Orientãri actuale în evaluarea complexã a elevilor cu deficiente

mentale
- aspecte generale ale evaluãrii diagnostice;
- psihodiagnoza si procesul de evaluare a elevilor;
- orientarea formativã în evaluarea cazurilor de deficientã
mentalã;
- tipuri de evaluare: initialã, continuã, sumativã, periodicã,
finalã,predictivã etc.;
-rolul profesorului în evaluarea continuã a elevului deficient
mental.
Aspecte generale ale evaluarii diagnostice
Conceptul de „diagnostic” are trei sensuri:general,medical si
psihologic.
Diagnosticul general -este o recunoastere , o identificare a unui
proces , a unui fenomen sau a unei individualitati, pornind de la
detalii caracteristice.
Diagnosticul medical-are menirea de a recunoaste , în cazul
concret, o anumita boala.
Diagnosticul psihologic , sens ce ne intereseaza pe noi, îsi propune
sa identifice semnele unui proces sau însusirile unui fenomen
psihic , pentru a preciza apartenenta la un anumit tip de
personalitate.
Complexitatea activitatilor de evaluare si de cunoastere a starilor
de handicap mintal si de diferentiere a acestora în raport cu alte
stari , care implica fenomene de ineficienta adaptativa, rezulta din
caracterul complex al etiologiei deficientelor mintale, precum si din
varietatea cazuisticii concrete sub care ele se manifesta .În
practica, evaluarea starilor de handicap mintal se bazeaza pe un
proces format din cel putin patru comportamente fundamentale:
diagnoza medicala, diagnoza psihologica sau psihodiagnoza,
evaluarea pedagogica si evaluarea situatiei sociale, în care se afla
cel investigat. Un astfel de proces se realizeaza cu ajutorul unei
echipe interdisciplinare, iar activitatile de diagnoza /evaluare se vor
petrece într-o perioada mai îndelungata de timp si în strânsa
legatura cu procesul învatarii.
Diagnosticul complex al starilor de handicap este asigurat la nivelul
câtorva instante oficiale si pe baza unor metodologii anume.
Psihodiagnoza si procesul de evaluare a elevilor
În psihopedagogia speciala se înregistreaza , o preocupare
deosebita pentru optimizarea activitatilor de
evaluare a dezvoltarii psihice la persoanele cu deficiente,
preocupare decurgând din nevoile actuale de ameliorare a
procesului orientarii lor spre forme si masuri adecvate de
recuperare si integrare sociala, inclusiv scolara.
Generând experienta acumulata în psihodiagnoza, mai multi autori
au scos în evidenta o serie de conditii si cerinte , a caror respectare
este de natura sa asigure eficienta actului psihodiagnostic, atât în
general , cât si în cadrul diagnosticarii diferitelor deficiente. Astfel ,
Mariana Rosca considera de mare importanta:
-alegerea si folosirea acelor instrumente psihodiagnostice, care
corespund cel mai bine investigarii fenomenului psihic vizat;
-compararea datelor obtinute prin aplicarea de instrumente
psihometrice cu date de observatie , de analiza a comportamentului
celui investigat;
-evitarea abuzului de teste.
Dumitru Ciumageanu argumenta ideea ca activitatea de cunoastere
si evaluare a diferitelor deficiente nu se poate reduce nici la
investigatii pur medicale si nici la investigatii psihologice sau de alta
natura. Activitatea respectiva trebuie sa asigure , însa, sinteza
datelor de evaluare medicala, psihologica, pedagogica si sociala,
transformându-se , astfel , ea însasi într-un proces de diagnoza
complexa. Autorul numeste acest proces diagnostic defectologic.
Diagnosticul defectologic- coreleaza date 22122b118w le de
anamneza si de examen clinic cu rezultatele obtinute prin
investigatii bazate si pe alte metode:pe observare de mai lunga
durata a copilului, pe aplicarea unor probe experimentale, pe
convorbiri cu copilul si parintii acestuia. Urmareste sa elucideze
situatia reala a fiecarui subiect si, în raport de cele constatate prin
investigatii temeinice formuleaza recomandarea de interventie
compensatorie si de orientare.
În stabilirea diagnosticului defectologic trebuie sa plecam de la
deficient la deficienta si nu invers.
Psihodiagnoza si prognoza dobândesc în psihopedagogia speciala
o serie de particularitati în strânsa legatura cu diferentele
psihoindividuale ale copiilor cu diferite, particularitati ce trebuie
cunoscute temeinic, pentru a le avea în vedere în elaborarea
programelor recuperativ-compensatorii si a metodologiilor
instructiv-educative .
Eficienta acestor programe si a metodologiilor respective si ,
totodata, corectitudinea psihodiagnozei si a prognozei sunt probate,
prin calitatea adaptarii la conditiile de mediu si socioprofesionale
ale carora li s-a proiectat un anumit traseu de urmat în procesul
recuperativ-compensator.
Diagnoza psihologica are o valoare relativa, deoarece în evolutia
sa,persoana cu handicap manifesta inegalitati de la o etapa la alta,
atât ca urmare a particularitatilor propriilor mecanisme
compensatorii, cât si datorita influentelor de mediu, îndeosebi
datorita influentelor exercitate de educatie si activitate. Pentru a
spori gradul de încredere în valoarea psihodiagnozei , examinarea-
reexaminarea se efectueaza la un interval de timp ce trebuie
apreciat în raport cu capacitatea ce se masoara, de ritmul
achizitiilor subiectului si de calitatea –cantitatea procesului în care
este implicat subiectul pe linie informativa si formativa la un
moment dat.
Psihodiagnoza la persoanele cu handicap vizeaza:
-diferentierea tulburarilor organice de cele functionale, în
producerea starii de handicap;
-stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;
-depistarea factorilor etiologici;
-estimarea nivelului de handicapare(psihica, senzoriala, motrica) în
raport cu gravitatea deficientei sau a incapacitatii implicate , dar si
în raport cu perspectivele de dezvoltare;
-prognoza sanselor de influentare corectiva si alegerea în acest
scop a metodologiilor adecvate.
Psihodiagnoza la persoanele cu handicap ,inclusiv la cele ale caror
handicap este consecutiv deficientei mintale sa se desfasoare pe
baza utilizarii unor mijloace variate alegerea unor teste/probe
etalon pentru investigarea diferitelor functii psihice si laturi ale
personalitatii ,care se preteteaza la situatii ludice si la situatii de
învatare.
Rezultatele psihodiagnozei sunt cele care inlesnesc o analiza de
perspectiva , adica permit prognosticarea evolutiei apropiate si , pe
 aceasta baza, stabilirea , în continuare , a programelor de
recuperare.
Pentru diferentierea activitatilor recuperative, atât a prognozei de
scurta durata , cât si a prognozei vizând o perioada mai
îndelungata, dar prognoza de scurta durata la copiiii cu diferite
deficiente nu trebuie sa depaseasca zece-douasprezece luni, în
timp ce la copiii fara probleme de adaptare , ea se poate prelungi
peste un an si jumatate.
Împreuna cele doua forme de prognoza-de scurta si de lunga
durata –se constituie în elemente ale tratarii individualizate în
procesul recuperarii.
În actul psihodiagnostic , exercitat asupra copiilor cu deficiente
trebuie respectate câteva cerinte si anume:
-asigurarea încrederii în examinator;
-înlaturarea starii de anxietate, care se manifesta în timpul
examinarii mai ales în cazul copiilor cu tulburari senzoriale si de
limbaj;
-asigurarea unor conditii de confort pe timpul examinarii si
eliminarea influentelor negative din exterior.
În sistemul complex de diagnoza a starilor de handicap,
psihodiagnoza reprezinta un element catalizator. Ea însasi este
formata din doua sectoare fundamentale, puternic corelate între
ele, fiecare bazându-se pe câte patru modalitati investigative:
psihodiagnoza etiologica-bazata pe anamneza ,pe convorbiri, pe
analiza produselor activitatii si pe analiza mediului de viata;
psihodiagnoza de stare-bazata pe observatie, pe teste de
inteligenta, pe teste de aptitudini si pe teste de personalitate.
Psihodiagnoza proximei dezvoltari( sau prognoza apropiata) ,
bazata pe o orientare dinamica, într-un proces de învatare mediata
si pe instrumente de tipul probelor formative.
Caracterul Modalitati ale
psihodiagnoze psihodiagnozei
i
a) etiologica Anamneza Convorbiri si Analiza Analiza
chestionare produselo mediului de
r activitatii viata
b) de stare Observatia Aplicarea
 unor
teste
Inteligenta aptitudini Personalitate
c)a proximei Probe de Probe
dezvoltari invatare formative
mediata
Evaluând copilul pentru a-l putea mai bine stimula în procesul
dezvoltarii sale , pe lânga elucidarea nivelului la care acesta se afla
în momentul dat –adica pe lânga delimitarea zonei dezvoltarii sale
actuale-este cel putin la fel de importanta evidentierea ritmurilor
specifice în dezvoltare , a vitezei cu care el avanseaza în propria
zona a proximei dezvoltari.
Practic nu exista cerinte valabile, exclusiv pentru psihodiagnoza,
doar la anumiti copii, ci exista cerinte care, fiind valabile si în
psihodiagnoza generala, dobândesc o semnificatie aparte în
diagnoza complexa a starilor de handicap , inclusiv a starilor de
handicap mintal.
De exemplu: eficienta interventiei recuperatorii, mai ales în cazul
copiilor cu deficiente mintale, depinde, în mare masur , de
abordarea precoce a acestora în procesul organizat de terapie
complexa. De aici necesitatea imprimarii unui caracter timpuriu
activitatilor de depistare si diagnoza a copiilor cu deficiente mintale,
precum si a altor copii cu nevoi speciale.
Este important ca pornind de la manifestarile concrete ale copilului
si urmarind cu atentie evolutia sa, în concluziile actului
psihodiagnostic , sa admitem , mai degraba , o subestimare a
gravitatii starii de handicap , decât o exagerare a acesteia, adica
este mai bine sa pornim de la presima existentei unor capacitati
potentiale mai ridicate decât sa ignoram aceste capacitati si sa ne
situam , în interventia terapeutica, pe o pozitie defavorabila
copilului.
O alta cerinta a psihodiagnozei la copiii cu deficiente se refera, la
necesitatea prelungirii sale în timp si la implicarea , ca element de
feed-back, în interventia terapeutica. Stabilirea diagnosticului
psihologic la copiii cu deficiente are un caracter de permanenta,
care are implicatii si asupra modului concret de organizare a
procesului de evaluare diagnostica.
În strânsa legatura cu caracterul de permanenta si influentându-se
reciproc , este o alta trasatura a psihodiagnozei în educatia
speciala:caracterul sau complex. Psihodiagnoza face parte ca
veriga principala dintr-un întreg lant al procesului de cunoastere si
de stimulare a dezvoltarii la copiii cu deficiente.
Înca o trasatura a psihodiagnozei , o reprezinta caracterul sau
dinamic-formativ , precum si de predictie a proximei dezvoltari, de
proiectare a pasilor ce trebuie realizati în interventia terapeutica.
Aceasta presupune , totodata transformarea instrumentelor de
investigare clasica a nivelului dezvoltarii psihice , atins în momentul
dat, în exercitii de învatare formativa, inclusiv de sondare a
dinamicii dezvoltarii în perspectiva. În cazul copiilor cu deficiente ,
adica al celor cu nevoi speciale complexe , este vorba despre o
aprofundare a cunosterii psihodiagnostice în chiar procesul de
rezolvare a acestor nevoi.
Orientarea formativa în evaluarea cazurilor de deficienta mintala
Pentru ca activitatea de psihodiagnoza , în cazul copiilor cu
deficiente mintale , dar si al celor cu simple nevoi speciale în
domeniul educatiei , sa fie cât mai eficienta avem în vedere câteva
caracteristici importante cum ar fi: abordarea timpurie, caracterul
de permanenta, caracterul complex si caracterul formativ .
În acest proces , initial s-a pus accentul pe scoaterea în evidenta a
uneia din caracteristicile copiilor respectivi –întârzierea în
dezvoltare.
Ca o tendinta de echilibrare a situatiei create prin exagerarea
importantei, fie a parametrilor cantitativi, fie a celor calitativi ai
dezvoltarii , a aparut si se dezvolta orientarea formativa prin
aceasta orientare , în activitatea de psihodiagnoza se urmaresc
atât aspectele cantitative(indicii de întârziere) , cât si cele calitative(
dezechilibrele, dizarmoniile), dar mai ales, pornindu-se de la
ambele, se urmareste perspectiva , si se fac prezumtii asupra
evolutiei posibile a copilului investigat , sub influenta interventiei
corectiv-formative dirijate.
Activitatea de învatare , îmbunatatirea performantelor ca rezultat al
ajutorului acordat si al exercitiilor efectuate , nu se produce la toti
subiectii în acelasi ritm.
Metodele formative de diagnoza trebuie aplicate în doua faze
fundamentale:
-faza initiala, în care examinarea are un caracter consultativ si se
desfasoara similar cu aplicarea traditionala a diferitelor probe
diagnostice;
-faza de interventie, în care testarea continua oferindu-se ,pentru
probele nerezolvate, elemente de sprijin într-o anumita
gradatie,pentru a sonda capacitatile latente, blocate, eventual, de
starea de ten siune sau de alte conditii.
Orice proba clasica de psihodiagnostic poate fi sau poate deveni o
proba formativa
Potrivit orientarii formative, investigatiile psihodiagnostice urmaresc
nu numai evidentierea nivelului actual al dezvoltarii subiectului
investigat si, eventual , explicarea cauzelor si a evolutiei acestei
dezvoltari de-a lungul etapelor parcurse. Orientarea formativa, actul
psihodiagnostic se întregeste , deoarece el abordeaza prezentul –
sau psihodiagnoza de stare nu doar prin prisma trecutului, adica a
istoriei dezvoltarii sale(psihodiagnoza etiologica), ci si în
perspectiva viitorului, adica a previziunii evolutiei în etapa imediat
urmatoare, cu alte cuvinte, prognoza consecutiva diagnozei.
Din ansamblul instrumental al psihologiei aplicate, printre cele mai
apropiate orientarii formative sunt probele psihogenetice
piagetiene, adica probele operatorii.
Pentru fundamentarea orientarii formative si asigurarea caracterului
dinamic al actului psihodiagnostic , o deosebita valoare dobândeste
, teoria psihologica cu privire la zonele dezvoltarii.
L.S.Vagotski considera ca, în aprecierea nivelului de moment si a
perspectivelor ce se întrevad, trebuie avute în vedere:
a) zona actuala a dezvoltarii, la nivelul careia copilul aflat într-o
situatie de învatare, poate actiona eficient , cu forte proprii , fara a
avea nevoie de ajutorul (sprijinul, îndrumarea) unei alte persoane.
b) zona proximei dezvoltari, la nivelul careia copilul poate actiona
eficient numai daca este ajutat si dirijat, adica daca beneficiaza de
sprijin din exterior, de regula , al dascalului, dar si al oricarei alte
persoane, capabile sa-i medieze, sa-i înlesneasca întelegerea ,
adica sa-i faciliteze accesul la informatie.
Comparativ cu copilul , care are o dezvoltare mintala normala, copii
cu deficienta mintala de aceeasi vârsta cronologica se deosebesc
atât prin zona actuala a dezvoltarii a aceluiasi parametru (adica, a
inteligentei) , mai restrânsa, mai limitata.
Prin urmare, orientarea formativa în procesul cunosterii copiilor cu
deficiente mintale este de natura sa asigure ameliorarea
diagnosticului lor diferential si sa previna aparitia unor greseli în
dirijarea acestor copii spre institutii scolare si de asistenta si în
alegerea modalitatilor de interventie instructiv-educativa si
terapeutica .
Pe baza unor cercetari în domeniul evaluarii dinamice, au fost puse
în evidenta diferente majore, existente între metodologia clasica de
psihodiagnoza –bazata pe aplicarea traditionala a testelor de
inteligenta si diagnosticul dinamic-formativ, acesta din urma fiind
mai:
-comprehensiv,în sensul ca poate face aceleasi selectii si predictii
ca si metodele clasice, dar ,în plus, ofera indici ai profitului cognitiv;
-discriminativ,identificând nu numai nivelurile intelectuale pe care le
putem stabili prin testele cunoscute, ci si diferentele din interiorul
acestor niveluri.
-util psihopedagogic, orientând interventia psihologica si educatia
cognitiva spre ameliorarea performantelor intelectuale.
Utilizarea probelor de diagnostic formativ este importanta si
necesara, mai ales atunci , când testele psihometrice clasice se
dovedesc a fi nediferentiatoare.
Posibila cu ajutorul probelor dintre copiii cu intelect de limita
îndeosebi la cei cu falsa sau pseudodeficienta mintala-posibilitati
mai largi ale proximei dezvoltari, probele de diagnostic dinamic-
formativ reusesc sa evidentieze capacitatile „ascunse” ,mascate ale
acestora de-a evolua, desigur , în conditii optime de stimulare din
ce în ce mai apropiate de ritmurile normale ale dezvoltarii pentru
vârsta data.
Probele formative permit, „elaborarea unor planuri de recuperare
cognitiva mult mai tintite decât se pot concepe pe baza rezultatelor
oferite de testele psihometrice”. Aceste aspecte se refera însa, la
modele de interventie corectiv-formativa sau terapeutica, a caror
promovare mai insistenta în practica scolara ar putea avea
consecinte pozitive, în sensul înlaturarii treptate a uneia dintre
contradictiile importante , care afecteaza în prezent, subsistemul
educatiei speciale pentru handicapati, limitându-i eficienta posibila.
Tipuri de evaluare: initiala, continua, sumativa, periodica, finala,
predictiva, etc.
Înaintea orientarii copiilor cu deficiente sau a celor cu nevoi
speciale spre o forma corespunzatoare de interventie ameliorativa
este etapa stabilirii diagnosticului initial, mai scurta ca durata, dar
având un caracter intensiv si desfasurându-se în cadrul unui
organism teritorial abilitat, etapa în finalul careia se realizeaza
orientarea spre o institutie corespunzatoare de învatamânt(obisnuit
sau special) si /sau spre un program de terapie compensatorie.
Aceasta etapa trebuie sa se desfasoare cât mai de timpuriu , adica
în perioada imediat urmatoare observarii(depistarii)unor abateri de
la parametrii obisnuiti ai dezvoltarii, observarea putând fi realizata
de catre unul din urmatorii factori:
-familia, mama jucând un rol important în primii ani de viata ai
copilului;
-medicul,chiar de la nastere sau cu ocazia vizitelor periodice
efectuate în familiile micilor copii;
-educatoarea sau asistenta de cresa;
-învatatoarea la debutul scolar sau în clasa I .
-dirigintele si alte persoane care vin în contact activ cu copilul în
clasele mai mari, când se trece la un alt stil de lucru si de
socializari.
Indiferent însa, de cine anume realizeaza observarea
(depistarea)starii de abatere de la traseul normal al dezvoltarii,
faptul trebuie urmat operativ de orientarea copilului în cauza spre
comisia de evaluare complexa, în scopul precizarii diagnosticului si
al recomandarii masurilor ce trebuie initiate.
Etapa evaluarii diagnostice este etapa fundamentala , de lunga
durata , al carei obiectiv consta în precizarea si influentarea activa
a diagnosticului , în însusi procesul activitatilor de învatare,
orientare formativ-terapeutic.În aceasta etapa , când are loc
derularea interventiei compensatorii , se organizeaza evaluarea
periodica, ori de câte ori se constata aceasta necesitate la un copil
anume , si în mod obligatoriu, la toti elevii în momentele de trecere
de la o etapa la alta a interventiei educativ-compensatorii, de
exemplu , la sfârsitul anului scolar. Rezultatele acestei evaluari sunt
consemnate în caracterizari individule de etapa.
Evaluarea periodica si , în caz de nevoie, reorientarea scolarului în
cauza –la propunerea celor în drept si prin intermediul comisiei
teritoriale de evaluare spre o institutie mai potrivita sau spre un alt
program de interventie terapeutica, reprezinta una dintre
particularitatile sistemului de diagnoza si orientare a scolarilor cu
handicap , adica a celor cu nevoi speciale complexe, dar si a
scolarilor cu întârzieri temporare si cu esec la învatatura, adica cu
nevoi speciale doar în domeniul instruirii si al educatiei.
La încheierea unui ciclu de educatie corectiv-formativa, desfasurata
într-o scoala speciala sau într-o forma de învatamânt integrat, se
face o evaluare finala în perspectiva continuarii procesului într-o
noua etapa (scoala profesionala, forma de calificare).
Activitatea eficienta de evaluare complexa presupune atât aplicarea
unor metodologii si instrumente investigative-bazate pe învatare
formativa, pe observare sistematica, pe analiza produselor
activitatii copiilor, pe probe docimologice, pe investigatii
sociometrice-cât si folosirea unor mijloace si instrumente de
înregistrare si interpretare a informatiei.
Mijloacele si instrumentele de înregistrare a informatiei dobândite
sunt:
-Caietul de observatii
-Fisa psihopedagogica individuala
-Caracterizarile de etapa
Caietul de observatii -este un instrument de lucru ,care trebuie sa
se afle permanent la îndemâna dirigintelui,
atât pentru a putea nota manifestarea unor evenimente
semnificative, cât si pentru a gasi operativ, în caz de nevoie, datele
referitoare la elevii în cauza.
Fisa psihopedagogica individuala –este un document cu caracter
permanent, care se întocmeste la începutul activitatii cu copilul în
cauza, notându-se datele stabile, care de regula, nu se modifica de
la o etapa la alta. Se completeaza periodic, cu date semnificative
referitoare la dinamica dezvoltarii.
Exista mai multe tipuri de modele de fise elaborate special pentru
centralizarea informatiei referitoare la scolarii cu handicap.
Astfel sunt:
-fisa psihopedagogica de cunoastere si caracterizare a copiilor din
gradinitele, scolile speciale;
-fisa individuala a copilului;
-fisa de anamneza-care se refera la cauzele generatoare si evolutia
starii de handicap pâna în momentul investigatiei psihodiagnostice;
-fisa de observatie psihopedagogica si de evaluare a evolutiei
înregistrate;
-fisa de cunoastere si evaluare a copilului;
În practica scolara ,toate fisele enumerate pot fi gasite în diferite
surse bibliografice-sunt utilizate, de regula , nu ca sabloane fixe, ci
ca modele de lucru, pe care majoritatea dirigintilor le simplifica si le
adapteaza propriilor necesitati si obiective.
Rolul profesorului în evaluarea continua a elevului deficient mintal
Evaluarea continua valorifica rezultatele masurate anterior care
stabilesc nu numai diagnoza clasei si a unor elevi ci si
prognoza,predictia schemei de desfasurare în continuare a lectiei,
în partea sa substantiala.
În acest proces sunt implicate decizii partiale care pot confirma sau
ajusta proiectul initial al lectiei, la nivelul secventelor urmatoare.
În psihopedagogia speciala se înregistreaza, în prezent, o
preocupare deosebita pentru optimizarea activitatilor de evaluare a
dezvoltarii psihice la persoanele cu deficiente, preocupare
decurgând din nevoile actuale de ameliorare a procesului orientarii
lor spre forme si masuri adecvate de recuperare si integrare
sociala, inclusiv scolara. Aceste preocupari îsi gasesc, însa,
corespondent si în perioadele anterioare de dezvoltare ale
domeniului educatiei speciale, când, de asemenea, s-au cautat
solutii ameliorative într-o directie sau alta, inclusiv în domeniul
perfectionarii metodologiilor psihodiagnostice.
Referindu-se tocmai la raportul dintre psihodiagnoza starii în care
se afla copilul la un moment dat (adica în momentul investigatiilor)
si previziunea perspectivei schimbarilor imediate, pe care el le va
suporta, Mihai Golu (1997) pune accentul pe importanta deosebita
pe care o au, în psihodiagnoza, schimbarile petrecute la vârstele
timpurii: "la acest nivel, raportul dintre stare si schimbare
(transformare) este în favoarea celei din urma: starea este un scurt
ragaz pe continuumul schimbarilor, ai devenirii" .
Este evident ca, evaluând copilul pentru a-l putea mai bine stimula
in procesul dezvoltarii sale, pe lânga elucidarea nivelului la care
acesta se afla în momentul dat - adica, pe lânga delimitarea zonei
dezvoltarii sale actuale - este cel putin la fel de importanta
evidentierea ritmurilor specifice în dezvoltare, a vitezei cu care el
avanseaza în propria zona a proximei dezvoltari.
Încercând sa prezentam, acum, sintetic, câteva dintre elementele
de specific al psihodiagnozei la copiii cu deficiente, este necesar sa
mentionam ca specificul nu trebuie înteles în mod absolut. Practic,
nu exista cerinte valabile, exclusiv pentru psihodiagnoza, doar la
anumiti copii, ci exista cerinte care, fiind valabile si în
psihodiagnoza generala, dobândesc o semnificatie aparte în
diagnoza complexa a starilor de handicap, inclusiv a starilor de
handicap mintal.
De exemplu, eficienta interventiei recuperatorii, mai ales in cazul
copiilor cu deficiente mintale, depinde, în mare masura, de
abordarea precoce a acestora în procesul organizat de terapie
complexa. De aici, necesitatea imprimarii unui caracter timpuriu
activitatilor de depistare si diagnoza a copiilor cu deficiente mintale,
precum si a altor copii cu nevoi speciale (mai usoare decât cele
decurgând din deficienta mintala propriu-zisa).
Desigur, nu se poate formula cerinta unui diagnostic diferentiat al
deficientei mintale, chiar din primii ani de viata, desi, în unele forme
etiologice si de manifestare clinica – de pilda, în cazul maladiei
Down - acest lucru posibil. Trebuie observata, însa, cât mai
devreme, aparitia si manifestarea unor eventuale întârzieri si
abateri de la traseul obisnuit al dezvoltarii, pe care le prezinta unii
copii, abateri care trebuie interpretate ca semnale de alarma ale
unor posibile deficiente, ce vor deveni evidente mai târziu. Asa cum
subliniaza unii specialisti, este foarte important ca - pornind de la
manifestarile concrete ale copilului si urmarind cu atentie evolutia
sa, - în concluziile actului psihodiagnostic, sa admitem, mai
degraba, o subestimare a gravitatii starii de handicap, decât o
exagerare a acesteia, adica este mai bine sa pornim de la premisa
existentei unor capacitati potentiale mai ridicate decât sa ignoram
aceste capacitati si sa ne situam, în interventia terapeutica, pe o
pozitie defavorabila copilului.
O alta cerinta a psihodiagnozei la copiii cu deficiente se refera, la
necesitatea prelungirii sale în timp si la implicarea, ca element
defeed-back, în interventia terapeutica. în acest context, stabilirea
diagnosticului psihologic la copiii cu deficiente are, mai degraba, un
caracter de permanenta, chiar daca, pe parcursul desfasurarii apar
momente de "acalmie" -corespunzator unor etape de echilibru
relativ în dezvoltarea subiectului vizat - si momente "agitate", pe
fondul unor eventuale dezechilibre, intervenite în procesul
dezvoltarii.
Caracterul de permanenta al psihodiagnozei la copiii cu deficiente
mintale are implicatii si asupra modului concret de organizare a
procesului de evaluare diagnostica. Astfel, investigatiile periodice la
comisia de specialitate, implicând aplicarea de probe si tehnici
standardizate, trebuie sa alterneze cu observarea permanenta si cu
analiza comportamentului celui vizat în activitatile de autoservire,
de învatare, de munca manuala si, desigur, în mod deosebit, în
activitatile ludice la care el participa atât în familie, cât si în institutii
de educatie si învatamânt.
În strânsa legatura cu caracterul de permanenta si influentându-se
reciproc, este o alta trasatura a psihodiagnozei în educatia
speciala: caracterul sau complex. Asa cum am vazut,
psihodiagnoza face parte, ca veriga principala, dintr-un întreg lant
al procesului de cunoastere si de stimulare a dezvoltarii la copiii cu
deficiente. Dar psihodiagnoza are ea însasi o structura complexa,
implicând, în varianta sa clasica, diagnoza etiologica (genetica) si
diagnoza de stare, în timp ce diagnoza etiologica sondeaza
originile si urmareste traseul si dinamica dezvoltarii la persoana cu
handicap, cea de stare vizeaza elucidarea caracteristicilor
negative, dar si a celor pozitive, cu alte cuvinte, scoate în evidenta
dificultatile întâmpinate de subiectul în cauza, dar si elementele mai
bine pastrate în structura sa psihica, de la care trebuie sa se
porneasca în interventia ameliorativa.
Înca o trasatura a psihodiagnozei, în varianta sa moderna,
trasatura care trebuie avuta în vedere în mod deosebit, mai ales
atunci când ne referim la domeniul educatiei speciale, o reprezinta
caracterul sau dinamic-formativ, precum si de predictie a proximei
dezvoltari, de proiectare a pasilor ce trebuie realizati în interventia
terapeutica. Aceasta presupune, totodata, transformarea
instrumentelor de investigare clasica a nivelului dezvoltarii psihice,
atins în momentul dat, în exercitii de învatare formativa, inclusiv
de sondare a dinamicii dezvoltarii în perspectiva, în cazul copiilor
cu deficiente, adica al celor cu nevoi speciale complexe, este vorba
despre o aprofundare a cunoasterii psihodiagnostice în chiar
procesul de rezolvare a acestor nevoi.
Este etapa stabilirii diagnosticului initial, mai scurta ca durata, dar
având un caracter intensiv si desfasurându-se în cadrul unui
organism teritorial abilitat, etapa în finalul careia se realizeaza
orientarea spre o institutie corespunzatoare de învatamânt (obisnuit
sau special) si/sau spre un program de terapie compensatorie.
Aceasta etapa trebuie sa se desfasoare -asa cum am vazut mai
sus - cât mai de timpuriu, adica în perioada imediat urmatoare
observarii (depistarii) unor abateri de la parametrii obisnuiti ai
dezvoltarii, observarea putând fi realizata de catre unul dintre
urmatorii factori:
-familia, mai adesea mama sau persoana care îngrijeste copilul în
primii ani de viata;
-medicul, chiar la nastere sau cu ocazia vizitelor (controalelor)
periodice efectuate în familiile micilor copii;
-educatoarea sau asistenta din cresa, camin, gradinita, institutii de
ocrotire la vârsta ante- si prescolara;
-învatatoarea, la debutul scolar sau în clasa I, mai rar în clasele
urmatoare, atunci când deficienta sau abaterea de la parametrii
unei dezvoltari normale se asociaza (si provoca) o stare evidenta si
stabila de esec la învatatura si de inadaptare la cerintele (minimale)
ale scolii;
-dirigintele si alte persoane care vin în contact activ cu copilul în
clasele mai mari, de regula în clasa a V-a, când se trece la un alt
stil de lucru si de solicitari.
Indiferent, însa, de cine anume realizeaza observarea (depistarea)
starii de abatere de la traseul normal al dezvoltarii, faptul trebuie
urmat operativ de orientarea copilului în cauza spre comisia
(teritoriala) de evaluare complexa, în scopul precizarii
diagnosticului si al recomandarii masurilor ce trebuie initiate.
Cea de a doua etapa a evaluarii diagnostice este etapa
fundamentala, de lunga durata, al carei obiectiv consta în
precizarea si influentarea activa a diagnosticului, în însusi procesul
activitatilor de învatare, orientate formativ-terapeutic. în aceasta
etapa, când are loc derularea interventiei compensatorii, se
organizeaza evaluarea periodica, ori de câte ori se constata
aceasta necesitate la un copil anume, si, în mod obligatoriu, la toti
elevii în momentele de trecere de la o etapa la alta a interventiei
educativ - compensatorii, de exemplu, la sfârsitul anului scolar.
Rezultatele acestei evaluari sunt consemnate în caracterizari
individuale de etapa.
Evaluarea periodica si, în caz de nevoie, reorientarea .scolarului (a
adolescentului sau a tânarului) in cauza - la propunerea celor în
drept si prin intermediul comisiei teritoriale de evaluare - spre o alta
institutie mai potrivita sau spre un alt program de interventie
terapeutica, reprezinta una dintre particularitatile sistemului de
diagnoza si orientare a scolarilor cu handicap, adica a celor cu
nevoi speciale complexe, dar si a scolarilor cu întârzieri temporare
si cu esec la învatatura, adica cu nevoi speciale doar în domeniul
instruirii si al educatiei.
La încheierea unui ciclu de educatie corectiv-formativa, desfasurata
într-o scoala speciala sau într-o forma de învatamânt integrat, se
face o evaluare finala în perspectiva continuarii procesului într-o
noua etapa (de exemplu, într-o scoala profesionala, sau de ucenici,
sau într-o alta forma de calificare).
Activitatea eficienta de evaluare complexa presupune atât aplicarea
unor metodologii si instrumente investigative - bazate pe învatare
formativa, pe observare sistematica, pe analiza produselor
activitatii copiilor, pe probe docimologice, pe investigatii
sociometrice etc. - cât si folosirea unor mijloace si instrumente de
înregistrare si interpretare a informatiei.
La subcapitolul precedent, ne-am referit, mai pe larg, la unele
metodologii si instrumente folosite. Ele sunt descrise, de
asemenea, în literatura inclusa în recomandarile bibliografice de la
sfârsitul capitolului. De aceea, în continuare, ne vom referi doar la
câteva mijloace si instrumente de înregistrare a informatiei
dobândite, si anume: a) caietul de observatii; b) fisa
psihopedagogica individuala si c) caracterizarile de etapa,
prezentând, totodata, si unele modele ca sursa de inspiratie.
Caietul de observatii este un instrument de lucru, care trebuie sa se
afle permanent la îndemâna dirigintelui, atât pentru a putea nota
manifestarea unor evenimente semnificative, cât si pentru a gasi
operativ, în caz de nevoie, datele referitoare la elevii în cauza.
În caietul de observatii, fiecarui elev trebuie sa i se rezerve un
numar suficient de pagini, dar cel mai potrivit este ca, pentru fiecare
elev inclus într-o forma de educatie speciala dirigintele sa
întocmeasca un caiet de observatii separat, lucru posibil, având în
vedere numarul restrâns al acestor elevi în clasa. La flecare elev,
pe prima pagina se completeaza datele generate:
- numele si prenumele elevului
- data nasterii
- data luarii în evidenta
- diagnosticul stabilit la comisia teritoriala
- adresa si alte coordonate, dupa care pot fi gasiti parintii (tutorii)
Paginile urmatoare, destinate notarii observatiilor curente, este util
sa aiba urmatoarea rubricatie:
Data observarii evenimentului
Descrierea foarte succinta a acestuia
Cauze posibile (explicatia psihologica)
Masuri initiate
Evolutia fenomenului observat
Fisa psiho-pedagogica individuala este un document cu caracter
permanent, care se întocmeste la începutul activitatii cu copilul în
cauza, notându-se datele stabile, care, de regula, nu se modifica
de la o etapa la alta. Ulterior, ea se completeaza, periodic, cu date
semnificative referitoare la dinamica dezvoltarii.
Modele pentru întocmirea fiselor psiho-pedagogice se gasesc în
diferite surse bibliografice. Pe lânga modelele prezentate în
literatura psihologica si pedagogica, exista modele de fise
elaborate special pentru centralizarea informatiei referitoare la
scolarii cu handicap. Astfel sunt:
- Fisa psihopedagogica de cunoastere si caracterizare a copiilor din
gradinitele, scolile speciale (ajutatoare, de surzi si hipoacuziei,
nevazatori si ambliopi) si din casele de copii (prescolari si scolari),
elaborata de Emil Verza (1994).
- Fisa individuala a copilului (tânarului) din caminele spitale,
elaborata de Mariana Neagoe (1992).
- Fisa de anamneza propusa de Matty Chiva si Yvette Rutschmann,
care se refera la cauzele generatoare si evolutia starii de
handicap pâna în momentul investigatiei psihodiagnostice.
- Fisa de observatie psihopedagogica si de evaluare a evolutiei
înregistrate, model adaptat de Ioan Dorin Radu la conditiile muncii
cu elevii din scolile speciale ajutatoare cu semiinternat (în: 9, p.
137-144).
-Fisa de cunoastere si evaluare a copilului, întocmita de Emil Verza
si Florin Emil Verza (2000), instrument complex, destinat
"studentilor în psihologie, psihopedagogie speciala si stiintele
educatiei; specialistilor si cadrelor didactice, care doresc sa
cunoasca si sa evalueze potentialul si nivelul de dezvoltare a
copilului"
În practica scolara, toate fisele enumerate - sau altele care mai pot
fi gasite în diferite surse bibliografice - sunt utilizate, de regula, nu
ca sabloane fixe, ci ca modele de lucru, pe care majoritatea
dirigintilor le simplifica si le adapteaza propriilor necesitati si
obiective.
Personal, în activitatea desfasurata ca profesor educator din cadrul
scoalii speciale nr.1 C-ta, am folosit urmatorul model:
Fisa psihopedagogica individuala sumara:
l. Date generale despre elev:
-Numele si prenumele
-Locul si data nasterii
-Tatal (nume, prenume, vârsta la nasterea copilului, starea de
sanatate înainte de nasterea copilului, profesie, locul actual de
munca etc.)
-Mama (aceleasi date ca si la tata)
-Caracteristici ale familiei (organizata sau nu si din ce motive); din
câti membri este formata familia; conditii de locuit si de viata;
atitudinea fata de copil etc.)
-Alte eventuale informatii cu caracter general
2.Anamneza
- Antecedente familiale
- Cum a decurs sarcina
- Cum s-a desfasurat nasterea
-Dezvoltarea timpurie a copilului (îmbolnaviri, accidente,
debutul principalelor functii, alte evenimente deosebite)
- Educatia prescolara (în familie, în gradinita, în cadrul unor
eventuale programe de terapie timpurie etc.)
3.Situatia copilului la venirea în scoala speciala
-Motivele orientarii spre scoala speciala (insucces la anumite
discipline scolare, esec scolar global, infantilism si dezinteres
pentru activitatea scolara, fuga de la scoala si vagabondaj, nivel
material si educativ scazut în familie etc.)
-Nivelul achizitiilor la venirea în scoala speciala (deprinderi de
citit-scris, calcul elementar, autocontrol si autocoordonare etc.)
- Diagnosticul stabilit de comisia teritoriala de expertiza complexa si
recomandarile acesteia referitor la scolarizare
4.Dezvoltarea psihica a copilului la venirea în scoala speciala
- Nivelul reprezentarilor; eventuale insuficiente senzorial-
perceptive
- Starea limbajului; eventuale logopatii, caracteristici ale
vocabularului, participarea la dialog, capacitatea de verbalizare a
propriilor actiuni etc
- Caracteristici ale atentiei si memoriei
- Vârsta mintala si coeficientul de inteligenta (stabilite -când, de
cine si cu ce instrumente)
- Nivelul operatiilor mintale (analitico-sintetice, de abstractizare
si generalizare, de clasificare, comparare, concretizare, de
aplicare în practica, de transfer ai cunostintelor etc)
- Particularitati ale sferei motivational – afective
- Particularitati ale sferei actionai - volitive
- Personalitatea, în general (gradul de maturizare raportat la
vârsta, trasaturi de caracter, comportamente, eventuale
aptitudini, nivel de socializare)
5. Concluzii si propuneri cu privire la programul de educatie si
recuperare
Aceasta fisa psiho-pedagogica sumara este, de fapt, doar prima
parte a documentului, în care sunt înregistrate informatiile despre
starea copilului, la debutul sau în învatamântul special. Dupa cum
am mai spus, acestei fise i se adauga ulterior - de regula, Ia sfârsit
de an scolar sau la sfârsit de ciclu - o caracterizare individuala de
etapa, a carei menire este sa sintetizeze informatiile referitoare la
dinamica dezvoltarii copilului respectiv, în secventa de timp vizata,
sub influenta programului de educatie si recuperare de care a
beneficiat.
8. Factori care participa la procesul de educatie speciala si de
recuperare a deficientilor de intelect. *
Rolul dirigintelui clasei, al psihopedagogilor, al psihologului,
al educatorului, al parintilor etc.
Forme concrete si modalitati de colaborare intre acesti factori.
La nivel national exista trei comisii de expertizare a nevoilor
speciale: Comisia de expertiza medicala a copiilor cu handicap,
fosta comisie de diagnostic si triaj, Comisia pentru protectia
copilului si Comisia de expertiza complexa.
Comisia de expertiza medicala a copiilor cu handicap este
subordonata Ministerului Sanatatii si Secretariatului de Stat pentru
Handicapati.
Obiective:
-Identificarea copiilor între 0-18 ani care necesita protectie speciala
-Stabilirea tipului si gradului de handicap
-Orientarea spre Comisia de expertiza complexa sau catre serviciul
public de specialitate în functie de solicitarea subiectului
Atributii:
-Examineaza cererile privind încadrarea într-o categorie de
persoana cu handicap ce necesita protectie speciala
-Emite certificate privind încadrarea într-o categorie de persoane cu
handicap care necesita protectie speciala
Orientarea spre aceasta comisie este realizata de :
-Medicul de familie la cererea parintilor
-Personalul din învatamânt sau din institutiile de ocrotire
Categoriile de copii ce intra în competenta comisiei
-Copii cu deficiente senzoriale, fizice, mentale,
-copii cu afectiuni cronice, somatice,
-copii cu handicap sever care nu pot fi îngrijiti în familie,
-copii abandonati,
-copii din institutii de ocrotire pentru reorientare
-copii cu dificultati de învatare, copii cu tulburari de comportament
Componenta comisiei
-medic pediatru
-neuropsihiatru
-medic specialist oftalmolog/ORL
-psiholog
-asistent social
Comisia pentru protectia copilului
Obiective:
-Elaborarea strategiilor referitoare la dezvoltarea sistemului de
protectie a copilului
-Asigurarea implementarii acestor strategii
-Identificarea copiilor aflati în dificultate
-Stabilirea masurilor de protectie a acestora
-Identificarea familiilor sau a persoanelor carora sa le poata fi
încredintat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele
acestuia (pâna la gradul al IV-lea inclusiv)
Atributii:
-Hotaraste încredintarea sau plasamentul copilului unei familii sau
persoane care consimte la aceasta si care prezinta garantiile
morale si conditiile materiale necesare dezvoltarii armonioase a
copilului
-Hotaraste încredintarea sau plasamentul copilului serviciului public
specializat sau unui organism privat autorizat în conditiile legii
-Încredinteaza copilul în vederea adoptiei familiei care a primit
atestat ca este apta de adoptie pe o perioada de minim 3 luni
-Stabileste o masura educativa penala (dar care nu raspunde
penal)
-Asigura plasamentul copilului în regim de urgenta
-Administreaza bunurile copilului numai în folosul acestuia
-Verifica si reevalueaza cel putin o data la trei luni împrejurarile
legate de încredintarea sau plasamentul copilului pe baza
rapoartelor si propunerilor prezentate de serviciul public specializat
pentru protectia copilului sau dupa caz de organismul privat
autorizat
-Revoca sau înlocuieste masura stabilita în conditiile legii daca
împrejurarile care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat
-Încredinteaza sau da în plasament copilul altei familii sau
persoane, unui serviciu public specializat pentru protectia copilului,
daca interesul copilului o impune
-Sesizeaza instanta competenta daca împrejurarile care au
determinat decaderea parintilor din drepturile parintesti au încetat
sa existe
-Supune parintii copilului unei perioade de proba de minim 3 luni în
scopul revenirii acestuia în mediul sau familial, perioada în care
acestia sa fie supravegheati de serviciul public specializat
-Stabileste , daca e cazul, cuantumul contributiei lunare a parintilor
la întretinerea acestuia în conditiile stabilite de Codul familiei
-Autorizeaza organismele private de nationalitate româna care pot
desfasura activitati în domeniul protectiei copilului.
Categorii de copii de care se ocupa CPC
-Copii cu handicap, incapacitati sau deficiente
-Copii infectati cu HIV
-Copii aflati în dificultate care trebuie sa beneficieze de o anumita
forma de ocrotire: plasament familial, ocrotire rezidentiala
-Copii în conflict cu legea
Orientarea spre CPC poate fi realizata de :
-Parintii copilului sau oricare alt membru al familiei, vecinii copilului,
orice cetatean
-Directorii de institutii (leagan, centru de plasament, camin scoala,
camin spital)
-Cadre didactice din gradinite sau scoli
-Cadre medicale
Componenta CPC
-Presedinte, în persoana secretarului Consiliului judetean, respectiv
secretarul Primariei
-Vicepresedinti: directorul Directiei de Munca si Protectie Sociala,
directorul Directiei Judetene pentru Protectia Copilului
-Membrii: câte un reprezentant al serviciilor publice de specialitate,
ale Ministerului Sanatatii, Ministerului Educatiei si Cercetarii,
Ministerului de Interne, Secretariatului de Stat pentru Handicapati si
4 reprezentanti care desfasoara activitati în domeniul protectiei
copilului sau specialisti independenti din acest domeniu, propusi de
secretarul Consiliului judetean.
Comisia de expertiza complexa
Obiective:
-Examinarea complexa multidisciplinara: examinare medicala,
psihologica, pedagogica, sociala, în scopul stabilirii tipului si
gradului de deficienta/handicap în perspectiva psihopedagogica,
precum si evaluarea capacitatii, a potentialului de adaptare,
dezvoltare, învatare a copilului cu CES
-Orientarea si reorientarea scolara si profesionala a copilului cu
CES
-Stabilirea tipului sau gradului deficientei copiilor din perspectiva
psihopedagogica se realizeaza prin psihodiagnoza, evaluare
curriculara, predictie scolara, predictie profesionala
-Formularea deciziei de înscriere a copiilor cu CES în unitati
scolare speciale, în grupe/clase speciale, în unitati scolare
obisnuite precum si în alte forme prevazute în normativele MEC
-Evaluarea capacitatii de învatare si de adaptare scolara în vederea
corelarii continuturilor de învatare, posibilitatilor elevului, sau de
recomandare a unor programe de interventie educationala
individualizata
-Evaluarea curriculara privind achizitiile scolare si potentialul de
învatare la data examinarii
-Revizuirea periodica a starii de progres/regres a copilului pentru a
se realiza o evaluare continua
-Orientarea si reorientarea catre structuri/tipuri de forme si niveluri
în functie de dezvoltarea progresiva sau de starea regresiva a
copilului
-Modificarea graficului de interventie dupa fiecare revizuire a
programului de evaluare
-Elaborarea instrumentelor si materialelor de administrare ale
acestora pentru toate sectoarele de expertiza complexa
psihopedagogica
-Interpretarea datelor de referinta preluate de la CPC cu privire la
situatia de handicap a copilului si a necesitatii de educatie speciala
(dpdv al componentei sociale) si a datelor preluate de la CEMCH
privind formularea diagnosticului sub aspect medical
-Asigurarea colaborarii permanente cu toate institutiile ce sunt
implicate în planul national de actiune în favoarea copilului
-Transformarea comisiilor de expertiza interna în centre de resurse
pentru educatia speciala la nivelul zonei de interventie.
Functiile comisiei de expertiza complexa
Expertizarea este un proces coerent si continuu de planificare si de
programare. Acest proces se concretizeaza în doua directii:
elaborarea planului de servicii personalizat (PSP) si a programelor
de interventie personalizata (PIP). Aceste actiuni sunt doua
instrumente esentiale de planificare, programare, coordonare a
resurselor, a serviciilor comunitare care pot contribui la ameliorarea
starii de deficienta/handicap, a actiunilor de un anumit tip de
interventie oferita unei persoane cu dificultati de adaptare,
dezvoltare, învatare.
Planul de servicii personalizat este un instrument de planificare si
coordonare a serviciilor individualizate, care vizeaza asigurarea
continuitatii, complementaritatii si calitatii serviciilor, ca raspuns la
cerintele multiple si complexe ale copilului cu dizabilitati/handicap.
Scopul final al PSP este de a raspunde cerintelor speciale ale
copilului în vederea asigurarii dezvoltarii sale, mentinerii si
îmbunatatirii autonomiei personale si a facilitarii insertiei sociale.
PSP permite asigurarea coerentei si complementaritatii
interventiilor, precum si centrarea asupra cerintelor si nevoilor
copilului, tinând cont de contextul familial si de mediul sau de viata.
Planul de interventie personalizata (PIP) este o componenta a PSP
reprezentând tot un instrument de planificare si coordonare. Acesta
este un instrument de lucru permanent în directia realizarii
obiectivelor propuse de PSP pentru copilul respectiv pe fiecare
domeniu de interventie.
Prezentare comparativa PSP – PIP
Planul de Planul de
servicii interventie
personalizat personalizat
(PSP) (PIP)
PSP fixeaza PIP fixeaza
obiectivele obiective pe
generale si termen mediu
stabileste si scurt,
prioritatile precizând
pentru a modalitatile de
raspunde interventie prin
nevoilor care se
globale de operationalizeaz
dezvoltare ale a
copilului obiectivele
generale
propuse în PSP
Deoarece PSP Câmpul de
vizeaza aplicare al PIP
satisfacerea se limiteaza la
ansamblului un singur
cerintelor domeniu de
copilului, dezvoltare si
câmpul învatare
lui de aplicare
este foarte larg
PSP se Deoarece
deruleaza într- cuprinde un
o perioada de singur domeniu
timp mai de interventie,
mare, PIP se poate
comparativ cu derula fie
PIP pe o perioada
de timp mai
restrânsa, fie
pe întreaga
perioada a
derularii a PSP.
Pentru a Pentru a realiza
elabora un un PIP într-un
PSP, care anumit
înglobeaza mai domeniu de
multe domenii interventie este
de interventie nevoie de
(medical, o echipa
psihologic, restrânsa sau
educational, chiar de o
psihoterapeutic singura
, social,
persoana.
etc.)trebuie
constituita o
echipa
pluridisciplinar
a
PSP serveste ca directie (orientare) pentru fiecare PIP. Acesta din
urma detaliaza modalitatile de interventie pe domenii. Cele doua
tipuri de instrumente sunt complementare.