Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metodologia Cercetarii Sociale
Metodologia Cercetarii Sociale
OBIECTIVE GENERALE
STRUCTURA CURSULUI
Pentru sociologul american R.K. Merton putem vorbi de teorie, în sens strict,
atunci când o propoziţie 1) este dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale şi 2) se
demonstrează concordanţa ei cu observaţia. Să exemplificăm prima condiţie. Atunci când
o propoziţie (inferenţă) se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, spunem că
1
Empiric = cunoscut prin experienţă
2
J. Coleman, Foundations of Social Theory, The Belknap Press, 1990.
3
G. King, R. Keohane şi S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi, 2000
La această întrebare pot fi formulate mai multe răspunsuri. Aşa cum afirmam în
introducerea acestui curs, în ştiinţele sociale există mai multe metode valide de producere
a cunoaşterii. Metodele se diferenţiază în funcţie de teoriile de referinţă care operează cu
abordări diferite ale sistemului social. Pentru ca o metodă să fie considerată validă,
aceasta trebuie să fie logic coerentă, să se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca
false şi să fie acceptată de comunitatea ştiinţifică.
Teorii sociale diferite postulează nivele referenţiale de agregare (ontologii)
diferite diferite ale sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic, al relaţiei dintre doi
actori, altele pot fi familia, grupul, organizaţiile şi instituţiile; la nivele superioare de
agregare se află societatea ca întreg sau sistemul mondial. Prin raportare la nivelul
ontologic de referinţă, în ştiinţele sociale există două metode de explicare a
comportamentului sistemelor sociale. O metodă presupune observarea unui eşantion de
sisteme sau a aceluiaşi sistem pe o perioadă de timp. Această metodă poartă denumirea
de analiză comparativă, este de tip holist şi operează cu date economice şi sociale
agregate (factorii care favorizează dezvoltarea societăţii sau rata sărăciei într-o ţară sau
alta). O altă metodă de explicare a comportamentului sistemelor sociale implică
examinarea proceselor interne ale sistemului la nivelul părţilor componente. Cazul tipic
este acela în care părţile componente sunt indivizii membrii ai sistemului social.
Explicaţia privind comportamentul sistemic se face în termenii acţiunilor individuale, dar
nu prin simplă agregare sau însumare a acestora. În alte cazuri, părţile componente pot fi
instituţii ale sistemului sau sub-grupuri ce se constituie în părţi ale acestuia. În aceste
cazuri analiza coboară la nivele de agregare inferioare nivelului sistemic şi explică
comportamentul sistemului recurgând la comportamentul părţilor acestuia.
Teoriile operează însă şi cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul
social ca întreg sau părţi ale acestuia: date cantitative şi date calitative. Datele cantitative
presupun măsurarea numerică a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele
diferite de agregare: de cele mai multe ori sunt considerate caracteristici individuale care
Aşa cum am văzut, există metode diferite de explicare a sistemului social după
cum concepem diferit ontologia socială sau epistemologia ştiinţelor sociale. Aceste
metode diferite sunt implicate moduri diferite de concepere a realităţii sociale, adică
teorii sociale diferite. Rezultă deci că metoda de cercetare este inseparabilă teoriei
Într-o formă sau alta, teoria socială defineşte referinţa empirică a metodei de
investigare, modul de considerare a realităţii, tipurile de date selectate din mesajul
implicit al faptelor sociale. Orice metodă “decupează” realitatea şi o “forţează” să evoce
semnificaţiile aşteptate prin teoria care a fundamentat-o. Metoda este selectivă, iar
această selectivitate îşi are originea în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de
investigare a semnificaţiilor faptelor sociale.
4
Anthony Flew (ed.), Dicţionar de filozofie şi logică, Bucureşti, Humanitas, 1996.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei) al teoriei.
3. Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei).
3. Observarea directă a unui eşantion din populaţie.
4. Identificarea regularităţilor, a normelor comportamentale, a tipurilor sociale.
5. Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi.
6. Conceptualizarea şi teoretizarea.
5
Edward H. Ransford, “Isolation, Powerlessness and Violence: A Study of Attitudes and Participants in the
Watts Riots”, American Journal of Sociology 73, 1968
Care sunt însă explicaţiile pentru care aceste variabile sunt asociate? Care este numitorul
comun al acestor caracteristici. S-a argumentat astfel că fiecare din caracteristicile
asociate religiozităţii era puţin valorizată în societatea americană. Astfel, bărbaţii se
bucurau de status social superior celui al femeilor; tinerii, de asemenea, ocupau o poziţie
privilegiată faţă de bătrâni; societatea americană preţuia viaţa de familie spre deosebire
de alte forme de convieţuire.
Astfel, persoanele având aceste caracteristici erau într-o mai mare măsură deprivaţi de
reuşite şi satisfacţii în societatea seculară, ceea ce îi făcea să se îndrepte mai mult spre
6
Charles Glock şi Stark Rodney, Christian Beliefs and Antisemitism New York: Harper & Row, 1967.
7
Donald S. Tull & Gerald S. Albaum, Survey Research. A Decisional Approach, Intertext Books, New
York, 1973.
8
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
9
P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, New York, MacMillan, 1927, p. 37.
10
Ibidem, p.5
11
L. Vlăsceanu, 1982.
12
C. Levi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 60 – 61.
13
Ibidem
14
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 64.
15
L. Vlăsceanu, op.cit., p. 69
16
M. Weber, Theory of Social and Economic Organization, edited by T. Parsons, în R. K. Merton, Social
Structure, 1957, p. 20
Această din urmă condiţie este necesară pentru explicarea recurenţei comportamentului
funcţional X, în condiţiile în care acesta nu poate fi considerat, din punct de vedere
epistemic ca fiind reprodus (urmărit) în mod intenţionat de către membrii din Z. În acest
din urmă caz, explicaţia funcţională s-ar transforma într-una intenţională.
17
J. Elster, Explaining technical change: a Case Study in the Philosophy of Science, Cambridge University
Press, 1983.
18
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 73
19
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 89.
Semnificaţia unei acţiuni indivizi poate fi analizată în două feluri, dar, în nici un
caz însă semnificaţia nu se referă la o entitate “obiectivă”, adevărată în sens metafizic. În
primul rând, termenul se referă la semnificaţia propriu-zisă investită de un anumit actor
într-o situaţie concretă sau la semnificaţia medie atribuită de o pluralitate de actori într-un
context similar. În al doilea rând, semnificaţia subiectivă se poate referi la un tip ideal,
teoretic conceput şi atribuit unui actor ipotetic într-un tip dat de acţiune21. Tipul ideal este
un construct teoretic, neîntâlnit ca atare în realitate şi care are rolul de a clasifica acţiunile
şi a orienta ipotezele. El este un “construct analitic”, mental, care are atributul de “ideal”
numai în sens logic (nu şi evaluativ). Sociologul reconstruieşte astfel sensul logic care
orientează acţiunea individului. Un tip ideal este creat prin analiza empirică a
problemelor concrete, acesta nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de
lumea empirică. Spre deosebire de un simplu concept descriptiv care însumează
caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice, “tipul ideal este format
20
Principiile de bază ale sociologiei interpretative sunt preluate din lucrarea fundamentală a lui M. Weber,
Economy and Society, vol. I, Glencoe, New York, 1968, cap. I.
21
M. Weber, op. cit., p. 12
22
M. Weber, Objectivity in social sciencs and in social policy, în A. Shils şi H.A. Finch (eds.), The
methodology of the social sciences, The Free Press, New York, 1949, p. 89 – 90.
23
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 91.
24
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 94
25
M. Weber, op. cit., cap. I, p. 20
26
F. A. Hayek, Individualism and economic order, London, 1949, p. 6
În economie mai ales, dar şi în alte ştiinţe sociale (ştiinţele politice sau
sociologie), modelul actorului raţional s-a constituit ca un tip de explicaţie a fenomenelor
şi proceselor sociale, pornind de la supoziţia acţiunii instrumental raţionale, în sens
weberian, a actorilor sociali. Modelul actorului raţional împărtăşeşte supoziţiile
individualiste – un fenomen social, fie economic sau de altă natură, nu poate fi explicat
decât reducându-l la acţiunile individuale elementare care îl compun (referinţele empirice
şi explicative ultime sunt actorii individuali) – şi, în plus, asumă raţionalitatea acţiunilor;
altfel spus, modelul actorului raţional consideră că acţiunile non-raţionale sau iraţionale
sunt cazuri limită ce pot fi neglijate, considerate irelevante în analiză; echilibrele macro-
sociale sunt explicate pornind de la alegerile raţionale ale indivizilor. De exemplu,
echilibrul pieţei, soluţia optimă de alocare a resurselor în societate sau interesul coletiv,
se obţine prin urmărirea intereselor egoiste sau individuale de către fiecare actor social –
o idee originară în opera lui Adam Smith. Modelul actorului raţional poate fi o soluţie
matematică atunci când se consideră că indivizii maximizează o funcţie de utilitate;
pornind de la această asumpţie, cunoscându-se preferinţele individuale şi cunoscându-se
27
M. Rowlinson, Organisations and Institutions. Perspectives in Economics and Sociology, 1997,
Macmillan Business Press, p. 52 – 53.
28
G. Becker, The Economic Approach to Human Behaviour, 1976, University of Chicago Press, London,
p.8.
29
T. Parsons şi E. Shills, eds., Towards a General Theory of Action, 1951, Harvard University Press,
Cambridge, p. 23.
30
R.L. Jepperson, Institutions, Institutional Effects, and Institutionalism, în W.W. Powell şi P.J. DiMaggio,
eds., The New Institutionalism in Organizational Analysis, University of Chicago Press, London, p. 145.
31
M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, 2003, p. 85.
Problema care se pune atunci când afirmăm că acţiunea socială este obiectul
principal de studiu al sociologiei este aceea a gradului de obiectivitate ştiinţifică, dat fiind
că analiza se concentrează asupra subiectivităţii semnificaţiilor. M. Weber porneşte de la
premisa existenţei unei discontinuităţi între enunţurile factuale sau analitice care se referă
la ceea ce “este” şi enunţurile normative care vizează ceea ce “trebuie să fie”. Punctul său
de vedere era că o disciplină empirică nu poate formula în mod ştiinţific idealuri despre
ceea ce “trebuie să fie”, fără ca acest lucru să coincidă însă cu o pledoarie pentru
eliminarea integrală a judecăţilor de valoare din domeniul dezbaterii ştiinţifice. Ştiinţa
însă se concentrează asupra a ceea ce “este”, mai precis de domeniul mijloacelor adecvate
pentru realizarea scopurilor, fără a emite judecăţi de valoare cu privire la natura
scopurilor. Cercetătorul urmează deci să adopte o poziţie de “neutralitate etică” faţă de
valorile existente. Totuşi, cercetătorul nu poate face integral abstracţie de propriile valori
şi de universul său ideologic, astfel că M. Weber pledează mai degrabă pentru o
conştientizare de către cercetător a propriilor valori astfel încât acestea să nu-l conducă la
formularea de concluzii predeterminate care să afecteze obiectivitatea cercetării.
Argumentaţia lui Weber pentru punctul de vedere propus conform căruia ştiinţa
nu poate formula idealuri este următoarea. Weber afirmă că reflecţia cu privire la
elementele acţiunii umane este legată de două categorii: “scop” şi “mijloc”. Întotdeauna
vrem să realizăm ceva ca mijloc pentru atingerea unei stări sau “de dragul valorii sale
intrinseci” (a acţiunii – n.a.). Ceea ce este însă accesibil cercetării ştiinţifice este
problema conformităţii sau a adecvării mijloacelor atunci când scopurile sunt date,
întrucât putem să cântărim şansele de a atinge un scop cu mijloacele ce ne stau la
dispoziţie şi, implicit, să apreciem – indirect – şi scopul ca fiind realizabil, în condiţiile
istorice date sau lipsit de sens. “Îi putem oferi celui implicat posibilitatea de a pune în
balanţă urmările neintenţionate care se opun rezultatelor intenţionate ale faptei sale şi, ca
atare, îi oferim răspunsul la întrebarea: Care este costul atingerii scopului urmărit, în
contextul unei previzibile sacrificări a altor valori? (…) Una dintre funcţiile esenţiale ale
criticii tehnice (…) constă aşadar în a face posibilă această evaluare. Totuşi,
transformarea acestei evaluări în decizie nu mai poate fi misiunea ştiinţei, ci a individului
32
M. Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, Iaşi, 2001, p. 11 – 20.
33
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 101.
34
D. Sandu, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003.
35
E. Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, comunicare.ro, 2003.
36
H. Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.
37
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 102 - 105.
38
Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.
III.3. Etnometodologia
39
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 109.
40
D.H. Zimmerman, D. Lawrence Wieder, Ethnomethodology and the problem of order: comment on
Denzin, în J.D. Douglas (ed.) Understanding everyday life. Toward the reconstruction of sociological
knowledge, London, Routledge & Keagan Paul, 1971, p. 289.
41
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 111.
42
J.J. Gumpserz, D. Hymes (eds.), Directions in sociolinguistics: the ethnography of communication, New
York, Holt, Rinehart & Winston, 1972.
Din punct de vedere metodologic, D. Silverman (2004: 196) consideră că, în AC, trebuie
realizate următoarele etape:
1. identificarea secvenţelor de discuţie;
2. examinarea modului în care participanţii îşi asumă anumite roluri sau identităţi pe
parcursul vorbirii (de exemplu, cel care întreabă – cel care răspunde sau client –
profesionist);
3. desprinderea anumitor rezultate concrete din discuţia în cauză (de exemplu, o cerere
de clarificare, o reparaţie, o izbucnire în râs) şi încercarea de a observa traiectoriile
urmate în producerea unor astfel de rezultate.
43
A. Schutz, On phenomenology and social relations, Chicago University Press, 1970, p. 279.
44
E. Nagel, Problems of concept and theory formation in the social sciences, în M. Natanson (ed.),
Philosophy of the social sciences, a reader, New York, Random house, 1963, p. 189 – 230.
45
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 115 - 123.
46
Faptul social are, în definiţia lui Durkheim, caracter coercitiv şi este mai presus de voinţa indivizilor.
47
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 153.
48
G. Ritzer, P. Gindoff, Methodological Relationism: Lessons for and from Social Psychology, Social
Psychology Quarterly, Vol. 55, Iss. 2, (Jun. 1992), p. 128 – 140.
O astfel de analiză prin totuşi din vedere tocmai agentul social individual capabil de
acţiune intenţională care devine astfel o simplă unitate statistică, impersonalizată şi
caracterizată abstract. Principiului acţiunii care să facă comprehensibile deciziile
actorului social îi este substituit un principiu de agregare a caracteristicilor individuale
49
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 162.
50
J. Galtung, Theory and methods of social research, New York, Columbia University Press, 1967, în L.
Vlăsceanu, op. cit., p. 202.