DESPRE EXORCISME

Exorcismul este un act liturgic – ca atare public - în cadrul căruia Biserica,

prin intermediul unui episcop sau a unui preot – care în Biserica Catolică trebuie să
aibă permisiune specifică şi explicită din partea episcopului diecezan1, nu numai se
roagă lui Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub
stăpânirea sau influenţa celui rău, ci şi porunceşte acestuia - în numele şi cu
autoritatea lui Isus Cristos (cfr. Mc 1,25u; 3,15; 6,7) - să se îndepărteze de la
persoana, de la locul sau de la obiectul în cauză2. Această permisiune poate fi
acordată preotului pentru un timp nedeterminat, pentru un timp determinat, pentru
un caz determinat sau pentru fiecare exorcism care trebuie aplicat după ritualul
stabilit de Biserica Catolică3. Datorită caracteristicilor unice ale acestui
sacramental, în Biserica Catolică această permisiune este acordată numai preoţilor
care posedă următoarele calităţi: un deosebit spirit de credinţă şi de rugăciune,
ştiinţă, prudenţă, integritate morală4 şi o pregătire specifică în acest domeniu5.
În cadrul normelor introductive ale actualului ritual al exorcismelor, Biserica
îndeamnă preotul exorcist să nu aplice persoanei exorcismul decât dacă a ajuns la
certitudinea morală că această persoană este posedată de diavol6. Pentru a-l ajuta
pe preotul exorcist să recunoască astfel de cazuri, Biserica indică şi semnele prin
care se exprimă posesia diabolică: capacitatea de a vorbi şi de a înţelege diferite
limbi pe care persoana în cauză nu le-a studiat şi pe care în mod obişnuit nu le
foloseşte niciodată7, cunoaşterea unor lucruri ascunse sau de la distanţă8,
manifestarea unei forţe fizice care depăşeşte vârsta şi condiţia fizică naturală a

1
Cf. CIC, can. 1172 § 1.
2
Cf. CONGREGATIO DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, De exorcismis et supplicationibus quibusdam, typis
vaticanis, Città del Vaticano 2004, pp. 17-67; 71-77.
3
Cf. ibidem, p.
4
Cf. CIC, can. 1172, § 2.
5
Cf. CONGREGATIO DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, De exorcismis et supplicationibus quibusdam, p.11.
6
Cf. ibidem, p. 12.
7
Cf. ibidem.
8
Cf. ibidem.

1
persoanei în cauză9, manifestări ostile vehemente împotriva lui Dumnezeu,
împotriva numelui lui Isus, al Sfintei Fecioare Maria, al Sfinţilor, precum şi
împotriva Bisericii, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, împotriva riturilor, a
sacramentaliilor, a crucii, a icoanelor şi altor realităţi sacre10.
În acest context trebuie precizat că pentru recunoaşterea fenomenului de
posesie diabolică nu este absolut necesar ca persoana suspectată de această
posesie să manifeste toate aceste semne. Prezenţa unuia sau numai a unora dintre
aceste semne care se manifestă întotdeauna sau deosebit de frecvent în aceleaşi
condiţii sau în condiţii asemănătoare, este suficientă pentru a recunoaşte că în
acest caz persoana în cauză este victima unei posesii diabolice.
În exercitarea acestui minister sacru, preotul trebuie să acţioneze întotdeauna
cu multă prudenţă şi discreţie, evitând categoric spectacolaritatea; interzicând
accesul mijloacelor de comunicare în masă înainte, în timpul şi după efectuarea
exorcismului; evitând răspândirea oricărei informaţii despre exorcismul pe care va
trebui să-l efectueze, pe care îl efectuează sau pe care l-a efectuat11. Obligaţia de a
păstra această discreţie revine şi celorlalte persoane care vor asista, care asistă sau
care au asistat la acest exorcism12.
În ceea ce priveşte cazurile de gravitate minoră, în care nu există fenomenul
de posesie diabolică, ci influenţe diabolice de entitate minoră asupra unei persoane,
Biserica, în cadrul actualului ritual al exorcismelor recomandă preotului exorcist să
nu recurgă la exorcism, ci la alte rugăciuni adecvate care pot ajuta persoana în
cauză – numite „rugăciuni de eliberare” –, care pot fi recitate şi de către preoţii
care nu sunt exorcişti şi de către diaconi13.
Persoanelor care sunt afectate de acestea sau de alte influenţe diabolice,
actualul ritual al exorcismelor propune o serie de rugăciuni de eliberare, care în

9
Cf. ibidem.
10
Cf. ibidem.
11
Cf. ibidem, p. 13.
12
Cf. ibidem.
13
Cf. ibidem, p. 12.

2
astfel de cazuri, de-a lungul istoriei Bisericii, au demonstrat o deosebită
eficacitate14.
Aici este necesar să subliniem diferenţa fundamentală care există între un
exorcism şi o rugăciune de eliberare: exorcismul constă atât în a-L invoca pe
Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea
diavolului cât şi în a porunci acestuia din urmă în numele şi cu autoritatea lui Isus
Cristos să părăsească persoana, locul sau obiectul în cauză; rugăciunea de
eliberare constă numai în a-L invoca pe Dumnezeu în mod direct sau prin
mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, a Sfântului Arhanghel Mihail sau a altor Sfinţi
ca El să elibereze de orice influenţă diabolică persoana care se roagă, persoana
pentru care alţii se roagă, un determinat loc sau obiect; exorcismul poate fi efectuat
numai de preotul exorcist, în timp ce rugăciunile de eliberare pot fi recitate şi de
către preoţii care nu sunt exorcişti, de către diaconi şi de către laici.
Amintind cuvintele lui Isus „astfel de diavoli nu pot fi scoşi decât cu post şi
cu rugăciune” (Mt 17,21), Biserica îndeamnă preotul exorcist ca prin post şi
rugăciune să implore permanent ajutorul lui Dumnezeu pentru sine şi pentru alţii,
în timp ce creştinului vexat de diavol îi recomandă să se roage lui Dumnezeu, să
practice mortificarea, să reînnoiască frecvent renunţările şi promisiunile
baptismale, să recurgă frecvent la sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii precum
şi la sacramentul Euharistiei, în mod deosebit înainte de a i se aplica exorcismul15.
Creştinul care se află în aceste condiţii poate primi un ajutor important, iar
uneori determinant, din partea familiarilor săi, din partea rudelor, a prietenilor şi a
preotului care este directorul spiritual sau duhovnicul său, în mod deosebit prin
grija lor permanentă faţă de el, prin post, rugăciune şi sprijinul moral16 pe care i-l
pot acorda, îndeosebi în momentele şi în situaţiile dificile.

14
Cf. ibidem, pp. 78-84.
15
Cf. ibidem, p. 14.
16
Cf. ibidem.