1.2.

Episcopii sârbi la Sibiu

Dionisie Novacovici a sosit la Sibiu de Paştele anului 1761, însă numirea oficială
de către Curtea de la Viena a fost dată abia la 13 iulie 1761, când i s-a fixat reşedinţa la
Braşov. Instalarea sa la biserica Sf. Nicolae din Schei a avut loc la 4 septembrie. Însă,
braşovenii l-au primit cu răceală şi bănuială, neavând încredere în credinţa curată a noului
vlădică trimis de Curte.1 Drept aceea, s-a mutat destul de curând la Sibiu.2 Aici probabil a
convocat la 12 aprilie 1762 un sobor, cerând ca să fie prezent din fiecare sat „câte un
preot şi doi mireni aleşi cu ispravă şi cu mărturia de la titori şi de la oameni”.3
Pentru autorităţile habsburgice, Dionisie Novacovici a rămas doar „un episcop al
momentului”.4 Aceasta se poate constata şi din faptul că nu a putut obţine o reşedinţă, în
cele din urmă stabilind-se la Răşinari5. Datorită condiţiilor grele în care a trebuit să-şi
desfăşoare activitatea în Ardeal, nici nu este de mirare că episcopul Dionisie a cerut în
repetate rânduri dreptul de a părăsi această ţară, pentru a rămâne doar episcop de Buda. I
s-a aprobat plecarea abia în februarie 1767.6 Însă, curând după plecarea sa, a trecut la cele
veşnice, la 8 decembrie 1767.7
Cererea românilor ardeleni de a primi un episcop a fost lăsată în suspensie, până
când, la 1 martie 1770, Sofronie Chirilovici fost numit ca wirklicher schismatischer
Bischof (episcop schismatic adevărat) al ortodocşilor ardeleni, sub condiţia de a nu se
putea întâlni cu preoţii săi fără aprobarea Guberniului şi de a nu accepta preoţi hirotoniţi
în afara Imperiului habsburgic.8 Ca reşedinţă i s-a impus de către Curte oraşul Sibiu
(decembrie 1770)9; Magistratul sibian i-a permis doar închirierea unei locuinţe în oraş 10.
Păstorirea lui Sofronie în Transilvania a durat doar doi ani, deoarece în septembrie 1773,
1
Ştefan Meteş, „Episcopul Dionisie Novacovici (în anii 1761-1767)” în Mitropolia Ardealului, an. 18,
1973, nr. 5-6, p. 555-556 (53-571).
2
Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p. 123; Idem, Sibiiul ca centru…, p.
18.
3
Actul de convocare la sinod a locuitorilor din scaunul filial al Tălmaciului este tipărit la Ilarion Puşcariu,
Documente de limbă şi istorie, vol. II, Sibiu, 1897, p. 279-281.
4
Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 265.
5
Ioan Lupaş, „O încercare de reunire a Bisericilor române din Transilvania la 1793”, în Studii, conferinţe
şi comunicări istorice, vol. I, Bucureşti, 1927, p. 389-390; Keith Hitchins şi Ioan Beju, „Statistica
românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766”, în Mitropolia Ardealului, an. 22, 1977, nr. 7-9, p.
545).
6
Şt. Lupşa, Biserica ardeleană în anii 1767-1774..., p. 24.
7
Şt. Meteş, Episcopul Dionisie…, p. 563; Ion Mateiu, Vacanţele..., p. 25-33.
8
Şt. Lupşa, Ştiri şi documente..., p. 26-32.
9
Idem, Biserica ardeleană în anii 1767-1774, p. 40.
10
Ioan Lupaş, Sibiiul ca centru…, p. 166-167.
acesta a înaintat Curţii o cerere de a fi transferat din Transilvania într-una din episcopiile
sârbeşti vacante din Ungaria. La sfârşitul anului 1773 sau începutul celui următor, Curtea
i-a permis să plece în Transilvania, numindu-l, peste voinţa ierarhilor sârbi, episcop
ortodox de Buda, iar mai apoi de Timişoara.11
Iosif II (1780-1790) a instaurat o nouă politică religioasă, care a avut urmări şi
asupra românilor ortodocşi din Ardeal. Încă din 21 martie 1781, Iosif II a întrebat
autorităţile bisericeşti şi politice ale Transilvaniei dacă nu era cumva necesară numirea
unui episcop propriu pentru românii ortodocşi din Principat. În pofida răspunsurilor
negative12, totuşi, Iosif II l-a numit, la 30 septembrie 1783, pe Ghedeon Nichitici ca
episcop al Ardealului13, supunând eparhia în cele spirituale Mitropoliei de Carloviţ14, iar
trei ani mai târziu (la 8 decembrie 1786) şi în cele administrative-bisericeşti, exceptând
însă privilegiile ilirice. Sub această jurisdicţie „extraordinară” (in dogmaticis et pure
spiritualibus) s-a aflat eparhia Ardealului până în anul 186415. Totodată, Iosif II a stabilit
cuantumul salariului viitorului episcop de la Sibiu, anume 4000 fl. renani16; acesta urma
însă să nu fie plătit de la bugetul de stat, ci din contribuţia propriilor credincioşi (taxa
sidoxială), deoarece Ortodoxia ardeleană, constituind o confesiune tolerată, nu beneficia
de drepturile Bisericilor recepte17. În acelaşi timp, a fost numit un director al şcolilor
ortodoxe, anume Dimitrie Eustatievici. În 1786 a fost organizat la Sibiu Cursul de normă,
pentru pregătirea învăţătorilor şi a preoţilor (sub conducerea directă a lui Eustatievici)18,
11
Şt. Lupşa, Biserica ardeleană în anii 1767-1774, p. 48-50.
12
Ioan Lupaş, „Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni. 1780-1792”. Cu 84 acte şi documente inedite,
culese din arhivele din Viena, Budapesta, Sibiu şi Braşov”, în Analele Academiei Române. Memoriile
Secţiunii Istorice, seria II, tomul XXXVIII, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., 1915, p. 611 şi anexa 3
de la p. 653-656.
13
Nicolae Popea, Vechia mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei. Suprimarea şi restaurarea ei, ed. S.
Filtsch (W. Krafft) Sibiu, 1870, p. 192-193 (traducerea în limba română) şi Puşcariu, Mitropolia...
Colecţiunea documentelor, nr. 1, p. 1 şi I. Lupaş, Contribuţiuni..., anexa 10, p. 665-666 (textul în limba
latină).
14
Nicolae Popea, op.cit., p. 193 şi Puşcariu, Mitropolia... Colecţiunea documentelor, nr. I. 2, p. 1.
15
În aceeaşi situaţie s-au aflat şi eparhia Bucovinei, iar după 1800 şi cea a Dalmaţiei. A se vedea şi Paul
Brusanowski, Polemica dintre episcopii Hacman şi Şaguna cu privire la organizarea canonică a Bisericii
Ortodoxe din Imperiul austriac, în RT, 2006, nr. 4, p. 91-129.
16
Ioan cav. De Puşcariu, Nicolae Popea „Istoricul fondurilor arhidiecezane până la anul 1882”, în Protocolul
Sinodului arhidiecezan din anul 1883, p. 159).
17
J. H. Benigni v. Mildenberg, Handbuch der Statistik und Geographie des Großfürstentums
Siebenbürgen, Thierry`s Buchhandlung, vol. II, Sibiu, 1837, p. 50-51. Despre drepturile confesiunilor
recepte a se vedea Paul Brusanowski, Consideraţii cu privire la relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română
şi autorităţile de Stat din Principatul autonom al Transilvaniei (1541-1690, în Revista Teologică, XXVI
(88), 2006, nr. 2, p. 122-142.
18
L. Protopopescu, p. 58, 65-67 şi 78; Ladislau Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din
Transilvania între anii 1790 şi 1848, Bucureşti, 1986, p. 284.
din care s-a dezvoltat apoi Institutul Teologic-Pedagogic, apoi Seminarul Andreian, iar
ulterior Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”.
După moartea sa (20 noiembrie 1788), a urmat Gherasim Adamovici, numit abia la
10 iunie 178919 şi instalat la 13 septembrie la Sibiu. Acesta a avut o păstorire mult mai
agitată decât Ghedeon Nichitici. La aproximativ o jumătate de an după instalarea sa,
împăratul Iosif II a încetat din viaţă (20 februarie 1790). La 21 decembrie 1790 au
început la Cluj lucrările Dietei restauraţiei. Gherasim Adamovici a adresat împăratului
Leopold II o cerere, solicitând să i se permită participarea la Dietă ca regalist. Datorită
consideraţilor guvernatorului şi a conducătorului Stărilor, cererea i-a fost respinsă. În
pofida acestui fapt, opinia episcopului a fost în cele din urmă auzită la Dietă.
Reprezentanţii celor trei naţiuni politice au fost obligaţi, în şedinţa din 21 iunie 1791, să
asculte „într-o tăcere mută şi cu atenţie încordată”20, cunoscutul Supplex Libellus
Valachorum. În cele din urmă, Dieta a decis acordarea libertăţii religioase (nu receptarea)
a ortodocşilor ardeleni21.
După decesul lui Gherasim Adamovici (13 aprilie 1796), în fruntea Bisericii
ardelene a fost numit din nou vicarul Ioan Popovici din Hondol (1796-1805), apoi
Nicolae Huţovici (1805-1811)22. Biserica ardeleană a avut în perioada sedisvacanţei o
strânsă legătură cu Episcopia Aradului. Aici au fost săvârşite, la cererea Consistoriului,
hirotoniile de preoţi (în 1804 au fost 40 de hirotonii). Şi tot de la Arad era procurat Sf.
Mir.

19
Ilarion Puşcariu, Documente..., I, p. 155.
20
Ferdinand von Zieglauer, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen zur Zeit Josef´s II. und
Leopold´s II, ed. II, Viena, 1885, p. p. 521-546.
21
Ioan Lupaş, Contribuţiuni..., p. 643-644.
22
I. Lupaş, „Doisprezece peţitori ai Episcopiei transilvane vacante de la 1796-1810”, în Studii, conferinţe
şi comunicări istorice, vol. I, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1927, p. 420-421.