www.referat.

ro

Formarea imaginii radiologice

Obtinerea unei imagini radiologice se face prin "colectarea" in diverse moduri a
radiatiei X ce a traversat obiectul tinta (corpul uman). Diferentele intre tesuturile
traversate vor genera diferente in radiatia X receptata, ducind la formarea imaginii.
Captarea radiatiei X se face pe film radiologic (radiografie), pe placi de scintilatie
(radioscopie), cu sau fara amplificare si transformare in imagine analoga sau digitala, pe
receptori cu gaze rare - Xenon (Computer Tomografie).
Pentru obtinerea radiografiei, se foloseste un film fotografic, inchis intr-o caseta
izolata fara de lumina ambientala. Expunerea filmului direct de catre radiatia X se face in
mica masura (2%), in principal expunerea acestuia fiind facuta de lumina de spectru
vizibil generata de foliile intaritoare. Acestea captusesc interiorul casetelor radiologice de
ambele parti, fiind formate din folii de plastic impregnate cu saruri ce au proprietatea de a
emite lumina vizibila atunci cind sint bombardate cu radiatie X (fenomen de
fluorescenta). Sarurile cele mai folosite sint tungstat de calciu sau "paminturi rare", mult
mai eficiente. Cu cit stratul de fluorescenta este mai gros, cu atit casetele necesita mai
putina expunere (genereaza lumina mai multa, cu expunere mai rapida a filmului), insa
finetea imaginii scade. Exista folii intensificatoare care emit lumina albastra sau verde,
filmul folosit trebuind sa fie de acelasi tip cu folia (film sensibil la lumina albastra sau
verde) pentru obtinerea unui rezultat cit mai bun. Filmele "verzi", cu casete cu intaritori
din paminturi rare ce emit lumina verde necesita timpi de expunere mai scurti (reducind
artefactele de miscare) si constante de emisie mai mici (reducind efectele nocive asupra
organismului).
Efectul Compton, prin "imprastierea" radiatiei X, determina fotoni cu directie
diferita de cea incidenta, cu scaderea contrastului imaginii pe film. Pentru raducerea
acestui efect, se interpune intre pacient si film o grila formata din alternanta de benzi fine
de plumb si plastic, care vor permite trecerea spre film doar a acelor fotoni X ce au
directie incidenta pe film, cei diviati fiind opriti de fisiile de plumb. Pentru a nu se
imprima pe film, grila se misca cu viteza mare, vibratorie in timpul expunerii (grila
Bucky). Filmul expus este apoi developat intr-o solutie de revelator si fixat in solutia de
fixator, cu spalari intermediare si finala, respectiv uscare. Acest lucru se poate face
manual, cu control la lumina inactinica sau antomat, in masini automate de developare.
Din radiografia clasica deriva tomografia plana, o metoda de selectare a unui plan
de interes din intregul volum al organismului examinat. Spre deosebire de radiografia
simpla, in care tubul de radiatie, pacientul si caseta cu filmul radiologic ramin nemiscate
in timpul examinarii, in tomografia plana tubul este solidarizat prin intermediul unui brat
de caseta radiologica. Pacientul este situat intre tub si caseta, acestea din urma efectuind o
miscare de translatie in jurul unui punct fix ales de examinator, ce se situeaza la nivelul
unde se doreste efectuarea planului de sectiune. Structurile situate anterior sau posterior
de planul de rotatie se imprima succesiv in diferite locuri pe film, neproducind o imagine
fixa. Singurele structuri care nu se modifica, pastrind aceeasi pozitie si acelasi loc de
expunere pe film sint cele din planul de basculare al bratului. Prin ridicarea sau coborirea
acestuia, se pot obtine felii la diverse nivele. Totusi, rezolutia acestor imagini este

scazuta, aparitia tomografiei computerizate reducind pina la aproape disparitie uzul

acestei metode.
Spre deosebire de imaginea radiografica, radioscopia difera atit prin faptul ca
imaginea este obtinuta pe un suport fluoroscopic, cit si prin faptul ca este o examinare "in
timp real", dinamica. Dupa traversarea tintei, radiatia X cade pe o placa fluorescenta ce
poate fi vizualizata direct (la intuneric), sau poate fi receptata de un sistem electornic
analog sau digital, ce o transforma in imagine TV. Radioscopia directa este aproape
scoasa din uz, astazi nici o firma din lume nu mai construieste astfel de aparate, iradierea
pacientului si a medicului fiind foarte mare. Sistemele moderne cu lant TV prezinta si
posibilitatea manipularii in totalitate a aparatului si a pacientului din camera separata,
prin telecomanda, astfel incit iradierea personalului medical sa fie redusa complet.
Pentru obtinerea unei imagini diagnostice, sint importante doua tipuri de
rezolutie: rezolutia spatiala si si rezolutia de contrast. Rezolutia spatiala reprezinta
dimensiunea cea mai mica a unei structuri ce poate fi afisata separat de cele
inconjuratoare (cu alte cuvinte, cit de mici pot fi doua puncte care pot fi vazute separat).
Rezolutia de contrast reprezinta diferenta minima in tonuri de gri a doua structuri ce pot
fi percepute separat, de sine statator. Aceste tipuri de rezolutie depind de performanta
unui sistem digital, respectiv de dimensiunea cristalelor de saruri de argint in cazul
filmului radiologic.
Imaginea radioscopica poate fi inregistrata digital (pe caseta, CD sau in memorie
electronica) si, de asemenea, poate fi expusa pe film, ca radiografie a celor mai
importante imagini din punct de vedere diagnostic.
Din combinarea radioscopiei digitale cu radiografia deriva metodele specializate
in exploararea vasculara (arteriografia si flebografia).
Diverse organe (sistemul vascular, digestiv, dar si canalele biliare, canalul
Stennon, cavitatile organelor genitale feminine, aparatul urinar) nu pot fi evaluate
corespunzator radiologic decit atunci cind lumenul acestora este umplut cu substante cu
mare grad de absorbtie a radiatiei X, numite substante de contrast. Prin ocuparea
lumenului si capacitatea mare de absorbtie a radiatiei, aceste substante fac vizibile
lumene altfel neevidentiabile radiologic. Exista substante de contrast de uz digestiv,
principalul material folosit fiind sulfatul de bariu in suspensie, administrat pacientului
peroral sau prin introducere directa la nivelul de examinat (eteroclisa penttru intestinul
subtire, respectiv clisma pentru evaluarea colonului). Aerul reprezinta de asemenea un
mediu de contrast folosit in evaluarea digestiva, uneori in combinatie cu suspensia de
bariu). Exista si substante digestive fluide, cu continut de molecule grele, cu prezenta
iodului, de tipul gastrografin (Schering) sau Gastromiro (Bracco), insa substantele de
contrast cu continut iodat sint cel mai des folosite ca si substante injectabile intravenos
sau direct in structurile canalare examinate. Utilizarea substantelor de contrast
intravenoase implica precautiuni si anamneza corecta a pacientului, pentru a evita
accidentele de tip alergic ce pot fi generate de catre aceste substante, accidente ce pot
merge pina la soc anafilactic si exitus!
Tot din familia metodelor radiologice (care folosesc radiatia X) de diagnostic face
parte si tomografia computerizata (CT). Intrata in uzul curent la inceputul anilor 70 si
dezvoltata continuu de atunci, CT a devenit o metoda indispensabila si revolutionara,

punind in umbra sau scotind complet din uz un mare numar de metode radiologice
conventionale. Simplu si revolutionar totodata, principiul CT deriva din tomografia plana,
prin asezarea pacientului in centrul unui cerc, la periferia caruia, in opozitie, se afla un
tub de radiatie X si un sistem de detectori. Ansamblul tub-detectori se roteste in jurul unui
plan axial din corpul pacientului, vizualizind structurile din acest plan din diverse
unghiuri ale unui cerc de 360 grade, realizind o harta a densitatilor din acest plan (o
imagine de sectiune). Deplasind pacientul la un alt nivel, se poate realiza succesiv o serie
de sectiuni transversale prin corpul acestuia, cu mare rezolutie si buna calitate
diagnostica. Evolutia sistemelor tomografice continua spectaculos, de la obtinerea unei
sectiuni in 19 minute in 1975, la obtinerea de 8 sectiuni concomitent in mai putin de o
secunda in sistemele spiral multislice moderne. Exista un numar de limitari ale
examinarii CT si, de asemenea, examinatorul trebuie sa tina cont si de doza relativ mare
de iradiere a pacientului in cadrul unei examinari CT.
Exista un numar de metode imagistice apartinind specailatii de radiologieimagistica medicala ce nu folosesc radiatia X in obtinerea de imagini in scop diagnostic.
In caeasta categorie intra ultrasonografia (US) si imagistica prin rezonanta magnetica
(IRM).
Ultrasonografia este de asemenea o metoda cu evolutie exploziva si care continua
si astazi. Pentru obtinerea de imagini, US foloseste emisia unui fascicol de ultrasunete de
frecvente cuprinse intre 3,5 si 10 MHz, ecourile acestora generate la interfata dintre
structuri cu impedanta acustica diferita fiind receptionate si transformate in imagine.
Metoda prezinta un mare numar de avantaje, fiind complet nenociva la valorile folosite in
diagnostic, si, de asemenea, fiind o examinare in timp real, cu alte cuvinte structurile
examinate sint vizualizate in dinamica si nu ca o imagine inghetata. Pe linga echografia
bidimensionala, US permite evaluarea prezentei fluzului sanguin in vase, evidentiaza
directia de curgere si permite si efectuarea unor masuratori cantitative (volume de flux,
viteze, velocitati), toate acestea prin utilizarea fenomenului Doppler. Limitarile metodei
tin in special de incapaciatea ultrasunetelor de a penetra corespunzator structurile
continind aer, motiv pentru care evaluarea tesutului pulmonar si in mare parte a
structurilor digestive este imposibila prin US.
Intrata cel mai curind in arsenalul imagistic, imagistica prin rezonanta magnetica
(IRM) reprezinta poate cea mai dinamica si mai evolutiva dintre metodele imagistice,
rolul sau fiind din ce in ce mai important si mai vast in diagnostic. Ca principiu general
de functionare, IRM foloseste o combinatie de cinpuri magnetice si unde de
radiofrecventa.
Aparatul consta dintr-un magnet ce genereaza un cimp cuprins intre 0,2 si 3 T, cu
solutii constructive variate (magnet permanent, electromagnet, magnet mixt sau
electromagnet supraconductiv). Magnetul este instalat intr-o camera complet izolata de
undele de radiofrecventa din atmosfera (cusca Faraday). Pacientul este introdus in
interiorul cimpului magnetic generat de acest magnet. Sub influienta cimpului magnetic,
protonii corpului uman se orienteaza cu axul de spin de-a lungul liniilor de cimp
magnetic. In jurul ariei de interes a pacientului se aseaza o antena de radiofrecventa cu rol
dublu: de a emite impulsuri de radiofrecventa si de a receptiona ecoul acestora generat de
protonii pacientului. Acest ecou se produce in felul urmator: sub influienta impulsului de
radiofrecventa, protonii sint deviati de la alinierea lor in lungul cimpului magnetic. La

oprirea undei radio, protonii revin in aliniere, emitind unde de radiofrecventa masurabile
de aceeasi antena care a generat impulsul initial. In functie de densitatea de protoni din
diferitele organe normale sau patologice si de tipul legaturilor dintre molecule, semnalul
receptionat difera, permitind reconstruirea unei "harti" sectionale prin pacient. Sectiunile
pot fi generate in orice directie (axial, coronal, sagital sau oblic).
Metoda prezinta un numar de contraindicatii, unele absolute, cum ar fi prezenta
unui pace maker, implant cochlear, clipuri metalice arteriale sau proteze ferometalice,
respectiv fragmente metalice accidental patrunse in organism (in special in ochi). Cu
exceptia acestora si a claustrofobiei majore, nu exista contraindicatii sau efecte nocive la
valorile de cimp magnetic sau radiofrecventa actualmente folosite.
Pe linga posibilitatea de obtinere a sectiunilor in orice plan, metoda prezinta si
alte avantaje majore: obtinerea de imagini cu supresia apei sau a grasimii (utile in
diagnosticul neurologic sau general), efectuarea de angiografii cerebrale fara injectarea
de contrast, efectuarea de urografii sau colangiografii fara administrarea de farmaceutice.
Exista si substante de contrast i.v. pentru IRM, formate din molecule complexe cu
continut de Gadolinium (metal rar).

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate