De la demonologia primelor veacuri creştine, la demonologia „instituţionalizată”

Petru Adrian Danciu

office.gnostic@gmail.com

I.Demonologia neistituţionalizată din primele veacuri creştine

Cercetarea istoriei demonologiei creştine nu are şi nu a avut niciodată un caracter de noutate.
Cu toate acestea însă, trecerea veacurilor aduce cu sine posibilitatea de a observa panoramic, sau
mai degrabă fenomenologic şi comparativ modul în crare era cunoscută şi practicată această ştiinţă
la începutul, în primele secole, şi cum a ajuns ea ea astăzi să fie „instituţionalizată” de către Biserică
sau confesiune creştină.
Cu privire la primele secole, este destul de dificil (dar nu imposibil) de a extrage elementele
„originale” creştine din gama imensă de acte liturgice păgâne. Mai degrabă (cel puţin în veacul
considerat „apostolic”) creştinismul a adaptat practica demonologică păgână propriului sistem
„dogmatic” (nici despre o dogmă în sensul actual al cuvântului nu putem vorbi, ştiut fiind faptul că
mult mai târziu, sinoadele ecumenice au avut un rol important în formarea ei, dar şi aceasta
mulţumită ereziilor), cu scopul clar de a-şi construi treptat o demonologie care să răspundă
cerinţelor propriei spiritualităţi, adică a celei creştine.
Tehnic vorbind, în toată această primă perioadă, care ţine mai bine de 300 de ani, în
creştinism pătrund masiv foştii păgâni din toate clasele sociale, politice şi culturale, din toate
credinţele şi relgiile imperiului roman şi nu numai, motiv pentru care vorbim de o reală invazie
informaţională care nu a rămas fără efect. Creştinismul le-a primit pe toate, iar prin intermediul
catehizării a încercat şi în parte a reuşit eliminarea tuturor acelor elemente ce făceau directă timitere
la idolatrie, însă nu a putut filtra toate credinţele şi simbolurile ce ţin de vrăjitoria, magia şi
demonologia păgână. Parte dintre aceste aspecte sunt uşor de recunoscut dacă lecturăm cu atenţie
primele scrieri creştine (Didahia, Păstorul lui Herma, etc.) dar şi atunci când cu atenţie ne aplecă
asupra faptelor unor sfinţi şi martiri (cum este Conon, pe care personal îl consider mai degrabă un
mag decât un martir creştin). Ceea ce deci merită evidenţiat este realitatea întâlnirii creştinismului
cu păgânismul, fapt ce nu a rămas fără repercusiuni mai ales sub aspect demonologic, într-o
perioadă destul de lungă şi mai ales întunecată de lipsa informaţiilor care să clarifice modul în care
s-a produs această contaminare.
Din documentele ce ne-au parvenit, reiasă totuşi cu destulă claritate ideea că lucrările harului
sau harismele Duhului Sfânt cunosc o adevărată explozie în această perioadă de început a
creştinismului. Cei botezaţi, fie aflaţi sub influenţa frenetică a unei fericiri contiune în urma primirii
botezului după o lungă perioadă de catehizare, fie pentru a continua de data aceasta de partea
„binelui” munca lor spirituală (cum este mai sus numitul Conon sau mai târziu Ciprian, la origine
vrăjitor, mai apoi convertit la creştinism, devenit sfânt), practică cu succes exorcismul, ce se
transformă într-una din elementele liturgice esenţiale ale Bisericii. Cu toate acestea ne-am afla în
eroare dacă am decreta că practica exorcismului trebuie văzută ca una strict liturgică. Aceasta
pentru că ea nu este legată doar de aspectul catehetic ce vizează botezul ci, din contră, o întâlnim în
cele mai diverse situaţii de viaţă, ce nu au de multe ori nici o legătură cu practica de început a
cultului creştin. În multe dintre aceste momente „păgâni” sunt vindecaţi de către exorcişti creştini,
care acţionează într-un mod mai mult sau mai puţin dezinteresat, unii dintre păgânii vindecaţi
primind mai apoi creştinismul, pe când alţii, nu. Mai mult chiar, posedaţi se află şi printre cei care
au primit deja botezul. Aşa se face că ajung pe mâna exorciştilor pentru păcatele lor sau diferitele
atacuri demonice (vrăji, deochi etc.). Interesant de observat e că exorcismul nu era supus vreunui
sistem liturgic, la rândul lui în formare, ci doar dogmatic el îl avea recunoscut ca central pe Hristos,
Mântuitorul lumii. Era şi normal să fie privit astfel din moment ce darul exorcizării demonilor nu
este altceva decât o harismă a Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte nu te naşti exorcist dar poţi deveni
dacă Duhul lui Dumnezeu „citeşte” în tine înclinaţia spre lupta directă cu demonii. Pentru că e o
harismă, exorcistul foloseşte fie propriile lui cuvinte pentru a alunga demonii, inspirat fiind în tot

1
acest timp de harul primit direct de la El, fie face apel la cuvinte din Sfânta Scriptură ori pune în
practică revelaţiile primite de la îngeri (exemplu în acest sens este Conon care e instruit de
Arhanghelului Mihail). În aceasta aş putea spune că stă oarecum originalitatea exorciştilor din
primele veacuri. De aici evident, avem o varietate foarte mare de formule de exorcizare. Din păcate,
pentru cercetarea demonologică, foarte puţine reuşesc să supravieţuiască timpului. Unul din
meritele de mai târziu ale Sfântului Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur este acela că au
sistematizat aceste formule în ceea ce astăzi Biserica Ortodoxă numeşte molitfe. Sistematizarea
presupune şi lăsarea de-o parte, deci în mod intenţionat, a acelora dintre ele care păreau necreştine,
prin abuzul cu privire la numele divine, ale înerilor, etc. Molitfele trebuiau să respecte dogma şi o
respectă.
Diversitatea formulelor crează oarecum o imagine si asupra modului efectiv de acţiune,
demonizatul fiind legat sau ţinut, obligat la post şi după caz în momentele de conştienţă, la
rugăciune. În anumite momente se utiliza mir sfinţit (înainte de începerea ritualului, în momentele
de criză maximă şi la final) special pentru exorcizare (fapt ce presupune un ritual de sfinţire a
acestuia, de care personal, deocamdată, din păcate, nu am cunoştinţă clară), stropire cu apă sfinţită,
ori obligativitatea de a sta culcat, în genunchi sau în picioare, în anumite momente (când se lecturau
texte din scripturi) sau pe tot parcursul perioadei aplicării exorcismului.
Pentru unii exorcişti era important a se cunoaşte de la început numele demonului pentru a fi
mai uşor de exorcizat. Această practică aparţine la origine demonologiei păgâne, unde preoţii magi
obligau demonul să-şi reveleze numele, gradul şi modul de acţiune, pentru ca mai apoi să aplice
asupra lui cea mai bună corecţie ce constă în fumigaţi, invocarea numitor zei protectori etc.
Actualmente practica aflării numelui demonului ce posedă, este menţiuntă în exorcismul catolic,
Ritualul Roman obligând demonul la a-şi spune numele. Pentru alţii însă acest aspect era
nesemnificativ, aceasta pentru că nici Hristos nu dialoga cu aceştia (diavolii) în timp ce îi alunga
din posedaţi. Numele demonilor nu contează decât atunci când îi chemi. Când îi alungi, e important
doar numele lui Iisus despre care cu siguranţă au auzit toţi. Indiferent de metodă, scopul era acelaşi,
alungarea cât mai rapidă a răului viu din om, lăsându-l pe acesta într-o stare fizică şi psihică cât mai
bună. Un exorcism reuşit era unul care vindeca rapid şi fără sechele.
Se exorciza oriunde. În casa posedatului, pe câmp sau în oricare alte spaţii libere, precum şi în
catacombe sau în cimitire (aceasta se întâmpla mai ales în perioada persecuţiilor, când era aproape
imposibil să găseşti disponibil un „spaţiu de cult”). Atunci când vreun creştin mai înstărit îşi risca
viaţa punându-şi la dispoziţie locuinţa pentru adunarea congregaţiei, putem întâlni şi aici posedaţi
eliberaţi de demoni. Nu este exclus ca exorcismul să se fi aplicat direct chiar şi în pustiu, de faţă
fiind doar exorcistul şi posedatul. Vom întâlni relatate mai târziu ce-i drept, situaţii de acest gen
petrecute în pustiu, la anahoreţii creştini. Întâmplările vor fi relatate în cele mai multe cazuri fie de
cei care au fost exorcizaţi fie de martorii aflaţi la o mai mică sau mai mare distanţă de eveniment. O
formulă mai organizată o cunoştea exorcimul aplicat asupra catehumenilor de către preotul şi
episcopul locului, în vederea primirii Sfântului Botez. Aici, prins în cadrul ritualic al săvârşirii
tainei, putem vorbi de mai multe şedinţe de exorcizare, cea culminantă definind statulul de creştin
ce se lepădă de Satana şi de toată lucrarea lui. E cât se poate de evident că în toate situaţiile de acest
gen existau permanent martori, practica fiind deci cunoscută şi deschisă în amănunt în scrierile
vechi rămase pâna la noi. De la o zonă geografică la alta, apăreau cum este şi normal diferenţe
(nefiind vorba de un sistem cultic centralizat), însă nu atât de semnificative, cu toate că unele dintre
ele sunt deosebit de interesante pentru un studiu demonologic aprofundat. Toate datele de care
dispun indică o practică demonologică relativ unitară doar sub aspectul liturgic al intrării în
creştinismu. Acesta, la rândul lui a fost alimentat de modelele exorcismului practicat individual, de
experienţa şi părerile acelora, preoţi sau nu, care s-au dedicat punerii la punct a unui sistem cât mai
sigur cu putinţă de „securizare” a creştinismului care trebuia să accepte în sânul lui nu doar
persoane bine instruite catehetic, ci şi curate sufletesc şi trupesc. Este posibil ca începând de aici, de
la practica sistematică a exorcizării premergătoare dar şi din cadrul Sfântului Botez, să avem mai
apoi o reacţie de „reverberaţie” care să marcheze mai apoi, din ce în ce mai profund, practica
individuală a exorciştilor, mulţi dintre aceştia persoane ambulante, ce umblau dintr-o localitate în

2
alta, de la o comunitate creştină la alta şi nu numai, alungând demonii în special din oameni, dar şi
din case, animale, etc.
Cel mai probabil ca unii dintre aceştia să fi fost printre primii care retrăgându-se în pustie să
pună bazele a ceea ce mai târziu, mult mai târziu, va fi cunoscut sub numele de monahism. Este
foarte posibil ca în momentul în care se simţea treptata instituţionalizare a Bisericii, persoanele cu
harismă să înţeleagă finalitatea misiunii lor, aceasta fiind preluată de rit şi sacerdoţiul creştin,
situaţie care ar impune de la sine o retragerea treptată din spaţiul public spre un anumit gen de
vieţuire, mai înaltă, de data aceasta departe de oameni, ascunzînd oarecum talantul cu care au fost
investiţi. Dacă teoria mea este corectă, avem de-a face cu prima mare tragedie spirituală creştină,
care în 313 a pecetluit odată pentru totdeauna soarta acestor oameni. Din punctul meu de vedere, la
aceşti harismatici retraşi în pustie trebuie căutată originea monahismului creştin şi nu în altă parte.
Este normal să se retragă aceia care au o permanenţă legătură harică şi care devin de neînţeles de un
mediu ce-i drept creştin, din ce în ce mai majoritar, dar care, prin instituţionalizare, pierde fineţurile
trăirii şi implicit a înţelegerii vieţii particulare în Duhul, aceasta pentru că din ce în ce mai mulţi
suferă un proces de coagulare în marele conclomerat numit Biserică. Gasim aici, pentru cei care vor
să vadă, primul proces de globalizare a cărui efecte le cunoaştem.
După edictul de la Mediolanum (Milan – Italia), creştinismul îşi obţine complet independenţa
precum şi râvnita ascensiune spre planul politic, până atunci inaccesibil. Astfel coşmarul se
transformă într-un vis frumos. Este acesta momentul încperii prigoanei împotriva păgânismului.
Acum creştinii au devenit în mare grabă ceea ce au urât cel mai mult: păgâni. Efectele asupra
demonologiei creştine nu se lasă nici ele aşteptate, scinzând oarecum practica demonologică
creştină în două.

II. Demonologia instituţionalizată

Prin instituţionalizare, parte din demonologia creştină devine „marca înregistrată” a Bisericii,
cu toate că nu reprezintă produsul unei instituţii ci a harului lui Dumnezeu. Dar pentru că în
Biserică central este Hristos, iar harul transmis prin Apostoli semnifică ce altceva decât dorinţa ca
„toate să fie una”, demonologia creştină nu a scăpat neatinsă de dorinţa de asimilare. Scrierile
sfinţilor şi a părinţilor (bisericeşti) cu privire directă sau indirectă la demoni sunt atent cercetate, iar
unele chiar s-au pierdut. Acolo unde în discuţie apăreau îngerii răi, cum se întâmplă la Origen, s-a
întâmplat ca scriitoriul şi nu doar el, să fie considerat aproape eretic prin „teologumenele” („păreri
teologice”) sale. Textele cu privire la aceşti îngeri au fost mai apoi interpretate absolut diferit, sub
aspect moral sau simbolic. Unele chiar aduc zâmbet pe buzele cititorului atent. Treptat avem de-a
face cu un sistem care doreşte să supune integral întreaga mişcare creştină, dogmei. Poate chiar şi
harismaticii. Evident că nu toţi acceptă „conducerea omenească”, cu toate că absolut toţi par a
înţelege rostul dogmei, la urma urmei apărută şi ea ca răspuns la mişcările eretice.
Nici un harismatic (majoritatea exorcişti) nu a rupt legăturile cu Biserica, cu toate că metodele
lor de vindecare sunt dintre cele mai interesante şi merită atenţia cercetătorului atent. Toţi recunosc
autoritatea bisericească şi în acelaşi timp toţi se feresc de ea, de funcţii şi slava cea lumească
clădită pe nevoia laicului de spiritualitate. Aceşti oameni sunt corecţi cu ei înşişi, până la duritate ce
merge uneori la extremă, dar nu dincolo de ea. Lupta lor, indiferent de harismă(e) e cu diavolul şi
împărăţia lui şi deci nu au nevoie de ajutor uman pentru a învinge.
Treptat, harismaticii realizează că lumea nu este pentru ei, iar binele pe care-l fac se întoarce
asupra lor ca slavă deşartă. Cea mai bună soluţie rămâne retragerea în pustie. Nu după modelul
esenian sau după alte modele, nici măcar după cel hristic, căci Hristos a postit doar 40 de zile, ci
după modelul propriu fiecărui anahoret (pusnic) în parte, pe viaţă. Cu alte cuvinte, vieţuirea în
pustie, odată începută doar moartea o poate opri, cu toate că, pentru foarte scurte perioade erau
nevoiţi să se întoarcă în lume pentru a oferi „rucodelia” sau munca mâinilor lor (care consta de cele
mai multe ori din coşuri împletite din rădăcini), la schimb cu mâncare. Odată înfăptuit trocul, se
întorceau în pustie, la practica rugăciunii şi a vieţuirii în Hristos. Întoarcerea în lume era dureroasă
şi, aparent paradoxal, necesară, pentru a arăta minţii şi sufletul că, la fel ca cei din lume, ai au încă
nevoi, iar atâta timp cât ai nevoi, poţi oricând păcătui. Un exerciţiu de auto control extrem de

3
eficient. Ce-i drept, unii dintre ei atât de sfinţiţi încât îngerii din ceruri le aduceau mâncare, sau
numai Dumnezeu ştie la câte zile o dată mâncau, au renunţat a mai vedea oameni, adâncindu-se şi
mai mult în pustie şi doar din „întâmplare” fiind întâlniţi de câte un călugăr aflat în trecere cu
treburi şi căruia i-a mai povestit din viaţa sa, cum spre exemplu este cazul Mariei Egipteanca.
Toţi aceştia sunt în primul rând demonologi. Pentru că numai învingând pe diavol au putut să
se ridice deasupra lui spre culmile înalte ale sfinţeniei care nu este un basm, căci miile de povestiri
din paterice (colecţii ale vieţilor şi activităţii pusnicilor) vin ca dovadă vie în acest sens. Ei sunt
motorul de mai târziu al vieţii monahale, un răspuns instituţionalizat la forma lor de vieţuire, ce
evident nu se ridică nici pe departe, cel puţin actualmente, la acel nivel, dar care, trebuie recunoscut,
poate fi o pepinieră pentru aceia care se desprind şi îşi urmează propriul drum pe Calea Adevărului
şi a Vieţii.
Prin ce se defineşte demonologia instituţionalizată? Prin aceea că se lasă transformată de
dogma fiecărei instituţii bisericeşti în parte, aşa cum cel mai vizibil astăzi putem observa că
exorcistul catolic sau ortodox utilizează crucea şi apa sfinţită în timpul ritualului de exorcizare, pe
când baptistul sau penticostalul, nu. Formulele de exorcizare, deşi diferă de la o dominaţiune la alta,
ele se încadrează textual pe linia directoare a dogmelor de care aparţin. Harisma exorcistului, este
mai puţin aportul spiritualităţii sale, cu toate că se cere de la fiecare indiferent de biserica de care
aparţine, o anumită stare de elevaţie spirituală, cât mai degrabă efectul harului „punerii mâinilor”,
de la hirotonie şi a binecuvântărilor speciale, după cum e situaţia în cele două Biserici seculare. În
situaţia protestanţilor şi neoprotestanţilor, se poate vorbi de pretenţia unei „harisme” proprii
pastorului sau a altui „ales al Domnului”, cu toate că şi aceştia respectă strict simbolurile de
credinţă ale congregaţiilor din care fac parte. Pretenţia acestora din urmă este aceea că imită modul
de viaţă harismatic al creştinismului primar, motiv pentru care harisma exorcismului se manifestă şi
independent în biserică la cei demni, aleşi de Duhul Sfânt. Ea, harisma, poate apărea şi menţine
atâta timp cât individul este demn, sau până ce misiunea specială pentru care a fost ales s-a
terminat.
În esenţă, după părerea mea, secularizarea demonologilor şi-a cunoscut momentul de glorie
mai ales pe vremea Sfântului Vasile cel Mare (330-379) dar şi a Sfântului Ioan Gură de Aur (347-
407). Ambii sunt consideraţi autorii molitfelor (rugăciuni de alungare a demonilor), colecţii de
rugăciuni menite nu doar să alunge demonii dar şi să cureţe spaţiile şi animalele de atingerea răului,
pot spune că, prin intermediul lor (a molitfelor) se sistematizează întreaga înţelepciune
demonologică de trei sute şi mai bine de ani de creştinism.
Există de asemenea şi avantaje ale acestui proces. Nu toţi exorciştii sunt „harismatici”. Mulţi
sunt excroci, magi sau idolatrii, ce sub haina creştină îşi alocă titlul de vindecători în „numele
Domnului”. Alături de cele sacre (cruce, apă sfinţită şi texte biblice), ei pun „piese” ale vechilor
practici magice. Magia lor este întâlnită şi astăzi sub numele de „magie albă” şi este cel mai adesea
practicată la noi de femeile de etnie rromă. Ceea ce se susţine astăzi se susţinea şi în trecut de aceste
persoane „creştine” ce şi-au alcătuit un sistem sincretic propriu, în care partea creştină deţine mai
degrabă un loc de reclamă. Ei nu sunt exorcişti în adevăratul sens al cuvântului şi nici nu ar putea fi
de vreme ce, prin apelarea la magie şi prin utilizarea consecventă a simbolurilor creştine, pretind că
eliberează pe om de rău. Graniţa dintre demonologie şi demonolatrie este foarte subţire şi acest
lucru l-au sesizat Părinţii Bisericii când au hotărât sistematizarea ritului şi implicit a rugăciunilor ce
alcătuiesc molitfele sau exorcismele.
Demonologia creştină utilizează doar practici ce se încadrează în dogmă; cea harismatică îşi
permite elemente de noutate pentru noi, dar care se menţin pe linia directoare a trăirii reale a vieţii
în Hristos, pe când demonologia „laică” îşi permite anumite formule sincretice, unele chiar de
analiză ştiinţifică (aparate de măsură şi control), preluând din mai multe religii practici şi formule
ce-i pot fi de folos. Diferenţa semnificativă dintre această practică şi cea demonolatrică expusă mai
sus, constă în aceea că cea din urmă urmăreşte exclusiv câştig financiar, excrocând mai degrabă
decât aducând o rezolvare măcar şi parţială a cazului. În cel mai josnic caz, demonolatria apelează
la demoni pentru a scoate demoni, pe care nu-i alungă, ci îi lasă lângă victimă, motiv pentru care

4
omul se crede eliberat dar în realitate, diavolul îl îndeamnă permanent la a înfăptui păcatul, şi pentru
a crea binecunoscuta şi greu de îndepărtat dependenţă de actantul excroc.
Scopul instituţionalizării deci, pe lângă acela de a deţine un sistem unitar, aflat continuu la
îndemâna Bisericii, era şi acela de a elimina excrocheria, care nu a dispărut ci, din contră, s-a
dezvoltat până la formele „rafinate” din zilele noastre. Legat de sistemul unitar, mai trebuie adăugat
şi că, se elimina diplomat relala dependenţă a clerului creştin de „harismatici”, ce păreau că au mai
mult har decât cei unşi de Sfinţii Apostoli. Din punctul meu de vedere este un act mânat mai de
grabă de gelozia acelora care ar fi vrut totul sub controlul ecclesiastic, decât o dorinţă curată de a
deţine Biserica proprii săi preoţi exorcişti. Atracţia populaţie creştine şi nu numai faţă de
harismatici era mare şi continua să crească. Chiar dacă exorciştii erau creştini bine intenţionaţi,
fondurile şi o dată cu ele spiritualitatea personală a celor eliberaţi de demoni precum şi a martorilor,
nu se îndrepta spre Biserică ci spre eliberatori văzuţi ca „vase” ale Duhului Sfânt, cumva o
„Biserică paralelă” de cea a cărei piatră era însuşi Sfântul Petru. Exista şi riscul de erezie şi deci de
rupere parţială sau totală de sânul Bisericii instituţionalizate. Toate aceste cauze şi multe altele
necuprinse aici, au dus la hotărârea de a se termina o dată pentru totdeauna cu „harismele” primite
la Cincizecime şi de a declara Biserica singurul izvor din care să ţâşnească spre mântuirea
membrilor ei, harul Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, din păcate, pentru că a văzut un pericol în
harismatici, Biserica s-a apărat decretându-se pe ea spaţiu al mişcării harice.