianului romn, una dintre cauzele obscuritatii n literatura ar fi
minimalizarea dimensiunii tranzitive, la fel cum minimalizarea dimensiunii reflexive si cresterea intentiei de a
transmite mesajul ar mpinge poetii catre superficialitate si conventionalism. Este locul n care Gheorghe Craciun
se desparte de Vianu, pentru a re-valoriza distinctia sa. Primejdiile semnalate de Vianu, cu privire la
minimalizarea uneia dintre intentionalitati snt revazute de Gheorghe Craciun dintr-o perspectiva bazata pe o
imagine globala a literaturii. Totusi, aceste primejdii nu snt att de mari precum par. Ba chiar am putea spune ca
bine puse n valoare de sensibilitatea unui scriitor adevarat, ele pot deveni niste sanse ale mprospatarii limbajului
literar, ale depasirii conventiei. Obscuritatea nu este n orice situatie un echivalent al ininteligibilitatii.
Tranzitivitatea mesajului literar nu conduce obligatoriu la superficialitate. Explorarea si valorificarea intensiva a
componentelor subiective si obiective ale limbajului se constituie n demersuri artistice a caror ndreptatire nu mai
poate fi pusa astazi sub semnul ndoielii. n aceste observatii si pe ntreg parcursul studiului sau, Gheorghe
Craciun se ntlneste cu Valry si cu Wittgenstein. Pentru cei doi, tranzitivitatea limbajului este legata de trasatura
sa conventionala. Limbajul are o natura provizorie, tranzitorie, instabila, instantanee. Tranzitivitatea se leaga de
sensul adevarat al cuvintelor, care tine tocmai de caracterul lor provizoriu. La fel ca Wittgenstein si Valry (analist
al poeziei pure situatie de grad zero al tranzitivitatii si al maximei reflexivitati), sensul, pentru Gheorghe
Craciun este creat de context. Cuvntul nu poate fi redus la conditia de simplu adjuvant stilistic si nu poate fi
confundat numai cu o sursa de pitoresc si expresivitate. Acesta nu are valoare si forta n lipsa unei acoperiri
ontologice, existentiale. n cuvintele lui Gheorghe Craciun, cuvntul exista doar n masura n care el e
corporalizat, observatie valabila att pentru proza ct si pentru poezie.
Prin re-descoperirea tranzitivitatii n limbajul poetic modern, studiul lui Gheorghe Craciun dezvaluie o
alta tendinta a poeziei, ignorata pentru o perioada ndelungata de teoreticieni. Este vorba de cautarea unor
invariante ale eului n ceea ce are el comun cu toti ceilalti oameni, trasatura accentuata n poemele lui William
Carlos Williams sau Edgar Lee Masters, Robert Lowell, John Berryman si Frank OHara.
Apropierea de limbajul poeziei actuale
Tranzitivitatea are avantajul de a apropia cititorii de mesajul poeziei actuale, o exigenta cu att mai
necesara n spatiul romnesc cu ct acesta este un depozitar al ideilor ready-made despre poezie. La nivelul
cititorului neprofesionist, exista convingerea ca poezia, mai ales poezia moderna ramne o parte a literaturii mai
putin accesibila cititorului neinstruit. Aceasta prejudecata se bazeaza pe un set de convingeri legate de statutul
3

privilegiat al limbajului poetic, de caracterul sau orfic, de viziunile esentialiste asupra limbajului poeziei moderne.
Important mi se pare si rolul jucat de scoala romna care nu pune ntotdeauna accentul pe istoricitatea diferitelor
limbaje poetice. Rezultatul acestor convingeri consolidate de o didactica paguboasa este ndepartarea cititorului
de poezia contemporana. Reorientarea poeziei spre cotidian, spre directete, lasa descumpanit cititorul romn de
poezie. De aceea gasesc extrem de importanta partea studiului intitulata de Gheorghe Craciun Scurta istorie a
poeziei tranzitive, un capitol care ar putea fi publicat separat, dupa cum bine observa profesorul Mircea Martin
n postfata cartii. Acest segment ar merita o discutie separata. Realiznd o microistorie a poeziei tranzitive
ncepnd cu prefata lui Wordsworth la Balade lirice, acest segment deconstruieste cu inteligenta caracteristica lui
Gheorghe Craciun cteva dintre prejudecatile fundamentale referitoare la limbajul poeziei moderne. Lipsa
spatiului nu mi permite analiza ampla pe care acest capitol ar merita-o. As aminti aici analizele care vorbesc
despre dimensiunea tranzitiva a volumelor trzii ale lui Bacovia, importantele consideratii despre tranzitivitatea
pre-optzecista, avnd n vedere poezia lui Mircea Ivanescu si Virgil Mazilescu si actiunea poetica de forta a
optzecismului poetic prin care dimensiunea accentuat tranzitiva este cautata programatic.
Ceea ce mi se pare, de asemenea, important este ca Gheorghe Craciun reuseste sa evite prin
analizarea cuplului intentional reflexiv/tranzitiv excesele reductioniste ale demersurilor precedente prin
nuantarea judecatilor sale: Poezia reflexiva si poezia tranzitiva, asa cum am ncercat sa le prezint aici, n cteva
contururi apasate, snt niste produse de laborator. O puritate absoluta a celor doua tipuri e poezie nu are cum sa
existe n realitate. n ceea ce ma priveste snt, de asemenea, de acord cu o acceptie relativizanta a celor doua
trasaturi. Cred ca dimensiunea reflexiva si dimensiunea tranzitiva trebuie analizate complementar, avantajele
evidente fiind legate de includerea unei diversitati ct mai cuprinzatoare n analiza fenomenului poetic modern.
Consecintele ultime ale studiului lui Gheorghe Craciun ar merita spatiul unui ntreg volum. Unul dintre cele mai
spectaculoase aspecte ale tranzitivitatii mesajului literar (incluznd binenteles proza) este aportul pe care l poate
aduce n problema transgresarii genurilor si speciilor literare. Tranzitivitatea se poate dovedi folositoare pentru
descrierea operelor inclasabile, cu identitatea scindata ntre proza si poezie.
Valoarea nerecunoscuta a acestui studiu este data de actualitatea judecatilor sale. Este de ajuns sa
parcurgem volumele de poezie aparute dupa anul 2000 n spatiul romnesc pentru a constata accentuata
dimensiune tranzitiva a poeziei actuale. Pna cnd aceasta dimensiune nu va fi recunoscuta si luata n serios de
scoala romneasca si de teoreticienii si criticii romni, poezia va fi nchisa n acelasi turn de fildes, va ramne un
limbaj care nu mai poate fi aparat, de care nu va mai fi nevoie. Deschiderea spre existenta a poetului tranzitiv
este totala. Extensiva sau intensiva, explorarea lumii si a vietii obisnuite devine o aventura la fel de pasionanta ca
si acea comandata de principiile imaginatiei sau ale fanteziei [...] n poezia tranzitiva realitatea are o singura
dimensiune certa: propria ei suprafata. Conditia poetilor care-si propun sa atace realitatea frontal, ncercnd s-o
transforme ntr-o imagine plauzibila este deosebit de inconfortabila si de riscanta. Sansa acordata poeziei
tranzitive este esentiala supravietuirii poeziei ca specie a comunicarii