Sunteți pe pagina 1din 12

Glandele cu secreţie internă

Glandele cu secreţie internă sunt organe care secretă anumite substanţe cu


structură chimică specifică, având acţiune activă asupra unor procese metabolice sau
asupra unor ţesuturi din organism. Aceste formaţiuni care se mai numesc şi glande
endocrine nu îşi varsă produsele lor printr-un canal excretor într-o cavitate sau pe
suprafaţa corpului, ci direct în sânge.
Substanţele elaborate de celulele acestor glande care poartă numele de hormoni,
ajung prin circulaţia sangvină, în tot organismul desfăşurându-şi acţiunea departe de locul
lor de producere.
Glandele endocrine, din punct de vedere anatomic prezintă o serie de caractere
comune. Astfel sunt formaţiuni glandulare relativ mici, bogat vascularizate şi inervate
care nu prezintă un canal secretor propriu.
În ce pirveşte activitatea lor, glandele cu secreţie internă se caracterizează îm
general printr-un metabolism ridicat, substanţele specifice secretate de ele se găsesc în
cantitate mare în vasele eferente decât în cele aferente iar extirparea unei glande
determină schimbări în anumite funcţii ale organismului, întotdeauna aceleaşi.
Hormonii glandelor endocrine prezintă o serie de proprietăţi comune, dintre care
mai importante sunt următoarele:
- specificitate de acţiune, adică acţionează numai asupra anumitor ţesuturi. Dar
aceasta nu este o specificitate absolută, în sensul că acţiunea lor se face simţită
într-o oarecare măsură şi asupra celorlalte ţesuturi;
- specificitatea hormonilor este fiziologică şi nu zoologică, adică acţiunea unui
hormon este aceeaşi oricare ar fi specia zoologică de la care el provine;
- hormonii acţionează în cantităţi mici, iar secreţia lor este continuă, având însă
intensităţi diferite;
- deşi sunt substanţe cu moleculă mare, hormonii ajunşi în mediul intern nu
provoacă formarea de anticorpi;
- în organism, diferiţii hormoni nu acţionează independent unul faţă de celălalt,
ci într-o strânsă interdependenţă, în aşa fel încât lipsa uneia produce o
schimbare în întregul sistem endocrin.
La peşti se găsesc majoritatea glandelor descrise la vertebratele superioare, cu
unele modificări, determinate de stadiul de evoluţie al acestor animale. Astfel se întâlnesc
următoarele glande: tiroida, pancreasul endocrin, hipofiza, glandele genitale şi timusul.
Glandele suprarenale nu există la peşti ca unitate morfologică individualizată, însă
există elemente cu funcţiuni apropiate de aceste glande.
Paratiroida nu s-a pus în evidenţă, iar epifiza este puţin cunoscută la acest grup de
animale.

HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitară, este glanda endocrină aşezată la baza encefalului,
pe planşeul cutiei craniene, într-o gropiţă a acesteia, fiind formată din trei lobi: lobul
anterior, lobul intermediar şi lobul posterior ( de natură nervoasă ) fiecare lob având un
aspect histologic distinct.
La majoritatea Teleosteenilor ( cu excepţia acipenseridelor ) între lobul anterior şi
cel intermediar mai există o zonă numită zonă de tranziţie, care constituie a IV-a zonă a
hipofizei, având de asemeni o structură hisotlogică deosebită de a celorlalţi lobi.
Anatomia acestei glande, aspectele sub care se prezintă lobii, sunt variate de la o
specie la alta.
Hormonii hipofizari la peşti ( ca şi la veterbratele superioare ) îndeplinesc funcţii
multiple:
- influenţează creşterea;
- controlează activitatea glandelor genitale, activitatea tiroidei, a formaţiunilot
echivalente cu glandele suprarenale, ş.a.,
- influenţează coloraţia corpului, acţionând asupra cromatoforilor.
Pentru fiecare din aceste funcţiuni, diferitele segmente ale hipofizei, secretă
anumiţi hormoni.
În ce priveşte funcţia lobului intermediar, s-a constata că la unii peşti ( ca de altfel
şi la alte organisme ca mormolocii de broască şi reptile ), după extirparea hipofizei, în
întregime, sau numai a porţiunii sale intermediare, pigmentul din melanoforii şi eritroforii
peştilor se concentrează în jurul nucleului celular, din care cauză întreg tegumentul se
decolorează. Injectarea de extracte hipofizare sau numai de lob intermediar, determină
recolorarea. Dacă injectarea de extract se face la animale cu hipofiză, atunci are loc o
colorare intensă a acestora.
Acestea au condus pe fiziologi la concluzia că lobul intermediar secretă hormonii
pigmento-motori ca de exemplu intermedina, care joacă rol fundamental în reglarea
coloraţiei tegumentului peştilor şi altor organisme.
S-a constatat că aceşti hormoni pigmento-motori nu prezintă specificitate, întrucât
şi extractele de hipofiză a mamiferelor injectate la peşti determină colorarea intensă a
acestora.
La peşti ca şi la vertebratele superioare a fost remarcată acţiunea hormonilor
hipofizari în creşterea corpului, acest proces fiind influenţat de hormonul somatotrop. Nu
se cunoaşte precis la peşti locul unde se secretă acest hormon însă prin analogie cu
vertebratele superioare, se consideră că acesta este secretat de lobul anterior.
O altă funcţie a lobului anterior la vertebratele superioare este funcţia sexuală şi
de reproducere. Lobul anterior la aceste animale secretă o serie de hormoni care
stimulează funcţia endocrină a glandelor genitale realizând întreaga activitate sexuală şi
de reproducere a animalelor. Mai bine studiat în pisicicultură este hormonul gonadotrop
care influenţează activitatea glandelor genitale. Spre deosebire de alte vertebrate,
hormonul gonadotrop la majoritatea peştilor osoşi, este secretat de lobul intermediar.
La sturioni însă, hormonul gonadotrop este secretat de lobul anterior.
Hormonii gonadotropi sunt specifici, specificitatea remarcându-se în cadrul
familiilor. Deci există hormoni diferiţi de la o familie la alta. De aceea, într-o serie de
cercetări fiziologice s-au obţinut insuccese când extracte hipofizice de la mamifere au
fost inoculate la peşti.
Acţiunea acestor hormoni asupra gonadelor a fost urmărită de numeroşi
cercetători, prin inoculări de extracte hipofizare, inoculări care astăzi se fectuează pe
scară largă şi în practică. Se pot utiliza pentru inoculare atât extracte de hipofiză,
apropiate ca structură de a speciei la care se inoculează, cât şi hipofiza proaspete sau
conservate în acetonă ( hipofiza conservată în acetonă şi apoi uscată, are aceleasi efecte
ca şi cea proaspătă).
După datele obţinute până acum, conţinutul hipofizei în hormon gonadotrop este
minim după reproducere, pentru a creşte treptat şi a atinge concentraţia maximă, imediat
înaintea perioadei de reproducere. Se poate constata că activitatea secretorie a hipofizei în
legătură cu hormonul gonadotrop nu este aceeaşi tot timpul anului.
Acţiunea gonadostimulentă a extractelor de hipofiză se foloseşte pe scară largă în
piscicultră la specii cu valoare economică ridicată ( Cyprinidae, Acipenseridae etc. )
pentru a le grăbi maturarea elementelor seminale.
Concluzia practică ce se desprinde este că pentru nevoile de inoculare în
reproducerea artificială este necesar să se recolteze hipofize de la peşti în apropierea
perioadei de reproducere, când cantitatea de hormon gonadotrop în extract este mai mare.
Unii paraziţi ca Ligula intestinalis, care se dezvoltă în cavitatea corpului la o serie
de specii, frânează activitatea hormonului gonadotrop. Ca urmare glandele sexuale nu se
mai dezvoltă.
În alte cazuri, unele săruri ca cele de zinc, adăugate la extractul de hipofiză
intensifică acţiunea hormonului gonadotrop.
O serie de cercetători, au constatat la peşti şi acţiunea hormonului tireotrop,
hormon secretat de hipofiză care stimulează dezvoltarea completă, anatomică şi
funcţională a glandei tiroide, şi reglează activitatea secretorie a acesteia.
Se pare că hormonul tireotrop se secretă la peşti în zona de tranziţie în timp ca la
vertebratele superioare, funcţia aceasta îi revine lobului anterior al hipofizei.
Se observă că la peştii care se reproduc toamna, în perioada de reproducere, deci
când se secretă mai mult hormon hipofizar, are loc şi o intensificare a activităţii
tiroidiene. Ex: la pălămidă, inoculându-se extract hipofizar de la aceeaşi specie, se
observă o intensificare a activităţii tiroidiene.
Hormonul tireotrop prezintă o mai mică specificitate decât hormonul gonadotrop.
Cercetările efectuate în ontogeneza peştilor au arătat că hipofiza începe să lucreze
după terminarea stadiului larvar. Tiroida începe activitatea însă înainte şi ăn timpul
stadiului larvar.
În ce pirveşte relaţiile dintre hipofiză şi tiroidă în stadiile tinere, lucrurile nu sunt
precizate.
În stadiul larvar tiroida funcţionează, însă după unii cercetători, secreţiile
tiroidiene, rămân închise în vezicule nefiind deversate în sânge. Ele nu sunt puse la
dispoziţia organismului, decât în momentul când hipofiza intră în funcţiune.
Există date privind existenţa la peşti a hormonului suprarenalotrop care
influenţează activitatea sistemului cromofin, deci cu influenţă asupra elementelor
omoloage glandei suprarenale evidentă la vertebratele superioare. În legătură cu aceasta
s-a constatat că extractul din lobul anterior al hipofizei de mamifere, inoculat la peştii
osoşi produce contracţia muşchilor netezi ( cu excepţia peştilor cartilaginoşi ) contracţie
care de obicei este determinată de adrenalină.
Activitatea hipofizei ca şi a celorlalte glande cu secreţie internă este subordonată
sistemului nervos central. Această activitate este determinată de diferite excitaţii primite
de la exteriorul sau din interiorul organismului. Excitaţiile ajunse la sistemul nervos
central, duc la fluxuri nervoase ce se transmit glandelor cu secreţie internă, care apoi
reacţionează.
TIROIDA
În seria peştilor, tiroida se prezintă diferit în ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea
sa.
Astfel, la Selacieni tiroida formează un organ individualizat, compact, fiind
situată între mandibulă şi centura scapulară, mărginită dorsal de schelet şi muşchii din
regiunea faringiană iar ventral delimitată de muşchii coracomandibulari. În această
formă, glanda este învelită cu o membrană de ţesut conjunctiv, puternic vascularizată.
În afară de Selacieni, această structură compactă mai este întâlnită şi la unele
specii de Teleosteeni ( Xiphias, Gznnarchus, Pseudoscarus etc. ).
O structură intermediară se găseşte la câteva specii de peşti osoşi ( ex: specii din
genul Anis ). Elementele tiroidiene se înâlnesc la aceşti peşti localizate într-o cuprinsă
între vârful limbii şi regiunea inimii.
Al III-lea tip de tiroidă – o tiroidă difuză – o găsim la majoritatea Teleosteenilor,
fiind dispersatăde la vârful limbii până la nivelul celei de a III-a artere branhiale.
Cea mai mare densitate a elementelor tiroidiene se găseşte în vecinătatea aortei
ventrale şi în dreptul primei şi celei de a doua artere branhiale.
Chiar dacă sunt difuze, elementele funcţionale ale tiroidei primesc capilare
sangvine, nervii care asigură buna funţionare a glandei, ca şi cum ar fi un organ compact.
Unitatea histologică şi funţională indiferent de forma în care se află, este vezicula
tiroidiană.
O veziculă tiroidiană are o formă globuloasă, ovalară sau sferică, fiind formată
dintr-un epiteliu secretor simplu, aşezat pe o membrană bazală, ce lasă în interior o
cavitate plină cu o substanţă semilichidă, translucidă, gălbuie, vâscoasă, de obicei
omogenă ca aspect, ce poartă numele de coloid.
Totalitatea tiroidei este formată din numeroase vezicule tiroidiene. Forma
celulelor care alcătuiesc vezicule este variată în funcţie de starea funcţională a glandei. În
stare de repaus celulele sunt mai turtite în timp ce în stare de activitate conţin în
citoplasmă secreţiile pe cale de eliminare.
În timpul activităţii maxime, în jurul veziculelor se pot observa celule secretorii
tinere, izolate sau în mase compacte numite celule ale lui Weber.
Coloidul produs de celulele secretoare este o substanţă bogată în albumină iodată
care a fost numită iodotirină sau tiroglobulină – aceste albumine iodate conţin subsanţa
specifică a glandei, hormonul tiroidian denumit tiroxină.
Din punct de vedere chimic, tiroxina este un derivat al tirozinei ( aminoacid ) în
structura sa o importanţă deosebită prezentând-o iodul care ajunge la 63%.
Existenţa hormonului în coloid a fost pus în evidenţă şi la vertebratele inferioare.
Astfel extirparea glandei tiroide în stadiile incipiente ale dezvoltării duce la tulburarea
metamorfozei. La mormoloci prin îndepărtarea glandei se împiedică transformarea lor în
adulţi.
Din contră, dacă în bazinele în care se găsesc mormoloci de broască s-a introdus
coloid s-a observat o intensificare a procesului de metamorfozare comparabilă ce cea
obţinută prin tratamentul cu tiroxină.
Toate modificările ce apar în comportarea organismului în urma extirpării tiroidei,
deci în urma eliminării hormonului tiroidian sau în urma creşterii de tiroxină prin injecţii,
arată o tulburare în procesele de oxidaţie celulară. Lipsa hormonului face ca aceste
procese să scadă în intensitate, iar cantitatea mai mare faţă de normal de hormon face ca
aceste procese să crească exagerat.
Din acestea se desprinde o proprietate fiziologică a hormonului tiroidian care este
şi proprietatea fundamentală specifică a lui şi anume că: tiroxina este o substanţă
activatoare a proceselor de oxidaţie celulară pentru substanţele proteice şi grăsimi şi în
special a celulelor nervoase.
La peşti, deşi studiul funcţiilor tiroidei nu este complet clarificat, totuţi se cunosc
unele din rolurile jucate de această glandă.
Astfel, tiroida peştilor reacţionează la tratamentul cu iod. Introducând iod în apa
acvariilor se observă o creştere a epiteliului vezicular, o intensificare a activităţii
secretorii a acestora.
La păstrăv s-a observat că din cauza hipersecreţiei tiroidiene se produce
exoftalmie şi înegrirea corpului.
Îmbolnăvirea tiroidei la peşti, atrage aceleaşi consecinţe ca şi la om – adică
apariţia guşei, ce poate provoca mortalitatea în masă, cu o consecinţă a hipofuncţiunii
glandei, din cauza lipsei de iod din alimente şi apă.
Tiroida pare că intervine în controlul creşterii şi al diferenţierii corpului. Astfel
metamorfoza complicată a anghilei se petrece sub acţiunea extrasului tiroidian. Din acest
punct de vedere există o corelaţie între activtatea tiroidei şi activitatea hipofizei. Secreţia
de hormon tiroidian se face sub influenţa unor impulsuri umorale care îşi au originea în
hipofiză unde se secretă hormonul tireotrop.
Tot această glandă determină rezistenţa peştilor perioftalmi faţă de lipsa de apă,
ceea ce le permite să stea mult timp pe uscat. Hrănindu-se Slenidele cu extras de tiroidă
s-a observat că aceşti peşti încep să iasă din apă rămânând afară până la 8 ore în şir.
În unele lucrări se afirmă intervenţia tiroidei în activitatea sexuală, deci corelaţia
dintre tiroidă şi glandele genitale.
Se pare că intervine şi în metabolismul sărurilor minerale ca şi în fenomenul de
osmoreglare.
Activitatea tiroidei este de asemenea puternic influenţată de salinitate, lucru
observat la peştii ce pătrund din apele sărate în cele dulci şi invers.

FORMAŢIUNILE POSTBRANHIALE

Sunt întâlnite la rechini şi sturioni. Acestea se prezintă sub form unor formaţiuni
glandulare, localizate în peretele pericardului. În structura lor s-au pus în evidenţă
vezicule cu structura de natură epitelială ce contţin un coagulat granulos care nu se poate
confunda cu coloidul tiroidian.
Rolul acestor formaţiuni nu este însă precizat; se presupune că ar fi tiroide
accesorii.

GLANDELE SUPRARENALE LA PEŞTI


La peşti aceste glande nu există ca formaţiuni individualizate, compacte, cum se
prezintă suprarenalele la mamifere ci se găsesc ţesuturi care echivalează din punct de
vedere histologic şi fiziologic atât cu corticosuprarenala cât şi cu medulosuprarenala de la
mamifere.
Ca corespondente ale glandelor suprarenale de la mamifere, la peştii
Elasnobranhii se întâlnesc:
- ţesuturile chromaffine cunoscute şi sub denumirea de sistem Chromaffin sau
corpi suprarenali – care corespund cu medulosuprarenala mamiferelor;
- ţesutul interrenal, care mai poartă şi numele de formaţiuni interrenale sau
corpi suprarenali – care corespund corticosuprarenalei mamiferelor.
La unele specii de Teleosteeni ( sglăvoc, anghilă ) există tendinţa de apropiere a
acestor formaţiuni care se dispun sub formă de cordoane oarecum individualizate în timp
ce la alte specii din acelaşi grup, aceste două feluri de organe se concresc, organele
cromafine pătrunzând în cele interrenale sau chiar în ţesutul renal.
- La peştii osoşi pe lângă aceste formaţiuni se mai găsesc în plus aşa numiţii
corpusculi ai lui Stanius omologi după unii cercetători cu capsulele
suprarenale de la mamifere.
Sistemul Chromaffin la Selacieni este reprezentat de o serie de corpusculi de talie
şi de formă variate, situaţi în regiunea dorsală a cavităţii corpului, pe toată lungimea
acestei cavităţi. Ei sunt dispuşi de o parte şi de alta a axei aortice pe două linii, uşor
convergente în regiunea caudală.
Perechea anterioară a corpilor suprarenali, denumiţi corpi axilari este mai
dezvoltată decât celelalte, rezultând prin contopirea mai multor corpusculi segmentari
iniţiali. Ceilalţi corpi, prezintă o dispoziţie segmentară. Numărul perechilor de corpi
suprarenali poate fi egal sau mai mic decât numărul segmentelor vertebrale ( după
specie ) fiind legat de dispoziţia arterelor segmentare.
Morfologia corpilor suprarenali ai Selacienilor este foarte variată; în timp ce
corpii axilari au aspectul de benzi fine, corpii posteriori au aspectul unor forme piriforme,
iar când are loc fuziunea lor se rpezintă sub forma unor cordoane noniliforme, cu
dimensiuni dependente de numărul organelor integrate.
Corpii suprarenali întreţin raporturi destul de complexe cu sistemul vasculare
sangvin.
Irigarea fiecărui corp suprarenal este asigurată printr-o arteră proprie, care la
intrarea în organ se capilarizează formând o reţea densă ce continuă printr-un sistem de
lacune venoase care înconjoară fiecare formaţiune. Lacunele venoase se leagă apoi de
venele cardinale posterioare.
Organele suprarenale întreţin raporturi foarte strânse cu sistemul venos
ortosimpatic.
Un corp suprarenaş are o structură asemănătoare cu a glandelor în general. El este
înconjurat cu mo membrană conjunctivă subţire, ce poate fi considerată ca o capsulă.
Această membrană trimite în interior tractusuri ( pereţi despărţitori ) foarte subţiri, care
însoţesc vasele sangvine, determinând o lobulaţie aparentă a organului.
Elementele esenţiale, funcţionale ale corpilor suprarenale sunt reprezentate de
celulele chromaffine. Aceste celule formeză insule mici în ochiurile unei reţele capilare şi
conjunctive.
După starea funcţională, celule chromoffine fie că au o citoplasmă fin granuloasă,
fie ca aceasta este omogenă, fie că prezintă vacuole după ce s-a eliminat produsul de
secreţie.
La unele specii există o interpenetrare a elementelor chromaffine şi ortosimpatice
( celulele ganglionare nervoase amestecate cu cele chromaffine ).
Structura genrală şi aspectul histologic situează corpii suprarenali printre
formaţiile endocrine.
Ţesutul interrenal colorat natural în galben viu sau ocru închis, este constituit
dintr-un cordon noniliform impar median la Squalidae sau printr-o serie de noduli inegali
şi asimetrici dispuşi de o parte şi de alta a liniei mediene la Hajidae.
Corpii interrenali, la câteva specii sunt situaţi într-o masă de ţesut conjunctiv, iar
la altele sunt înfundaţi în ţesutul renal.
Şi aici există o bogată vascularizare. Corpii interrenali sunt irigaţi de arteriole care
derivă din arterele segmentare şi din sistemul arterial mezenteric sau din arterele
intercostale. Arteriolele se cpilarizează în interiorul organului formând o trenă în formă
de reţea.
Venele eferente se drenează în venele cardinale din apropiere sau în cazul în care
corpii sunt înglobaţo în ţesutul renaş, drenajul se face în sistemul venos renal.
Inervaţia ortosimpatică a acestor corpi se realizează prin filete nervoase care
pătrund în masa organului o dată cu vasele sangvine.
Corpii interrenali sunt înconjuraţi de o capsulă conjunctivă subţire, care în
regiunea renală este în continuitate cu capsula conjunctivă a mezonefrosului. În masa
organului nu se găsesc septumuri.
Celulele care alcătuiesc ţesutul interrenal sunt dispuse în insule sau cordoane,
între care există numeroase vase sangvine. După starea lor de activitate s-au pus în
evidenţă celule rotunjite cu vacuole mari în citoplasmă şi celule poliedrice cu vacuole
mici.
La numeroşi Teleosteeni, elemente chromofine şi complexe de elemente
interrenale au fost identificate în vecinătatea venelor cardinale posterioare şi a venelor
tributare în teritoriul rinichiului cefalic sau în teritoriile imediat vecine. Aici aceste
elemente sunt mai puţin individualizate, mai puţin vizibile decât la Selacieni.
Celulele chromofine, izolate sau grupate în insule de mică importanţă, se întâlnesc
în peretele vaselor în vecinătatea endoteliului.
La Selmonidae şi Esocidae, celulele chromafine sunt repartizate în peretele părţii
anterioare ( craniale ) ale venelor cardinale posterioare şi sunt complet separate de ţesutul
interrenal.
La alte specii – numeroase – celulele sunt incluse în ţesutul interrenal, totdeauna
în contact direct cu endoteliul venei cradinale ( Perca, Acerina ).
La Teleosteeeni, celulele chromafine au aceleaşi caractere ca la Selacieni.
Morfologia şi structura sistemului interrenal al Teleosteenilor variază mult de la o
specie la alta.
Majoritatea Teleosteenilor posedă un sistem interrenal foarte întins la nivelul
rinicihiului cefalic, sub forma unuei teci, înconjurând cu un înveliş mai mult sau mai
puţin gros venele cardinale şi ramificaţiile lor ( Anghila, Cypirinidae ).
Elementele interrenale pot fi incluse în ţesutul renal unde formează mase ( Clupea
), pot fi dispersate în insule în masa renală fărăr legături directe cu interrenalul
perivascular ( Rhodeus, Gobio ) pot fi concentrate la nivelul pereţilor ventrali şi laterali ai
părţii craniale a venelor cardinale posterioare ( Percidae ) etc.
Celulele ce alcătuiesc interrenalul Teleosteenilor au o citoplasmă fin granulară,
având după starea funcţională vecuole cu incluziuni lipoidice. Celulele sunt dispuse în
cordoane întretăiate, delimitând şi spaţii alveolare mici.
Corpusculii lui Stanius, formaţiuni particulare întâlnite la Teleosteeni sunt corpi
sferici de culoare palidă situaţi diferit din partea mijlocie până în cea posterioară a
rincihilor, de obicei dorsal, iar pe faţa ventrală, uneori înglobaţi în masa ţesutului renal.
Numărul lor este variabil după specie ( 40-50 la Amia calva, 6-14 la
Salmoniformes, 2 la majoritatea Teleosteenilor, 1 la Gobinus şi Aniurus ).
În structura lor intră celule mari cu granulaţii foarte fine, cu nucleu situat la bază
şi cu un aparat Golgi bine dezvoltat.
Corpusculii sunt rotunjiţi având o structură alveolară. Ansamblul fiecărui
corpuscul este învelit cu o capsulă friboasă care trimite în interior septumuri radiare
delimitând lobi foarte puţin individualizaţi la speciile cele mai evoluate.
Vascularizarea este foarte puternică, prezentând o netă structură endocrină.
Funcţiile formaţiunilor descrise nu au fost bine precizate. Totuşi se pare că
acestea secretă hormoni asemănători ce cei de la vertebratele superioare.
Astfel, sistemul chromafin secretă adrenalină, al cărui rol în corpul peştilor nu
este bine studiat. În experimentele făcute asupra peştilor cartilaginoşi prin injectarea lor
cu adrenalină s-a constata că se provoacă ridicarea bruscă şi de lungă durată a presiunii
sangvine ( vasoconstricţie ), dilatarea pupilei, modificarea ritmului cardiac, reducerea
motilităţii gastrointestinale.
La Teleosteeni, adrenalina produce accelerarea ritmului cardiac, dilatarea vaselor
branhiale, vasoconstricţia în alte sectoare ale sistemului sangvin, şi deci creşterea
presiunii sangvine în acestea, slăbirea motilităţii intestinale, contractarea melanoforilor.
La peştii cartilaginoşi ( spre deosebire de mamifere ) adrenalina nu produce
creşterea zahărului în sânge.
Ţesutul interrenal prin secreţiile sare, prezintă o importanţă deosebită pentru viaţa
peştilor. Extirparea lui duce la moarte după câteva zile, observându-se următoarele
tulburări: contracţia de lungă durată a melanoforilor, rărirea ritmului respirator, slăbirea
ativităţii musculare, oboseală, convulsii ale muşchilor somatici, creşterea sensibilităţii
faţă de lipsa oxigenului. Moartea se datoreşte încetării mişcărilor respiratorii şi contracţiei
puternice a inimii.
Hormonii corpilor interrenali influenţează metabolismul hidrocarbonatelor şi după
unii cercetători joacă un rol în producerea anticorpilor.
Aceşti hormoni, aparţin din punct de vedere chimic sterinelor, fiind aproape de
hormonii glandelor genitale, având comună şi parte din acţiunea lor biologică.
Funcţiile ca şi secreţiile corpusculilor lui Stanius nu au fost precizate.

PANCREASUL ENDOCRIN
La peşti, pancreasul endocrin nu este înglobat în cel exocrin ca la mamifere. El
formează la aceste organisme o parte separată înconjurată cu o capsulă care trimite în
interior pereţi despărţitori. În ochiurile reţelei se găsesc celule secretoare, care sunt de
diferite forme după starea funcţională a organului.
Hormonul secretat de pancreasul endocrin este insulina, produs ce intervine în
metabolismul hidrocrabonatelor favorizând depunera zahărului circulant în ficat şi
muşchii sub formă de glicogen – deci stimulează glicogeneza.
O serie de experienţe au arătat că în lipsa pancreasului, deci şi a insulinei sau în
cazul unei insuficienţe insulinice, apar în organism tulburări ce caracterizează boala
denumită diabet zaharat.
Acestea sunt tulburări în metabolismul protidelor ( hiperazotomie prin desfacerea
proteinelor tisulare) şi tulburări în metabolismul grăsimilor ( o degradare incompletă, cu
acumulare de corpi cetonici în sânge ).
Dar tulburările în metabolismul protidelor şi al grăsimilor sunt urmarea
deranjamentului survenit în metabolismul glucidic.
În lipsa pancreasului, sau a unei cantităţi insuficiente de insulină, glucoza nu se
consumă la nivelul ţesuturilor şi nici nu se depune în ficat sub formă de glicogen. Din
această cauză, concentraţia ei în sânge creşte, se produce hiperglicemia. Din momentul în
care concentraţia de glucoză trece de o anumită limită în sânge, are loc eliminarea ei prin
urină – este starea de glicozurie.
Starea normală de concentraţie a zahărului din sânge se numeşte glicemie.
Inversul fenomenului de hiperglicemie este starea de hipoglicemie – situaţie când
pancreasul lucrează mai intens, având drept consecinţă scăderea cantităţii de zahăr din
sânge sub normal. Secreţia insulinei se face în mod continuu, excitantul natural fiind
glucoza. Ea poate acţiona direct – pe calea normală – asupra celulelor endocrine
pancreatice şi reflex prin intermediul sistemului nervos, prin acţiunea asupra centrilor
nervoşi hipotalamici şi hipofiză. La vertebratele superioare s-a pus în evidenţă la hipofiză
un hormon insulinotrop, şi la peşti pancreasul lucrează în colaborare cu hipofiza şi este
controlat de aceasta. S-a obsevat că la peşti hiperglicemia este mult mai slabă dacă se
extirpă hipofiza.
Întrucât insulina nu prezintă specificitatea, şi cum pancreasul endocrin la peşti
este grupaz într-o formaţiune separată de cel exocrin, aceasta a permis să se obţină
extracte pute de ţesut insular endocrin.
S-a constat de asemenea că la unitatea de greutate corporală, cantitatea de insulină
la peşti este considerabil mai mare decât la mamifere. De ex. La vite cornute se extrag din
pancreas 1500 U.I. iar la Gadud norhua se extrag 22.700 U.I.
De aici concluzia practică privind extragerea acestui important hormon din
pancreasul endocrin al peştilor, pentru a putea fi utilizat în medicină, la tratarea bolilor
diabetice.

TIMUSUL

La vertebratele superioare, timusul se consideră a fi glanda tineretului, mărimea


lui fiind funcţia de vârstă.
Această glandă a fost pusă în evidenţă şi la peşti. La Cyclostoni se găseşte numai
în stadiul lor larvar, iar la restul peştilor în tot timpul vieţii.
Ca poziţie, la peşti timusul se află în partea anterioară a corpului. Astfel, la ştiucă
se prezintă ca o îngroşare a peretelui median al cavităţii branhiale, la Torpede este situat
în urma eventului, iar la alte specii la locul de trecere a peretelui branhial în opercul. La
peşti este descrisă în general tot ca o glandă a tineretului; se consideră că la păstrăvul
curcubeu, dispare când acesta ajunge la vârsta de 2-2,5 ani.
După unii cercetători se menţionează că secreţia acestei glande ar avea o acţiune
inversă secreţiei tiroidiene. În timp ce hormonul tiroidian intensifică metabolismu,
secreţia timusului micşorează intensitatea acestuia.
Alţii afirmă că timusul stimulează creşterea şi dezvoltarea glandelor genitale şi ar
avea un rol regulator în metabolismul nucleo-protidic şi al hidraţilor de carbon, de
asemenea ar interveni în reglarea funcţiei musculare.
s-a stabilit că această glandă secretă un hormon – timocrescină – ce favorizează
creşterea larvelor până la gigantism ( 200-300% faţă de martori, cum s-a observat la
mormoloci ).
De asemenea, administrând extract de timus în hrana peştelui vivipar Lebiatus
reticulatus, s-a obţinut la acesta o pregenitură mai numeroasă, deci ar influenţa şi aparatul
reproducător al peştelui.

GLANDELE GENITALE
Pe lângă funcţia exocrină, de a produce celulele germinative, gameţii
corespunzători masculini sau feminini secretă în acelaşi timp şi hormonul cu rol foarte
important în fiziologia organismului, deci se comportă şi ca glande endocrine.
Spre deosebire de vertebratele superioare, la peşti nu au rost precizate zonele sau
elementele care secretă hormoni.
După unii cercetători, la masculi, hormonii ar fi secretţi de celulele interstiţiale
conjunctive ( celule care se găsesc între tubii seminiferi ) după alţii, în celulele epiteliului
germinativ, deci de celulele din peretele tubilor seminiferi.
Hormonii sexuali femeli sunt secretaţi posibil la peşti ca şi la vertebratele
superioare de celulele foliculare şi la nivelul corpilor galbeni ( la boarţă ).
La vertebratele superioare – la mamifere – unde se maturează într-o anumită etapă
un singur ovul, rareori mai multe, pe măsura maturării ( ovogenezei ), celulele sexuale se
înconjoară într-o formaţiune numită foliculul de Graaf.
Ovogonia pe măsură ce se apropie de forma de ovul, se deplasează către periferia
organului ( ovarului ) adunând în jurul său mai multe celule foliculare. La un moment
dat, formaţiunea aceasta se acoperă cu o membrană şi se transformă în folicul de Graaf.
În continuare, ovulul se dezvoltă şi se aşează la periferia foliculului de Graaf. În timp ce,
celulele foliculare se dispun în apropierea ovulului, restul foliculului de Graaf se umple
cu un lichid secretat de celulele foliculare. În această formă foliculul ajunge sa suprafaţa
ovarului, ovulul fiind în acest moment complet maturat.
La un moment dat, membrana ovariană plesneşte iar ovulul pus în libertate, cade
în căile genitale, în oviduct, apoi în uter. La locul de unde a ieşit ovulul, rămâne un gol în
care se adună sânge, celule foliculare, diferite secreţii ale acestor celule, organizându-se
în cele din urmă o formaţiune gălbuie, datorită substanţelor grase pe care le conţine, care
poartă numele de corp galben.
Dacă ovulul ajuns în uter nu se fecundează el degenerează în cele din urmă, se
resoarbe – dispare. În acest caz corpul galben regresează şi dispare şi el.
Dacă fecundaţia are loc, ovulul începe să se segmenteze, să se fixeze pe peretele
uterin şi să se dezvolte embrionul. În această perioadă corpul galben secretă hormoni.
Hormonii genitali femeli sunt următorii:
- Cel secretat de celulele foliculare = foliculină,
- Hormonii secretaţi de foliculul de Graaf sau de placentă = oestrogene,
- Hormonul secretat de corpul galben = luteină.
Întrucât la unele specii de peşti ( la femele ) au fost puşi în evidenţă corpii
galbeni, se consideră că şi la acestea este posibil să se secrete de către corpii galbeni
luteina şi ceilalţi hormoni.
Hormonul genital mascul principal este testosteronul, care împreună cu derivatele
sale produse în timpul procesului de metabolism formează androgenele.
Rolul principal al hormonilor este acela de a asigura apariţia caracterelor
secundare sexuale.
Astfel, sub influenţa hormonilor sexuali, are loc formarea organelor perlate la
Cypirinidae ( excrescenţa cornoase pe cap, opercule, înotătoare şi chiar pe restul
corpului ) cu puţin timp înaintea reproducerii dispărând apoi, diferenţieri în ce priveşte
talia corpului a înotătoarelor pe sexe ş.a.
Hormonii sexuali influenţează de asemenea cromatoforii ( haina nupţială ).
Castrarea masculilor înaintea perioadei de reproducere se însoţeşte cu dispariţia hainei
nupţiale.
Din cercetările efectuate se deduce că hormonii genitali masculi nu ar influenţa
direct asupra celulelor pigmentare, ci ei ar lucra prin intermediul altor substanţe care apar
datorită modificărilor biochimice din organismul peştilor în timpul reproducerii. Această
acţiune este legată de o oarecare modificare a metabolismului în organism în perioada
maturităţii celulelor seminale.
Tot sub influenţa hoormonilor genitali la femelele de boarţă în perioada de
reproducere se constată o creştere a papilei genitale, aceasta transformându-se într-un tub
lung de câţiva centimetri, fapt dovedit şi experimental prin folosirea injecţiilor cu extracte
de gonadă. S-a observat că lungimea papilei genitale este proporţională cu cantitatea de
hormon inoculat.
Castrarea femelelor de boarţă cu raze x previne formarea corpului galben având
ca urmare lipsa de creştere a papilei genitale. Un astfel de rezultat se obţine şi prin
îndepărtarea hipofizei. Creşterea papilei genitale la boarţă este apoi influenţată şi de
diverşi factori din mediul înconjurător ca: lumina, temperatura şi chiar prezenţa alăturată
a masculilor.
O serie de cercetători au stabilit că la boarţă ( şi alte specii ) în cursul perioadei de
reproducere, masculii eliberează în apă o substanţă specială numită copulină care
stimulează activitatea ovariană şi creşterea papilei genitale. Hormonii sexuali la peşti se
pare că nu prezentau specificitate. Putem folosi hormoni de la o specie pentru altă specie
însă în cadrul aceluiaşi sex. Există o specificitate, chiar un antagonism între homronii
sexuali masculi şi hormonii femeli. Hormonii propriului sex stimulează dezvoltarea
produselor sexuale, în timp ce hormonii sexuali femeli frânează această dezvoltare. Acest
antagonsim între hormonii genitali ai sexelor, se observă şi în perioada de dezvoltare a
organismului. Dacă în perioada tînără când individul este nediferenţiat sexual i se
inoculează hormon ovarian, sexul se îndreaptă către femelă, invers dacă se incoluează
hormon testicular sexul se orientează către mascul ( se observă că, chiar la indivizii adulţi
există rudimente ale sexului opus, care puşi în condiţii bune de viaţă, încep să se dezvolte
în detrimentul sexului deja diferenţiat ).
Interrelaţiile glandelor endocrine
Din cele prezentate la descrierea glandelor endocrine, se poate constata că
produsele lor de secerţie – hormonii – sunt indispensabili în realizarea unor procese
fiziologice normale. În aceste procese ei intervin ca biocatalizatori şi nu ca material
plastic, morfogenetic.
Diferiţii hormoni, nu acţionează independent unii faţă de ceilalţi, ci într-o strânsă
interdependenţă, în aşa fel că formează împreună un mecanism biochimic complex şi
unitar. În anumite cazuri, unii dintre hormoni îşi completează reciproc modul de acţiune –
sunt deci sinergici.
Aşa este cazul hormonului somatotrop care acţionează sinergic cu tiroxina.
Alteori însă, unii hormoni îşi limitează acşiunea în cadrul aceluiaşi proces
fiziologic.
De asemenea şi secreţia internă a glandelor endocrin este sub dependenţa acestui
complex hormonal, stabilindu-se interrelaţii strânse şi multiple între acestea.