UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Note de curs
CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului comercial internaţional

Dreptul comercial este acea ramura a dreptului privat care cuprinde

ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementeaza relatiile sociale
patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera activitatii de comert, relatii care se
nasc de regula între persoane care au calitatea de comerciant si care se afla pe
pozitie de egalitate juridică.
Dreptul comercial internaţional reprezintă acea ramură de drept formată
din totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturi de drept comercial
internaţional.
Aşa cum rezultă şi din denumire, trăsăturile caracteristice ale raportului
juridic de comerţ internaţional sunt:
- comercialitatea, care desemnează calitatea sau atributul unui raport
juridic de a fi comercial. Concret, aceasta se defineşte în dreptul intern al fiecărei
ţări ca fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un anume sens de
sistemul de drept respectiv.
- internaţionalitatea, care presupune existenţa elementului străin în cadrul
raportului juridic. Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţă
internaţională, trebuie să aibă în conţinutul lui şi element de extraneitate.
Dreptul comercial este definit în legislatiile comeciale interne si
internationale sub diferite forme dar fondul a ramas acelasi.
 Denumirea de drept comercial sugereaza ideea ca dreptul comercial
constituie un ansamblu de norme juridice care reglementeaza comertul.
Notiunea de comert este folosita în mai multe sensuri si anume:
Din punct de vedere etimologic expresia “comert” provine din cuvântul latinesc
“commercium” care la rândul lui pretinde o justa apunerea cuvintelor “cum” si
“merx” care înseamna “cu marfa”, deci comertul înseamna operatiuni cu marfuri.
Din punct de vedere economic comertul este definit ca o activitate a carui
scop este schimbul si circulatia marfurilor de la producator la consumator.
Operatiunile efectuate de comercianti (negustori), agenti economici care sunt
diferiti de catre producatorii marfurilor conduc la definirea comertului din punct
de vedere economic ca fiind totalitatea normelor juridice privind interpunerea si
circulatia marfurilor de la producator la consumator.
Din punct de vedere juridic ceea ce da un sens mai larg notiunii de comert
este vorba nu numai de operatiunile de interpunere si circulatie a marfurilor
realizate de negustori ci si operatiunile de producere a marfurilor adica fabricantii
precum si executarea de lucrari si prestarea de servicii de catre antrepenori si
întreprinzatori.
Prin cele prezentate mai sus putem defini dreptul comercial ca o disciplina
care cuprinde normele juridice ce reglementeaza activitatea comerciala adica
producerea si circulatia marfurilor, executarea de lucrari si prestari de servicii.
Nascut din nevoile comertului si industriei, dreptul comercial a evoluat odata cu
dezvoltarea acestora de-a lungul vremii. Marile realizari ale geniului uman în
domeniul stiintific si tehnic au revolutionat productia si schimbul atragând
însemnate mutatii în dreptul comercial.
Dreptul comercial dezvoltându-se paralel cu industria a determinat o
extindere a sferei sale dintre care cea mai reprezentativa care constituie si în
prezent o tenndinta a expansiunii dreptului comercial este aceea a întreprinderii.
 Conceputa ca un organism economic, formata din capital, munca si forte
naturale, întreprinderea a fost reglementata pentru prima oara în 1907 în Codul
comercial Francez la care se adauga totalitatatea activitatilor libere cu exceptia
profesiunilor libere sau literare si a agriculturii.
În tot acest proces comercial, statul a avut o interventie permanenta prin
masurile sale de dirijism economic, dintre care un rol important l-au jucat
planificarea si prognoza, ale caror obiective s-au realizat prin tehnicile economiei
concentrate, prin folosirea stimulentelor economice (credite, dobânzi, impozite,
comenzi) perfectionând aceasta veriga de baza a economiei naturale. Aplicarea
masurilor de dirijism în economie, a avut implicatii directe si în dreptul
comercial. Aceste masuri i-au afectat pe comercianti, deoarece au instituit un
control al supraprofesiunii de comerciant, au impus necesitatea obtinerii de
autorizatii pentru aprovizionare si desfacere, controlul asupra preturilor si reguli
fiscale deosebit de riguroase. Toate aceste masuri au dus spre unificare
intenationala a dreptului comercial, care trebuia adaptata prin cerintele statului în
economie.
 CAPITOLUL II. COMERCIANTUL–SOCIETATE COMERCIALĂ

1. Definiţia societăţii comerciale

Comercianţii sunt, potrivit art.1 din Legea 26/1990, “persoanele fizice şi
asociaţiile familiale care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile
comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste”.
În legislaţia română nu se defineşte noţiunea de societate comercială.
Legiuitorul utilizează termenul de societate în două cazuri:
1. contractul de societate reglementat de articolul 1491 Cod civil:
“Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea
deriva”;
2. persoană juridică – societate comercială, reglementată în art.1, Legea
31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi republicată:
“În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea
dispoziţiilor prezentei legi”. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale,
modificată şi republicată, reglementează societatea comercială, fără s-o
definească1.
Asupra terminologiei folosite de legiuitor, şi anume „acte de comerţ” ne-
am expus punctul de vedere şi am optat pentru termenul de „fapte de comerţ”.

1
M. Scheava, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în
„Dreptul” nr. 9/1994, pag. 8-15; D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în „Dreptul”
nr. 7/1993, pag. 23-34
 Într-o opinie, se subliniază sfera mai cuprinzătoare a noţiunii de fapt de
comerţ ce are în conţinut atât actul juridic, cât şi faptul juridic. Legiuitorul pune
semnul egalităţii între două noţiuni diferite: act de comerţ şi faptă juridică în sens
larg. Pentru acurateţea limbajului juridic, este de preferat termenul de faptă de
comerţ.
Orice definiţie a societăţii comerciale îmbină două categorii de caractere
juridice:
- caractere juridice ce definesc societatea comercială ca fiind contract de
societate;
- caractere juridice ce acordă societăţii comerciale statutul de instituţie
(persoană juridică), desprinse din norme juridice imperative ale Legii 3/1990.

2. Caracterele juridice comune contractului de societate civilă şi

societăţii comerciale
Societatea comercială îşi are originea în contractul de societate de unde
preia “triplul acord”: membrii asociaţi, pun un ceva în comun (bunuri, creanţe sau
muncă), desfăşoară în comun o activitate şi împart câştigul realizat şi eventual
pierderile să le suporte împreună.
Următoarele particularităţi sunt comune contractului de societate şi
societăţii comerciale:
a) reprezintă o grupare de persoane, care în temeiul acordului de voinţă
hotărăşte “să pună ceva în comun” (bunuri sau valori). Subiecţii (membrii
asociaţi ai societăţii comerciale şi părţile contractului de societate) pot fi atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice.
Principiul libertăţii de asociere guvernează constituirea societăţii
comerciale. Curtea Supremă de Justiţie a statuat: „Constituirea societăţilor
comerciale în condiţiile Legii nr. 31/1990 este dominată de principiul libertăţii de
asociere a persoanelor fizice şi juridice. Limitările aduse libertăţii de asociere,
prin dispoziţiile imperative ale legii sunt de strictă interpretare”1.
De exemplu, printr-o dispoziţie imperativă a legii – art. 6, alin. 2 din Legea
Nr. 31/1999 se limitează libertatea de asociere: ,,Nu pot fi fondatori persoanele
care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute
de prezenta lege”.
Calitatea de asociat la societatea comercială nu se confundă cu aceea de
salariat al respectivei societăţi2.
Potrivit art. 278 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale,
modificată şi republicată, încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face
pe bază de contract individual de muncă, cu respectarea legislaţiei muncii şi
asigurărilor sociale.
În doctrină s-a pus problema dacă soţii pot participa, fie împreună, fie
separat, ca fondatori sau ca simpli asociaţi la o societate comercială.
După unele ezitări, şi doctrina şi jurisprudenţa au statuat că nu există nici
un impediment legal, ca soţii să dobândească, fiecare, calitatea de asociat la
aceeaşi societate, cu condiţia ca prin participarea lor să nu încalce regimul
comunităţii de bunuri.
În acest sens s-a prenunţat şi Curtea Supremă de Justiţie: ,,în cazul
înfiinţării unei societăţi comerciale de către soţi, scopul lor este de a aduce
beneficii în căsătorie, de a mări patrimoniul şi deci nu se poate considera că fapta
lor ar contraveni codului familiei, referitor la drepturile şi obligaţiile patrimoniale
ale soţilor.”
1
Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 511/3 noiembrie 1994, în revista ,,Dreptul” nr. 4/1995, pag. 73
2
Prof. Univ. dr. Mircea Costin, prep. Univ. Mircea Călin Costin, „Probleme teoretice şi practice privind
constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale”, în Revista ,,Dreptul” Nr. 2/1999, pag. 49-62
 Principalele caractere juridice ale contractului de societate, respectiv ale
actului constitutiv, aşa cum este numit de lege contractul de societate în cazul
societăţii comerciale sunt identice: act juridic plurilateral, sinalagmatic, oneros,
comutativ.
Cu privire la caracterul intuitu personae, facem precizarea: numai actul
constitutiv la societăţile comerciale de persoane are acest caracter. Societăţile în
nume colectiv, în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se
constituie în baza încrederii reciproce între asociaţi. Societăţile pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni se constituie în considerarea capitalului necesar pentru
buna desfăşurare a activităţilor comerciale .
Actul constitutiv la societăţile comerciale are caracter solemn: se încheie
de regulă sub semnătură privată. Prin excepţie, pentru protejarea intereselor
terţilor se încheie obligatoriu în formă autentică. Contractul de societate are
caracter consensual: este încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Forma scrisă a contractului de societate poate fi convenită de părţi, ad
probationem.
b) persoanele care s-au grupat se învoiesc să desfăşoare în comun o
activitate, în scopul realizării unor câştiguri – affectio societatis. Acest liant care
îi uneşte pe asociaţi se subînţelege din economia textelor legale, el nefiind
precizat nici în Codul civil, nici în cel comercial sau legile comerciale speciale.
În lipsa unei asemenea voinţe comune nu este de conceput constituirea unei
societăţi;
c) persoanele grupate convin să împartă între ei beneficiile şi pierderile
suferite. Conform art. 1513 Cod civil, sunt nule contractele de societate prin
care unul sau mai mulţi asociaţi îşi stipulează totalitatea câştigurilor sau prin care
aceştia sunt scutiţi de a participa la pierderi. În acest sens se afirmă ca fiind nule
clauzele leonine (partea leului). În articolele 7 şi 8, din Legea nr. 31/1990, se
prevede obligativitatea menţionării în actul constitutiv: “[…] f) partea fiecărui
asociat la pierderi şi beneficii”, respectiv “ k) modul de distribuire a beneficiilor
şi de suportare a pierderilor”.

3. Caracterele juridice ale societăţii comerciale, persoană juridică

Aceste caractere juridice se desprind din normele imperative prevăzute în
Legea 31/1990.
Societatea comercială îşi are originea în contractul de societate civilă. În
contextul dezvoltării deosebite a comerţului, statul este interesat de implicaţiile
activităţii comerciale asupra mediului social. Intervenţia statului în constituirea şi
funcţionarea societăţilor comerciale este o realitate oglindită de numeroase
reglementări cu caracter imperativ.
Societatea comercială a părăsit treptat terenul contractual şi a devenit o
instituţie distinctă, cu personalitate juridică, cu trăsături proprii.
Ca instituţie, societatea comercială se caracterizează prin:
- procesul de constituire şi funcţionare este reglementat prin lege,
condiţiile de fond şi formă fiind restrictive;
- obiectul de activitate societăţile comerciale este limitat numai “în vederea
efectuării de acte de comerţ”. Contractul de societate din dreptul civil îşi propune
ca obiect “acela la care părţile se obligă”, practic o paletă largă de activităţi, cu
excepţia celor comerciale.
- personalitate juridică – Societăţile comerciale, spre deosebire de
contractele de societate din dreptul civil, au personalitate juridică: în art.1 din
Legea 31/1990, se prevede: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”.
 4. Aporturile asociaţilor
Noţiunea de aport. În art. 15 şi 65 din Legea 31/1990, se stabilesc felurile
aportului şi modul de transmitere către societatea comercială, fără a se defini
aportul.
Potrivit art.1491 Cod civil, cu referire la contractul de societate, două sau
mai multe persoane “se învoiesc să pună ceva în comun”.
În art. 1492, alin. 2 C.civ., se arată: “Fiecare membru al unei societăţi (n.a.
= contractul de societate) trebuie să pună în comun sau bani sau alte lucruri (n.a
= bunuri) sau industria sa.” (n.a = noţiunea de industrie este folosită în sensul
“prestaţie în muncă”).
Textele legale citate conduc la definirea noţiunii de aport. Într-un sens, din
expresia “trebuie să pună” rezultă că prin aport înţelegem un raport juridic de
obligaţii în care asociatul (debitor) are obligaţia de a da ceva societăţii comerciale
(creditor), obligaţie ce, la nevoie, se execută prin forţa de constrângere a statului.
Un alt sens, termenul de “aport” priveşte bunul ce constituie obiectul obligaţiei
de a aduce “ceva” la societatea comercială, în condiţiile legii şi ale actului
constitutiv, pentru a forma sau a majora capitalul social, în schimbul unor
fracţiuni din acesta, numite părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale.
Obiectul aportului. Potrivit textului art.1492, al. 2 C.civ., aportul constă în
bani sau alte lucruri sau industria sa.
Este justificată opinia după care aporturile se grupează în două categorii:
bunuri şi industria sa. Banii, după cum se ştie, sunt bunuri mobile corporale, de
gen, fungibile, consumptibile, supuşi principiului nominalismului.
Aportul în numerar. În art.15, Legea 31/1990 se prevede: “aporturile în
numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate”.
Din interpretarea textului sus-menţionat şi a prevederilor Legii 31/1990, ce
constituie dreptul comun în materie, aportul în numerar este obligatoriu:
 - la cele cinci forme juridice de societate comercială;
- la orice societate cu caracter comercial, în afara celor expres reglementate
de Legea 31/1990, ca de exemplu: societăţi bancare, de asigurare – reasigurare
etc. Fără bani, chiar din momentul constituirii, societăţile comerciale nu-şi pot
realiza scopul: organizarea în comun a unei activităţi de producţie, de prestări
servicii sau de executări de lucrări.
Aportul asociaţilor în numerar nu este purtător de dobânzi (art. 68 Legea
31/1990). Asociatul este obligat la plata dobânzilor legale, din ziua în care trebuia
să facă vărsământul.
Aportul în natură. Aportul în natură constă în bunurile pe care asociatul le
aduce la societatea comercială pentru constituirea capitalului social. Bunurile
aduse ca aport în natură pot fi: imobile (teren, construcţie), mobile (utilaje,
autovehicule, agregate, linii tehnologice, diferite materii şi materiale necesare
procesului de producţie, circulaţie a mărfurilor, prestări de servicii şi efectuarea
de lucrări), corporale (cele de mai sus) şi incorporale (fond de comerţ).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate (societăţi
comerciale, societăţi bancare, asigurare-reasigurare etc).
Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor
corespunzătoare şi predarea efectivă către societatea comercială, a bunului în
stare de utilizare.
Privitor la bunul aportat, asociaţii au două posibilităţi.
Prima posibilitate constă în transferul dreptului de proprietate asupra
bunului aportat şi se realizează atunci când asociaţii stabilesc în actul constitutiv
acest lucru. Când în actul constitutiv nu se stipulează nimic cu privire la
transmiterea dreptului de proprietate asupra aportului, acesta devine proprietatea
societăţii comerciale, din momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului (art.
65, alin. 1 Legea 31/1960).
 Transferul dreptului de proprietate a bunurilor aport în natură către
societate pune problema transferului riscurilor. Legea nr. 31/1990, sub acest
aspect nu face nici o precizare.
Riscurile privesc: bunul aportat şi actul constitutiv (contractul) încheiat.
Referitor la riscurile pieirii fortuite a bunului aportat, între momentul
asumării obligaţiei de a aduce aportul şi data vărsământului potrivit regulii res
perit domino (riscul aparţine proprietarului) asociatul pus în imposibilitatea să
aducă bunul la societatea comercială, deoarece acesta a pierit într-o împrejurare
fortuită (de ex.: inundaţie, trăsnet, incendiu etc.) are obligaţia să aducă un altul,
deoarece are calitatea de proprietar până la data înmatriculării societăţii
comerciale în Registrul comerţului. Şi după această dată îi revine aceeaşi
obligaţie, deşi nu mai este proprietar. Soluţia este fundamentată într-o opinie pe
prezumţia că asociaţii au înţeles să deroge de la regimul juridic instituit prin art.
971 şi 1295 C.civ., regim ce permitea ca societatea comercială, în calitate de
proprietar să suporte acest risc, şi pe cale de consecinţă asociatul, deşi nu a
contribuit cu nimic la formarea capitalului social, dobândea această calitate1.
Într-o altă opinie, fără să se distingă între riscul pieirii fortuite a lucrului şi
riscul contractual, se susţine că: „dacă bunul piere înainte de înmatricularea
societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat să aducă în
societate un alt bun ori un aport în numerar”1.
Un alt autor2 susţine: „Dacă, însă, este vorba despre un bun individual
determinat şi acesta piere în intervalul dintre înmatricularea societăţii şi data
stabilită pentru vărsământ, riscul va fi suportat de către societate ca proprietar.

1
I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 254
1
Prof.dr. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, 1998, pag. 147
2
Marius Şcheaua, Legea societăţilor comerciale, nr. 31/1990 comentată şi adnotată, All Beck, 2000, pag.
145
Astfel, asociatul va avea toate drepturile ce decurg din această calitate fără ca, în
realitate să fi contribuit cu ceva la formarea capitalului social”.
Apreciem că, suportarea riscurilor pieirii fortuite a lucrului, după data
înmatriculării societăţii comerciale, revine asociatului, prin derogare de la dreptul
civil (ar reveni societăţii comerciale care a devenit proprietara bunului de la data
înmatriculării). Principalul argument constă în interpretarea coroborată a textului
art. 65 şi 15 din Legea 31/1990. Astfel, în art. 65 se stabileşte: „asociatul care
întârzie să depună aportul social (în ipoteza noastră bunul pierit fortuit necesită
timp pentru procurarea altuia sau a unui echivalent bănesc) este răspunzător de
daunele pricinuite.” De asemenea, art. 15: „aceste aporturi se realizează (...) prin
predarea efectivă către societate a bunurilor (...).”
Referitor la suportarea riscurilor contractului (actului constitutiv) în tăcerea
legii, se aplică dreptul comun (dreptul civil) în materie, (art. 1 Cod comercial:
„(...) Unde ea (legea de faţă, legea comercială) nu dispune, se aplică Codicele
civil”.
Regula de drept civil stabileşte că riscurile contractuale (de ex. pentru
încheierea contractului, în cazul de faţă, actul constitutiv, părţile pot avansa unele
cheltuieli – de deplasare, cazare, procurare a titlurilor juridice în baza cărora deţin
bunul aportat etc.) aparţin debitorului obligaţiei imposibil de executat. În
consecinţă, asociatul care nu poate aduce aportul pierit din cauză de forţă majoră,
va purta şi riscul contractului.
Bunul devenit proprietatea societăţii comerciale nu poate fi urmărit de
creditorii personali ai asociatului. Ei îşi exercită dreptul de urmărire numai asupra
beneficiilor ce se cuvin asociatului, şi asupra părţii ce i se cuvine asociatului,
după lichidare.
Când asociatul aduce ca aport pentru constituirea capitalului social un bun
mobil sau imobil, între asociat şi societate comercială se aplică regulile juridice
ale vânzării-cumpărării (asociatul este “vânzător”, societatea comercială este
“cumpărător”).
Astfel, asociatul este obligat:
- să predea bunul constituit ca aport, la care se adaugă două obligaţii
accesorii: să suporte cheltuielile legate de predarea lucrului (măsurare, cântărire,
numărare) şi să conserve bunul până la predare;
- să garanteze contra evicţiunii. Această obligaţie înseamnă să asigure
societăţii comerciale liniştita posesiune a bunului adus ca aport şi să înlăture orice
cauză anterioară predării care ar fi de natură a pune în discuţie, dreptul de
proprietate transmis;
- să garanteze contra viciilor ascunse. Asociatul trebuie să asigure societăţii
comerciale calitatea lucrului predat. El răspunde faţă de societatea comercială
când bunul nu este corespunzător destinaţiei sale economice ori îşi pierde
valoarea de întrebuinţare ca urmare a unor vicii ascunse .
Societatea comercială în schimbul aportului, este obligată:
- să acorde asociatului părţi din capitalul social numite părţi de interes
(societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă), acţiuni (societatea
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni), părţi sociale (societatea cu
răspundere limitată), obligaţie specifică neîntâlnită în contractul de vânzare-
cumpărare;
- să ia în primire aportul adus;
- să suporte cheltuielile aducerii bunului ca aport.
Evaluarea aportului în natură se face astfel:
În actul constitutiv, la societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii vor face precizări privind
“valoarea aportului în natură şi modul evaluării”.
 La societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, actul
constitutiv cuprinde “valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate,
modul de evaluare”. Se înţelege evaluarea în bani a aportului. Evaluarea aportului
se face de asociatul care aduce aportul, în bază de documente, de comun acord de
către membrii asociaţi, de experţi, atunci când s-a stabilit astfel.
Cu privire la evaluarea aportului în natură la societatea pe acţiuni,
legiuitorul este sever. În art. 37 Legea 31/1990, judecătorul delegat este obligat,
ca în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, să numească unul sau mai mulţi
experţi din lista de experţi autorizaţi, care vor întocmi un raport în 15 zile în care
se descrie fiecare bun aportat şi modul de evaluare a acestuia. De asemenea se va
evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor
acordate în schimb. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura.
A doua posibilitate a asociaţilor privind aportul în natură pentru
constituirea capitalului social constă în transferul dreptului de folosinţă asupra
bunului aportat. Asociaţii pot opta în actul constitutiv pentru această ipoteză.
Bunul rămâne în proprietatea asociatului, societatea comercială dobândind pe
durata societăţii un drept de folosinţă asupra bunului.
Se apreciază că în acest caz sunt aplicabile regulile privind uzufructul.
Astfel, societatea comercială este obligată:
- să procedeze la inventarierea bunurilor mobile şi la constatarea stării
materiale în care se află imobilele şi să avanseze eventualele cheltuieli legate de
aceste operaţiuni;
- să se folosească de aport ca un bun proprietar (face acte de conservare şi
întreţinere a bunului, să-l înştiinţeze pe asociat de orice tulburare a dreptului de
posesie şi folosinţă, să suporte sarcinile lucrului cum sunt impozitele, cheltuielile
de judecată ocazionate de litigiile ivite în legătură cu folosinţa bunului);
- să conserve substanţa aportului;
 - să restituie aportul la lichidarea societăţii comerciale.
Societatea comercială are asupra bunului aportat un drept de posesie şi
folosinţă.
Asociatul, care a transferat societăţii comerciale dreptul de folosinţă asupra
bunului aportat, are următoarele drepturi, fără a aduce atingere drepturilor
societăţii comerciale :
- să înstrăineze bunul aportat, dobânditorului revenindu-i obligaţia să
respecte statutul juridic de bun aportat, până la lichidarea societăţii comerciale;
- să greveze bunul cu ipotecă sau alte sarcini reale;
- să exercite toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate.
Asociatul are următoarele obligaţii:
- să nu împiedice societatea comercială în exerciţiul liber şi deplin al
drepturilor ce–i revin asupra bunului aportat: drept de posesie şi folosinţă;
- să despăgubească societatea comercială când prin fapta sa a micşorat
valoarea dreptului de folosinţă asupra bunului aportat;
- să facă reparaţiile mari ale bunului adus ca aport.
 CAPITOLUL III. CONTRACTELE COMERCIALE

Actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu scopul de a produce

efecte juridice. Definitia legala a contractului este data de art. 942 Cod civil
potrivit caruia „este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui
sau stinge între dânsii un raport juridic”. Contractele solemne sunt cele pentru
care legea prevede conditii de valabilitate, respectiv forma autentica. Contractele
consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de vointa, fara sa fie
nevoie de o anumit forma. Contractele reale sunt cele care se încheie în mod
valabil (se perfecteaza) doar în momentul remiterii lucrului.

CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE.

În dreptul civil obligatiile iau nastere atât din acte juridice, cât si din fapte
juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare de obligatii. Cel mai important
izvor voluntar de obligatii este contractul (conventia).

Contractul – izvor de obligatii comerciale

Actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu scopul de a produce
efecte juridice. Din aceasta cauza actele juridice sunt considerate izvoare
voluntare ale obligatiilor. Cel mai important izvor voluntar de obligatii este
contractul (conventia). Definitia legala a contractului este data de art. 942 C.civ.
potrivit caruia „este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui
sau stinge între dânsii un raport juridic”.
 Contractele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
1. Clasificarea dupa tipul de contract si prevederea lui în lege pune în
evidenta doua tipuri: contracte numite si contracte nenumite.
Contractele numite sunt cele care poarta un nume stabilit printr-un act
normativ si beneficiaza de o reglementare proprie. Li se spune si contracte tipice.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiaza de o denumire si reglementare
distincta, sunt facute de parti ca urmare a libertatii contractuale. Tot nenumite
sunt si contractele care îmbina caracteristicile a doua sau mai multe contracte
numite. Cele care nu se aseamana cu nici un tip de contract mai sunt numite si
contracte sui generis, iar cele care îmbina doua sau mai multe contracte numite
sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în functie de numarul partilor obligate:
a) contracte sinalagmatice (bilaterale) si
b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care exista obligatii
reciproce.
b) Contractele unilaterale nu se confunda cu actele unilaterale. Ele se
particularizeaza prin faptul ca instituie obligatii pentru o singura parte (art. 944
C.civ.). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit.
3. Clasificarea în functie de modul de formare. Sunt contracte solemne;
contracte consensuale; contracte reale. Contractele solemne sunt cele pentru care
legea prevede conditii de valabilitate, respectiv forma autentica. Contractele
consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de vointa, fara sa fie
nevoie de o anumit forma. Contractele reale sunt cele care se încheie în mod
valabil (se perfecteaza) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea dupa scopul urmarit: Sunt contracte cu titlu oneros si
contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte
urmareste obtinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte parti.
Contractul cu titlu gratuit procura un avantaj numai uneia din parti. Exemplu:
contractul de împrumut, fara dobânda; împrumutul gratuit de folosinta.
5. Dupa cunoasterea întinderii prestatiilor la momentul încheierii lor,
contractele oneroase se împart în: contracte comutative si contracte aleatorii (art.
947 C.civ.). Contractele comutative sunt cele în care partile cunosc, înca de la
momentul încheierii, întinderea prestatiilor ce-si datoreaza si la care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au
certitudinea existentei si întinderii prestatiei, aceasta depinzând de un eveniment
viitor si incert (art. 947 C.civ.). Exemple: contractul de vânzare-cumparare cu
clauza de întretinere, contractul de asigurare).

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE

Notiunea si caracterele juridice ale contractului de vânzare-

cumparare
Art. 1294 C.civ. defineste vanzarea ca fiind “o conventie prin care doua
parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si
aceasta a plati celei dintai pretul lui”. Contractul de vanzare-cumparare este acel
contract in baza caruia o persoana, numita vanzator, transfera si garanteaza altei
persoane, numita cumparator, dreptul sau de proprietate asupra unui bun sau alt
drept real ori drept de creanta, sau dreptul asupra unei universalitati juridice,
cumparatorul obligandu-se in schimb a plati vanzatorului o suma de bani, numita
pret.
Contractul de vanzare-cumparare nu poate avea ca obiect drepturi
personale nepatrimoniale si nici dreptruri patrimoniale care au caracter strict
personal, precum nici alte drepturi prevazute de lege ori rezultate din acte
unilaterale sau convenite prin contracte intuitu personae.

Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare

Din definitia data contractului de vanzare-cumparare rezulta caracterele
juridice ale acestuia, si anume: este un contract consensual, bilateral
(sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ si translativ de proprietate.
a) consensual - deoarece se incheie valabil prin simplul consimtamant
al partilor (solo consensu). Acest lucru este prevazut expres de art. 1295, alin. 1
C.civ., conform caruia “vinderea este perfecta… indata ce partile s-au invoit
asupra lucrului si asupra pretului…”
De la principiul consensualismului exista insa unele exceptii prevazute
expres de lege, situatii cand contractul de vanzare-cumparare, pentru a fi valid,
trebuie sa indeplineasca solemnitatea ceruta de aceasta. Aceste cazuri, cand
vanzarea-cumpararea este solemna, sunt strict si limitativ prevazute de lege. O
prima exceptie de le principiul consensualismului este continuta de art. 2 alin.1
din Legea 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. „Terenurile situate in
intravilan si extravilan pot fi instrainate si dobandite, prin acte juridice intre vii,
incheiate in forma autentica”. Nerespectarea cerintei instituite de lege se
sanctioneaza cu nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare (art. 14
alin. 1 din Legea 54/1998). Contractul este valabil numai cu respectarea formelor
cerute de lege in cazul vanzarii silite, cand aceasta trebuie sa fie facuta ad
validitatem prin licitatie publica.
b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic
(bilateral) deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii recipropce intre
partile contractante. Astfel, vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vadut si sa-l
garanteze pe cumparator contra evictiunii si pentru viciile ascunse ale bunului
vandut, iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul convenit si sa preea
lucrul. Rezulta ca obligatia fiecarei parti iai are cauza juridica in obigatia
celeilalte.
c) Contractul de vanzare-cumparare este prin esenta sa un contract cu
titlu oneros, deoarece ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica
primire unui echivalent (contraprestatie) in schimbul prestatiei la care se obliga.
Astfel, vanzatorul urmareste sa primeasca pretul caontra echivalent al prestatiei
sale, iar cumparatorul uramreste sa primeasca bunul cumparat in schimbul
pretului convenit.
d) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ,
deoarece esistenta si intinderea drepturilor si obligatiilor reciproce sunt cunoscute
de parti la incheierea contractului si nu depind, ca in cazul contractelor aleatorii,
de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere
pentru oricare din partile contractante.
e) Contractul de vanzare-cumparare este un contract translativ de
proprietate. In principiu, orice contract are ca efect nasterea de drepturi si
obligatii in sarcina partilor daca este vorba de contracte sinalagmatice, sau doar a
uneia dintre parti, in contractele unilaterare.
Cat priveste transmiterea dreptului de proprietate sau al altui drept (real sau
de creanta), aceasta prezinta un aspect particular al contractului de vanzare
cumparare.
 CAPITOLUL IV. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL
INTERNAŢIONAL (DCI)

Ca materie interdiscplinara DCI va avea izvoare internationale si izvoare

interne. Cat priveste izvoarele internationale acestea vor fi izvoarele DIPb in
masura in care cuprind norme care reglementeaza si materii comerciale. Vom
distinge intre cutuma si tratat (cele doua izvoare ale DIPb).
Cutuma. Aceasta este cel mai vechi izvor al DIPb si in consecinta si al
DCI. Cutuma reprezinta o practica indelungata repetata, urmata de state cu
constiinta obligativitatii acesteia, adica cu constiinta ca valoreaza dreptul. Este un
izvor nescris. In materia DCI exista domenii care au ca reglementare cutuma, in
special dreptul transportului de marfuri pe mare. In contractul de navlosire,
independent daca se mentioneaza sau nu in contract, fiinteaza asa-numitele
obligatii subintelese ale partilor (armatorului si navlositorului). Aceste obligatii
au sorginte cutumiara. Astfel, independent daca se scrie sau nu in contract,
armatorul raspunde cu toata averea sa, pe apa si pe uscat, pentru asigurarea unei
stari tehnice de navigabilitate a navei. Este o obligatie cutumiara. Incarcatorul,
expeditorul, navlositorul, este obligat sa aduca marfa la locul de incarcare, la
cheiul de incarcare sau la dana de incarcare, asteptand nava; in caz contrar este
obligat sa plateasca locatii, aceasta pantru ca fiinteaza cutuma care spune ca
marfa asteapta nava. Cutuma trebuie deosebita in parametri DIPb de uzuri
internationale si de uzante comerciale interenationale. Uzurile internationale sunt
si ele reguli de conduita evidentiate de practica, dar a caror incalcare nu are efect
juridic, deci care nu sunt obligatorii, care nu sunt asigurate prin forta dreptului.
Spre exemplu, in materie diplomatica fiinteaza numeroase asemenea uzuri. Ori de
cate ori in masina unei ambasade circula ambasadorul sau un reprezentant oficial
al statului trebuie arborat fanionul, dar dacă acesta a fost furat, nu a aparut din
acest lucru niciodata un litigiu diplomatic. Ori de cate ori un sef de stat primeste
in vizita oficiala un alt sef de stat, exista un uz diplomatic al desfasurarii
covorului rosu, dar daca acest covor este galben, nu a aparut nici un fel de
conflict diplomatic.
Cutuma este obligatorie, uzul este facultativ. Cat priveste uzantele
comerciale internationale, ele sunt de asemenea reguli facultative evidentiate de
practica si care au in vedere predarea marfii si partajarea cheltuielilor de transport
in vanzarea internationala de marfuri. Ele au fost modificate de Camera
Internationala de Comert de la Paris. Cel mai important izvor international al
DIPb este tratatul. Acesta devine si cel mai important izvor international al DCI.
Indiferent de denumire: conventie, compromis, declaratie, nota diplomatica, aide-
memoire, gentlemen’s agreement, protocol, acord, proces-verbal, tratatul
reprezinta acordul de vointa intre doua sau mai multe state prin care acestea
convin sa reglementeze, intr-un anumit mod, o anumita sfera a relatiilor lor
reciproce.
Distingem tratate multilaterale la care participa mai multe state si tratate
bilaterale la care participa doua state. Distingem intre tratate generale care au ca
obiect de reglementatre domenii mai largi de coloborare interstatale si numai
incidental cuprind si norme aplicate comertului mondial si tratate speciale care
reglementeaza direct si exclusiv materii comerciale. Cele mai importante izvoare
sunt tratatele speciale multilaterale. Ca tratate generale, izvoare si ale DCI putem
exemplifica in cel mai cuprinzator tratat international Cartea Organizatiei
Natiunilor Unite, care formuland intre altele principiile relatiilor interstatale, are
in vedere si principiul „Pacta sum servanta”, sau principiul cooperarii si al
avantajului reciproc sau principiul solutionarii pasnice a diferendelor care desigur
se aplica acordurilor de comert si cooperare mondiala. Cele mai importante insa
sunt tratatele speciale multilaterale. In acest sens citam:
 - Conventia de la Otawa, din 1988, privind contractul international de
leasing financiar,
- Conventia de la Otawa, din acelasi an, privind contractul international de
factory,
- Conventia de la New York, din 1958, privind recunoasterea si executarea
sentintelor arbitrare straine,
- Conventia de la Washington, 1965, privind solutionarea diferendelor
dintre un stat si un investitor strain, referitoare la investitiile straine,
- Conventia de la Seoul, 1985, privind formarea organizatiei intrnationale
pentru garantarea investitiilor straine,
- Conventia de la Viena, 1980, privind vanzarea internationala de marfuri,
- Conventia de la Bruxelles, din 1984, privind regulile de la Haga
referitoare la transportul international de marfuri pe mare, sub conosament.
Acordurile bilaterale: acorduri generale care reglementeaza domenii mai largi de
activitate dar care cuprind si reguli aplicabile comertului bilateral sau cooperarii.

CLASIFICAREA UZURILOR

Cea mai importanta clasificare a uzurilor se face in functie de forta lor

juridica, in:
a.uzuri normative (legale, de drept, cutume);
b.uzuri conventionale (interpretative, de fapt)
Uzurile normative. Particularitatile uzurilor normative se exprima in
generalitate, impersonalitate si obligativitate. Aceste uzuri constituie izvor de
drept si se aplica intocmai ca o norma juridica. Ele determina drepturile si
obligatiile partilor, fie reglementand raporturile sociale inca neprevazute de lege,
fie interpretand dispozitiile legii. Obiectul de reglementare al uzurilor normative
se prezuma a fi cunoscut intocmai ca si legea, urmand a fi aplicate de judecator,
chiar din oficiu. Uzurile conventionale (interpretative). Au forta juridica
asemanatoare clauzelor contractuale, iar fundamentul lor consta in principiul
libertatii de vointa a partilor. Ele se aplica cu titlu de clauza contractuala si
reprezinta vointa expresa sau tacita (prezumata), a partilor. Rolul uzurilor
interpretative este acelasi ca si in cazul celor normative si anume stabilrea
drepturilor si obligatiilor partilor. Uzurile conventionale intervin:
- in legatura cu incheierea contractului comercial (o anumita comportare
semnifica consimtamant);
- in legatura cu continutul contractului (completarea clauzelor stabilite in
contract);
- in faza de executare a obligatilor contractulale (sanctiuni aplicate
debitorului pentru neexecutarea obligatiilor);
Din punct de vedere probatoriu, uzurile conventionale trebuie dovedite cu
orice mijloc de proba, ca orice situatie de fapt.
2. Un alt criteriu de clasificare a uzurilor se refera la intinderea aplicarii lor
in spatiu, conform caruia pot fi:
- locale (se aplica pe o anumita piata comerciala);
- speciale (cele care se aplica la o anumita ramura de activitate);
- generale (cand se aplica tuturor raporturilor comerciale).