Baciu Andra Nicoleta

Grupa 2 AN III
Medicina Dentara

Radiografie

Radiografia reprezintă cea mai cunoscută şi des utilizată tehnică din imagistica medicală.

Radiografiile nu sunt doar cele mai vechi metode de a obţine imagini ale interiorului organismului, ci şi o
unealtă indispensabilă în orice departament de radiologie.

Razele X, cunoscute şi sub numele de radiaţie Roentgen (Röntgen), după numele lui Wilhelm Conrad
Röntgen, cel creditat cu descoperirea lor, reprezintă radiaţie electromagnetică de mare energie, iar cele
folosite pentru imagistica de diagnoză constau din fotoni a căror energie are valori între 20 şi 120 de keV.

In imagistica cu raze X, un fascicule de raze X trece printr-o anumita zona a organismului pacientului si este
detectat pe partea opusa a corpului. Pe masura ce razele X traverseaza corpul, unele sunt fie absorbite, fie
imprastiate prin difractie. Gradul de atenuare depinde de grasimea materialului strabatut si de coeficientul de
atenuare al acestuia. Ecuatia care descrie scaderea in intensitate a fasciculului de raze X este urmatoarea;

I = I0 exp (-µx)

unde I0 si I reprezinta intensitatile de dinainte si de dupa trecerea fasciculului printr-un material de grosime x, µ
fiind coeficientul de atenuare.

Oasele au coeficientul de atenuare mai mare decat tesuturile moi, care la randul lor au un coefficient de atenuare
mai mare decat aerul. Asta inseamna ca, daca un pacient este plasat sub actiunea unui fascicul uniform de raze X,
radiatia care traverseaza tesuturile moi ale corpului sau va sosi la detector cu o intensitate mai mare decat radiatia
care a trecut prin os. De unde si contrastul bun al imaginii intre oase si tesuturile moi si, in mod similar, intre
tesutul moale si plamani. Imaginile obtinute cu ajutorul razelor X infatiseaza de obicei materialul cu coefficient de
atenuare ridicat (de exemplu oasele) cu o nuanta apropiata de culoarea alba si materialul cu atenuare mica de
culoare inchisa.

COMPONENTELE UNEI UNITATI DE DIAGNOZA CU RAZE X

Principalele component ale unei unitati imagistice cu raze X sunt: sursa de radiatie, colimatorul. Masa pacientului
(canapeaua), suportul pentru film si unitatea de banda.
 Echipamentele dintr-un salon de radiologie

Sursa de raze X

Razele X sunt produse atunci cand electronii care poseda energie mare lovesc o tinta metalica. Sursa de raze X
consta dintr-un tub care contine catodul, la nivelul caruia sunt emisi electronii, si un anod care sustine materialul
tinta unde sunt produse razele X. doar in jur de un procent din energia utilizata este emisa sub forma de raze X –
restul se disipa sub forma de caldura la nivelul anodului. In majoritatea sistemelor, anodul este rotit astfel incat
electronii lovesc doar o mica portiune la un moment dat pentru ca restul anodului sa se poata raci. Radiatia X este
emisa din tub pe la nivelul unei ferestre de iesire facuta dintr-un material translucit la actiunea razelor X.

Reprezentare schematic a unei surse de raze X

O parte a radiatiei X este emisa la energii care depend de natura materialului tinta. Aceasta parte poarta numele de
radiatie caracteristica. Exista si un spectru larg de radiatie cunoscuta sub numele de bremsstrahlung (radiatie de
franare); tocmai aceasta radiatie este utilizata in majoritatea procedurilor de diagnoza. Ambele componenete
contribuie la doza de radiatie la care este expus pacientul.

Spectru de radiaţie X tipic pentru un tub cu ţintă de tungsten

 Energia maximă a fotonilor este determinată de voltajul aplicat tubului (cunoscut drept kVp). Vârful
spectrului de radiaţie X se află la aproximativ jumătate din această energie. Valorile lui kVp variază între
în jur de 20 kV pentru părţi ale corpului foarte subţiri şi 120 kV pentru o radiografie la nivelul pelvisului.
În faţa ferestrei de ieşire pot fi plasate filtre pentru a elimina radiaţia X de energii mici care nu contribuie
la producerea imaginii finale.

 Colimatorul

2
Dimensiunile fasciculului de radiaţie pot fi alterate cu ajutorul unui aşa-numit colimator. Acesta ajută la
expunerea la radiaţie doar a zonei investigate.

 Canapeaua- masa pacientului

Canapeaua sau masa pacientului trebuie să fie dintr-un material translucid pentru radiaţie, adică să
permită trecerea majorităţii radiaţiei). Cu toate acestea se produce interacţiune între canapea şi razele X,
care poate fi una dintre cauzele fenomenului de împrăştiere a radiaţiei.

 Suportul pentru film şi unitatea de bandă

Pe măsură ce razele X traversează corpul pacientului unele dintre ele vor fi difuzate, neurmând traiectoria
dorită. Dacă această componentă ajunge la detector, imaginea este înceţoşată. O parte a radiaţiei
împrăştiate poate fi eliminată cu ajutorul unui grătar plasat între pacient şi detector. Sistemele imagistice
analogice folosesc fie doar pelicula fotografică (mai rar), fie o combinaţie de film fotografic şi material
fluorescent (fosfor). Fosforul produce lumina vizibilă care este înregistrată pe film. Filmul este ulterior
developat. Sistemele imagistice digitale folosesc o serie de metode pentru a înregistra intensitatea fiecărui
pixel din cadrul imaginii. Rezultatul poate fi apoi afişat pe un aparat ori imprimat pe film.

 AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE RADIOGRAFIEI TRADIŢIONALE

Avantajele tehnologiilor tradiţionale cu raze X constau în costurile aferente reduse, cât şi în faptul că
imaginile pot fi produse rapid, fiind utile în special pentru o evaluare iniţială a pacienţilor. Există şi
dezavantaje: doza de radiaţie ionizantă la care este expus pacientul, faptul că se obţine o imagine 2D a
unui obiect tridimensional ori contrastul deseori deficitar al imaginilor.