Drept PENAL – Cursul 1 – 3.03.

2009
FORMELE INFRACŢIUNII

- Infracţiunea reprezintă un act de voinţă conştientă, o manifestare a omului în sfera

relaţiilor sociale, act de conduită exterior ce presupune o desfăşurare în spaţiu şi
timp
- Se disting două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională – (a)
perioada internă şi (b) perioada externă
- Faza internă a activităţii infracţionale = apariţia ideii comiterii faptei,
deliberarea referitoare la oportunitatea comiterii faptei şi luarea hotărârii de a
săvârşi infracţiuni
- Faza externă a activităţii infracţionale = actele de pregătire, executare şi faza
urmărilor
- (a) perioada internă are relevanţă atunci când infractorul trece la comiterea faptei
socialmente periculoasă
- per a contrario, în situaţia în care acesta rămâne cu gandul neexteriorizat, el nu va
avea relevanţă penală
- anumite infracţiuni, precum ameninţarea – constau în luarea hotărârii comiterii
unei infracţiuni şi comunicarea ei altor persoane
- odata cu adoptarea hotărârii de a săvârsi infracţiunea, în situaţia acestor fapte, se
realizează chiar conţinutul infracţiunii, fiind vorba şi aici de o manifestare de
voinţă exteriorizată
- (b) modalitatea în care se poate prezenta actus reus în sensul că activitatea
făptuitorului poate rămâne un act tentat fără să se producă urmările sau să se
prelungească dincolo de aceste urmări, fiind vorba de un act epuizat, în cazul
infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, progresive
- au relevanţă pentru sfera ilicitului penal actele de executare şi de pregătire a
infracţiunii
- actele de pregătire = actele legate de perioada externă a activităţii infracţionale
care îşi au izvorul în rezoluţia infracţională, dar din care nu se realizează acţiunea
tipică incriminată – ex. – situaţia în care este vorba de încercarea de a ucide o
persoană, după o ceartă, făptuitorul cumpără de la magazin un cuţit şi se îndreaptă
către victimă
- există diferenţe între actele de pregătire şi actele de executare
- actele de pregătire nu sunt incriminate de C. Pen.
- actele de executare sunt incriminate de C. Pen. chiar şi atunci cand nu se produce
urmarea lor (tentativa)
- actele de pregătire şi actele de executare se diferenţiază în raport de anumite
concepţii privind modalitatea în care se prezintă ele
- 1) teoriile subiective propun criteriu al distincţiei dintre actele preparatorii şi
actele de executare aptitudinea actului de executare de a trăda prin el însuşi
rezoluţia infracţională
- actele de executare au un caracter univoc
- actele de pregătire au un caracter echivoc
- dacă făptuitorul se îndreaptă către victimă cu un cuţit atunci este un caracter
univoc
- dacă acesta cumpără un cuţit de la magazin (neştiindu-se exact la ce îi va folosi –
în a ataca pe cineva sau a-l folosi pentru bucătărie) – este un caracter echivoc
- teoriile subiective sunt criticate pentru că unele acte de executare pot avea caracter
echivoc, spre exemplu în cazul în care făptuitorul îi pune zahăr în ceai unei
persoane bolnave de diabet
- nu toate actele univoce sub aspectul cu care au fost comise au caracterul unui act
de executare – ex. – făptuitorul ia mulajul cheii în vederea pătrunderii în
apartamentul altuia – este act de pregătire şi nu de executare
- rezultă că teoriile subiective sunt arbitrare
- 2) teoriile obiective apreciază că :
- actele de executare sunt actele îndreptate împotriva obiectului infracţiunii
- actele de pregătire = actele care au o orientare certă către obiectul infracţiunii
- teoriile obiective restrâng sfera actelor de executare
- actele de executare = actele de tipul – ridicarea cuţitului asupra victimei, otrava din
mâncare, introducerea cheii în uşă
- actele de pregătire = procurarea cheii, mâncării, cuţitului
- 3) teoriile formale folosesc drept criteriu de diferenţiere între actele de executare
şi actele de pregătire identitatea actelor de executare cu verbum regens (elementul
material al laturii obiective)
- actele de pregătire nu au această caracteristică
- cele 3 teorii nu sunt suficiente pentru a face diferenţierea între actele de pregătire şi
actele de executare
- în actele de executare nu pot fi înscrise mai multe acte produse de verbum regens
pentru că ar restrânge sfera de executare; trebuie avute în vedere şi acele acţiuni
anterioare sau concomitente cu acţiunea tipică elementului material legate
nemijlocit de acesta şi care sunt angajate în mod echivoc în sensul săvârşirii faptei
- pentru identificarea unui act (de pregătire sau de executare) se au în vedere
criteriile propuse de cele 3 teorii aplicate coroborat
- importanţa diferenţierii între ele este dată de faptul că actele de pregătire sunt de
regulă neincriminate în C. Pen., însă cele de executare sunt incriminate în C. Pen.
- în mod excepţional, actele de pregătire pot fi incriminate în C. Pen. fie prin
asimilare cu tentativa prin voinţa legiuitorului – art. 173 alin. (2) C. Pen. –
infracţiuni contra siguranţei statului, lipsire de libertate în mod ilegal - art. 189
alin. (8) C. Pen.; dar pot fi incriminate şi ca infracţiuni de sine stătătoare – art. 285
C. Pen. sau deţinerea de arme, substanţe explozibile contra legii
- participaţia penală – acte de complicitate = acte de săvârşire a faptei

TENTATIVA

- ca natură juridică, tentativa reprezintă o formă atipică a infracţiunii având în

vedere că nu se produce rezultatul, dar şi o stare de atenuare a pedepsei în sensul
că limitele de pedeapsă se reduc la ½
- tentativa constă în punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, executare care a
fost întreruptă sau care nu şi-a produs efectul
- diferenţele între C. Pen. actual şi Proiectul de C. Pen. constau în:
- (a) definiţia – în Proiectul de C. Pen. – tentativa reprezintă punerea în executare a
săvârşirii infracţiunii
- unii autori consideră că prin punerea în executare a săvârşirii infracţiunii se are în
vedere doar intenţia directă pentru că atunci se urmăreşte producerea rezultatului
- opinia majoritară din doctrină este în sensul că se poate săvârşi atât cu intenţie
directă, cât şi cu intenţie indirectă
- (b) o a 2a modificare vizează renunţarea la exemplele pe care le dă C. Pen........
 - art. 20 - există tentativă şi atunci când obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul
ştia că se află
- Proiectul de C. Pen. consideră că este irelevantă cauza neproducerii rezultatului; în
cazul tentativei poate fi de orice natură, doar independent de voinţa făptuitorului
- Şi în Proiectul C. Pen. limitele sunt reduse la ½
- Pentru e exista Tentativă, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
1) Hotărârea de a săvârşi infracţiunea
2) Punerea în executare a hotărârii infracţionale
3) Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului
- dpdv al conţinutului infracţiunii, între Tentativă şi Faptul Consumat diferenţele se
manifestă cu privire la urmarea imediată care în situaţia faptului consumat e cea
prevazută în norma de incriminare faptului tentat – o stare de pericol de regulă
- toate celelalte elemente sunt identice

1) Hotărârea de a săvârşi o infracţiune:

- se manifestă sub forma intenţiei directe/indirecte
- săvârşirea infracţiunii = punerea în aplicare a rezoluţiei de a se consuma
infracţiunea şi de a se produce urmarea materială prevăzută de lege
- intenţia trebuie să se refere la o anumită infracţiune
- nu are relevanţă manifestarea intenţiei făptuitorului de a săvârşi orice infracţiune
- existenţa hotărârii presupune reprezentarea asupra desfăşurării infracţiunii şi
consecinţele ei, presupune deci o anticipare a comiterii faptei
- infracţiunile complexe omogene de tipul omorului deosebit de grav comis asupra 2
sau mai multor persoane, actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare cu
intenţia de a ucide asupra a 2 persoane, dintre care doar una a decedat determină
ruperea unităţii legale de infracţiune într-un concurs de infracţiuni
- infracţiunile complexe = forme ale unităţii infracţiunii, presupunând reunirea mai
multor infracţiuni
- infracţiunile omogene reprezintă infracţiuni de acelaşi fel – 2 infracţiuni de omor
- infracţiunile eterogene – presupun infracţiuni diferite
- în acest sen este pronunţat şi un Recurs în Interesul Legii – prin Decizia nr. 5/20
feb. 2006 publicată în M. Of. nr. 492/7 iunie 2006
- în situaţia în care, din probele administrate nu se poate stabili care este fapta pe
care făptuitorul dorea să o săvârşească, pentru infracţiunile care au forme calificate
sau agravate, se va reţine doar forma simplă

2) Punerea în executare a hotărârii infracţionale:

- presupune exteriorizarea hotărârii de a comite infracţiunea printr-o manifestare
obiectivă îndreptată spre producerea rezultatului aflat în reprezentarea autorului
- actele de executare se săvârşesc cu intenţia de a săvârşi infracţiuni şi de a se
produce rezultatul acestora
- începerea executării presupune acte concrete care se îndreaptă asupra obiectului
infracţiunii şi care au un caracter univoc asupra finalităţilor

3) Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului:

- presupune specificul infracţiunii în raport de faptul consumat
- cauzele care pot determina întreruperea executării sunt cauzate de obstacole,
energii care opresc desfăşurarea procesului dinamic
- nu are relevanţă dacă obstacolele sunt reale sau imaginare; e suficient că prin ele
executarea a fost întreruptă
 MODALITĂŢILE TENTATIVEI

Tentativa poate să fie – (a) întreruptă

(b) perfectă
(c) proprie sau improprie (d)
- modalităţile se pot suprapune
- (a) tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea activităţii infracţionale şi
întreruperea acesteia prin intervenţia unor forţe : rezistenţa unui obstacol (o uşă care nu se
deschide, lacătul, etc.), rezistenţa victimei, intervenirea forţei publice (poliţistul, alarma care
sperie făptuitorul)
- (b) tentativa perfectă = executarea e dusă la bun sfârşit, dar rezultatul nu se produce (ex. –
se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă)
- (c) tentativa perfectă (terminată) poate fi şi proprie, cât şi improprie după criteriul
cauzelor care determină neproducerea rezultatului
- pentru tentativa perfectă proprie, cauza care determină neproducerea rezultatului se poate
situa în orice moment, dar desigur până la producerea rezultatului – când infracţiunea ar
deveni consumată
- cauza neproducerii rezultatului poate fi:
1) anterioară începutului executării – ex. – infractorul nu este un bun ţintaş în cazul
încercării de ucidere a victimei prin împuşcare
2) concomitentă executării – ex. – victima se fereşte şi lovitura mortală nu este receptată
3) ulterior executării – ex. – după ce victima a fost otravită este dusă la spital şi salvată
- tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile materiale
(d) tentativa improprie este atunci când neproducerea rezultatului este consecinţa
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori eroarea asupra locului în care se află
obiectul
- cauzele neproducerii rezultatului sunt preexistente comiterii faptei
Tentativa improprie este (1) relativ improprie şi (2) absolut improprie
(1) – are relevanţă penală
(2) – legiuitorul consideră că ea nu face parte dintre formele atipice de infracţiuni
– art. 20 C. Pen.; este cazul în care imposibilitatea de consumare a infracţiunii
este consecinţa modului în care a fost concepută executarea (încercarea de a
omorî o persoana cu un pahar de apă căruia i s-au făcut vrăji)

- se face deosebire între infracţiunea putativă şi tentativa absolut improprie

- infracţiunea putativă presupune că fapta are caracter penal doar în mintea
făptuitorului
- modalitatea de punere în executare a făptuitorului este aptă să producă rezultate,
absenţa lui fiind cauzată de o împrejurare necunoscută făptuitorului
- tentativa absolut improprie este atunci când făptuitorul încearcă să omoare victima
cu un pahar cu apă
- infracţiunea putativă – făptuitorul intră în locuinţa unei rude decedate şi sustrage
un bun, fără să ştie că el este unicul moştenitor
- unele legislaţii asimilează infracţiunea putativă tentativei pentru că faptul este
consumat dpdv subiectiv
- la infracţiunile complexe, tentativa există atunci când doar una dintre infracţiuni,
care intră în conţinutul ei, este dusă la bun sfârşit
- excepţie o fac infracţiunile omogene – la care nerealizarea conţinutului infracţiunii
duce la ruperea unităţii legale, transformarea ei în pluralitate de infracţiuni
 Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

- din conţinutul tentativei definit la art. 20 C. Pen., rezultă faptul că ea nu este

posibilă la unele infracţiuni fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material
(obiectiv)
- Nu există tentativă (cazul imposibilităţii datorită elementului obiectiv) la:
1) infracţiunea de inacţiune deoarece aceasta se consumă în momentul
neîndeplinirii obligaţiei cerute prin norma de incriminare
2) infracţiunile ce nu permit o desfăşurare în timp a acţiunii, cum sunt aşa-numitele
infracţiuni cu executare promptă (mărturia mincinoasă)
3) infracţiunile de obicei care presupun repetarea acţiunii tipice de mai multe ori,
astfel încât să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea
4) infracţiunile continui care presupun prelungirea acţiunii în timp pentru
consumarea infracţiunii
- cu privire la infracţiunile de obicei şi continui se susţine şi opinia conform
căreia tentativa ar fi posibilă
- Nu există tentativă (cazul imposibilităţii datorită elementului subiectiv) la:
1) infracţiunile ce se săvârşesc din culpă în oricare din cele 2 modalităţi (simplă-cu
prevedere) fiindcă nu există o rezoluţie infracţională şi astfel nu se poate susţine că
ne aflăm în faţa unei puneri în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune care
este esenţială pentru tentativă
2) infracţiunile praeterintenţionate pentru că în cazul acestora se produc un rezultat
mai grav decât cel urmărit ori acceptat de infractor, dar acest rezultat imputabil
făptuitorului este realizat din culpă

INCRIMINAREA ŞI SANCŢIONAREA TENTATIVEI

- cu privire la incriminarea tentativei, există 2 concepţii:

1) teza incriminării nelimitate la toate infracţiunile indiferent de gravitatea lor
pentru că, fiind vorba de o punere în executare a rezoluţiei, infracţiunea este
periculoasă
2) teza adoptată de legiuitorul nostru – teza incriminării limitate – tentativa este
incriminată doar la anumite infracţiuni la care fapta rămâne periculoasă chiar dacă
nu se produce rezultatul
- dpdv al tehnicii legislative – la sfârşitul normei de incriminare se prevede
“Tentativa se pedepseşte” sau la sfârşitul unei sancţiuni este prevăzut un articol
special prin care se specifică “Tentativa se pedepseşte la infracţiunile respective”
Sancţionarea Tentativei:
- este prevăzută în C. Pen. în limitele diferite, faţă de faptul consumat legiuitorul
optând pentru teza diversificării sancţiunii
- în cazul tentativei faţă de faptul consumat el nu a ales parificarea sancţiunii
(pedeapsa egală) deoarece tentativa este o formă atipică a infracţiunii,
neproducerea rezultatului reflectându-se asupra periculozităţii faptei şi pe cale de
consecinţă asupra sancţiunilor
- limitele de pedeapsă a tentativei sunt reduse la 1/2 faţă de faptul consumat fără ca
în acest fel să poată fi scăzută pedeapsa sub minimul general
Desistarea şi Împiedicarea producerii rezultatului = cauze care înlătură sancţiunea

- este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat sau a împiedicat mai înainte de
descoperirea faptei, producerea rezultatului
- în ambele cazuri trebuie să aibă un caracter eficient, iar pentru ca făptuitorul să
beneficieze de cauzele de nepedepsire, manifestarea de voinţă trebuie să fi
intervenit înainte de descoperirea faptei
- dacă a intervenit un martor şi este întreruptă bătaia victimei spre exemplu, atunci
făptuitorul nu mai beneficiază de o cauză de înlăturare a sancţiunii
- până a interveni impiedicarea sau producerea rezultatului, se produc unele rezultate
care întrunesc elemente constitutive ale unei infracţiuni autonome executate,
făptuitorul va răspunde pentru acea infracţiune
- dacă făptuitorul încetează a mai lovi victima, el nu este sancţionat pentru tentativă
de omor, ci pentru vătămare corporală gravă
- făptuitorul care loveşte o victimă şi se opreşte sau făptuitorul care a băgat cuţitul în
victimă şi o duce la spital pentru a împiedica producerea rezultatului este
sancţionat cu vătămare corporală gravă
- desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie sa aibă un caracter
eficient, voluntar şi manifestarea de voinţă trebuie să fi intervenit înainte de
descoperirea faptei

Drept PENAL – Cursul 2 – 6.03.2009

FORMELE UNITĂŢII INFRACŢIONALE
UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

- infracţiunea, ca entitate juridică este determinată de unitatea faptei ca entitate naturală

- distincţia între unitatea naturală şi unitatea legală a infracţiunii în raport de faptul că la
prima, unitatea juridică se întemeiază pe modul în care fapta apare în realitatea
imediată, unitatea legală a infracţiunii fiind o creaţie a legiuitorului
- în cadrul unităţii naturale discutăm despre infracţiunea simplă, care nu este definită de
C. Pen.
- caracteristicile ei sunt deduse din faptul că ea reprezintă genul proxim al infracţiunii,
la infracţiunea simplă fiind făcută referire ori de câte ori legiuitorul vorbeşte de
trăsăturile, conţinutul infracţiunii, forme atipice de infracţiune
- infracţiunea simplă se bazează pe unitatea internă a actului de conduită care rezultă
din condiţiile de fapt ale comiterii actului incriminat
- acţiunea/inacţiunea unică ce caracterizează infracţiunea simplă poate să fie uneori
segmentată în mai multe acte care se leagă între ele în mod natural, formând
acţiunea/inacţiunea constitutivă a infracţiunii
- infracţiunea simplă nu presupune un singur act de executare, ea poate fi formată din
mai multe acte
- infracţiunea simplă – făptuitorul loveşte de mai multe ori succesiv victima – aveam
de-a face cu o singură infracţiune deşi sunt mai multe acte
- infracţiunea simplă – făptuitorul sustrage bunurile din mai multe camere – este o
singură infracţiune
- infracţiunea simplă – făptuitorul are nevoie de timp pentru a săvârşi infracţiunea – el
sustrage mai multe bunuri dintr-un apartament, urcând şi coborând pentru a duce
bunurile în maşină
- existenţa fragmentărilor nu o transformă pe ea nici în pluralitate de infracţiuni, nici
într-o formă a unităţii legale
- multitudinea actelor materiale decurge din natura faptei, ele fiind comise în aceeaşi
unitate de timp
- infracţiunea simplă se caracterizează sub aspectul laturii obiective printr-o acţiune
unică şi o urmare unică, iar sub aspectul formei de vinovăţie, într-o singură formă de
vinovăţie, un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur obiect
- nu este exclusă participaţia la infracţiunea simplă, fiind posibile atât coautoratul, cât şi
complicitatea şi instigarea
- nu este de esenţa infracţiunii simple că există un singur act
- regula – dacă printr-o singură acţiune se aduce atingere mai multor persoane, nu se
realizează conţinutul unei singure infracţiuni, ci o pluralitate, deoarece la infracţiunile
contra persoanei pluralitatea de persoane vătămate chiar printr-o singură activitate
infracţională determină o pluralitate de infracţiuni deoarece dreptul penal apără viaţa
fiecărei persoane
- excepţia de la regula sus menţionată - la infracţiunile contra vieţii o constituie
infracţiunea omor deosebit de grav contra a 2 sau mai multe persoane, voinţa
legiuitorului a fost în sensul că deşi este o pluralitate de victime, există o singură
infracţiune, formă a unităţii legale, infracţiune complexă omogenă
- la infracţiunile contra patrimoniului (tâlhărie, piraterie) pluralitatea de persoane asupra
cărora se exercită violenţe/ameninţări ori sunt puse în stare de inconştienţă ori de
neputinţă de a se apăra împotriva unei activităţi de sustragere a bunurilor, va
determina realizarea unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului
- la infracţiunile de serviciu (luarea de mită) există unitate naturală de infracţiune, spre
exemplu în cazul faptei inculpatului care a primit de la 2 subalterni câte 50.000 de lei
în scopul îndeplinirii îndatoririlor în favoarea acestora
- fapta se consumă în momentul acceptării folosului respectiv, care este distinct de
momentul primirii
- atunci când acceptarea se manifestă printr-o singură manifestare de voinţă, nu mai are
relevanţă că sumele sunt primite succesiv
- concluzia – infracţiunea simplă nu trebuie înţeleasă ca rezultatul unui singur act
material, ea poate îngloba mai multe acte de executare care nu au o semnificaţie
proprie, fiind absorbite în mod natural în fapta consumată
- ex. – mai multe lovituri de cuţit aplicate în cazul omorului, sustragerea mai multor
bunuri aparţinând unor persoane diferite, acceptarea de foloase de la aceeaşi persoană
precum luarea de mită - la toate acestea, infracţiunea rămâne unică

Infracţiunea Continuă

- infracţiunea continuă = infracţiunea care odată realizate toate elementele sale, este
susceptibilă de consumare în continuare prin prelungirea acţiunii/inacţiunii
constitutive
- în cazul infracţiunii continue succesive sau prin prelungirea procesului de producere a
rezultatului la infracţiunile continue în cazul infracţiunilor continue permanente,
această modalitate de prelungire nu afectează activitatea infracţională
- activitatea infracţională este susceptibilă de întreruperi determinate de natura activităţii
infracţionale
- portul nelegal de uniformă constituie infracţiune însă prin faptul că ea poate fi purtată
numai dimineaţa şi seara, nu face ca activitatea infracţională să se rupă
- infracţiuni continue permanente – presupun prelungirea procesului activităţii
infracţionale (furtul de curent electric)
- infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în mod natural a
acţiunii/inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare
până la intervenţia unei forţe contrare
- infracţiunea continuă (continuatio delicti) a fost elaborată de glosatori, care au stabilit
că prescripţia adulterului săvârşit de aceeaşi persoană curge de la data ultimului delict
- glosatorii au considerat că anumite infracţiuni au un caracter continuu (adulterul)
- prescripţia răspunderii penale a apărut încă din dreptul roman
- pentru a atribui faptei un caracter continuu, prelungirea acţiunii/inacţiunii pe care o
conţine conţinutul infracţiunii trebuie să satisfacă 2 cerinţe – să poată avea loc după ce
toate elementele infracţiunii (inclusiv rezultatul) se regăsesc reunite şi să decurgă în
mod necesar din natura infracţiunii
- infracţiunea continuă – abandonul de familie – art. 305 lit. c) C. Pen.
- data săvârşirii ei în raport cu care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere este aceea a
epuizării infracţiunii
- momentul epuizării infracţiunii continue poate să fie dat de intervenţia unei forţe
contrarii şi de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare
- la abandonul de familie epuizarea infracţiunii poate interveni dacă se instituie o
poprire pentru plata pensiei de întreţinere
- titularul obligaţiei de întreţinere nu va mai fi făptuitorul, ci terţul poprit (unitatea la
care lucrează făptuitorul)
- pronunţarea nu este acelaşi lucru cu rămânerea definitivă a hotărârii pentru că instanţa
de judecată în momentul în care pronunţă hotărârea de condamnare, are în vedere
actele de executare comise până în acel moment
- în intervalul de timp alocat soluţionării cauzei, instanţa de judecată nu poate să se
pronunţe cu privire la alte infracţiuni deoarece ea evaluează numai actele anterioare
- dacă infracţiunea continuă este săvârşită în cursul termenului de desfăşurare a
suspendării termenului unei pedepse, dar se consumă după expirarea acestui termen,
făptuitorul nu va putea fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea unei infracţiuni în
stare de recidivă, având în vedere că fapta s-a epuizat la expirarea termenului de
încercare, când făptuitorul este reabilitat de drept
- legea aplicabilă infracţiunii continue este legea în vigoare la momentul epuizării,
moment la care se calculează şi termenul de prescripţie a răspunderii penale
- activitatea infracţională începută anterior vârstei de 14 ani şi epuizată ulterior vârstei
de 14 ani nu are relevanţă penală, iar activitatea infracţională începută în timpul
minorităţii (17 ani spre ex.) şi epuizată după vârsta de 18 ani atrage răspunderea ca
pentru un făptuitor major

Infracţiunea Deviată

- infracţiunea deviată = infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la

obiectul/persoana împotriva căreia era îndreptată din cauza greşelii făptuitorului la un
alt obiect/altă persoană (aberratio ictus) sau prin îndreptarea acţiunii din eroarea
făptuitorului asupra altei persoane/obiect decât acela pe care vroia făptuitorul să-l
vatămă (error in persona)
- aberratio ictus – făptuitorul loveşte altă persoană cu pistolul
- error in persona – seara, făptuitorul loveşte o persoană crezând că era posibila victimă
- în cazul aberratio ictus pluralitatea de infracţiuni este compusă din fapta dorită de
infractor şi cea efectiv comisă de el
- tot în cazul aberratio ictus va exista o pluralitate de infracţiuni dacă fapta dorită, dar
nerealizată este exteriorizată printr-o acţiune îndreptată împotriva valorii sociale
respective
- în cazul error in persona există o singură infracţiune şi nu o pluralitate de infracţiuni

UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

- spre deosebire de unitatea naturală la care aprecierea unităţii juridice se face în raport
de unitatea faptică, la unitatea legală decurge din voinţa legiuitorului, care reuneşte
acţiuni/inacţiuni care fac parte din conţinutul unor infracţiuni distincte
- în cazul unei singure incriminări la infracţiunile continue, complexe şi de obicei sau
care leagă un rezultat periculos de fapta comisă chiar dacă la momentul comiterii
faptei rezultatul nu a fost urmărit sau acceptat de făptuitor şi rezultatul reprezintă
amplificarea urmării imediate a faptei fără intervenţia făptuitorului ca în cazul
infracţiunii progresive
- unitatea legală de infracţiune reprezintă o creaţie a legiuitorului deoarece reuneşte mai
multe infracţiuni în conţinutul unei singure infracţiuni
- unitatea legală de infracţiune se prezintă sub forma infracţiunii continuate, infracţiunii
progresive, infracţiunii complexe, infracţiunii de obicei

Infracţiunea Continuată

- infracţiunea continuată = formă a unităţii legale caracterizată prin săvârşirea de către

aceeaşi persoană la intervale de timp diferite în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale a unor acţiuni/inacţiuni distincte care reprezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni
Condiţii de Existenţă a Infracţiunii Continuate:
a) unitatea de subiect activ
b) unitatea rezoluţiei infracţionale
c) acţiunea/inacţiunea săvârşită distinct să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni
d) intervalele de timp distincte de comitere a acestor infracţiuni
- în materia infracţiunilor continuate, Proiectul de C. Pen. aduce modificări în ceea ce
priveşte definiţia legală a acesteia, fiind introdusă o nouă condiţie, pe lângă unitatea
subiectului activ şi unitatea subiectului pasiv
- dreptul comparat oferă 3 soluţii în privinţa compatibilităţii infracţiunii continuate cu
pluralitatea de subiecţi pasivi :
1) incompatibilitatea totală
2) compatibilitatea totală
3) compatibilitatea infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi doar în
cazul infracţiunilor contra patrimoniului
- autorii Proiectului de C. Pen. stabilesc că infracţiunea continuată este incompatibilă cu
pluralitatea de subiecţi pasivi, de aceea au introdus această condiţie în plus
- de lege lata, infracţiunea continuată este compatibilă cu pluralitatea de subiecţi pasivi
la infracţiunea contra patrimoniului
- infracţiunea continuată a apărut în dreptul feudal ca reacţie la asprirea pedepselor
- infracţiunea continuată - în cazul celui de-al 3lea furt, exista posibilitatea pedepsei cu
moartea indiferent de gravitatea faptei
- glosatorii au considerat că este posibil ca unele fapte să aparţină aceleiaşi infracţiuni
dacă sunt în acelaşi timp şi loc, fiind vorba de o singură infracţiune
- infracţiunea continuată pune în evidenţă un element de pluralitate şi un element de
unitate
- elementul de pluralitate este reprezentat de acţiuni/inacţiuni distincte, intervale de timp
distincte, caracteristică laturii obiective
- elementul de unitate reuneşte aceste acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii, este
caracteristică laturii subiective şi este dat de unitatea rezoluţiei infracţionale
- elementul de unitate subsidiar rezultă din acţiuni/inacţiuni distincte ce reunesc
elementele aceleiaşi infracţiuni şi din unitatea subiectului activ (alt element)
- unitatea de rezoluţie infracţională care caracterizează sub aspect subiectiv infracţiunea
continuată nu este condiţionată de unitatea obiectului material
- furt – elementul material al infracţiunii continuate poate purta asupra unor bunuri de
natură diferită
- în materia traficului de persoane – incriminat prin art. 12-13 din Legea nr. 678/2001,
comis asupra mai multor subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de loc şi timp, constituie o
infracţiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs
- Recursul în Interesul Legii – Decizia nr. 44/2007 a hotărât că în situaţia în care va
interveni o modificare a infracţiunii continuate, decizia nu va mai avea valabilitate
- pentru existenţa unei infracţiuni unice în formă continuată nu este necesară o rezoluţie
infracţională care să aibă în vedere în mod concret până în detaliu actele ce urmează a
fi comise
- cerinţa unităţii de rezoluţie infracţională este îndeplinită atunci când făptuitorul a
prevăzut chiar şi în linii mari activitatea materială ce urmează să o desfăşoare şi
rezultatul ei
- existenţa infracţiunii continuate nu este condiţionată de omogenitatea faptică a acţiunii
componente
- pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar ca pe de-o parte diferenţele de
ordin material dintre diferitele infracţiuni să nu afecteze omogenitatea juridică a lor şi
să nu afecteze unitatea de rezoluţie infracţională
- momentul consemnării infracţiunii continuate este data ultimului act de executare

Infracţiunea Progresivă

- infracţiunea progresivă = acea infracţiune care după atingerea momentului

consumativ corespunzător anumitor infracţiuni fără intervenţia făptuitorului, îşi
amplifică progresiv rezultatul sau se produc urmări noi corespunzătoare unei
infracţiuni mai grave
- infracţiunea progresivă se deosebeşte de infracţiunea continuată nu numai ca natură
juridică, ci şi prin faptul că la infracţiunile continuate făptuitorul lasă să se continue
rezultatul, el putând să pună oricând capăt acţiunii (furtul de curent electric)
- în cazul infracţiunii progresive, făptuitorul nu este conştient de amplificarea
rezultatului (victima moare ulterior)
- infracţiunea progresivă are un moment al epuizării în raport de care verificăm legea
incidentă
- actul material comis înainte de vârsta de 18 ani al cărui rezultat se produce ulterior
vârstei de 18 ani atrage răspunderea penală a făptuitorului
- actele comise anterior vârstei de 14 ani al căror rezultat intervine după vârsta de 14
ani, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului
 Infracţiunile de Obicei

- infracţiunea de obicei = infracţiunea al cărei conţinut se realizează prin repetarea

faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului
- infracţiunea de obicei este specifică infracţiunilor de parazitism social (prostituţia),
data săvârşirii ei fiind data ultimului act de executare

Infracţiunea Complexă

- infracţiunea complexă = atunci când, în conţinutul său intră ca element sau ca

circumstanţă agravantă o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală
- în Proiectul de C. Pen. nu există diferenţe majore în ceea ce priveşte definiţia
infracţiunii complexe
- Recursul în Interesul Legii – Decizia nr. 1/2007 face referire la fapta de conducere
pe drumurile publice a unui autovehicul/tramvai de către o persoană având în sânge o
îmbibaţie de alcool peste cea legală şi care depăşeşte limita legală de viteză, ucigând o
altă persoană
- prin această decizie fapta este considerată infracţiune complexă de ucidere din culpă –
art. 178 alin. (3) teza I C. Pen. în care este absorbită infracţiunea prevăzută de art. 87
alin. (1) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice
- Recursul în Interesul Legii a interpretat greşit art. 178 C. Pen. deoarece infracţiunea
din culpă nu absoarbe o infracţiune intenţionată
- pentru a exista o absorbţie trebuie să existe o suprapunere totală şi este ştiut că
infracţiunea nu întotdeauna poate fi comisă în aceste condiţii, spre exemplu,
făptuitorului poate să nu conducă pe un drum public, ci pe o tarla, de unde rezultă că
nu este infracţiune complexă
- decizia de asemenea, face confuzie între conducerea pe drumurile publice, având o
îmbibaţie de alcool cu uciderea (conducerea nu este acelaşi lucru cu infracţiunea
complexă)
- infracţiunile complexe au 2 variante – a) varianta tip
b) varianta agravată
- (a) – în conţinutul ei intră ca elemente o acţiune/inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte
infracţiuni dând naştere unei infracţiuni distincte
- (b) – în conţinutul său intră ca un element circumstanţial agravat o acţiune/inacţiune care
reprezintă conţinutul altei infracţiuni (furtul prin efracţie, pentru că s-a adăugat distrugerea,
este furt calificat)
- pedeapsa la infracţiunile continuate la persoanele fizice/juridice reprezintă o stare de
agravare facultativă în sensul că limitele de pedeapsă pentru o faptă comisă în formă
continuată sunt date de minimul special din norma de incriminare + maximul special la care
se poate ajunge, în cazul acesta atingându-se un anumit interval de timp
- infracţiunea în formă continuată are ca limite de pedeapsă între 1-10 ani la care se adaugă şi
sporul la concursul de infracţiuni la persoanele fizice
 Drept PENAL – Cursul 3 – 13.03.2009
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
CONCURSUL DE INFRACŢIUNI

- în cadrul pluralităţii de infracţiune discutăm, pe lângă concursul de infracţiuni şi de

recidivă şi pluralitate intermediară
- problemele concursului de infracţiuni sunt legate de modul în care este reglementată
pluralitatea de infracţiuni în dreptul penal
- în situaţia concursului de infracţiuni, se pune problema „ne bis in idem”
- Cauza OLIVEIRA contra Elveţiei din 30 iulie 1998 a pus problema legată de
pluralitatea de infracţiuni, concursul ideal tipic de infracţiuni se caracterizează prin
aceea că faptul unic care se descompune în 2 infracţiuni distincte astfel încât pedeapsa
cea mai grea absoarbe de regulă pedeapsa cea mai uşoară; atunci, nu există nimic ce
poate contrazice art. 4 din Protocolul nr. 7 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de 2 ori
pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal, acelaşi fapt
comportă o analiză în cadrul a 2 infracţiuni distincte
- această cauză sintetizează principalele probleme legate de concursul de infracţiuni :
condiţiile de existenţă şi modalităţile de sancţionare ale acestuia, încălcarea art. 4 din
Protocolul nr. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chestiunile care ţin de
„ne bis in idem”
- în cauză, reglementarea unui concurs de infracţiuni în legislaţiile naţionale nu încalcă
acest principiu
- concursul de infracţiuni este reglementat de art. 33 din C. Pen., este o formă a
pluralităţii de infracţiune şi o stare de agravare facultativă a pedepsei reglementate în
condiţii identice pentru persoanele fizice şi persoanele juridice
- concursul de infracţiuni există atunci când 2 sau mai multe infracţiuni au fost comise
de aceeaşi persoană fizică/juridică înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
din ele
- există concurs de infracţiuni chiar dacă una din infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni
- concursul de infracţiuni există atunci când o acţiune/inacţiune săvârşită de aceeaşi
persoană datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni
- Proiectul de C. Pen. defineşte concursul real de infracţiuni, făcând precizarea că
infracţiunile concurente sunt săvârşite prin acţiuni/inacţiuni distincte
- în cazul modalităţilor de sancţionare a concursului de infracţiuni, intervin modificări
faţă de C. Pen. actual în ceea ce priveşte faptele deosebit de grave, instanţa putând
aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă chiar dacă nu a fost stabilită pentru niciuna din
faptele concurente

Paralelă între : Concursul de Infracţiuni – Recidivă – Pluralitate Intermediară

1) Dpdv cronologic, în cazul concursului de infracţiuni, infracţiunile care compun

pluralitatea nu sunt separate de hotărârea definitivă de condamnare
- în cazul recidivei şi pluralităţii intermediare, infracţiunile care compun pluralitatea sunt
separate cronologic de o hotărâre definitivă de condamnare pentru că unele infracţiuni se
comit după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru o altă
infracţiune ce formează primul termen al pluralităţii (data comiterii infracţiunilor şi nu
data judecării lor) – ex. – în cazul în care o persoană a săvârşit infracţiunile de tâlhărie,
furt şi omor în anul 2007 şi numai cea de furt este judecată în anul 2007, iar celelalte 2 de
tâlhărie şi omor sunt descoperite în anul 2008 şi judecate în acelaşi an, ne interesează dacă
ele au fost descoperite înainte de judecarea furtului, nu când ele sunt judecate
2) Natura, gravitatea faptei şi forma de vinovăţie care compun pluralitatea :
- pentru concursul de infracţiuni nu există condiţii, el conţine diferite infracţiuni
independente de natura şi gravitatea faptei
- recidiva include doar infracţiunile intenţionate şi de o anumită gravitate analizată in
concreto (se referă la pedeapsa aplicată de judecător) pentru primul termen al recidivei
şi gravitatea analizată in abstracto pentru termenul al 2lea al recidivei (se referă la
pedeapsa prevăzută de lege)
- pluralitatea intermediară include orice infracţiune independent de gravitate şi natură
3) Subiectul Activ :
- la concursul de infracţiuni – este necircumstanţiat
- la recidivă, pentru persoanele fizice include doar infractorii majori
- la pluralitatea intermediară – este necircumstanţiat
4) Intervalul de timp dintre fapte :
- la concursul de infracţiuni, nu trebuie să depăşească termenul de prescripţie al
răspunderii penale pentru infracţiunile în raport cu care se analizează concursul
- recidiva – intervalul de timp dintre fapte trebuie să fi mai mic decât termenul de
reabilitare pentru infracţiunile care formează primul termen al recidivei
- pluralitatea intermediară - a 2a infracţiune e comisă mai înainte de executarea
integrală a pedepsei din condamnarea pentru infracţiunea ce formează primul termen
- recidiva = formă de pluralitate mai gravă, de aceea este numai pentru infractorii
majori, ea presupune o gravitate a faptelor

CONCURSUL DE INFRACŢIUNI

- concursul de infracţiuni a fost menţionat prima dată de Ulpian; în Digeste, atunci când
un acuzat era condamnat pentru mai multe crime şi pentru fiecare se impunea o
anumită pedeapsă, el trebuia sancţionat cu tot atâtea pedepse câte infracţiuni diferite
existau
- în Digeste exista cumulul aritmetic al sancţiunilor
- Codul Austriac – 1787 – formulează pentru prima dată sistemul absorbţiei
- de lege lata, Codul de la 1969, pentru concursul de infracţiuni foloseşte atât sistemul
absorbţiei (se aplică pedeapsa cea mai grea), cât şi sistemul aritmetic şi sistemul
cumulului juridic (se aplică pedeapsa cea mai grea căruia i se adaugă un spor)

Modalităţile Concursului de Infracţiuni

1) Concursul Real
2) Concursul Ideal
3) Concursul cu Conexitate Etiologică – presupune că toate faptele sunt comise cu
intenţie, ele fiind premeditate
4) Concursul cu Conexitate Consecvenţională – prima infracţiune este săvârşită cu
intenţie sau culpă, însă, cea de-a 2a infracţiune doar cu intenţie
 Condiţii de Existenţă a Concursului de Infracţiuni:

1) Săvârşirea a 2 sau mai multe infracţiuni – presupunând comiterea inclusiv a unor

Tentative pedepsibile
- nu are relevanţă forma infracţiunii, fiind îndeplinită cerinţa legii indiferent de
gravitatea faptelor, de forma de vinovăţie, de forma infracţiunii sau locul săvârşirii
faptei
- concursul cu conexitate etiologică şi cel cu conexitate consecvenţională (ambele
introduse în 1969) nu încalcă această cerinţă menţionată anterior, ci presupune că o
infracţiune este comisă :
a) pentru săvârşirea alteia, caz în care este aceeaşi formă de vinovăţie – intenţia
b) sau pentru ascunderea altei infracţiuni – prima faptă fiind din intenţie/culpă, iar
a 2a infracţiune fiind numai cu intenţie

- Recursul în Interesul Legii – Decizia nr. 49/2007 a considerat că traficul de

persoane comis asupra a 2 sau mai mulţi subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de loc şi
timp reprezintă infracţiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni în
concurs, decizie a cărei valabilitate încetează dacă se modifică dispoziţiile din C. Pen.
referitoare la infracţiunea continuată
- Recursul în Interesul Legii – Decizia 1/2007 a considerat că uciderea unei persoane
comisă de un conducător auto având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală,
constituie o singură infracţiune complexă de ucidere din culpă prevăzută de art. 178
alin. (3) teza I C. Pen. în care este absorbită infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1)
din OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice
- Recursul în Interesul Legii – Decizia nr. 16/2007 face diferenţa între infracţiunile de
trafic de persoane (art. 12-13 din Legea nr. 678/2001 ) şi infracţiunile de proxenetism
prevăzute de art. 329 C. Pen., diferenţă care este dată de obiectul juridic generic al
celor 2 incriminări, respectiv în cazul proxenetismului este vorba despre apărarea
bunelor moravuri, iar în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 678/2001 este
vorba despre traficul de persoane – apărarea libertăţii persoanei
2) Comise de acelaşi subiect activ – nu are relevanţă calitatea acestuia, el putând fi atât
autor, cât şi coautor, instigator, etc.
3) Infracţiunile să fie comise mai înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare pentru vreuna din ele
4) Cel puţin 2 din infracţiunile aflate în concurs să atragă o condamnare; per a
contrario, dacă una din infracţiuni ar dispărea, nu ar exista caracterul de agravare
facultativă a concursului

Sancţionarea Concursului de Infracţiuni

- ca sisteme de sancţionare a concursului de infracţiuni, de-a lungul timpului au existat :

a) sistemul absorbţiei – fiecare din infracţiuni era sancţionată cu pedeapsa cea
mai grea, care le absorbea pe cele mai uşoare
b) sistemul aritmetic - pentru fiecare din infracţiunile componente se stabilea o
pedeapsă, iar pentru concurs, suma pedepselor
c) cumulul juridic – pentru fiecare din infracţiuni exista câte o pedeapsă, iar
pentru concurs se aplica pedeapsa cea mai grea care putea fi sporită până la
maximul ei special, iar dacă acesta era neîndestulător, se mai aplica un spor
 Pedepsele pentru Persoanele Fizice

1) Pedepsele Principale - REGULI :

- când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare/amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă (sistemul absorbţiei)
- când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea care
poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător,
se aplică un spor de până la 5 ani (sistemul cumulului juridic)
- când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea + amendă, se aplică pedeapsa închisorii la
care se adaugă amenda în tot/parte (dacă este în tot este vorba de cumulul aritmetic)
- mai multe pedepse cu închisoarea + mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa
închisorii cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest
maxim nu este îndestulător, se poate aplica un spor de până la 5 ani, la care se adaugă
amenda ca pedeapsa cea mai mare
- numai pedepse cu amenda – se aplică pedeapsa cea mai mare care poate fi sporită până
la maximul ei special, iar dacă nu este îndestulător, se aplică un spor de până la ½ din
acel maxim
2) Pedepsele Complementare :
- dacă s-au stabilit ai multe pedepse complementare de natură diferită, ele se vor cumula
în cazul concursului de infracţiuni
- în cazul mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură, dar de conţinut diferit,
vor fi avute în vedere pe lângă pedeapsa rezultantă, drepturile interzise ca pedeapsă
complementară pe durata cea mai lungă
- aceeaşi natură, acelaşi conţinut – se va aplica pedeapsa cea mai grea dintre ele
3) Pedepsele Accesorii – sunt aplicabile aceleaşi reguli ca şi în cazul pedepselor
complementare

- în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal aplicabile

pentru infracţiuni, măsurile de siguranţă de naturi diferite sau de aceeaşi natură, dar
conţinut diferit, se cumulează
- cazul – aceeaşi natură, acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, presupune aplicarea în
cazul concursului a pedepsei pe durata cea mai lungă

Pedepsele aplicabile Persoanelor Juridice

- ca regulă, este cumulul juridic; se stabileşte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune

componentă, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta este
neîndestulător, se poate aplica un spor similar situaţiei faptelor comise de persoanele
fizice
Criteriile de apreciere a Sporului :
- la infracţiunile concurente, se are în vedere numărul infracţiunilor comise, modalitate
de săvârşire a faptelor, prejudiciul produs prin săvârşirea faptei
- sporul de pedeapsă are în vedere gravitatea şi periculozitatea faptei respective
- Recursul în Interesul Legii – Decizia nr. 30/2007 a considerat că, în caz de concurs
de infracţiuni, săvârşite de un infractor minor căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi
măsuri educative, ele se contopesc potrivit art. 34 C. Pen. în sensul aplicării sancţiunii
celei mai grave (Recursul în Interesul Legii ne ajută la interpretarea legii, nu la
aplicarea legii prin intermediul instituţiei analogiei)
 Drept PENAL – Cursul 4 – 20.03.2009

RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

Recidiva = o formă a pluralităţii şi o formă de agravare a pedepsei

- Recidiva – reglementată în art. 37, 39 C. Pen. şi art. 402 alin (2)-(5) pentru
persoanele juridice

Condiţii de existenţă ale Recidivei :

1) Existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare
2) Săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate după rămânerea definitivă a
unei hotărâri judecătoreşti de condamnare
3) Acelaşi subiect activ
- în Proiectul de C. Pen. – 2008 – caracterul temporar al Recidivei este evidenţiat chiar
în definirea formei pluralităţii de infracţiune
- în C. Pen. actual, caracterul temporar al Recidivei există, dar nu rezultă din definiţie,
ci din enumerarea condamnărilor de la art. 38 C. Pen.
- în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, reglementarea a fost simplificată,
recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul Recidivei post-condamnatorii, respectiv
la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul Recidivei
post-executorii
- tot de lege ferenda, termenii de Recidivă au fost modificaţi în sensul că, limitele
sancţiunilor au crescut astfel încât recidiviştii urmează să fie doar persoanele
condamnate care au săvârşit noi infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat
- în materia Recidivei post-condamnatorii, cu titlu de excepţie, s-a propus posibilitatea
aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele constau în închisoare atunci când
numărul şi gravitatea faptei comise ar justifica acest lucru

Structura Recidivei, Noţiunea de Recidivist şi Sancţionarea Recidivei

- există Recidivă pentru persoanele fizice atunci când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării ei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevazută de
lege pentru a 2a infracţiune este închisoarea mai mare de 1 an
- există Recidivă pentru persoanele fizice atunci când, după executarea unei pedepse cu
închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau graţierea restului de pedeapsă
sau după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede
închisoare mai mare de 1 an
- în cazul persoanelor juridice nu există pedeapsă cu închisoarea 
- pentru persoanele juridice există Recidivă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, ea săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată = Recidiva post-condamnatorie
- există recidivă pentru persoanele juridice atunci când, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare, ea săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar
amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau a fost considerată ca
executată
- pentru persoanele fizice, există o Recidivă Proprie (faţă de persoanele juridice),
recidivă atunci când, după condamnarea la 3 pedepse cu închisoarea la până la 6 luni,
după executare, graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau după prescrierea
executării a cel puţin 3 asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede închisoare mai puţin de 1 an

Structura Recidivei

- primul termen al Recidivei pentru pesoanele fizice = o hotărâre de condamnare

definitivă la pedeapsa cu închisoarea mai mare de 6 luni în cazul Recidivei Mari,
respectiv 3 hotărâri de condamnare la pedepse cu închisoarea mai mici de 6 luni în
cazul Recidivei Mici
- au existat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la art. 37 C. Pen. pe ideea că s-
ar fi încălcat art. 16 din Constituţie (egalitatea în faţa legii)
- o altă excepţie considerată ca fiind neconstituţională a fost cu privire la art. 37 C. Pen.
care încalca art. 15 din Constituţie (neretroactivitatea legii penale), plecând de la
faptul că săvârşirea noii infracţiuni în cazul Recidivei post-executorii intervine după
executarea pedepsei anterioare, de aici ar rezulta că art. 37 ar retroactiva
- Curtea Constituţională consideră că această susţinere nu se confirmă pentru că
dispoziţiile art. 37 C. Pen. prevăd condiţiile în care există starea de Recidivă, ele se
referă la al 2lea termen, la situaţia în care se săvârşeşte din nou o infracţiune în raport
de o conduită anterioară
- dispoziţiile Recidivei nu modifică în niciun fel art. 37 => nu contravin art. 15 din
Constituţie
- cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie, s-au propus anumite condiţii pentru
existenţa Recidivei, încălcându-se egalitatea în faţa legii, doar anumite persoane având
acea calitate
- Curtea Constituţională consideră că această critică nu se susţine deoarece norma
conţinută de art. 37 nu se referă la drepturile descrise de art. 16 din Constituţie
=>dispoziţiile art. 37 C. Pen. nu contravin nici art. 15, nici art. 16 din Constituţie
(Decizia nr. 284/2006 publicată în M. Of. nr. 346/17 aprilie 2006)

Condiţiile de Existenţă ale Recidivei

- 1) Hotărârea judecătorească de condamnare – definitivă atât pentru persoanele

fizice, cât şi pentru cele juridice
- rămânerea definitivă se verifică de instanţa de judecată prin solicitarea unor informaţii
de la instanţa de executare în cazul în care există anumite dubii
- nu atrag starea de Recidivă anumite categorii de condamnari – art. 38 C. Pen. chiar
dacă sunt definitive : hotărârea de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în
timpul minorităţii; hotărârea de condamnare pentru infracţiunile săvârşite din culpă,
pentru infracţiunile amnistiate; hotărârile de condamnare pentru faptele care nu mai
sunt prevăzute de legea penală, pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa
cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (ultima situaţie este specifică Recidivei
post-executorii)
- este exclusă infracţiunea la baza căreia a stat culpa deoarece presupune neglijenţa
făptuitorului
- Recidiva are un caracter temporar, presupune un interval de timp pentru comiterea
unei noi infracţiuni
- cuantumul pedepsei aplicate – este vorba de o hotărâre de condamnare la pedeapsa cu
închisoarea mai mare de 6 luni
- pentru persoanele juridice, condiţiile referitoare la primul termen au în vedere doar
existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare rămase definitive
- în mod evident, regulile art. 38 C. Pen. care pot fi aplicate şi pentru persoanele juridice
sunt incidente
- 2) Al 2lea termen al Recidivei :
- (a) săvârşirea din nou a unei infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare este o condiţie comună pentru Recidiva la persoanele fizice/juridice şi
presupune că noua faptă este comisă înainte de executare sau în timpul executării
pentru Recidiva post-condamnatorie şi după executarea pedepsei sau după graţierea
pedepsei pentru Recidiva post-executorie
- (b) noua infacţiune să fie comisă cu intenţie (condiţie comună) – Recidiva
presupune perseverenţă infracţională, fiind specifică intenţiei şi nu culpei
- (c) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie închisoarea mai
mare de 1 an – condiţie comună pentru Recidiva Mare şi Recidiva Mică
- atunci când legiuitorul a prevăzut pedeapsa pentru noua infracţiune, s-a avut în vedere
faptul că legea prevede infracţiuni alternative – amenda, caz în care se verifică
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, pentru închisoare nefiind relevant dacă în
concret instanţa de judecată va alege amenda

Noţiunea de Recidivist

- prin Legea nr. 543/2003 privitoare la graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri
şi sancţiuni, legiuitorul a prevăzut că nu se aplică graţierea condamnaţilor pentru
infracţiunile săvârşite în stare de Recidivă sau cei care sunt recidivişti prin condamnări
anterioare
- după anul 2002 nu au mai existat în România legi de graţiere
- cu privire la noţiunea de recidivist prin condamnări ulterioare există mai multe opinii
- într-o primă opinie - în măsura în care, la data săvârşirii primei infracţiuni nu exista
acel pericol social sporit decurgând din perseverenţa infracţională, nu se justifică
aplicarea unui tratament diferit acestor infractori, chiar dacă vor deveni recidivişti
ulterior prin hotărâri pronunţate înainte de data actului de clemenţă
- calitatea de recidivist dobândită în momentul săvârşirii celei de-a 2a infracţiune,
produce efecte prin exceptarea de la graţiere numai în legătură cu ultima infracţiune,
nu şi pentru trecut, când Recidiva încă exista pentru pedeapsa ce face obiectul
condamnării, ce constituie un termen al Recidivei, putându-se aplica graţierea
- o a 2a opinie – actul de clemenţă se explică în raport de ceea ce este condamnatul la
data acordării clemenţei prin condamnările anterioare şi nu la data săvârşirii ultimei
infracţiuni
- nu există o decizie unanimă în doctrină cu privire la această noţiune, legiuitorul a
hotărât să păstreze sintagma, păstrând astfel şi confuzia
- există un impediment logic care se opune aplicării graţierii pentru pedepse aplicate
prin hotărârea de condamnare care formează primul termen al Recidivei
- dacă starea de Recidivă ar radia doar dintr-o condamnare ulterioară, al 2lea termen al
Recidivei, în absenţa ei putându-se aplica clemenţa, legiuitorul ar fi exceptat doar pe
recidivişti de la aplicarea legii de graţiere
- prin folosirea sintagmei „recidivist prin condamnări anterioare”, se înţelege că
legiuitorul a dat un alt conţinut decât cel de sus, el a exclus de la beneficiul graţierii
atât pedeapsa aplicată pentru fapta săvârşită în stare de Recidivă (deci făptuitorii
 recidivişti), cât şi pedeapsa aplicată pentru fapta care ar constitui primul termen al
Recidivei atunci când, în evoluţia sa ulterioară condamnatul a manifestat perseverenţă
infracţională, devenind anterior actului de clemenţă, recidivist
- actul de clemenţă nu atribuie condamnatului o calitate pe care el nu o are, ci porneşte
de la acea calitate stabilită anterior de o hotărâre judecătorească, exceptând pe
condamnat de la beneficiul actului de graţiere
- concluzie – sunt exceptaţi de la beneficiul graţierii şi aceia cărora li s-au aplicat
pedepse pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive care au
fost constatate de instanţa de judecată ca atrăgând starea de Recidivă la momentul
judecării noii infracţiuni comise în Recidiva post-executorie sau post-condamnatorie,
după caz

Sancţionarea Recidivei

- pentru persoanele fizice Recidiva post-condamnatorie – pedeapsa stabilită pentru

infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se
contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni
- sporul prevăzut de lege se poate mări până la 7 ani
- regula – contopirea fie între pedeapsa anterioară în integralitatea ei dacă noua
faptă este comisă înainte de începutul executării, fie între restul de pedeapsă de
executat calculat de la data săvârşirii noii infracţiuni, cu pedeapsa pentru noua
infracţiune
- se alege sancţiunea cea mai grea dintre cele 2 prin compararea sancţiunii aplicate şi se
aplică un spor de până la 7 ani în cazul în care maximul special este neîndestulător
- pedeapsa se compară in concreto pentru a se alege cea mai grea (este vorba de
pedepsele aplicate)
- ex. - făptuitorul – ped. aplicată 7 luni; maximul – 10 ani
ped. aplicată 6 luni; maximul 15 ani (noua infracţiune)
- nu se va compara maximul
- momentul de când se calculează restul de executat este data săvârşirii noii infracţiuni
(regula)
- excepţii de la regulă :
1) Cumulul aritmetic între pedepse în cazul în care fapta este săvârşită în termenul de
încercare al suspendării condiţionate sau al suspendării sub supraveghere
2) Cumulul aritmetic între restul de pedeapsă de executat şi pedeapsa pentru noua
infracţiune care intervine la infracţiunea de evadare (=constituie al 2lea termen al
Recidivei)
- art. 269 C. Pen. stabileşte cumularea restului de executat
3) Cumulul juridic + sporul facultativ de până la 5 ani – săvârşirea faptei în timpul
eliberării condiţionate – explicaţie – restul de pedeapsă de executat se calculează
diferit : făptuitorul a fost condamnat la 5 ani; după 2,5 ani este eliberat condiţionat, el
fiind considerat condamnat virtual
- săvârşirea unei noi infracţiuni până la terminarea termenului de 5 ani – excepţie –
restul se calculează din momentul eliberării condiţionate şi devine executabil tot restul
de pedeapsă
- la Recidiva post-executorie avem limite speciale de pedeapsă - pedeapsa nu se mai
aplică în 2 etape ca anterior, ci pedeapsa se aplică între limite diferite
- limitele – minim special pentru fapta comisă
- maxim special pentru fapta comisă în stare de Recidivă se obţine adăugând
un interval de 10 ani la maximul pedepsei din norma de incriminare
 - în cazul concursului de infracţiuni, pedeapsa nu poate sa depăşească suma pedepselor
aplicate sau maximul general
- pentru persoana juridică amenda stabilită pentru infracţiunile săvârşite ulterior şi
amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, sporul prevăzut în acest
caz putându-se mări până la ½ din pedeapsă
- dacă o parte din amendă a fost executată, contopirea se face din ce a mai rămas de
executat şi amenda pentru noua infracţiune
- Recidiva post-executorie – limite speciale – minimul special şi maximul special care e
format din maximul amenzii pentru fapta comisă + 2/3 din acel maxim

Pluralitatea Intermediară

- când după condamnarea definitivă, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune,
înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare (doar
pentru persoanele fizice ) şi nu sunt întrunite condiţiile pentru starea de Recidivă,
pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni
- sancţionarea pluralităţii intermediare se face după regulile de la concursul de
infracţiuni => pedeapsa aplicată anterior în integralitatea ei şi pedeapsa stabilită pentru
noua infracţiune se contopesc, acest lucru presupunând că se compară sancţiunile
stabilite, se alege sancţiunea cea mai grea în raport de cuantumul pedepsei aplicate,
acesta se sporeşte până la maximul special, iar în cazul în care acesta din urmă este
neîndestulător, se va aplica un spor de până la 5 ani

Drept PENAL – Cursul 5 – 27.03.2009

Concursul de Infracţiuni – Recidiva post-condamnatorie – Recidiva post-executorie

Concursul de infracţiuni este de 2 feluri :

1) REAL :
– concurs real simplu omogen
– concurs real simplu eterogen
– concurs real caracterizat
– concurs cu conexitate etiologică
– concurs cu conexitate consecvenţională

2) IDEAL

Concursul real de infracţiuni există atunci când 2 sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană (fizică/juridică) înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există
concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei
infracţiuni.

(a) concursul real simplu omogen cuprinde infracţiuni de aceeaşi natură susceptibile de a
primi aceeaşi încadrare juridică
- concursul real omogen devine uneori prin voinţa legiuitorului infracţiune complexă –
ex.- omorul deosebit de grav – art. 176 lit. b) C. Pen.
- lipsa caracterului omogen (nerealizarea rezultatului în acelaşi grad) conduce la
spargerea unităţii legale într-un concurs de infracţiuni
- actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a 2
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiune de omor comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativă la omor aflate în concurs
 (b) concursul real eterogen există atunci când faptele concurente sunt îndreptate împotriva
unor obiecte juridice diferite
- astfel, dacă făptuitorul a accidentat victima cu autoturismul a lăsat-o fără ajutor,
părăsind locul accidentului, nu se va reţine concursul între infracţiunile de vătămare
corporală din culpă şi lăsare fără ajutor
- va exista concurs de infracţiuni între furt şi nerespectarea regimului armelor şi
muniţiilor atunci când inculpatul, după sustragerea muniţiei a deţinut gloanţele
respective un anumit interval de timp având în vedere protejarea unor valori sociale
diferite
- vor fi reţinute în concurs infracţiunile de lipsire de libertate şi viol atunci când
privarea de libertate s-a prelungit un timp pentru ca persoana vătămată să fie
împiedicată să se deplaseze şi să acţioneze în mod liber
(c) concursul cu conexitate etiologică = toate infracţiunile componente sunt comise cu
INTENŢIE, faptele fiind premeditate (ex. – concurs între infracţiunea de furt calificat şi
violarea de domiciliu sau între înşelăciune şi fals)
(d) concursul cu conexitate consecvenţională = prima infracţiune poate fi comisă atât cu
intenţie, cât şi din culpă, iar cea de-a 2a este comisă cu intenţie

Concursul IDEAL de infracţiuni = există atunci când o acţiune/inacţiune, săvârşită de

aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni
Aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni presupune :

1) individualizarea pedepsei principale, accesorii şi complementare pentru fiecare dintre

infracţiunile componente
2) compararea pedepselor principale şi alegerea pedepsei cu cuantumul del mai mare sau
natura cea mai severă dintre pedepsele componente
3) stabilirea pedepsei rezultante principale:
(a) cea cu natura cea mai severă, în cazul detenţiunii pe viaţă
(b) pedeapsa cu cuantumul cel mai mare în cazul în care pedepsele sunt doar de tipul
închisorii sau amenzii (aceasta poate fi mărită până la maximul ei special, iar dacă nu
este îndestulător se aplică un spor)
(c) închisoarea şi amenda în tot/parte dacă se stabileşte o pedeapsă cu închisoarea şi o
pedeapsă cu amenda
(d) pedeapsa închisorii cu cuantumul cel mai mare care se agravează până la maximul ei
special, la care se poate adăga un spor la care se poate adăuga amenda în cuantumul
cel mai mare, agravată până la maximul ei special la care se poate aplica un spor
(4) stabilirea pedepsei accesorii şi complementare :
(a) cea mai grea, dacă au aceeaşi natură şi conţinut
(b) toată dacă sunt de natură diferită sau de acceaşi natură, dar cu un conţinut diferit

Aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni

În baza art. 184 alin 2, 4 şi 41 C. Pen. condamnă pe inculpatul X, fiul lui... şi al..., născut
la...., în...., domiciliat în ....... CI seria.....nr.....eliberată de .......la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art 71 din C. Pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art 64 lit. a, b din
acelaşi cod.
În baza art 87 alin (1) OUG 195/2002 republicată condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa
de 1 an închisoare.
În baza art 71 C.Pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute la art 64 lit. a, b din acelaşi
cod.
Conform art 33 lit b), art 34 lit b) C. Pen. contopeşte pedepsele stabilite, urmând ca inculpatul
să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
În baza art 71 C. Pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute la art 64 lit. a, b din acelaşi
cod.
 Potrivit art 81 C. Pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe
durata unui termen de încercare de 3 ani, cf. art. 82 C. Pen.
În baza art 71 alin (5) C. Pen. suspendă executarea pedepselor accesorii.
Potrivit art 359 C. Proc. Pen. atrage atenţia inculpatului asupra disp. art 83 C. Pen.
Obligă inculpatul, în baza art 14 C. Proc. Pen., art 998, 999 C Civ şi , asigurătorul S.C. ....
S.A., în baza contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie nr.... si a art 55 din Legea nr.
136/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 172/26 mai 2004 la 5500 lei către partea civilă
C.C., reprezentând despăgubiri materiale şi la 500 lei despăgubiri civile materiale către Spitalul ....,
prin Casa de Asigurări....., reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate părţii vătămate.
În baza art 191 alin (1) obligă inculpatul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu apel în 10 zile de la pronunţare pentru părţile prezente şi de la comunicare pentru părţile
lipsă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi ....
PREŞEDINTE,

 Recidiva post-condamnatorie vs. Recidiva post-executorie 

Pentru persoana fizică :

Recidiva post-condamnatorie :
 pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
anterioară se contopesc ulterior potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, sporul
prevăzut de lege putând fi mărit până la 7 ani
 dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai
rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior
Recidiva post-executorie :
 se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul nu este îndestulător, în
cazul pedepsei cu închisoarea se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii,
se poate aplica un spor de cel mult 2/3 din maximul special
 în cazul micii recidive, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile de la recidiva post-
codamnatorie sau post-executorie

Pentru persoana juridică :

Recidiva post-condamnatorie :
 amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda pentru infracţiunea anterioară
se contopesc, iar sporul se poate mări până la ½ din maxim
 dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai
rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior
Recidiva post-executorie :
 se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător,
se poate adăuga un spor de până la 2/3 din maxim
 potrivit art 34 alin ultim C. Pen., în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată de instanţă
nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente (deşi în mod expres
textul se referă numai la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, dispoziţia legală
menţionată consacră principiul că prin contopire – indiferent dacă este vorba de concurs de
infracţiuni, recidivă post-condamnatorie sau pluralitatea prevăzută la art 40 C. Pen. – nu se
poate crea celui condamnat o situaţie mai gravă decât în cazul în care ar executa cumulat
pedepsele supuse contopirii)
 Regulile aplicabile în cazul pedepsei principale pentru faptele comise în stare de recidivă de
către persoana fizică sau juridică :

Recidiva post-condamnatorie :
Regula comună – cumulul juridic cu spor facultativ
Excepţii :
 cumulul aritmetic între pedepse (în cazul săvârşirii faptei în timpul termenului de încercare
al suspendării condiţionate, suspendării sub supraveghere a executării pedepsei sau graţierii
condiţionate)
 cumulul aritmetic între restul de pedeapsă de executat şi pedeapsa pentru noua
infracţiune (în cazul infracţiunii de evadare)
 cumulul juridic cu spor facultativ de până la 5 ani, în cazul săvârşirii faptei în timpul
liberării condiţionate

Recidiva post-executorie :
 Regula comună – cumulul juridic cu spor facultativ
 aplicarea pedepsei în limite cuprinse între minimul special al pedepsei pentru fapta comisă
şi maximul special al faptei comise în stare de recidivă

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei post-condamnatorii

În baza art 197 alin (1) cu aplicarea art 37 lit. a) C. Pen., condamnă pe inculpatul ......, fiul
lui .... şi al ......, născut la ...., în ......., domiciliat în ....., fără forme legale în ........., de cetăţenie.......,
ocupaţia......., studii......., stagiul militar ne/satisfăcut, ne/căsătorit, ........ minori în întreţinere, .........
antecedente penale, CNP .........., la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de
viol.
Face aplicarea art 71 şi 64 lit a) şi b) C. Pen.
În baza art 61 alin (1), teza a II-a C. Pen., revocă beneficiul liberării condiţionate pentru restul
de pedeapsă neexecutat de 120 de zile din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa
penală nr. ............ din ......... pronunţată de Judecătoria ....., definitivă prin .... la data de....... .
În baza art 61 alin (1), teza a III-a C. Pen., contopeşte pedeapsa stabilită în prezenta cauză cu
restul de pedeapsă neexecutat de 120 de zile, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,
aceea de 6 ani închisoare.
Face aplicarea art 71 şi 64 lit a) şi b) C. Pen.
În baza art 88 C. Pen., deduce prevenţia de la ........ la zi şi în baza art 350 C. Proc. Pen.,
menţine starea de arest a inculpatului.
În baza art 14 şi 346 C. Proc. Pen. şi art 999 C. Civ., obligă inculpatul la plata sumei de 30.000
lei către partea civilă ....., domiciliată în .............. .
În baza art 118 lit b) C. Pen., confiscă de la inculpat cuţitul folosit la săvârşirea faptei.
În baza art 191 alin (1) C. Proc. Pen., obligă inculpatul la plata sumei de .... cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de ... lei, va fi
avansat din fondul special al Ministerului Justiţiei.
Cu apel în 10 zile de la comunicare pentru inculpatul arestat şi de la pronunţare pentru partea
vătămată prezentă pentru procuror.
Pronunţată în şedinţă publică azi, .......
Preşedinte

Aplicarea pedepsei în cazukl recidivei post-executorii

În baza art 197 alin (1) cu aplicarea art 37 lit b) C. Pen., condamnă pe inculpatul ......, fiul
lui .... şi al ......, născut la ...., în ......., domiciliat în ....., fără forme legale în ........., de cetăţenie.......,
ocupaţia......., studii......., stagiul militar ne/satisfăcut, ne/căsătorit, ........ minori în întreţinere, .........
antecedente penale, CNP .........., la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de
viol.
Face aplicarea art 71 şi 64 lit a) şi b) C. Pen.
 În baza art 88 C. Pen., deduce prevenţia de la ...... la zi şi în baza art 350 C. Proc. Pen.,
menţine starea de arest a inculpatului.
În baza art 14 şi 346 C. Proc. Pen. şi art 999 C. Civ., obligă inculpatul la plata sumei de 30.000
lei către partea civilă ....., domiciliată în .............. .
În baza art 118 lit b) C. Pen., confiscă de la inculpat cuţitulo folosit la săvârşirea faptei.
În baza art 191 alin (1) C. Proc. Pen., obligă inculpatul la plata sumei de .... cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de ... lei, va fi
avansat din fondul special al Ministerului Justiţiei.
Cu apel în 10 zile de la comunicare pentru inculpatul arestat şi de la pronunţare pentru partea
vătămată prezentă pentru procuror.
Pronunţată în şedinţă publică azi, .......
Preşedinte

Drept PENAL – Cursul 6 – 10.04.2009

Pluralitatea de Infractori

- prin Decizia-Cadru nr. 2005/667, Consiliul European a considerat că există o

obligaţie a statelor membre de a institui sancţiuni penale aplicabile persoanelor
fizice/juridice care au săvârşit infracţiuni ori au instigat la săvârşirea unor infracţiuni
sau au acţionat în calitate de complici
- în cadrul U.E. conceptul participaţiei penale include aceleaşi noţiuni – autoratul,
coautoratul, instigarea şi complicitatea
- pluralitatea de infractori presupune contribuţia mai multor persoane la săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală, în sensul că, pluralitatea de infractori include
prezenţa întâmplătoare a mai multor persoane la locul şi momentul săvârşirii faptei
(contribuţii ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii)
- pluralitatea de infractori presupune voinţa comună de a acţiona, iar nu prezenţa
concomitentă la locul faptei
- ex. – 2 făptuitori sustrag din acelaşi magazin în acelaşi timp bunuri diferite, dar
fără să ştie unul de altul – nu este pluralitate de infractori pentru că nu există
voinţa comună de a acţiona
- circumstanţa agravantă a săvârşirii a 3 sau mai multe fapte împreună nu presupune
doar coautoratul şi complicitatea concomitentă, ci are în vedere orice formă a
participaţiei

Formele Pluralităţii de Infractori

1) Pluralitatea naturală (necesară)

2) Pluralitatea constituită
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală)

1) Pluralitatea naturală = acea formă a pluralităţii de infractori care apare în cazul

faptelor care, prin natura lor, nu pot fi comise decât prin contribuţia mai multor
persoane
- este vorba de infracţiunile bilaterale (precum bigamia - art. 303 C. Pen., incestul – art-.
204 C. Pen., perversiunea sexuală – art. 201 C Pen.) care presupune cel putin 2
persoane şi infracţiunile cu mai mulţi subiecţi activi
- la infracţiunile bilaterale nu este obligatorie situaţia mai multor infractori, ci o
pluralitate de făptuitori, fiind suficient ca unul din făptuitori să acţioneze cu vinovăţie
 (va exista infracţiunea de bigamie şi în cazul în care unul din subiecţii infracţiunii
săvârşeşte fapta fără vinovăţie – fiind în eroare)
- infracţiunile la care contribuie mai multe persoane sunt acelea precum subminarea
puterii de stat, încăierarea
- cu privire la încăierare, prof. Antoniu a considerat că ea este unica situaţie din dreptul
penal român în care găsim o răspundere penală obiectivă, care în principiu este una
bazată pe stabilirea vinovăţiei
- răspunderea penală obiectivă decurge din poziţia făptuitorului la contribuţia faptei –
chiar dacă nu se ştie cine a provocat decesul victimei, vor răspunde penal toţi cei care
au fost prezenţi
- pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a fiecărui
participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se stabileşte în funcţie de
rezultatul produs
2) Pluralitatea constituită = formă a pluralităţii de infractori care presupune
asocierea/gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni
- pluralitatea constituită se caracterizează printr-o particulozitate deosebită, ea
realizându-se prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni,
fiind incriminată ca infracţiune distinctă în C. Pen. în cadrul complotului şi asocierii în
vederea săvârşirii de infracţiuni şi în cadrul unor legi speciale prin grupul infracţional
organizat

Comparaţie între Pluralitatea Constituită şi cea Ocazională

- pluralitatea constituită are anumite caracteristici comune cu prima, însă şi aspecte

speciale, precum complotul şi grupul infracţional organizat
Asemănări :
(a) existenţa unui grup structurat
(b) existenţa unei grupări formate din 3 sau mai multe persoane
(c) gruparea să existe pentru o perioadă de timp
(d) gruparea să acţioneze în mod coordonat în scopul comiterii unuia sau mai multor
infracţiuni
- gruparea va exista independent de existenţa infracţiunii componente
- ce caracterizează în plus complotul? Infracţiunea de complot = „iniţierea sau
constituirea unei asociaţii/grupări în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 155 – 163 C. Pen., 165, 166 1 sau sprijinirea ori aderarea sub orice
formă a unei astfel de asociaţii/grupări se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi” (art. 167 C. Pen.)
- grupul infracţional organizat este reglementat de Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
- ceea ce caracterizează acest grup este că acţionează în mod direct/indirect pentru a
obţine un beneficiu financiar sau un alt beneficiu material prin săvârşirea unei
infracţiuni grave
- asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni = „fapta de a se asocia/iniţia
constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele
decât cele implicate în incriminarea complotului (art. 167 C. Pen.) sau grupului
infracţional organizat sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii” [art. 323 alin (1)C. Pen.]
- per a contrario, pluralitatea ocazională are următoarele caracteristici : existenţa unei
grupări formată ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau a mai multor
infracţiuni şi care nu are continuitate ori structură determinată ori roluri prestabilite
pentru membri săi în cadrul grupului – ex. – circumstanţa agravantă prevăzută la art.
75 lit. a) C. Pen. (săvârşirea infracţiunii de 3 sau mai multe persoane) împreună cu art.
75 lit. c) C. Pen. (săvârşirea unei infracţiuni de un major alături de un minor)
- pluralitatea constituită nu are structură ocazională în timp
- pluralitatea ocazională are un caracter ad-hoc
- şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a săvârşit
infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor
3) Pluralitatea Ocazională (Participaţia Penală) = formă a pluralităţii de infractori
în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai
mare de persoane decât era necesar
- este pluralitatea care se întâlneşte cel mai des
- spre deosebire de celelalte, pluralitatea ocazională nu este determinată de natura faptei
sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ea având un caracter întâmplător,
ocazional, fiind deterninată de împrejurările concrete în care realizată prin cooperare a
unei infracţiuni, apare ca fiind mai profitabilă făptuitorului sub aspectul obţinerii
rezultatului sau ascunderii urmelor
- spre deosebire de C. Pen. anterioare, cel actual consideră că pluralitatea ca o
contribuţie la săvârşirea unei fapte şi NU la contribuţia săvârşirii unei infracţiuni
- cum se caracterizează participaţia penală ?
Condiţiile Participaţiei Penale :
(a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
(b) fapta să fi fost săvârşită prin cooperarea a 2 sau a mai multor persoane
(c) să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi fapta prevăzută de legea
penală
(d) fapta să îndeplinească trăsăturile şi conţinutul infracţiunii pentru cel puţin unul
din participanţi
- în Proiectul de C. Pen. din 2008, nu se mai enumeră autorul alături de instigator şi
complici ca participanţi la infracţiuni deoarece între autor , respectiv instigatori şi
complici există o deosebire calitativă – autorul comite în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, în schimb instigatorul şi complicele săvârşesc fapte în mod
mijlocit prin intermediul autorului
- ca şi C. Pen. în vigoare, Proiectul de C. Pen. reglementează participaţia cu privire la
faptă şi nu cu privire la infracţiune
- definiţia coautoratului nu este atât de evidentă în C. Pen. actual
- Proiectul de C. Pen. păstrează instituţia participaţiei improprii
- spre deosebire de pluralitatea naturală şi cea constitutivă, în cazul participaţiei
penale, fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea
infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea
infracţiunii
(a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală :
- presupune săvârşirea unei fapte pe care legea o incriminează ca tentativă, fapt
consumat sau fapt epuizat
- sancţiunea instigării neurmată de executare nu infirmă această condiţie pentru că
instigarea neurmată de executare este o infracţiune de sine stătătoare, incriminată prin
normele părţii generale
 - relevanţa acestei condiţii rezultă din aceea că în lipsa faptei prevăzută de legea penală,
nu putem discuta despre contribuţia juridică a respectivelor persoane („concurs
plurium ad idem delictum”)
(b) fapta să fi fost săvârşită prin cooperarea a 2 sau a mai multor persoane decât era
necesar potrivit naturii faptei :
- nu presupune ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori
- nu interesează pentru existenţa participaţiei felul contribuţiei făptuitorului
- există participaţie atunci când toţi făptuitorii au acţionat cu aceeaşi formă de vinovăţie,
respectiv participaţia proprie, dar şi atunci când atitudinea subiectivă faţă de fapt
este diferită
- este îndeplinită această condiţie şi atunci când numai unul dintre făptuitori acţionează
cu intenţie şi îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii
(infractor)
- coeziunea psihică a participanţilor poate rezulta fie dintr-o înţelegere expresă între ei
fie printr-un acord tacit de cooperare
- legătura subiectivă poate fi bilaterală în cazul participaţiei proprii sau a participaţiei
improprii
- săvârşirea unei infracţiuni, în lipsa acestei condiţii, nu ar exista relevanţa contribuţiei
penale

Felurile Participaţiei Penale

- A. în raport de atitudinea psihică a participanţilor, se face distincţie între participaţie

proprie şi participaţie improprie
- participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) este atunci când între făptuitori
există coeziune psihică, acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţie sau culpă)
- participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că participanţii
nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei : unii cu intenţie şi alţii din culpă sau unii
cu intenţie ţi alţii fără vinovăţie
- B. în afară de atitudinea psihică, un al 2lea criteriu îl reprezintă natura contribuţiei –
în raport de ea se face distincţie între:
(1) actele de executare (prin care se realizează însăşi faptele prevăzute de legea penală
specifice autoratului şi coautoratului)
(2) actele prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi fapta şi de a trece
la realizarea celei horărâri (instigarea)
(3) acetele de sprijinire a rezoluţiei infracţionale prin care se ajută la săvârşirea
faptei începând cu susţinerea hotărârii de a o săvârşi şi terminând cu executarea
ei (complicitatea)
- participaţia penală este reglementată de C. Pen. în art. 23 - 26 sub forma autoratului,
instigării şi complicităţii
- doctrina mai veche vorbeşte despre existenţa unui organizator ca un participant distinct
- el nu a fost reluat în doctrina modernă, fiind prevăzut doar în legi speciale, precum Legea
nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri – organizarea,
conducerea sau finanţarea faptei prevăzute de art 2-9 din lege se sancţionează cu pedepse
prevăzute de legea penală pentru aceste fapte
- după felurile participaţiei, se face distincţia între participaţia spontană şi participaţia
premeditată (preordinară)
- după momentul la care este dată contribuţia, se face distinţie între participaţia anterioară
(în care sprijinul activităţii autorului intervine înainte de a se trece la săvârşirea faptei –
instigarea) şi participaţia concomitentă (contribuţia este dată în timpul executării faptei)
- NU există participaţie ulterioară faptei

Formele Principale de Participaţie

- participaţia principală = atunci când prin contribuţia participantului se realizează

conţinutul infracţiunii (autori, coautori)
- formele principale de participaţie sunt autoratul şi coautoratul în raport de instigare şi
complicitate; şi instigarea în raport de complicitate
participaţia secundară = atunci când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în
realizarea acţiunii/inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată (instigatori, complici)
- importanţa clasificării– formele principale absorb formele secundare ale participaţiei –
dacă există şi instigare şi coautorat, se va reţine numai coautoratul
- ex. - dacă o persoană a determinat pe o alta să săvârşească o faptă şi merge alături de
el să o săvârşească, se va menţine numai coautoratul

Autoratul şi Coautoratul

- Autoratul = formă principală a participaţiei penale în cadrul căreia o persoană

săvârşeşte în mod nemijlocit fapte prevăzute de legea penală
- autoratul, ca formă a participaţiei, presupune cooperarea şi a altor persoane în afara
autorului la săvârşirea infracţiunii
- Coautoratul există atunci când acţionează împreună prin desfăşurarea unor
activităţi materiale concordante contribuind nemijlocit la săvârşirea faptei
- contribuţiile coautorilor sunt contribuţii principale care presupun că acţiunile se
completează, fiind unitare şi coordonate
- acţiunile coautorilor nu trebuie să fie identice – situaţia infracţiunilor complexe când
unul dintre coautori loveşte victima, altul sustrage bunul, săvârşind împreună
infracţiunea de tâlhărie ce presupune furt prin violenţă, fiind suficient ca unul să
realizeze sustragerea şi altul violenţa, producând rezultatul socialmente periculos
- de asemenea, la infracţiunile contra vieţii, contribuţiile autorilor nu trebuie să fie
identice, fiind lipsit de importanţă că loviturile aplicate de unul din ei au fost mai
puternice câtă vreme un raport de expertiză medico-legală arată că decesul s-a produs
în urma leziunilor produse prin acţiunea tuturor făptuitorilor

Instigarea

- Instigarea = formă a participaţiei penale care constă în activitatea unei persoane

(instigator) de a determina cu intenţie prin orice mijloace pe o altă persoană
(instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
- actele de instigare neurmate de executarea faptei, desistare sau împiedicarea producerii
rezultatului reprezintă o infracţiune distinctă, nu o formă a participaţiei
- instigarea, ca formă a participaţiei se deosebeşte de complicitatea morală prin aceea că
instigarea determină luarea hotărârii infracţionale, complicitatea morală ajută sau
întreţine o rezoluţie infracţională deja existentă
- instigarea este intotdeauna anterioară rezoluţiei infracţionale, complicitatea morală
intervine atunci când rezoluţia infracţională a fost deja luată
 Condiţiile Instigării:

1) existenţa unei activităţi de determinare a unei persoane la săvârşirea unei

infracţiuni
2) obiectul activităţii de determinare îl constituie o faptă descrisă de legea penală
3) să nu fi existat o acţiune anterioară de determinare a rezoluţiei infracţionale
4) activitatea de infracţiune să aibă efect
5) instigatul să fi trecut la săvârşirea faptei

- sub aspectul laturii subiective, instigarea (instigatorul) presupune întotdeauna intenţie,

instigatul putând fi în culpă sau intenţie

Drept PENAL – Cursul 7 – 14.04.2009

INSTIGAREA şi COMPLICITATEA

Instigarea = o formă a participaţiei penale care constă în activitatea unei persoane

(instigator) de a determina cu intenţie prin orice mijloace o altă persoană (instigat) să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
Condiţiile de existenţă ale Instigării :
1) Existenţa unei activităţi de determinare a unei persoane la săvârşirea unei
infracţiuni
2) Să nu fi existat o activitate de determinare anterioară a rezoluţiei
infracţionale
3) Activitatea de instigare să aibă efect
4) Cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală

1) Existenţa unei activităţi de determinare a unei persoane la săvârşirea unei

infracţiuni :
- caracteristic instigării, instigatorul, cel care ia hotărârea săvârşirii faptei, nu trece la
comiterea infracţiunii respective, ci transmite această hotărâre unei alte persoane pe
care o determină printr-o activitate materială constând în oferirea de sume de bani,
foloase sau pentru activităţi constând în îndemnuri, rugăminţi, ameninţări; se comite
fapta prevăzută de legea penală, devenind astfel autor al infracţiunii
- instigarea neurmată de executare reprezintă o infracţiune distinctă, incriminată în
partea generală a C. Pen.
- uneori însă, instigarea este incriminată în partea specială – art. 261 C. Pen. (încercarea
de a determina mărturia mincinoasă), art. 329 C. Pen. (proxenetismul)
- obiectul activităţii de determinare îl constituie o faptă prevăzută de legea penală în
cazul în care nu poate fi vorba de participaţie
- fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat
- în cazul infracţiunii proprii, instigarea trebuie sa se îndrepte asupra unor persoane care
au calitatea cerută de lege pentru a fi subiecţi activi ai infracţiunii
- cel ce determină pe altul sa ajute la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
săvârşeşte însă un act de complicitate morală
- fapta la care se instigă trebuie să fie descrisă cu suficiente detalii în aşa fel încât cel
instigat să cunoască elementele esenţiale asupra cărora urmează să se hotărască, de
unde rezultă că acesta ia hotărârea în cunoştinţă de cauză
- nu este obligatoriu ca cel instigat să ştie că fapta are caracter penal
- instigarea, ca formă a participaţiei penale, presupune voinţa participanţilor de a
contribui la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă ce are caracter
infracţional doar în raport de unii dintre participanţi
- întotdeauna instigatorul şi complicele vor acţiona cu intenţie, pentru ei întotdeauna
fapta va avea caracter penal
2) Să nu fi existat o activitate de determinare anterioară a rezoluţiei infracţionale :
- nu există instigare dacă persoana era deja hotărâtă să săvârşească fapta
- o asemenea activitate ar putea constitui eventual o complicitate morală
- nu are relevanţă dacă autorul luase anterior hotărârea de a săvârşi fapta prin voinţă
proprie sau la îndemnul altei persoane
- pentru existenţa infracţiunii, hotărârea de a săvârşi fapta trebuie să fe luată de autor
ulterior instigarii

3) Activitatea de instigare să aibă efect :

- activitatea de instigare trebuie să aibă efectul determinării celui instigat şi anume
însuşirea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta
- fără îndeplinirea acestei condiţii, nu există instigare ca formă a participaţiei penale
- ar putea totuşi exista ca infracţiune de sine stătătoare – încercarea de a determina
mărturia mincinoasă – art. 261 C. Pen.
4) Cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală :
- instigatul să fi trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă
- începerea săvârşirii faptei este proba peremptorie săvârşirii faptei
- sub aspectul laturii subiective, activitatea de determinare a unei alte persoane să
săvârşească o infracţiune trebuie comisă cu intenţie
- nu există instigare din culpă
- dacă o persoană determină pe o alta să comită o infracţiune prin cuvinte spuse
imprudent sau printr-un îndemn făcut în glumă, fără cunoştinţa sau voinţa de a o
determina să săvârşească o faptă ilicită, actvitatea sa nu este calificată ca instigare

Felurile Instigării

- după numărul de subiecţi cărora li se adresează, instigarea este colectivă dacă vizează
un număr nedeterminat de persoane (ex. – instigarea publică şi apologia infracţiunilor
– art. 324 C. Pen.)
- în situaţia în care instigarea are în vedere săvârşirea de infracţiuni contra siguranţei
statului, vor fi îndeplinite condiţiile art. 1661 C. Pen. ca infracţiune distinctă
- instigarea poate fi (a) mediată şi (b) imediată
- instigarea este mediată atunci când cel care a conceput ideea săvârşirii infracţiunii a
recurs la o altă persoană pentru ca aceasta la rândul său să determine pe instigator la
săvârşirea infracţiunii
- instigarea imediată este atunci când instigarea se produce nemijlocit, folosindu-se
mijloace directe (lovire)
- în raport de actele folosite, instigarea este calificată atunci când instigatorul recurge la
mijloace materiale pentru a-l determina pe cel instigat să săvârşească o infracţiune sau
este instigarea este simplă atunci când sunt folosite rugăminţi, îndemnuri
- în raport de formele vinovăţiei cu care instigatorul săvârşeşte fapta, instigarea este
proprie atunci când instigatul şi instigatorul acţionează cu intenţie sau instigarea este
improprie atunci când instigatul acţionează din culpă sau fără vinovăţie
- sub aspectul laturii subiective, instigatorul trebuie întotdeauna să acţioneze cu intenţie
 Instigarea Neurmată de Executare

- instigarea neurmată de executare există atunci când cel instigat nu trece la săvârşirea
faptei, precum şi atunci când cel instigat s-a desistat ori a împiedicat cu bună voie
producerea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei
- instigarea neurmată de executare nu trebuie confundată cu instigarea neurmată de un
început de executare, caz în care nu există instigare ca formă a participaţiei penale,
neputând să i se aplice sancţiunile prevăzute de lege în cazul participaţiei penale
- în cazul instigării neurmate de executare, sancţiunea aplicată este aceea cuprinsă între
minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general,
iar în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă – închisoarea de la 2 la 10 ani

COMPLICITATEA

Complicitatea = formă a participaţiei penale constând în fapta persoanei care, cu

intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea faptei, inclusiv prin promisiunea de a
tăinui bunurile produse prin comiterea infracţiunii sau de a favoriza pe infractor chiar dacă,
după săvârşirea faptei, promisiunea nu mai este îndeplinită
- în raport cu coautoratul sau instigarea, complicitatea este o formă a participaţiei penale
secundară, accesorie
Condiţiile Complicităţii privesc – latura obiectivă (1)
- latura subiectivă (2)
(1) – trebuie să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către o persoană (autor) o faptă
prevăzută de legea penală
- să se fi efectuat de complice acte de înlesnire sau de ajutor la comiterea faptei respective
- contribuţia complicelui să fie efectivă
(2) – complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie
- în cauza Jersild c. Danemarcei din 20 sept 2004, domnul Jersild a fost condamnat de
instanţele naţionale daneze pentru complicitate la o faptă constând în promovarea ideilor
rasiste
- cel în cauză, era un jurnalist care a condus o emisiune televizată de dezbateri pe tema
propagării atitudinii rasiste în Danemarca
- în cadrul emisiunii s-a difuzat un reportaj în care membrii unei organizaţii rasiste au
proferat injurii la adresa unor grupuri etnice
- domnul Jersild a atacat hotărârea instanţei din Danemarca, apreciind că i s-a încălcat
dreptul la liberă exprimare – art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că reportajul difuzat în întregul său,
deşi nu făcea referire expresă la caracterul imoral, ilegal şi periculos al manifestărilor prin
care se incită la ură rasială, susţinea ideea că asemenea manifestări sunt antisociale, fiind
astfel evident că scopul moderatorului nu a fost unul rasist
- de aceea, s-a considerat că o condamnare pentru complicitate la propagandă rasistă nu
este necesară într-o societate democratică şi nu corespunde scopului urmărit de Convenţie;
moderatorul emisiunii nu a susţinut ideile respective, ci dimpotrivă, a susţinut atitudinea
contrară, de toleranţă faţă de celelalte grupuri etnice
- 2 dintre modalităţile complicităţii trebuie diferenţiate de infracţiunile de sine stătătoare :
complicitatea prin tăinuire şi complicitatea prin favorizarea infractorului
- sub aspectul laturii obiective, activitatea din verbum regens specifică infracţiunii de
tăinuire/favorizare a infractorului sunt identice cu actele care stau la baza participaţiei
penale sub forma complicităţii
- atât în cazul art. 221 (tăinuirea), cât şi în cazul art. 264 (favorizarea infractorului)
întâlnim acelaşi tip de acţiune ca cele descrise la art. 26 C. Pen.
- ceea ce diferenţiază participaţia penală de infracţiunile de sine stătătoare reprezintă
momentul comiterii acţiunii respective
- complicitatea este întotdeauna anterioară sau concomitentă cu săvârşirea infracţiunii,
existând deci o înţelegere prealabilă consumării faptei între complice şi autor
- în cazul infracţiunii de tăinuire şi favorizare a infractorului, această întelegere prealabilă
nu există
- în practică s-a stabilit că tăinuirea/favorizarea în formă continuată în raport de acelaşi
autor se transformă în complicitate la infracţiunea respectivă (ex. – făptuitorul, fără să
existe o înţelegere între el şi autor, sustrage roţi de rezervă, făptuitorul le vinde, oferind
autorului obţinerea mai uşoară a folosului infracţiunii => nu există complicitate
posterioară)
- ne găsim în prezenţa unui acord tacit care transformă tăinuirea în complicitate la
infracţiunea de furt în formă continuată
- complicitatea la infracţiunile de furt are limite mai mari decât infracţiunea de tăinuire
- favorizarea infractorului şi tăinuirea apar atunci când nu există o înţelegere prealabilă
între autor şi cel care-l sprijină indiferent dacă această înţelegere este expresă/tacită

Participaţia Improprie

Participaţia Improprie = determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu

intenţie, la săvârşirea din culpă sau fără vinovăţie de către o altă persoană a unei fapte
prevăzută de legea penală
- împrejurarea că autorul acţionează fără vinovăţie nu are relevanţă nici asupra
existenţei participaţiei, nici asupra poziţiei juridice a celorlalţi participanţi care au
contribui cu intenţie la săvârşirea faptei
- existenţa participaţiei sub orice formă nu este condiţionată de pedepsirea tuturor
făptuitorilor/autorilor pentru că răspunderea pentru săvârşirea faptei este personală şi
independentă de actele comise de alte persoane
- această concepţie se reflectă asupra tratamentului penal al participaţiei
Condiţiile Generale :
- instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru autor, ţinându-se seama de contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile referitoare la
individualizarea pedepsei
- limitele pedepsei în cazul participaţiei proprii sunt aceleaşi ca pentru autor, instigator
şi complice şi anume, limitele sancţiunii din norma de incrimnare a faptei
- între aceste limite se alege o sancţiune corespunzătoare pericolului social al faptei,
circumstanţelor personale ale fiecărui participant
- dacă, de exemplu, avem un complice instigator şi un autor la furt, limitele sunt între 1-
10 ani pentru fiecare, dar pedeapsa poate fi diferită în funcţie de contribuţia fiecăruia
la săvârşirea faptei
- Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 27 C. Pen.
cu raportare la art. 16, 21 din Constituţie, considerând că egalitatea nu presupune
uniformitate, ci presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la
situaţii diferite – tratamente diferite (Decizia nr. 260/2006 publicată în M. Of. nr.
300/4 aprilie 2006)
- sistemul de sancţionare în cazul participaţiei proprii este cel al parificării pedepselor
participanţilor, constând în aceleaşi limite de pedeapsă pentru toti participanţii şi
ţinându-se seama de contribuţia efectivă a fiecăruia
- circumstanţele referitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi
- circumstanţele referitoare la fapt se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi doar în
măsura în care le-au prevăzut/cunoscut (fapta săvârşită de un major împreună cu un
minor – împrejurarea care agravează fapta este vârsta minorului – deşi este un element
ce ţine de persoana unuia din participanţi, se răsfrânge asupra majorului, reprezentând
o circumstanţă reală)
- aplicarea acestei circumstanţe va putea fi înlăturată dacă făptuitorul major dovedeşte
că nu a cunoscut/a fost în eroare cu privire la vârsta minorului

Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei

- împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei are un caracter personal şi nu se

răsfrânge asupra celorlalţi participanţi

Condiţii pentru a beneficia de cauza de impunitate

1) Autorul să fi început executarea acţiunii ce constituie elementul material al faptei

prevăzute de legea penală; odată începută executarea, nu are relevanţă dacă acţiunea
prin care participantul împiedică săvârşirea faptei este efectuată imediat după
începerea executării, fiind suficient să se fi produs oprirea rezultatului
2) Intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii să fi avut loc
înainte de descoperirea faptei; nu trebuie să fi existat constrângere de niciun fel din
partea autorităţilor, intervenţia participantului trebuie să fi fost rezultatul propriei
conştiinţe, fiind vorba de voinţa proprie a autorului
3) Activitatea de împiedicare să fi fost eficientă, să conducă în mod direct/indirect la
împiedicarea executării
- nu este suficient ca participantul să creadă că a efectuat o activitate eficientă de
împiedicare (să-i înştiinţeze pe participanţi că nu mai vrea să coopereze, ci să
efectueze acte necesare pentru împiedicarea săvârşirii faptei
- instigarea urmată de desistarea autorului nu se pedepseşte dacă infracţiunea la care s-a
instigat este sancţionată cu o pedeapsă de 2 ani sau > 2 ani
- dacă ne găsim în prezenţa unei participaţii improprii, sistemul de sancţionare este cel
al diversificării sancţiunilor pentru participanţi
- la participaţiile improprii, autorul este sancţionat pentru săvârşirea faptei din culpă,
instigatorul şi complicele fiind sancţionaţi pentru săvârşirea faptei cu intenţie
- la participaţia improprie, autorul nu trebuie să fie sancţionat pentru că faptei sale îi
lipseşte un element constitutiv al infracţiunii (vinovăţia)
- deoarece participaţia penală are în centru fapta şi nu infracţiunea, complicele şi
instigatorul sunt sancţionaţi pentru fapta comisă cu intenţie, chiar dacă autorul nu este
sancţionat, primii vor răspunde pentru fapta lor
 Drept PENAL - Cursul 8 – 24.04.2009

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală a persoanei juridice

- în anul 1929, în cadrul Congresului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, rezoluţia

adoptată a stabilit în dreptul intern măsuri eficace de apărare socială împotriva
persoanelor juridice atunci când este vorba de infracţiuni săvârşite în scopul de a
satisface interesul colectiv al acestora sau cu mijloacele furnizate de acesta
- aplicarea acestei măsuri nu trebuie să excludă posibilitatea angajării răspunderii penale
individuale pentru aceeaşi infracţiune a persoanei fizice care deţine administrarea sau
direcţia persoanei juridice sau care a comis infracţiuni cu mijloace furnizate de
persoana fizică
- cu privire la răspunderea persoanei juridice s-au conturat mai multe direcţii
- iniţial, răspunderea penală a persoanei juridice era legată de cea a persoanei fizice care
săvârşea fapta; cosecinţa acestei concepţii era că dacă nu răspundea persoana fizică, nu
răspundea nici cea juridică (concepţie franceză)
- această concepţie franceză o regăsim în Proiectul de C. Pen. – Legea nr. 301/2004 –
unde se vorbea despre o răspundere pentru fapta altuia
- a 2a concepţie – răspunderea penală a persoanei juridice este pentru fapta proprie şi
este nelegată de cea a persoanei fizice
- persoana fizică poate fi trasă la răspundere chiar în lipsa persoanei juridice
- concepţia din dreptul belgian o regăsim în art 191 C. Pen. şi următoarele
- trebuie stabilit dacă persoana juridică răspunde pentru toate categoriile de infracţiuni
sau numai pentru unele
- Proiectul de C. Pen. din 2000 consacră răspunderea numai pentru anumite infracţiuni
- Proiectul de C. Pen. din 2008 (actual) consacră răspunderea pentru orice infracţiune
- persoana juridică reprezintă subiect activ numai în situaţia în care este legal constituită
- dacă ea nu reprezintă subiect activ, nu poate fi trasă la răspundere penală
- persoana juridică aflată în curs de organizare nu poate fi trasă la răspundere penală
- cea aflată în procedura lichidării răspunde penal deoarece nu a încetat personalitatea ei
- răspunderea penală a persoanei juridice este angajată atunci când atât latura obiectivă,
cât şi cea subiectivă a infracţiunii îi sunt imputabile
- atrag răspunderea penală :
(a) infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate
(b) infracţiunile comise în interesul persoanei juridice
(c) infracţiunile comise în numele persoanei juridice
- această enumerare nu are de-a face cu excluderea unor infracţiuni din sfera de
răspundere penală a persoanei juridice, ci subliniază existenţa unei legături de
cauzalitate între persoana juridică şi rezultatul produs
- (a) infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate – infracţiunile
împotriva protecţiei muncii, infracţiunile contra mediului
- obiectul de activitate este acela prevăzut în actul constitutiv şi trebuie văzut dacă în
raport de el fapta este comisă în realizarea obiectului de activitate
- (b) infracţiunile comise în interesul persoanei juridice – se includ infracţiunile prin
care persoana juridică a obţinut un avantaj material şi infracţiunile care au condus la
obţinerea altor categorii de avantaje
- câştigul material, patrimonial constă în obţinerea unui profit şi evitarea unei pierderi
=> persoana juridică poate răspunde şi pentru infracţiunile comise în apărarea
 intereselor sale – ex. – poate fi imputată persoanei juridice lipsirea de libertate în mod
ilegal, fapta fiind comisă pentru a împiedica o anumită persoană de a participa la o
licitaţie publică
- (c) infracţiunile comise în numele persoanei juridice – infracţiunile care se comit în
cadrul funcţiei persoanei juridice (şantajul dacă fapta este comisă în vederea
dobândirii unui folos pentru altul şi nu pentru persoana juridică)

Elementul subiectiv al infracţiunii comise de persoana juridică

- art. 191 C. Pen. – persoana juridică răspunde dacă fapta a fost comisă cu forma de
vinovăţie cerută de legea penală
- Legea nr. 301/2004 consacră modelul răspunderii pentru fapta altuia – persoana care
poate angaja penal persoana juridică putea să fie organul reprezentativ al ei – atunci
era suficient să existe vinovăţia persoanei fizice şi nu se mai verifica vinovăţia
persoanei juridice
- o asemenea concepţie era contrară principiilor conform cărora răspunderea penală este
personală şi se bazează pe vinovăţie
- răspunderea indirectă avea în vedere răepunderea bazată pe vinovăţia altei persoane
- o consecinţă a răspunderii penale directe (art. 19 1 C. Pen.) este faptul că forma de
vinovăţie a persoanei fizice nu trebuie să fie aceeaşi cu cea a persoanei juridice
- este posibil ca persoana fizică să cumuleze răspunderea cu cea a persoanei juridice -
art. 191 alin (2) C. Pen. – răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni; permite participaţia între persoana fizică şi cea juridică, raţiunea
reglementării fiind că nu se poate exonera de răspundere persoana fizică pe
considerentul că pentru aceeaşi faptă răspunde şi persoana juridică
- cele 2 categorii de răspundere au fundamente diferite, forme diferite de vinovăţie
- în Proiectul de C. Pen. din 2008 s-a optat pentru consacrarea unui titlu special al
răspunderii penale a persoanei juridice, preluându-se anumite instituţii din codul
finlandez (cap. 9), altele rămânând în afara titlului (spre ex. – aplicarea legii penale în
spaţiu)
- au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în C. Pen. în
vigoare astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006
- Legea nr. 278/2006 a introdus răspunderea penală a persoanei juridice - art. 191 C. Pen.
şi următoarele
- răspunderea penală poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în
condiţiile prevăzute de lege şi nu doar de acţiunile reprezentantului ei
- răspunderea penală a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element
propriu subiectiv, fiind de asemenea menţinută cerinţa existenţei personalităţii
persoanei juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţii colective
- termenele de prescripţie sunt similare cu cele ale persoanei fizice
- modificările din C. Pen. sunt gravitatea sancţiunii, natura fiind completată cu sistemul
zilelor amendă
- datorită naturii şi modului de organizare şi funcţionare, persoanele juridice sunt
susceptibile să dispară dpdv juridic fără să-şi înceteze existenţa reală ca urmare a unor
proceduri de fuziune, divizare, absorbţie astfel încât în Proiectul de C. Pen. s-au avut
în vedere şi efectele unor asemenea operaţiuni asupra răspunderii penale a persoanei
juridice (viziunea codului portughez)
 Înlocuirea Răspunderii Penale – NU este pentru examen

- înlocuirea răspunderii penale presupune că instanţa de judecată alege în cadrul

procesului penal o sancţiune administrativă
- trebuie îndeplinite anumite condiţii care ţin de gravitatea faptei :
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie
închisoarea cel mult de 1 an sau amenda, ori săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de art. 208, 213, 215, 2151 alin (1), 217 alin
(1), 219 alin (1) dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau
infracţiunilor incriminate la art. 249 dacă valoarea pagubei nu
depăşeşte 50 de lei
b) fapta, în conţinutul ei concret şi împrejurările în care a fost săvârşită
să fi reprezentat un pericol social redus şi să nu fi produs urmări
grave
c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la
pronunţarea hotărârii
d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii să rezulte că
el regretă fapta
e) sunt suficiente date că făptuitorul poate să se îndrepte fără să i se
aplice vreo pedeapsă

- înlocuirea răspunderii penale nu se poate realiza dacă făptuitorul a fost anterior

condamnat sau i s-au aplicat de 2 ori sancţiuni administrative
- condamnarea este inexistentă în condiţiile prevăzute la art. 38 C. Pen.
- în legătură cu art. 81, 861 şi 90 C. Pen. au existat anumite discuţii în ceea ce priveşte
constituţionalitatea lor
- art. 90 C. Pen., în pofida faptului că este încă în vigoare ca şi celelalte 2 articole, el
este considerat ca şi căzut în desuetudine, fiind apreciat de majoritatea autorilor
neconstituţional, infirmat însă de Curtea Constituţională
- art. 90 C. Pen. aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie (se ajungea la acoperirea
unui prejudiciu pentru o faptă la care nu era stabilită forma de vinovăţie) şi egalităţii
în faţa legii (în situaţii identice existau 2 categorii de persoane : cei care aveau bani
pentru acoperirea prejudiciului şi puteau recurge la înlocuirea răspunderii penale şi cei
care nu aveau bani şi nu beneficiau de acest sistem; numai anumite persoane, în urma
reparării prejudiciului, puteau beneficia de suspendarea executării pedepsei sau de
suspendarea executării sub supraveghere; în consecinţă, sistemul a fost oarecum
înlăturat)

Cauzele care Înlătură Răspunderea Penală

= reprezintă fapte juridice extinctive care sting raportul de drept penal

exceptând amnistia (care are o dublă natură juridică – de drept constituţional şi drept penal),
toate celelalte cauze sunt reglementate exclusiv în dreptul penal
- unele cauze au un caracter general (amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile,
împăcarea părţilor), dar şi un caracter special [cauzele de nepedepsire (pedeapsa este
o consecinţă a răspunderii penale), desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului,
împiedicarea participării la producerea faptei, denunţarea faptei de către martor,
retragerea mărturiei mincinoase]
- cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte asupra dreptului la
despăgubiri aparţinând persoanei vătămate cu excepţia împăcării părţilor şi retragerii
plângerii prealabile
- nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă, acest lucru decurgând din art. 119 C.
Pen., art. 126 C. Pen. – măsurile de siguranţă nu se prescriu
- cauzele care înlătură răspunderea penală nu sunt aceleaşi cu cauzele ce înlătură
caracterul penal al faptei
- cauzele care înlătură caracterul penal al faptei exclud în general vinovăţia şi deşi fapta
există în materialitatea ei, ea nu este calificată drept infracţiune
- spre deosebire de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în cazul celor care
înlătură răspunderea penală, fapta este infracţiune, deşi din considerente care ţin de
voinţa legiuitorului sau de voinţa părţilor, răspunderea este înlăturată
- cauzele care înlătură caracterul penal al faptei lipsesc acţiunea penală de temeiul ei
- în privinţa cauzelor care înlătură răspunderea penală, se înlătură obiectul acţiunii
penale (răspunderea penală)
- cauzele care înlătură răspunderea penală permit făptuitorului să ceară continuarea
procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia
- în cazul în care întervine o lege de admnistiere, făptuitorul are posibilitatea optării
între a cere aministia şi a continua procesul penal în vederea demonstrării nevinovăţiei
- cauzele care pot duce la înlocuirea răspunderii penale presupun că fapta este în
continuare infracţiune, doar că, prin pericolul social pe care-l are şi atingerea valorilor
sociale, nu impun aplicarea unei pedepse, ci a unei sancţiuni cu caracter administrativ
- înlocuirea răspunderii penale se aseamănă cu comutarea pedepsei
- cauzele care înlătură răspunderea penală presupun că fapta este infracţiune, dar nu este
comutată, ci pur şi simplu, răspunderea penală încetează

AMNISTIA

- regăsim amnistia încă din dreptul roman sub forma unei restititio damnatorium sau
abolitio generalis sive publica
- dpdv constituţional, amnistia = act de clemenţă al puterii legislative ce presupune
renunţarea societăţii la utilizarea instituţiei răspunderii penale
- dpdv penal, amnistia = cauză ce înlătură consecinţele penale, răspunderea penală
şi pedeapsa
- ultimele legi de amnistie au fost prin Decretul-Lege nr. 3/1990 şi Decretul-Lege nr.
23/13 ianuarie 1990

Efectele Amnistiei

- atunci când amnistia intervine înainte de sesizarea organelor judiciare, ea împiedică

tragarea la răspundere penală a făptuitorului, procesul penal încetând conform art. 10
alin (1) lit. e) C. Proc. Pen. (înlăturând însăşi caracterul penal al faptei şi ulterior
răspunderea penală)
- când amnistia intervine în cursul judecăţii, se dispune încetarea procesului penal,
făptuitorul având posibilitatea continuării lui în vederea demonstrării nevinovăţiei
- în cazul în care intervine după condamnare, amnistia post-condamnatorie are în vedere
ca principal efect înlăturarea executării pedepsei, fie că este vorba despre o pedeapsă
principală, complementară sau accesorie
- un alt efect al amnistiei este scoaterea condamnării respective din cele ce atrag
recidiva
 Limitele Efectelor Amnistiei

- amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie, amnistia nu este o repunere în

situaţia anterioară
- măsurile de siguranţă nu sunt afectate de amnistie, raţiunea lor fiind înlăturarea unei
stări de pericol
- amnistia nu afectează măsurile de siguranţă, nici măsurile educative, raţiunea fiind
similară ca în cazul primelor
- drepturile persoanei vătămate nu sunt prejudiciate prin amnistie, ele subzistă în
continuare

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

- raţiunea prescripţiei răspunderii penale a fost identificată cu ideea de realizare a

represiunii prin echivalent, suferinţa făptuitorului cauzată de teama de a fi sancţionat
echivalând cu o pedeapsă
- s-a invocat şi faptul că, sancţiunea aplicată după o perioadă îndelungată de la
săvârşirea infracţiunii ar fi ineficientă pe ecoul funcţiei represive şi a funcţiei de
exemplaritate
- efectele prescripţiei înlătură răspunderea penală cu excepţia infracţiunilor contra păcii
şi omenirii
- termenul de prescripţie curge :
a) la infracţiunile continue – data la care a încetat acţiunea/inacţiunea prin
care s-a săvârşit infracţiunea
b) la infracţiunile continuate – data ultimei acţiuni/inacţiuni
- prescripţia răspunderii penale a persoanei juridice se prescrie la fel ca la persoana
fizică
- termenele de prescripţie pentru persoana fizică sunt între 3-15 ani, ele se
raportează la pedeapsa prevăzută de lege – art. 122 alin (1) C. Pen., după cum
urmează :
1) termenul de 3 ani, intervine atunci când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii < 1 an sau
amenda
2) termenul de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii > 1 an, dar care nu depăşeşte 5
ani
3) termenul de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii > 5 ani, dar care nu depăşeşte 10
ani
4) termenul de 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa închisorii > 10 ani, dar care nu depăşeşte
15 ani
5) termenul de 15 ani, când intervine atunci când infracţiunea
prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau închisoarea > 15 ani
- persoana juridică are drept limite de răspundere între 5-10 ani – art. 122 alin (11) C.
Pen., după cum urmează :
1) termenul de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult
10 ani sau amendă
2) termenul de 10 ani, când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii > 10 ani

- după cum se poate observa, pedeapsa pentru persoana juridică se raportează la

pedeapsa pentru persoana fizică

Suspendarea şi Întreruperea Termenului de Prescripţie

- cursul termenului de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care,

potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului/inculpatului în desfăşurarea
procesului penal [art. 123 alin (1) C. Pen.]
- după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie – art. 123 alin(2)
- întreruperea termenului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii, chiar dacă
actul de întrerupere priveşte doar pe unii din ei – art. 123 alin (3) C. Pen.
- termenul de prescripţie este considerat împlinit oricâte întreruperi ar fi intervenit dacă
termenul de prescripţie este depăşit cu jumătate (art. 124 C. Pen. – prescripţia
specială)
- prescripţia specială va opera dacă termenul de prescripţie se împlineşte odată şi
jumătate în mod efectiv, adică perioadele de timp, când a curs termenul de
prescripţie, adunate au totalizat această durată de odată şi jumătate
- în durata termenului de prescripţie specială nu se va include şi perioada de timp cât
termenul a fost suspendat
- în cadrul prescripţiei speciale, cel mai mare termen este de 22 de ani
- împlinirea termenului de prescripţie specială face ca tragerea la răspundere penală a
inculpatului să nu mai fie posibilă, iar procesul să înceteze sau să nu mai înceapă
- suspendarea termenului prescripţiei = situaţia care apare atunci când o dispoziţie
legală sau o împrejurare neprevăzută împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale/continuarea procesului penal, termenul de prescripţie fiind reluat după
încetarea acelei împrejurări
- în cazul participaţiei, termenele sunt aceleaşi şi se calculează de la data consumării
faptei comise de autor
- în cazul minorului, termenul se reduce la ½

Lipsa Plângerii Prealabile şi Împăcarea Părţilor

= cauze care înlătură răspunderea penală şi care sting posibilitatea constatării

infracţiunii şi aplicării sancţiunii
 Lipsa Plângerii Prealabile
- dacă amnistia reprezintă o cauză prin care se exprimă voinţa legiuitorului, prescripţia
răspunderii penale o situaţie de fapt ce presupune trecerea unui interval de timp, lipsa
plângerii prealabile reprezintă acte de voinţă prin săvârşirea unei infracţiuni
- la infracţiunile mai puţin grave, principiul oficialităţii procesului penal este înlocuit de
disponibilitate pentru că nu statul porneşte din oficiu procesul penal, ci numai
existenţa unei plângeri prealabile (ex. - abuzul de încredere)
- plângerea prealabilă = un mod de pornire a procesului penal, o modalitate de
pedepsire
- plângerea prealabilă lipseşte atunci când :
1) persoana vătămată nu foloseşte acest drept – nu introduce plângerea
2) persoana vătămată retrage plângerea prealabilă
3) persoana vătămată introduce plângerea prealabilă, însă aceasta nu este
în conformitate cu legea
- fapta care a dus la vătămarea mai multor persoane atrage răspunderea penală chiar
dacă plângerea s-a făcut sau se menţine doar de către una din ele
- fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei chiar dacă
plângerea se menţine numai faţă de unul din ei (principiul indivizibilităţii active – a) şi
principiul indivizibilităţii pasive – b)
- a) – existenţa mai multor victime şi a unei singure plângeri formulate va duce la
considerarea celorlalte ca fiind valabile
- b) – o parte vătămată a cărei încredere a fost înşelată de către 4 inculpaţi, în cazul în
care aceasta va formula o singură plângere împotriva unui singur participant, se va
considera şi împotriva celorlalţi 3
- retragerea plângerii trebuie să fie expresă, să formeze rezultatul voinţei persoanei
vătămate
- în cazul în care partea vătămată este surdo-mut, retragerea făcută printr-o declaraţie
încheiată în instanţă nu este valabilă dacă nu s-a efectuat prin intermediul unui
interpret sau a unui înscris depus la dosar
- retragerea plângerii în faţa unui notar trebuie făcută prin înscris autentic şi depusă
ulterior la dosar
- retragerea plângerii în faţa unui notar nu se face prin reprezentant deoarece aceasta
este o instituţie personală
- în cazul în care partea vătămată este minor fără capacitate de exerciţiu, retragerea
plângerii prealabile se va face de către reprezentantul legal, aceasta fiind o excepţie de
la retragerea plângerii în formă personală
- în cazul unui minor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, plângerea se va face de către
acesta asistat de reprezentantul legal care semnează alături de el, la fel ca şi în ipoteza
retragerii ei
- retragerea plângerii prealabile reprezintă un act unilateral, retragerea trebuie să fie
totală şi necondiţionată, exprimată liber
- fiind vorba de un act unilateral, nu operează doar pentru unii participanţi, ci pentru toţi
- retragerea plângerii faţă de un singur participant nu are semnificaţie juridică
 Împăcarea Părţilor

= act bilateral ce intervine în situaţia unora dintre infracţiuni sancţionate la plângerea

prealabilă, stingând răspunderea penală
- împăcarea părţilor intervine între persoana vătămată şi inculpat sau reprezentanţii lor
legali, trebuie să fie explicită, neputând fi dedusă din fapte sau împrejurări
- împăcarea părţilor duce la stingerea procesului sub aspectul laturii civile şi penale
- ca şi retragerea, împăcarea părţilor trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti
- în situaţia unei pluralităţi de infractori, partea vătămată nu poate retrage plângerea
prealabilă cu privire la unul din participanţi, putând doar să se împace cu el – de
asemenea, inculpatul trebuie sa accepte împăcarea propusă de partea vătămată 
- plângerea prealabilă se introduce la fel ca toate actele de sesizare la organul de
urmărire penală într-un termen de 2 luni de la data săvârşirii faptei sau de la momentul
la care partea vătămată a ştiut cine este făptuitorul
- plângerea introdusă după termenul de 2 luni, face ca aceasta să lipsească, fiind
încălcată o condiţie de formă
- dacă plângerea nu este făcută de către partea vătămată sau de mandatar, plângerea
lipseşte deoarece nu este respectată condiţia calităţii persoanei cerute de lege
- plângerea prealabilă are o dublă natură juridică : de drept penal – o condiţie de
pedepsibilitate şi de drept procesual penal – o condiţie de începere a procesului penal

Drept PENAL – Cursul 9 – 8.05.2009

Răspunderea Penală a Minorului

- este un tip de răspundere destinată unei categorii speciale de destinatari ai legii, şi anume,
minorilor care răspund penal
- această categorie include minorii care au împlinit vârsta de 14 ani şi se subdivide în :
(a) minori cu vârste între 14-16 ani care răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit
fapta cu discernământ
(b) minori cu vârste între 16-18 ani la care se prezumă existenţa discernământului
- diferenţa între regimul sancţionator al minorilor şi cel al majorilor conduc la concluzia că
minoritatea reprezintă un regim juridic distinct, nu doar o cauză de atenuare a pedepsei
- diferenţele între regimul juridic al minorului şi cel al majorului constau în :
(1) limitele pedepsei pentru minor, limite care se reduc cu ½
- în materia pedepsei principale, închisoarea sau cu amendă, limitele prevăzute de partea
specială sau norma de incriminare se reduc la ½ dacă fapta este săvârşită de un minor
- dacă minorul a săvârşit fapta în forma tentativei, cele 2 cauze de atenuare acţionează succesiv
(2) pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică minorului, ea fiind înlocuită cu pedeapsa închisorii
între 5-20 ani
(3) în materia pedepsei complementare, regimul juridic al majorului diferă de cel al minorului
deoarece pedeapsa complementară nu se aplică celui din urmă
(4) pedeapsa accesorie se aplică minorilor doar dacă pe parcursul executării pedepsei privative de
libertate minorul devine major
- ex. - minorul de 17 ani săvârşeşte o infracţiune şi este condamnat la pedeapsa închisorii de 2
ani, pedeapsa accesorie este aplicată dacă minorul în urma executării pedepsei principale
depăşeşte vârsta de 18 ani
- în ipoteza în care minorul are 17 ani şi este condamnat la o pedeapsă principală de 1 an
închisoare, nu va opera şi pedeapsa accesorie
 (5) condamnarea pronunţată pentru faptele comise în timpul minorităţii nu atrag incapacitatea,
interdicţiile sau decăderile (ex. – condamnarea pentru fapta comisă în timpul minorităţii nu
constituie primul termen al recidivei)
- nu are relevanţă atunci când intervine hotărârea de condamnare atât timp cât fapta a fost
comisă în timpul minorităţii
(6) în materia liberării condiţionate există termene speciale pentru minori mai mici decât cele
pentru majori
(7) termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la ½ pentru minori
- minoritatea presupune mijloacele de individualizare specifice de sancţionare atât în materia
regulii de individualizare când pentru minor sunt incidente dispoziţiile art. 100 şi 72 C. Pen.,
iar pentru majori doar art. 72 C. Pen., cât şi în materia substituirilor pedepsei închisorii în
situaţia minorilor existând condiţii speciale de aplicare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei aplicate şi suspendării executării pedepsei sub supravaghere sau sub control - art 110
şi 1101 C. Pen.
- în cadrul minorităţii există o categorie specială de sancţionare = măsură educativă care poate
fi: mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un
institut medical-educativ
- măsurile educative = categorii de sancţiuni de drept penal aplicabile doar minorilor care au
săvârşit o infracţiune, ele nu sunt aplicabile făptuitorului major sau minorului care nu
răspunde penal
- pentru minorul care nu răspunde penal, există doar măsuri de ocrotire : plasamentul, plasarea
lui într-o familie
- măsurile educative au drept scop înlăturarea unor deficienţe privind creşterea şi educaţia
minorului, ele reprezentând principalele sancţiuni care se pot lua faţă de minor
- la alegerea măsurii educative se ţine seama de gradul de pericol social concret al faptei
comise, starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, comportamentul minorului, condiţiile
în care a crescut şi trăit şi orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului
- pentru minor, pedeapsa intervine dacă se apreciază, în raport de criteriile enunţate anterior, că
luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului =>> pedeapsa are
un caracter subsidiar

Mustrarea

Mustrarea = dojenirea minorului prin indicarea pericolului social al faptei săvârşite şi sfătuirea
minorului să se comporte aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare
- minorului i se atrage atenţia că atunci când va săvârşi o altă infracţiune, se va lua faţă de el o
măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă
- mustrarea se execută la pronunţarea hotărârii judecătoreşti în sedinţă publică fără să se aştepte
rămânerea definitivă a hotărârii
- mustrarea se aplică doar pentru fapte care au un pericol social redus, când se apreciază că ea
poate contribui la îndreptarea făptuitorului minor

Libertatea Supravegheată

- libertarea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an sub

supraveghere deosebită
- măsura educativă are o durată fixă care nu poate fi redusă sub imperiul cauzelor de atenuare a
pedepsei sau circumstanţelor atenuante, aspect care conduce la concluzia că ea nu poate fi
dispusă faţă de minorii care la data pronunţării hotărârii aveau peste 17 ani

Condiţii :
- dacă la mustrare condiţiile de aplicare ţineau doar de aspecte legate de faptă, în situaţia
libertăţii supravegheate aceste condiţii vizează fapta comisă, durata supravegherii, persoana
cărora le este încredinţat minorul, obligaţiile impuse, revocarea măsurii
- la alegerea măsurii educative sub forma libertăţii supravegheate se ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de starea psihică a minorului, dezvoltarea lui intelectuală şi
morală, de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului
- durata libertăţii supravegheate este de 1 an
- persoanele cărora le poate fi încredinţat minorul sunt : părinţii, cel care l-a adoptat sau
tutorele, iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii corespunzătoare, instanţa
poate dispune încredinţarea minorului unei alte persoane de încredere (de obicei o rudă a
minorului) sau unei instituţii legale însărcinate cu supravegherea minorului
- aceste persoane sau instituţii au ca obiect să-l supravegheze în de-aproape pe minor şi să
înştiinţeze de îndată instanţa dacă minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele sau a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
- obligaţiile care pot fi impuse minorului constau în :
(1) obligaţia minorului de a nu frecventa anumite locuri stabilite (spre ex. anumite locuri
publice – restaurante, baruri, discoteci care au avut legătură cu fapta săvârşită
anterior
(2) obligarea minorului să nu intre în legătură cu anumite persoane (spre ex. martorii din
proces, părţile care ar putea să-l îndrume pe minor spre o conduită infracţională –
legiuitorul încearcă să evite astfel contagiunea criminală)
(3) obligaţia minorului să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţa de judecată cu o durată între 50-200 de ore, maximum 3 ore
pe zi după terminarea programului de şcoală, în zilele nelucrătoare sau de vacanţă
(instituţie publică – cămine de bătrâni, orfelinate, grupuri şcolare, orice instituţie prin
care se poate realiza o altă atitudine a minorului faţă de societate)
- respectarea obligaţiilor se realizează de către Serviciul de Integrare Socială şi Supraveghere a
minorului infractor şi Serviciul de Probaţiune care are un rol deosebit în alegerea măsurii
educative pentru minor pentru că în procesele penale care au ca subiect al raportului juridic
penal un minor se realizează un referat de evaluare a comportamentului făptuitorului înainte
de săvârşirea faptei şi a comportamentului ulterior săvârşirii faptei
- referatul este diferit de ancheta socială, de asemenea obligatorie în cauzele pentru minori
- consecinţele nerespectării condiţiilor (art. 103 C. Pen.) – revocarea măsurii educative a
libertăţii supravegheate intervine atunci când minorul se sustrage de la supravegherea care se
exercită asupra sa, are purtări rele sau a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
- dintre aceste condiţii, revocarea libertăţii supravegheate în cazul în care minorul are purtări
rele ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, nu îndeplineşte cerinţa legii de a fi
previzibilă, încălcând şi principiul fundamental al dreptului penal conform căruia, infracţiunea
este unicul temei al răspunderii penale [art. 17 alin (2) C. Pen.] deoarece sintagma de „purtări
rele” nu este definită de C. Pen.
- revocarea măsurii educative nu poate interveni decât dacă legea descrie cu suficientă claritate
motivele revocării şi deoarece se revocă măsura de educaţie şi există posibilitatea luării unei
pedepse, trebuie să existe infracţiunea (în acest caz, fapta nu are caracter penal)
- dacă în intervalul de 1 an se săvârşeşte o infracţiune, legea prevede că instanţa ia măsura
internării sau aplică o pedeapsă fără să se arate pentru ce se ia măsura internării sau e
aplicată pedeapsa pentru infracţiunea nou comisă sau pentru fapta anterioară în urma revocării
măsurii educative (ex. – infracţiunea de furt săvârşită de un minor sancţionat cu măsura de
educaţie libertatea supravegheată, în intervalul de 1 an acesta săvârşeşte o nouă infracţiune -
tâlhăria – măsura educativă sau pedeapsa este aplicată pentru furt sau pentru tâlhărie?)
- cu privire la art. 103 alin (6) teza finală există 2 opinii, părerea prof. Lefterache este aceea că
se are în vedere fapta nou comisă
- în materia libertăţii supravegheate, revocarea poate interveni şi în cazul în care s-a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală, iar nu în cazul săvârşirii unei infracţiuni
- libertatea supravegheată se pune în executare prin : încunostinţarea şcolii unde învaţă, unităţii
la care este angajat şi după caz, instituţiei unde prestează activitatea stabilită de instanţă
- libertatea supravegheată este comunicată minorului şi celui ce îi este încredinţat
 Internarea Într-un Centru de Reeducare

Internarea într-un centru de reeducare = măsură educativă privativă de libertate care se

ia în scopul reeducării minorului
- pe durata măsurii educative, minorului i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura
necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale
- internarea într-un centru de reeducare se dispune dacă mustrarea sau libertatea supravegheată
nu apar ca fiind suficiente pentru reeducarea făptuitorului
- această măsură educativă se ia la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi
până la îndeplinirea vârstei de 18 ani
- în momentul în care minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea acesteia (durata
internării) pentru cel mult 2 ani dacă este necesară pentru realizarea scopului internării
- când a trecut cel puţin 1 an de la data internării într-un centru de reeducare şi minorul a dat
dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale,
se poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major
- această liberare din centrul de reeducare poate fi revocată dacă minorul nu are o purtare
corespunzătoare sau dacă făptuitorul săvârşeşte o infracţiune
- măsura de educare poate fi revocată dacă pe durata executării acestei măsuri făptuitorului
săvârşeşte o nouă infracţiune
- în cazul în care acest lucru se produce, se poate aplica şi pedeapsa închisorii
- dacă infracţiunea este comisă în timpul liberării, se revocă liberarea şi se dispune internarea
într-un centru de reeducare, fie se revocă liberarea şi se dispune o pedeapsă
- internarea într-un centru de reeducare este o măsură de educare mai aspră decât celelalte
- posibilitatea de a fi liberat este o facultate, şi nu un drept al minorului

Internarea Într-un Institut Medical-Educativ

- internarea într-un institut medical-educativ se dispune pentru minorul care în cazul stării
fizice/psihice are nevoie de tratament medical şi un regim special de educare
- spre deosebire de internarea într-un centru de reeducare, la internarea într-un institut medical-
educativ se are în vedere şi starea de sănătate a minorului (ex. – dependent de droguri)
- această măsură educativă durează ca şi cea anterioară, până la vârsta de 18 ani, dar internarea
într-un institut medical-educativ poate fi ridicată de îndată ce a dispărut cauza ce a impus
luarea ei
- atunci, dacă este cazul, se ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare
- ca şi la măsura anterioară, poate fi luată măsura prelungirii cu maximum 2 ani dacă ea este
necesară pentru realizarea scopului internării
- revocarea internării într-un institut medical-educativ se face atunci când minorul a săvârşit din
nou o infracţiune pentru care instanţa apreciază aplicarea unei pedepse
- art. 34 C. Pen. vorbeşte despre contopire dacă s-au stabilit pedepse
- însă, în cazul unui concurs de infracţiuni, în care prima ar fi sancţionată cu o pedeapsă şi
cealaltă cu o măsură educativă, prin Recursul în Interesul Legii (RIL) - ÎCCJ a considerat că
se aplică regula de la concursul de infracţiuni şi se aplică sancţiunea cea mai gravă
- RIL-ul este greşit din 2 pcte de vedere:
(1) soluţia propusă adaugă la lege pentru că extinde aplicarea art. 34 C. Pen. de la pedepse la
pedepse şi măsuri educative
(2) în situaţia în care legiuitorul a propus doar contopirea pedepselor, nu se poate stabili prin
analogie că regula contopirii intervine şi la pedepse şi la măsuri educative
- dacă făptuitorul săvârşeşte mai multe infracţiuni judecate deodată, cea de-a 2a nefiind
cunoscută, judecată separat, se va lua o singură măsură educativă sau una pentru fiecare din
faptele comise
- de regulă, se ia o măsură de acelaşi gen pentru fiecare dintre faptele comise
- RIL-ul vine să răspundă pentru 2 fapte judecate diferit, respectiv o măsură educativă şi o
pedeapsă despre care nu se cunoaşte
 Drept PENAL – Cursul 10 – 12.05.2009
APLICAREA PEDEPSELOR

- individualizarea pedepsei a apărut ca influenţă a şcolii noii apărări sociale şi a şcolii

pozitiviste clasice
- individualizarea judiciară a pedepsei presupune adoptarea naturii şi cuantumului
sancţiunii la infracţiunea comisă, persoana infractorului, aptitudinea acestuia de a se
îndrepta sub influenţa pedepsei
- sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare (ultima sintagmă
provenind din dreptul comunitar)
- în majoritatea directivelor şi regulamentelor se face referire la caracterul convingător
al sancţiunii
- termenul de individualizare a pedepsei este recunoscut ca atare drept instituţie de drept
penal, Raymond Saleilles descriind pentru prima dată criteriile care au trebuit să
corespundă alegerii sancţiunii
- conceptul suferă modificări în doctrina noii apărări sociale, care promovează ideea
personalizării sancţiunilor
- acest nou concept de personalizare a sancţiunilor a influenţat puternic doctrina
franceză, încât, în noul C. Pen. francez titlul care discută modalităţile de adoptare a
faptei şi a sancţiunii are ca denumire personalizarea pedepsei
- în dreptul nostru, individualizarea judiciară a pedepsei presupune următoarele etape :
(1) adoptarea limitelor sancţiunii periculozităţii faptei incriminate şi valorile sociale
ocrotite (individualizarea legală)
(2) adoptarea cuantumului pedepsei faptei concrete periculozităţii făptuitorului, urmărilor
faptei, scopului urmărit, aptitudinii făptuitorului de a se îndrepta sub influenţa
pedepsei (individualizarea judiciară)
(3) adoptarea modului de executare a sancţiunii în raport de conduita celui condamnat cu
referire la locul executării sancţiunii, regimul executării sancţiunii (individualizarea
administrativă)
- criteriile de individualizare sunt reglementate de art. 72 C. Pen.
- la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale, de
limitele de pedeapsă fixate în norma de incriminare, de gradul de pericol social al
faptei comise, de persoana infractorului, de împrejurările care agravează sau atenuează
răspunderea penală
- când legea prevede pedepse alternative, aceste criterii vor fi avute în vedere atât la
alegerea sancţiunii, cât şi la alegerea cuantumului ei
- separat de criteriile de individualizare a pedepsei identice pentru persoanele
fizice/juridice există şi :
(a) criterii de individualizare a măsurilor educative (art. 100 C. Pen.)
(b) criterii de individualizare a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi care îşi au sediul în Constituţia României şi care au în vedere
proporţionalitatea cu scopul urmărit şi necesitatea intervenirii acestor
restrângeri într-o societate democratică
 Stări şi Circumstanţe de Individualizare

- stări de agravare = recidiva, infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni

- stări de atenuare = tentativa şi minoritatea
- circumstanţele = date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente
săvârşirii faptei care influentează gravitatea infracţiunii şi posibilitatea
infractorului de a se reeduca sub influenţa unei sancţiuni
- deosebirea dintre stări şi circumstanţe, în mecanismul individualizării este
semnificativă dpdv al efectelor pe care le produc asupra pedepsei
- astfel, stările de atenuare sau de agravare acţionează succesiv asupra pedepsei,
producând 2 sau mai multe agravări sau atenuări, în schimb circumstanţele îşi produc
efectele o singură dată (oricâte ar fi, nu produc o pluralitate de agravări sau atenuări, ci
o singură agravare sau atenuare)
- ex. – 2 stări de atenuare – la o faptă în stare de tentativă, limitele vor fi reduse la ½ şi
încă o dată pentru săvârşirea faptei în forma de tentativă
- circumstanţete sunt şi ele de 2 feluri – atenuante şi agravante
- circumstanţele atenuante legale = depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale
stării de necesitate sau provocarea
- depăşirea proporţionalităţii apărării faţă de atac atunci când nu este determinată de o
tulburare sau o temere, este echivalentă cu excesul scuzabil ca circumstanţă atenuantă
care determină aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de norma de
incriminare
- provocarea de urmări vădit mai gravă prin înlăturarea unui pericol faţă de ignorarea
pericolului face ca acţiunea de salvare de la un pericol iminent a vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii, unui bun important sau a altui interes obştesc să beneficieze de
efectele circumstanţelor legale
- provocarea = săvârşirea unei infracţiuni sub stăpânirea unei puternice
tulburări/emoţii determinate de o provocare din partea persoanei vătămate
produsă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii persoanei sau altă acţiune
ilicită gravă

Circumstanţele Atenuante

- sunt descrise în C. Pen. şi circumstanţe atenuante judiciare (pe lângă cele legale)
- spre deosebire de cele legale, circumstanţele atenuante judiciare sunt enumerate
exhausiv :
(a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii
(b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara
paguba pricinuită
(c) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii constând în prezentarea sa în
faţa organelor judiciare, comportarea sinceră în cursul procesului penal, înlesnirea
descoperirii celorlalţi făptuitori
- atunci, efectele circumstanţelor sunt aceleaşi şi la legale şi la cele judiciare

Efectele Circumstanţelor Atenuante

- efectele circumstanţelor în situaţia pedepsei principale constau fie în scăderea

pedepsei sub minimul special prevăzut de norma de incriminare, fie înlocuirea ei cu
 pedeapsa amenzii în cazul în care minimul special al pedepsei este de 3 luni sau >3
luni
- la detenţiune, dacă există circumstanţe atenuante, pedeapsa se înlocuieşte cu
închisoarea între 10-25 ani
- acelaşi efecte este prevăzut şi în cazul circumstanţelor atenuante pentru persoana
juridică
- la pedeapsa complementară, efectul circumstanţelor atenuante este acela de a
înlătura obligativitatea aplicării lor
- la pedepsele accesorii, circumstanţele atenuante produc efecte doar cu privire la
natura drepturilor ce urmează a fi interzise
- efectul obligatoriu al pedepsei accesorii nu este înlăturat ca urmare a circumstanţei
atenuante
- sub influenţa circumstanţelor atenuante, pedeapsa nu poate fi scăzută sub minimul
general

Circumstanţele Agravante

- circumstanţele agravante au fost respinse de lege sub influenţa principiului

umanismului
- în C. Pen. există numai circumstanle agravante judiciare, neexistând şi cele legale
precum în cazul circumstantelor atenuante
- sunt circumstante agravante următoarele :
(1) săvârşirea faptei de 3 sau mai multor persoane împreună
(2) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra
membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol
public
(3) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor
(4) săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă
sau infecţie HIV/SIDA
(5) săvârşirea infracţiunii din motive josnice
(6) săvârşirea în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii
faptei
(7) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate

- instanţa poate reţine şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter penal
- ori de câte ori o circumstanţă agravantă se regăseşte în conţinutul infracţiunii ca
element circumstanţial, va fi reţinută doar încadrarea faptei din norma de incriminare,
fără să se mai producă efectele circumstanţei agravante (ex. – tâlhăria calificată – nu
se va reţine gravitatea de 2 ori pentru că deja legiuitorul a avut în vedere
periculozitatea faptei săvârşite de mai multe persoane)

Efectele Circumstanţelor Agravante

- efectele circumstanţelor agravante sunt facultative, spre deosebire de cele atenuante

care sunt obligatorii
- efectele circumstanţelor agravante sunt :
 (a) stabilirea unei pedepse în limitele minimului special – maximului special la care
se adaugă un spor de 5 ani în cazul închisorii, fără să depăşească 1/3 din acest
maxim
(b) 1/3 din maximul special dacă sancţiunea este amenda
(c) în situaţia persoanelor juridice, acesteia i se poate aplica amenda care poate fi
sporită până la maximul special de 600.000 lei sau 900.000 lei (art. 71 alin 2 sau 3
C. Pen.), iar dacă acest maximum nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de
până la ¼ din acel maxim

Ordinea de aplicare a circumstanţelor şi stărilor în procesul individualizării

- regula – în caz de concurs între stările de agravare şi de atenuare, pedeapsa se

stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de cele atenuante şi de
recidivă
- în caz de concurs între circumstanţele agravante şi atenuante, respectiv stările de
atenuare/agravante coborârea pedepsei sub minimul special NU este obligatorie, ea
fiind facultativă
- în cazul concursului între circumstanţele agravante şi atenuante, stabilirea pedepsei se
face ţinându-se seama de limitele de pedeapsă la care se poate ajunge sub imperiul
circumstantelor, respectiv stărilor de atenuare şi limitele de pedeapsă sub imperiul
circumstanţelor, respectiv stărilor de atenuare
- ordinea de aplicare cu privire la individualizarea pedepsei în cazul infractorului
recidivist în favoarea căruia se constată existenţa circumstanţelor atenuante o regăsim
în Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1970

Individualizarea Judiciară a Executării Pedepsei

- individualizarea executării pedepsei presupune adaptarea modului de executare a

sancţiunii, periculozităţii faptei şi aptitudinii făptuitorului de a se îndrepta sub
influenţa ei
- individualizarea judiciară are în vedere executarea unei pedepse în penitenciar, dar şi
substitutivi ai pedepsei inchisorii de tipul : suspendării condiţionate a executării
pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere, executării pedepsei la
locul de muncă

Suspendarea Condiţionată a Executării Pedepsei

- suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune pentru persoanele

fizice/juridice dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii :
(1) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda
(2) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii >6
luni afară de cazul în care este condamnat în unul din cazurile
prevăzute de art. 38 C. Pen., respectiv condamnările care nu atrag
recidiva
(3) scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi aplicată şi la concursul de
infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 2 ani şi sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii (a, b, c)
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării
măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei presupune – că, la finalizarea cercetării
judecătoreşti, se pronunţă o hotărâre de condamnare, în urma căreia, sancţiunea nu va
fi executată în penitenciar, ci va fi suspendată executarea printr-un termen de
încercare:
(a) pedeapsa aleasă de instanţă la care se adaugă 2 ani
(b) dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare va fi de 1 an

- pe durata termenului de încercare, infractorul nu trebuie să săvârşească alte infracţiuni

- dacă acesta nu săvârşeşte alte infracţiuni, la expirarea termenului de încercare,
făptuitorul este reabilitat de drept
- dacă acesta săvârşeşte alte infracţiuni, se revocă suspendarea condiţionată a executării
pedepsei şi se dispune executarea integrală a pedepsei suspendate alături de pedeapsa
pentru noua infracţiune fără ca acestea să se contopească
- săvârşirea noii infracţiuni poate da naştere recidivei sau pluralităţii intermediare
- revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine numai dacă
făptuitorul nu-şi execută obligaţiile civile (revocarea fiind oricum o sancţiune întâlnită
extrem de rar şi cu o procedură complexă chiar şi dpdv al probării)
- anularea suspendării condiţionate a executării are loc atunci când se descoperă că cel
condamnat mai săvârşeşte o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii de suspendare
condiţionate sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare a executării
(atunci se aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni sau recidivă)
- anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea este
descoperită după expirarea termenului de încercare

Suspendarea Executării Pedepsei sub Supraveghere

- trebuie îndeplinite următoarele condiţii :

(a) pedeapsa aplicată este pedeapsa cel mult 4 ani sau la concursul de
infracţiuni cel mult de 3 ani
(b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii >1 an
cu excepţia când, condamnarea este dintre cele descrise la art. 38 C. Pen.
(c) se apreciază ţinându-se seama de persoana condamnatului, de
comportamentul său după săvârşirea faptei, că pronunţarea condamnării
este un avertisment şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va
mai săvârşi infracţiuni

- nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a despăgubirilor datorate persoanei

vătămate
- în cazul suspendării executării sub supraveghere, termenul de încercare este mai mare,
la durata pedepsei adăugându-se un interval variabil între 2-5 ani
- revocarea şi anularea intervin în mod similar ca la suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, adăugându-se însă în cazul revocării şi imprejurarea că cel
condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la supraveghere şi obligaţiile impuse
- în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de
încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri:
(a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui
sau la Serviciul de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a
Infractorilor
 (b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă, locuinţă şi
orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea
(c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă
(d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de
existenţă

- în afara măsurilor de supraveghere, instanţa poate impune respectarea uneia sau mai
multor obligaţii:
(a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de
calificare
(b) să nu schimbe domiciliul/reşedinţa avută ori să nu depăşească limita
teritorială stabilită decât în anumite condiţii fixate de instanţă
(c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite
(d) să nu intre în legătură cu anumite persoane
(e) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule
(f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în
scopul dezintoxicării

- efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt aceleaşi ca în cazul

suspendării condiţionate a executării pedepsei

Executarea Pedepsei la Locul de Muncă

- intervine atunci când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani
- cel în cauză nu mai a fost condamnat la pedeapsa închisorii >1 an, excepţie când
condamnatul intră sub incidenţei art 38 C. Pen.
- şi la executarea pedepsei la locul de muncă, aprecierea instanţei este că scopul
pedepsei poate fi atins fără pedeapsa prin privare de libertate, trebuind să existe
acordul scris al unităţii la care urmează să se execute pedeapsa
- pe durata executării pedepsei la locul de muncă, există anumite limitări ale exerciţiului
drepturilor :
(a) durata executării pedepsei nu reprezintă vechime în muncă
(b) condamnatul nu poate fi promovat, nu poate ocupa funcţii de conducere
(c) nu poate schimba locul de muncă decât prin hotărârea instanţei de judecată
- măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului care sunt impuse pentru primele
sancţiuni sunt incidente şi la executarea pedepse la locul de muncă
- revocarea pedepsei la locul de muncă se dispune dacă cel condamnat săvârşeşte o
noua infracţiune
- atunci când infracţiunea ulterioară este comisă din culpă, revocarea nu mai este
obligatorie, ci facultativă
- revocarea pedepsei la locul de muncă se dispune dacă cel condamnat nu execută
munca sau nu respectă obligaţiile
- dacă cel condamnat nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacităţii
de muncă, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă şi dispune
suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
de la art 72 C. Pen.
- anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune în aceleaşi condiţii ca la
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune când s-a executat 2/3 din
durata pedepsei, iar cel condamnat a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o
conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă
- încetarea intervine prin hotărâre judecătoarească
- spre deosebire de suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, la expirarea executării pedepsei la locul de
muncă, nu apare reabilitarea de drept

Liberarea Condiţionată şi Executarea Pedepsei Într-o Închisoare Militară

- liberarea condiţionată şi executarea pedepsei într-o închisoare militară = mijloace

individuale administrative ale executării sancţiunii

Liberarea Condiţionată

- liberarea condiţionată presupune punerea în libertate a condamnatului înainte de

executarea integrală a pedepsei după ce el a executat în mod efectiv o fracţie din
sancţiunea respectivă
- fracţia din sancţiunea respectivă ţine de vârsta condamnatului (minorii au fracţii
diferite faţă de majori, bărbaţii de asemenea faţă de femei), durata pedepsei aplicate,
forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta (culpa are fracţiuni mai mici decât la
intenţie), utilizarea făptuitorului la muncă
- liberarea condiţionată NU reprezintă un drept al condamnatului, CI un instrument
juridic prin care instanţa constată că nu mai este necesară continuarea executării
pedepsei în regim de detenţie deoarece condamnatul, prin conduita avută, dovedeşte că
liberarea sa anticipată nu este un pericol pentru colectivitate
- efectele liberării condiţionate – pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de
timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a săvârşit o
nouă infracţiune
- dacă se comite o nouă infracţiune în acel interval, liberarea condiţionată se revocă în
mod obligatoriu dacă noua infracţiune este o infracţiune contra siguranţei statului,
păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut
ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe
destul de grave
- în celelalte situaţii, liberarea condiţionată este facultativă
- în cazul revocării liberării condiţionate, regimul contopirii pedepsei stabilite pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi a restului ce a mai rămas de executat din pedeapsa
anterioară este cel prevăzut la art 61 alin (1) partea finală C. Pen., şi nu în art 39 alin
(2) C. Pen., chiar dacă infracţiunea ulterioară a fost săvârşită în condiţiile recidivei de
după condamnare prevăzută de art. 37 alin (1) lit. a) C. Pen.

Executarea Pedepsei Într-o Închisoare Militară

- se dispune atunci când pedeapsa aplicată este de cel mult 2 ani

- efectul principal al sancţiunii este – după executarea pedepsei, după graţierea
totală/parţială a restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept (art 132 C.
Pen.)
 Graţierea

- cauzele ce înlătură executarea pedepsei şi consecinţele executării sunt : graţierea,

prescripţia executării pedepsei şi reabilitarea
- graţierea are ca efect înlăturarea în tot/parte a executării pedepsei sau comutarea
acesteia într-o pedeapsă mai uşoară
- graţierea are efecte şi asupra pedepsei a căror executare a suspendării condiţionate în
sensul că se înlătură partea din termenul de încercare reprezentată de durata pedepsei
- graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă/educative/pedepsele
complementare, afară de cazul în care se prevede altfel în legea de graţiere
- graţierea este :
(a) individuală – dispusă de Preşedintele României
(b) colectivă – dispusă de Parlament
- graţierea are ca efect înlăturarea executării pedepsei
- dacă graţierea este condiţionată de obligaţia de a nu săvârşi o altă infracţiune pe un
termen de încercare, săvârşirea unei asemenea infracţiuni şi încălcarea condiţiilor
graţierii duce la revocare cu obligaţia executării pedepsei graţiate alăturat de pedeapsa
pentru noua infracţiune

Prescripţia Executării Pedepsei

- prescripţia executării pedepsei = cauză de înlăturare a pedepsei principale după

trecerea unui interval de timp
- prescripţia operează pentru persoanele fizice/juridice, dar produce efecte şi asupra
sancţiunilor cu caracter administrativ
- prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pentru infracţiuni contra păcii
şi omenirii
- prescripţia este o cauză de stingere atât a dreptului statului de a cere executarea
pedepsei aplicate, cât şi a obligaţiei condamnatului de a mai executa pedeapsa

Termenele de Prescripţie a Executării Pedepsei

- pentru persoana fizică – termenele de prescripţie sunt:

(a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani
(b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de
15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea
(c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda
- termenele de pedeapsă pentru minori se reduc la jumătate
- termenele se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar
cele referitoare la sancţiunile cu caracter administrativ curg de la rămânerea definitivă
a hotărârii sau, după caz, de la data când poate fi pusă în executare, potrivit legii,
ordonanţa din care s-a aplicat sancţiunea
- Măsurile de Siguranţă NU SE PRESCRIU
- executarea pedepsei închisorii atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe
viaţă se prescrie în 20 de ani, termenul de prescripţie curgând de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă
- termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este
de 5 ani
- executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi
dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3
ani care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca
executată
- termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în
art 181 şi art 91 C. Pen. este de 1 an
-
Întreruperea Cursului Prescripţiei Executării

- termenul de prescripţie se întrerupe prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni sau prin
începerea executării
- sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou
termen de prescripţie de la data sustragerii

Suspendarea Cursului Prescripţiei Executării

- cursul termenului prescripţiei prevăzute în art 122 C. Pen. pe timpul cât o dispoziţie
legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
- în perioada cât executarea pedepsei este amânată, potrivit art 453 C. Proc. Pen., cursul
termenului de prescripţie a executării pedepsei se suspendă, conform art 128 C. Pen.,
prescripţia reluându-şi cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare
- imunitatea parlamentară a inculpatului, prevăzută în art 69 din Constituţie, constituie o
cauză de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale (termenul de prescripţie,
suspendat până la data recidivării imunităţii, a început din acea zi să curgă)

Reabilitarea
- reabilitarea face să înceteze decăderile, interdicţiile, incapacităţile care ar rezulta din
condamnare
- reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a
fost scos ca urmare a condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor
armate sau de redare a gradului militar pierdut
- reabilitarea NU are efect asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia măsurilor de
siguranţă de interzicere de a se afla în anumite localităţi
- reabilitarea este de 2 feluri :
(1) reabilitare de drept
(2) reabilitare judecătorească

- (1) reabilitarea persoanei fizice are loc DE DREPT în cazul condamnării la amendă
sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul
nu a săvârşit nicio altă infracţiune
- reabilitarea persoanei juridice are loc DE DREPT dacă în decurs de 3 ani, de la
data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată
sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune
- efectele reabilitării de drept se produc ope legis şi ex tunc, hotărârea
judecătorească având efect declarativ
- (2) reabilitarea poate fi dispusă de instanţa de judecată la cererea condamnatului
(art. 135 C. Pen.):
 (a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii >1 an până la 5 ani, după
trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata
pedepsei pronunţate
(b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii >5 ani până la 10 ani, după
trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata
pedepsei pronunţate
(c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii >10 ani, după trecerea unui
termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate
(d) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu
pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă
jumătate din durata pedepsei cu închisoarea

- efectele reabilitării se produc ope judicium şi ex nunc, hotărârea judecătorească

având efect constitutiv de drepturi
- termenele de reabilitare sunt prevăzute de lege, în situaţia reabilitării judecătoreşti
procurorul general putând să dispună reducerea termenului respectiv
- reabilitarea judecătorească intervine pentru toate celelalte sancţiuni, dar pe lângă
intervalul de timp şi precizarea de nu săvârşi o altă infracţiune, aceasta prezintă şi
alte condiţii, precum :

(a) îşi asigură existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi
în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă
(b) a avut o bună conduită
(c) a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la
plata cărora a fost obligat, afară de cazul în care victima a renunţat la
despăgubiri

Anularea Reabilitării

- reabilitarea judecătorească poate fi anulată dacă după acordarea ei se descoperă că cel

reabilitat suferise o altă condamnare care dacă ar fi fost descoperită ar fi dus la respingerea
cererii respective