Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DICŢIE
Auzim frecvent enunţuri de genul „ce voce bună are” sau „ce timbru cald”, atunci
când se fac referiri la unii jurnalisti de radio. Cei care doresc să lucreze pentru un
post radiofonic, trebuie să stie că există o „tehnică a rostirii la microfon”, lucru ce
poate fi confirmat de către cei care au experienţă în acest domeniu. Dacă pentru
a colabora în domeniul presei scrise este necesar să ai „condei”, dacă pentru a
apărea la televizor este nevoie de telegenie, în cazul radioului este nevoie de
voce. Cu ajutorul acestui element – vocea – ascultătorii pot să „vadă” şi să
perceapă lucrurile într-un anumit fel.
În radio se poate atrage atenţia asupra unui cuvânt numai cu ajutorul vocii. În nici
un caz, aceasta nu trebuie să fie monotonă.
Urmariţi cum vorbiţi în mod normal cu prietenii sau cu membrii familiei. Apoi
gândiţi-vă cum vorbiţi când discutaţi cu seful sau cu cineva care este într-o
poziţie mult superioară dumneavoastră. Tonul vocii este la fel în ambele situaţii?
Dacă este aşa, atunci vorbiţi, probabil, în mod natural în majoritatea cazurilor.
Desigur, alegerea cuvintelor şi a frazelor trebuie să fie diferită. Aveţi emoţii când
vorbiţi cu unele persoane? Vocea devine mai ascuţită sau mai groasă? Ritmul
vorbirii devine mai lent sau mai rapid? Miscările şi poziţia devin rigide sau
necontrolate?
Cea mai bună metodă de a vă elibera de aceste dificultăţi de vorbire este
relaxarea.
Atunci când muşchii sunt încordaţi, nu mai putem fi naturali. Mişcările bruşte
sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. Încercaţi să respiraţi profund.
Aceasta vă poate ajuta. Dacă rămâneţi nemişcaţi şi încordaţi, atunci vă puteţi
bloca respiraţia involuntar.
Dacă respiraţi natural sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult
mai relaxaţi, iar efectul va fi în favoarea dumneavoastră.
Dicţia este modul în care spuneţi sau pronunţaţi cuvintele, iar aceasta se face
prin educaţie şi prin exerciţiu. Într-o oarecare măsură ea este influenţată de
accent.
Dicţia depinde de articularea şi enunţarea sunetelor, elemente folosite în
descrierea pronunţării cuvintelor.
Dacă articulăm şi enunţăm bine, clar, vom avea o dicţie bună. Deci, o dicţie clară
este în general considerată a fi rezultatul unei bune educaţii şi practici. Totuşi,
este important să nu se facă o confuzie între dicţie şi accent. Oricare ar fi
accentul dumneavoastră, este mai important să pronunţaţi cuvintele clar.
Diferenţa între accent şi dicţie poate fi sesizată ascultând crainicii de televiziune
sau radio. Exista o perioadă de timp în care BBC-ul era renumit pentru modul în
care se vorbea. În prezent, fiecare accent regional este reprezentat şi este
acceptat atât timp cât vorbitorii pronunţă cuvintele foarte clar.
Mesajul pe care îl transmiteţi va fi influenţat şi de viteza sau de ritmul cu care
vorbiti. Dacă acesta este mai mare, ascultătorul primeşte mesajul ca pe o
urgenţă. Uneori acest lucru poate fi util, însă o vorbire în permanenţă rapidă, ca
un şuvoi de cuvinte, i-ar putea face pe cei care vă ascultă să fie derutaţi, pentru
că ei nu vor pricepe că urgenţa subînţeleasă, de fapt, nu există. De asemenea, o
viteză mare de vorbire poate să vă creeze dificultăţi în a fi înţeles şi probabil că
nici nu veţi putea pronunţa fiecare cuvânt clar şi cu atentie.
Cele mai multe persoane care vorbesc în public o fac în mod obişnuit cu o viteză
mai mică, comparativ cu cea din timpul unei conversaţii obişnuite. Însă,
bineînţeles, aceasta depinde de viteza normală de vorbire şi de cum doresc cei
care ascultă, pentru că altfel intervine plictiseala sau se pierde logica cuvintelor
exprimate verbal.
Un bun vorbitor îşi schimbă viteza în concordanţă cu importanţa mesajului, deci
cuvintele şi frazele nesemnificative sunt rostite mai repede, în timp ce cuvintele şi
frazele importante vor fi rostite mai rar şi mai accentuat.
Dacă vorbiţi cu pauze lungi între fiecare cuvânt ori serie de cuvinte, veţi pierde
foarte repede audienţa. Totuşi, pauza folosită cu grijă, poate fi un mijloc eficient
pentru transmiterea mesajelor. Un bun vorbitor va face pauze scurte doar atunci
când trebuie, pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se implica activ. El
va face pauze în special înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat sau
înainte de a sublinia o idee mai importantă.
Inflexiunea sau modificările „sus – jos” ale vocii – timbrul – influenţează modul în
care mesajul este recepţionat. Variaţiile în timbrul vocii sunt adesea asociate cu
intensitatea si cu viteza ei, pentru a accentua sau a mări interesul asupra celor
expuse. Totuşi, în mod separat de cuvintele rostite, timbrul poate trăda atitudinile
şi emoţiile dumneavoastră. Reacţia receptorului sau receptorilor (ascultători,
auditoriu) la mesajul transmis (subiectul, tema) este influenţată de timbrul vocii
pe care îl folosiţi.
Uneori se strecoară în conversaţie anumite cuvinte sau zgomote care nu aduc
nimic semnificativ încercării noastre de comunicare. Dimpotrivă, ele îngreunează
ceea ce spunem şi, în acelaşi timp, fac dificilă înţelegerea celui ce ne ascultă.
Cuvintele goale sunt echivalentele verbale ale bucăţilor de polistiren care apar în
cutiile de ambalaj: simpla umplutură. Aceste cuvinte sunt nişte cârje orale pe
care ne sprijinim atunci când nu ne putem găsi cuvintele, dar dacă deveniţi
dependenţi de ele, conversaţia va şchiopăta tot timpul. Liderul incontestabil al
acestei categorii de cuvinte este „deci”. Ca şi cum folosirea inutilă a unor cuvinte
care nu transmit nici o informaţie nu ar fi fost de ajuns, mai sunt şi zgomote care
se strecoară în vorbire atunci când nu suntem atenţi. Mai ales două: „ăăă” şi
„mmm”. Presăraţi conversaţia cât puteţi de mult cu aceste sunete şi oamenii vă
vor crede incapabili să vorbiţi ca lumea.
Ce putem face ca să scăpăm de aceste obiceiuri? Ca în orice alt caz, este
nevoie de disciplină. Mai întâi, ascultaţi-vă singuri! Simpla ascultare a vorbelor pe
care le rostiţi poate fi foarte eficace. Asa vă veţi da seama câte poticneli, pauze
şi reluari faceţi şi câte „ăăăă”-uri va sufoca vorbirea. Aceasta este prima metodă
de „purificare” a conversaţiei.
În al doilea rând, gândiţi-vă dinainte la ceea ce vreţi să spuneţi. De multe ori,
apelăm la cuvintele şi sunetele de „umplutură” pentru ca, după ce ajungem în
mijlocul unei fraze, nu mai ştim cum să o încheiem. Nu este nevoie să vă scrieţi
în minte toată conversaţia înainte de a deschide gura. Dar puteţi să vă schiţaţi în
minte cea de-a doua frază în timp ce o rostiţi pe prima, pe a treia în timp ce o
spuneţi pe cea de-a doua şi aşa mai departe. Dacă vi se pare greu, faceţi o
încercare: o să constataţi că, în realitate, nu e greu deloc. Creierul uman are
marea capacitate de a face doua lucruri deodată. Cu puţin exerciţiu, totul va
deveni uşor.
În al treilea rând, „angajaţi-vă” un „monitor” care să vă asculte vorbind şi care să
vă avertizeze de fiecare dată când folosiţi vreun cuvânt gol sau vreun clişeu.
Metoda poate fi surprinzător de productivă. Rugaţi un prieten să vă oprească
instantaneu (pot spune „Stop!” sau „Stai!” ori de câte ori folosiţi cuvintele sau
expresiile respective). Monitorul trebuie să fie cineva care petrece cel puţin
câteva ore pe zi cu dvst. Vi se pare puţin incomod? Aceasta este ideea. După
câteva zile de „pedeapsă” de acest gen, veţi observa că vă veţi suprima singuri
cuvântul – ţintă.
Dicţia este un element esenţial în comunicarea verbală. Problema cea mai
importantă este pronunţia literelor „din gât”. Literele se formează în cavitatea
bucală şi pentru o pronunţie corectă buzele şi limba trebuie să urmeze un anumit
traseu, specific fiecărei litere, diftong sau triftong în parte.
Iată câteva particularitati si exerciţii:
A) Consoanele:
m, p, b – lucrează ambele buze
s, z – limba se sprijină în spatele dintilor de jos
d, t, r, l, n – limba se reazemă în spatele dintilor de sus
c, g – sunetul se formează în gât
h – aerul se împinge în afară prin gura întredeschisă
v, f- dinţii de sus ating buza de jos
ş, j – aerul iese prin ambele locaşuri formate de dinţi şi cavitatea bucală
Acolo unde întâlnim o aglomerare de „s” şi „ş” se creează dificultăţi în
pronunţie.
Exemplu: Şapte sape late / Sapă-n sus şaite / Peste şapte sate / Şi-alte şapte
sape / Peste şapte sate.
Spre sfânta sa soră / Suzana se suie / Spăşită suspinul din suflet să-i spuie / Şi-n
spaima-i se zbate şi-n spasm se izbeşte / Şi-n susur sarcastic suspinu-şi
şopteşte / Şi sterse şi slabe suspinele-i sunt / Şi-şi sfâşie-n spusa-i tot sufletul
sfânt.
Sunt greutăţi de pronunţie şi cu frazele în care sunt întâlnite des consoanele „p”
şi „r” sau consoanele „c” şi „p”.
Exemplu: Roua rece-n auroră / Printre pietre, de-aur pare / Printre ramuri, prin
pripoare, / Parc-ar fi mărgăritare. / Grindina, prin grinzi, în ropot / Rupe-n rânduri,
nor cu nor / Trăsnetul în patru crapă, / Piatra caprei din pripor. / Arar rariştea
răreşte / Vreascuri în cărări uşor. / Ori o piatra crapă-n patru / Ori o capră calcă-n
piatră. / Patru pietre crap prin capre / Patru capre crap prin pietre.
B) Vocalele:
C) Diftongii:
În limba română sunt urmatorii diftongi: ce, ci, ge, gi, je, ji. Atunci când
pronunţăm unul dintre aceşti diftongi, avem tendinţa de a ţuguia buzele. Acest
lucru este gresit!
Ţuguiind buzele, celelalte foneme nu se vor mai auzi cu aceeaşi claritate.
Pentru a avea o pronunţie cât mai corectă, diftongii se vor pronunţa trăgând de
colţurile gurii (de comisuri) în sus, pastrându-se o mimică zâmbitoare tot timpul
(această poziţie nu trebuie să fie una fixa, ci una aflată într-o continuă mişcare).
Vom repeta de mai multe ori fraze care conţin cuvinte cu multi diftongi. Exemplu:
- „Cele cinci sute cincizeci şi cinci de ciuperci ciuruite pentru ciorbă”.
- „Ceea ce cerea celebrul Cicero ceruseră şi cei cinci sute cincizeci şi cinci de
ciraci ai săi”.
Radioul este un mediu intim unde se vorbeşte, nu se citeşte (sau cel putin nu
trebuie lăsată această impresie; este bine ca publicul să nu-şi dea seama ca
foarte mult din ceea ce este spus la radio este, de fapt, redactat minuţios şi apoi
citit). Pronunţia trebuie să fie clară şi dacă ai dubii asupra pronunţării unor
cuvinte, nu ezita să-i întrebi pe colegii tăi care este varianta corectă. Dacă faci o
greşeală, corecteaz-o ca şi când ar fi ceva normal, păstrând aceeaşi tonalitate
(nu trebuie să ai aerul că te-ai suparat pe tine). Jurnalistul trebuie să pară
credibil, iar greşelile frecvente de pronunţie şi de gramatică pot distruge
credibilitatea.