Sunteți pe pagina 1din 3

Stilistica lui Dimitrie Anghel

Poate cea mai importanta trasatura a prozei lui Dimitrie Anghel este chiar cea stilistica:
manevrarea fireasca a neologismului, repetarea aceleiasi scheme sintactice a frazelor,
versurile truncate, inversiunea determinatului cu a determinantului, manipularea subtila a
timpurilor verbale sunt doar cateva dintre caracteristicile originale si innovative ale stilului
sau.
Printre primii critici care au descoperit procedeele sintactice ale lui Dimitrie Anghel se
numara Eugen Lovinescu care observa des intalnita inversiune a determinantului(adjectiv sau
adverb) cu a determinatului(substantiv sau verb): Marele amor ce aplecase de attea ori
capetele vistoare ale acestor doi ndrgostii pe zpada firelor albe, marea pornire ce alerga
n cutarea cuvintelor rare ce nchid n ele mai mult dect numrul de slove ce-l alctuesc,
aprigul dor ce inea venic treze ecourile, capriciosul joc de flcri, trebuia s se sting i
el(Scrisorile). Se observa, totusi, ca procedeul nu este folosit in mod abuziv, autorul
pastrand si ordinea obisnuita a limbii romane(determinat urmat de determinant: capete
visatoare, fire albe, cuvinte rare). Se poate vorbi despre manierism in cazul acestui procedeu,
insa, devine aproape un lucru natural si firesc la Dimitrie Anghel care pune accentul pe
calitatea, nu neaparat pe substanta obiectului.
In ceea ce-l priveste pe Tudor Vianu, acesta pune accent pe un alt aspect inovator al prozei lui
Anghel si anume, folosirea neologismului. Neologismul apare in momentul in care poetul
recurge la expunerea unor idei de origine savanta, din domeniul stiintelor, al filosofiei, al
politicii. In Arca lui Noe, Anghel priveste raportul dintre Dumnezeu si om dintr-o perspectiva
noua, in concordanta cu teoriile moderne ale stiintei: Toi semenii mei, dup scripturile
nvate, nfiau nsi fptura i prototipul supremului creator, reflexul magicei lui oglinzi,
germenii uniformi ai aceluiai tipar; creatorul ns, n naivitatea lui primitiv, nu putea ti, nici
bnui de teoriile viitoare, de adaptrile ce fiecare dintre jucriile fantaziei lui uriae, mturate
cu un gest plictisit de pe masa lui de sculptor n infinit, trebuiau s le ndure ntr-un mod fatal.
Totusi, principala si cea mai importanta functie a folosirii neologismului la Dimitrie Anghel
este umorul. i astfel, Noe, ntiul armator al vremurilor, primi comanda unui titanic steamer
ce avea s nfrunte surplusul imenselor rezervorii de lichiduri nentrebuinate pe care le
deinea cel nalt i cu care se hotrse s dueze patruzeci de zile i patruzeci de nopi biata
omenire(Arca lui Noe). Pe langa ironia evidenta, aparitia neologismelor in locul cuvintelorclisee(steamer-arca/vapor, dus-potop) pe care cititorul se asteapta sa le citeasca intr-un astfel
de context este cea care surprinde. De fapt, este vorba despre contrastul dintre subiect, tema
biblica si modul in care poetul decide sa il expuna.
Nu in ultimul rand, Anghel foloseste neologismul pentru a evita repetitiile, intrebuintand
limba unui om instruit: Dulce linite, leagn moale aternut, cuib vtuit n care i dorm
sunetele somnul cu drag, imperiu catifelat unde ecourile stau aipite ca amintirile ntr-un suflet
ce a renunat la viea, numai tu eti mare i dulce, linite! Tu eti un prag ndoliat, un hotar
nevzut, un pridvor tinuit spre mpria morii(Morfina). In In gradina plantelor, efectul

retoric obtinut este mult mai vizibil: Pajistile verzi, ca niste covoare bine ingrijite, marginesc
drumurile la soare, mai incolo norodul florilor straine, un babel de neamuri si de culori, o
enciclopedie de nume bizare, un tintirim plin de epitafe medicinale, o internationala de
miresme. Variatia termenilor din diferite domenii(stiinta, mitologie, termeni arhaici) duc la o
gradatie retorica.
Tot in categoria efectelor retorice putem integra afinitatea scriitorului pentru sirurile de
metafore: Fulgertoare o raz trecu, i apa moart i verde a oglinzii s-a aprins deodat, ca
un ochi redeteptat sub o pleoap n care mijete un straniu gnd. i ct ai clipi, trezii din
nemicarea lor secular, deteptnd odat cu ei umbrele drumeilor obosii de pe albul aleelor,
mari i greoi, uriaii plopi au prins s murmure micndu-i argintul din cretete i fantomatici
au pornit-o spre poarta nchis(Oglinda fermecata). Toate aceste metafore se refera la un
singur lucru, efectul artei poetului. Cazul nu este singular, siruri de metafore aparand in
majoritatea prozelor scriitorului(un bun exemplu este Fluturul mortii, dar si Epilog). Definirea
aceleiasi realitati literare fara a o numi efectiv este, pe de alta parte, in perfecta concordanta
cu teoria despre poezie a lui Mallarme, lansata cu cativa ani mai inainte.
Revenind la procedeele folosite de Dimitrie Anghel, putem mentiona si atentia acestuia pentru
alternant timpurilor verbale. Aceasta nu este niciodata intamplatoare, fiecare timp verbal fiind
pus in relatie cu un altul, accentuand si mai mult contrastul dintre elementele fiecarei proze.
De exemplu,in Mama din volumul Fantome, timpul prezent este folosit in contexul ce tine de
autor, in timp ce perfectul compus apartine planului destinat mamei. Acelasi lucru este valabil
si in Reveria unei statui din acelasi volum, cand in planul exclusiv al statuii este folosit timpul
prezent, celelalte timpuri fiind folosite in contextul lumii reale. Alternanta timpurilor verbale
produce de multe ori si o subtila simetrie. De pilda, in Garda imperiala, o proza in care este
relatata o intalnire din copilarie cu o armata, fiecare timp verbal apartine unei anumite
secvente si unei anumite stari: prezentul apare la inceput, cand este descrisa situatia initialaplimbarea cu familia. Odata cu cresterea suspansului, verbele trec la imperfect si la perfectul
compus pentru ca, in punctul de maxima intensitate, intalnirea cu garda imperiala, sa ajunga la
perfectul simplu. A doua parte a prozei se realizeaza in oglinda: dupa depasirea situatiei
intense, verbele ajung din nou la imperfect si la perfect compus, revenind in ultimele
paragrafe la prezent. Timpurile verbale nu au intotdeauna aceeasi functie, ele devenind
valoroase din punct de vedere stilistic doar atunci cand sunt puse in opozitie cu alte timpuri
verbale.
In ceea ce priveste prozodia creatiei in proza a lui Dimitrie Anghel, putem spune ca acesta are
un ritm al ei, usor de receptat. Nu este vorba doar de inversarea substantivului sau a verbului
cu adjectivul, respectiv adverbul, ci si de o schema sintactica care domina in mai toate
poemele sale in proza. Un penel nevzut, ca muiat n buntate, le ndulcete trsturile cele
mai aspre; gura, cu liniile cele mai amare capt un zmbet de blndee ; ochii cei mai ri,
strluciri de adorare ; gesturile cele mai nestpnite, nmldieri de leagn ; glasul cel mai
hursuz, inflexiuni mngietoare(Puteri ascunse). Pattern-ul propus de Mihai Zamfir in Poemul
romanesc in proza este usor de sesizat: nume-(atribut dublu)-verb-obiect si intalnit in aproape
toata scrierea.

In ceea ce priveste stilistica prozei lui Dimitrie Anghel, acesta este in continuare laudat de
critica. Pe langa manevrarea fireasca si sigura a neologismului si diversele procedee sintactice
care produc ritmul poemelor sale in proza, scriitorul da dovada de o intuitie care il situeaza
intre simblolism si modernism, intr-un post-simbolism.