Corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur: un testament spiritual

De la Sfântul Ioan Gură de Aur ne-au rămas 238 de scrisori: un testament spiritual şi o
comoară nepreţuită. În ele întrezărim sufletul unuia dintre cei mai mari Părinţi şi scriitori
ai Bisericii, citim ca într-un jurnal necazurile exilului său, învăţăm valoarea şi importanţa
prieteniei, care poate face faţă timpului şi depărtării, înţelegem că drumul vieţii este
presărat cu suferinţe, dar acestea sunt întăritoare, căci ne concentrează atenţia şi nădejdea
numai către Dumnezeu.

Alături de tratate şi omilii, corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur (345-407)

constituie o altă direcţie în care s-a exercitat geniul său literar şi scriitoricesc. Având un
volum uriaş, cuprinzând 18 tomuri din colecţia Patrologia Greacă, opera Sfântului Ioan
impresionează atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. În contextul acestei atât
de vaste opere însă, corespondenţa nu reprezintă decât foarte puţin din ansamblul acestei
opere. Pe de altă parte, corespondenţa este şi foarte circumscrisă în timp, în sensul că,
spre deosebire de tratate şi omilii, care au fost alcătuite în perioade ceva mai vaste de
timp, aceasta a fost elaborată în trei ani şi câteva luni, adică în ultimii ani ai vieţii
Sfântului Ioan, în anii exilului.

Caracteristici ale corespondenţei hrisostomiene

Corespondenţa Sfântului este formată din 238 de scrisori de lungimi variabile:

majoritatea dintre ele sunt scurte, iar altele, precum cea adresată papei Inocenţiu şi câteva
dintre scrisorile adresate diaconiţei Olimpiada, sunt lungi şi chiar foarte lungi pentru
acest gen de scriere. Destinatarii pot fi clasificaţi în mai multe categorii de persoane,
aparţinând lumii monahale şi clericale sau celei laice: două dintre scrisori îi sunt adresate
papei Inocenţiu, cincizeci şi trei unor episcopi, douăzeci şi una unor preoţi, douăzeci şi
nouă călugărilor, douăzeci şi opt diaconilor şi diaconiţelor, un loc de seamă între acestea
ocupându-l cele şaptesprezece adresate diaconiţei Olimpiada prin lungimea, dar şi
frumuseţea lor, precum şi o sută cinci unor laici.

Pot fi relevate mai multe caracteristici ale genului şi stilului corespondenţei

hrisostomiene. În primul rând, toate scrisorile sunt adresate unui destinatar bine
determinat, şi numai acestuia. Ele nu au fost alcătuite de autor cu gândul ca, dincolo de
destinatarul lor particular, să aibă mai apoi vocaţia de a fi publicate pentru a fi cunoscute
unui public mai larg, adică pentru a fi expuse admiraţiei posterităţii. Din această
perspectivă, am putea spune că nu avem de-a face cu o activitate şi elaborare literară în
sensul strict al termenului, adică cu una care să poată corespunde intenţiei autorului, chiar
dacă forţa textului, în conţinutul şi forma sa, îi conferă acestuia, printr-un fel de depăşire
şi trecere peste voinţa autorului, o valoare literară de netăgăduit. Nu s-a căutat o
universalitate a mesajului, însă aceasta se degajă de la sine. Apoi, dacă Sfântul Ioan şi-ar
fi elaborat corespondenţa ca având o ţinută şi un scop literar, atunci ar fi încercat să
recurgă la ea şi în alte etape ale vieţii sale şi nu ar fi aşteptat exilul pentru a testa şi
exercita utilitatea acesteia.
Corespondenţa este un substitut al prezenţei fizice şi prilej de bucurie sufletească

În altă ordine de idei, se poate spune că la baza inspiraţiei tuturor scrisorilor

hrisostomiene stau două noţiuni-cheie: aceea a prieteniei şi aceea a despărţirii. Conjuncţia
acestora două naşte nevoia şi sensul hrisostomian al corespondenţei, aceasta fiind
recunoscută ca un fel de substitut al prezenţei fizice, compensarea absenţei - sigur, o
compensare parţială, însă nu mai puţin preţioasă - unui prieten aflat în depărtări. Găsim
aici ceva din definiţia pe care o dădea Cicero corespondenţei: "conversaţia sau dialogul
între nişte prieteni absenţi" ("amicorum colloquia absentium"). Iată ce spune în această
privinţă însuşi Sfântul Ioan: "În cuvântul scris al unui adevărat prieten există ceva
înălţător şi viu, mai ales când un astfel de cuvânt ajunge deseori la tine, aşa încât de multe
ori chiar îţi închipui că te împărtăşeşti de bucuria de a-l vedea faţă către faţă".

Aşadar, pentru Sfântul Ioan, scrisoarea unui prieten este un prilej de mare bucurie, căci
aşa cum prezenţa unui prieten naşte bucurie, tot aşa şi scrisoarea acestuia naşte bucurie în
sufletul celui căruia îi este adresată, după cum îi spunea Sfântul unui prieten: "Gândiţi-vă
la bucuria pe care mi-o veţi face, şi nu pregetaţi să îmi scrieţi, astfel încât, deşi distanţa
care ne separă este atât de mare, bucuria noastră să fie deplină!". Iar bucuria resimţită cu
prilejul schimbului de corespondenţă este una în sens dublu, pentru că a coresponda
înseamnă a primi şi a răspunde la scrisorile primite, deci această bucurie a prezenţei
parţiale a cuiva drag este resimţită atât în momentul primirii unei scrisori, cât şi atunci
când se trimite una sau se răspunde uneia primite anterior, prelungindu-se astfel, ca un
arc peste timp, dar mai ales peste spaţiu, relaţia dintre două sau mai multe persoane care
au sentimente de afectivitate reciproce: "Am simţit şi simt o mare afecţiune faţă de voi,
văzându-vă şi acum prin ochii inimii, însă pentru că lungimea drumului, iarna şi teama de
isaurieni nu îmi îngăduie să vă văd cu adevărat, am zămislit dorinţa de a vă face o vizită
prin scrisoarea mea" (Scris. 56, Către monahii Romulus şi Bysus).

Atitudinea hrisostomiană faţă de cel sau cei cărora se adresează prin scrisori este cu totul
opusă celei a lui Cicero, de pildă, care se adresează în epistolele sale mai degrabă unui alt
sine decât unui prieten; Sfântul Ioan se orientează cu totul către celălalt, nu pentru a
dialoga cu un alt sine, ci pentru a susţine şi a vivifica o legătură de iubire dintre două
suflete. Sfântul Ioan se orientează către celălalt, către destinatarul şi prietenul său, atât
pentru a-i aduce ceva: a-i aduce mărturia prieteniei şi a preţuirii sale şi, dacă este cazul, a-
l consola, a-i dezvălui admiraţia şi încuviinţarea sa, a-l sfătui şi îndemna, cât şi pentru a
primi de la acesta: a primi veşti despre acesta, a primi confirmarea menţinerii prieteniei
existente între ei. De aici rezultă şi caracterul am spune operaţional al corespondenţei
hrisostomiene, căci aceasta are întotdeauna un scop precis şi bine delimitat şi urmărit de
autor, care scrie pentru a-i mulţumi unui prieten pentru o scrisoare, pentru o intervenţie,
pentru un cadou, pentru a-l face să îi scrie şi el la rândul său, pentru a obţine de la el
informaţii despre starea sănătăţii sale (temă explicită, care se regăseşte în mai bine de
jumătate dintre scrisori), pentru a obţine sprijin prin rugăciunea şi bunăvoinţa sa, pentru a
îndemna şi incita la exercitarea zelului pastoral (când este vorba despre clerici), a
evlaviei, a răbdării, a curajului şi a îndrăznelii, exprimându-şi în acelaşi timp admiraţia
pentru eforturile depuse deja, pe care îndeamnă să le urmărească în continuare cu acelaşi
zel şi determinare.
Pe lunga cale a exilului

Corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur aduce informaţii importante şi preţioase

privitoare la două elemente: pe de o parte, privitoare la premisele şi cauzele exilului, după
cum reiese din prima scrisoare către papa Inocenţiu, iar pe de altă parte, în celelalte
scrisori, privitoare la derularea şi condiţiile exilului însuşi.

Seria scrisorilor hrisostomiene este începută de cea adresată papei Inocenţiu al Romei, în
care Sfântul Ioan îi expune acestuia motivele tulburărilor care au loc în Constantinopol,
în special prin intrigile lui Teofil al Antiohiei, în urma cărora Biserica din marele oraş are
de suferit, iar întâistătătorului ei, însuşi Sfântul Ioan, i se impune domiciliu forţat în
Palatul episcopal, fiind în permanenţă supravegheat. Episcopul astfel nedreptăţit cere
dreptate pentru Biserica sa şi pentru sine, pentru restabilirea păcii între cetăţenii capitalei
imperiale, însă nu va primi răspunsul scontat, căci în 20 iunie 404 Sfântul Ioan primeşte
de la împăratul Arcadius ordinul de a părăsi Constantinopolul. Astfel începea lunga cale a
celui de-al doilea exil al marelui ierarh constantinopolitan, exil din care nu se va mai
întoarce.

Şaptezeci de zile istovitoare şi chinuitoare a durat drumul până la locul de exil, Cucuzul
Armeniei, timp în care, în ciuda oboselii, Sfântul Ioan scrie totuşi 11 scrisori în care
descrie greutăţile călătoriei. Aflăm astfel, din scrisoarea pe care Sfântul Ioan o adresează
unei credincioase din Constantinopol, pe nume Teodora, că traversarea Capadociei este
un adevărat coşmar: "Sunt istovit, cu totul sleit de puteri, mii de morţi s-au năpustit
asupra mea. Răvăşit de puseuri continue şi, totuşi, obligat fiind să merg zi şi noapte, sunt
cuprins rând pe rând de căldură şi de frig, lipsit de somn şi de lucrurile cele mai necesare,
şi nu am pe nimeni care să îmi vină în ajutor".

"Un singur lucru trebuie să ne mâhnească şi să ne îndurereze: păcatul"

Ajuns la Cezareea, Sfântul se bucură de puţină odihnă: "Odată intrat în Cezareea am

putut să îmi trag puţin răsuflarea, căci aici am băut apă potabilă, am mâncat pâine care nu
era nici uscată şi nici mucegăită, n-am fost nevoit să mă spăl în hârburi sau resturi de
butoaie, ci am găsit aici o baie destul de bună şi mi-a fost permis, în sfârşit, să mă
odihnesc într-un pat" (Scris. 120). Aceste cuvinte sunt adresate aceleiaşi Teodora, pe care
o însărcinează, pentru prima şi ultima dată, să le transmită un reproş prietenilor săi, acela
de a nu-i fi putut obţine un loc de exil undeva mai aproape şi mai puţin sălbatic. Tot în
această epistolă, Sfântul Ioan începe o dureroasă lamentaţie care va persista din scrisoare
în scrisoare în timpul celor trei ani de exil şi, în cele din urmă, se va încheia odată cu
moartea sa: aşteaptă mereu scrisori, care îi sunt mângâiere şi sprijin în singurătatea
depărtării de cei dragi.

Dar în Cezareea Sfântului Ioan i s-a întâmplat un lucru îngrozitor despre care va scrie
abia după ce va ajunge la locul exilului său: episcopul Cezareii, Pharetrios, cuprins fiind
de o invidie şi de o mânie morbide împotriva ilustrului episcop "călător", care venea din
capitala imperială, încearcă să-l alunge pe acesta din oraş, trimiţând în două rânduri mai
mulţi susţinători ai săi care

să-l ameninţe pe Ioan că vor da foc casei în care stătea. Sfântul Ioan, deşi torturat de
febră, a ieşit din casă, în vreme ce tot poporul plângea pentru suferinţele sale; s-a dus în
Seleucia, în apropiere, însă trimişii lui Pharetrios l-au găsit, iar el a trebuit, în toiul nopţii,
să părăsească şi această casă în care se oprise pentru odihnă. Catârul care îl ducea pe
episcop a căzut la pământ istovit, el de asemenea, şi a trebuit să îşi continue drumul cărat
fiind în spate de preotul Evetios, care îl însoţea. În mijlocul acestor mari şi groaznice
încercări, Sfântul Ioan rămâne senin:

"N-am încetat şi nu voi înceta să zic că un singur lucru trebuie să ne mâhnească şi să ne

îndurereze: păcatul. Toate celelalte nu sunt decât fum şi ţărână în vânt!" (Scrisori către
Olimpiada, a IX-a).

Singurătatea şi suferinţele exilului

La capătul celor şaptezeci de zile istovitoare ale călătoriei, Sfântul Ioan ajunge în cele din
urmă la Cucuz, în Armenia. Cele 115 scrisori alcătuite în primele luni (din septembrie
până în decembrie 404) ale şederii sale în această localitate cu totul izolată ne arată că
episcopul capitalei se simţea aici ca la marginea lumii: "Ajuns la ultimele hotare ale
universului (…), stau în Cucuz, locul cel mai pustiu din toată lumea" (Scris. 37, Către
episcopul Evloghios); singurătatea pe care o resimte aici este apăsătoare: "Există oare o
singurătate mai îngrozitoare decât aceasta din Cucuz?" (Scris. 110, Către episcopul
Bassus). De aceea, în "locul părăsit, dar plin de tâlhari" în care se găseşte, afecţiunea
prietenilor săi este cea mai de preţ "comoară pentru inimă" (Scris. 112, Către episcopul
Teodor).

Cu toate acestea, aici se poate odihni într-adevăr după ce a fost realmente "la porţile
morţii" (Scrisori către Olimpiada, a VI-a), îşi poate îngriji "oasele sale sfărâmate, carnea
sa învineţită" (ibidem). Şi, cum se bucură, în sfârşit, de linişte şi de odihnă, nu mai are
decât o singură idee, aceea de a nu se mai mişca din Cucuz, căci se apropie iarna lui 405
(Scris. 193, Către Paeanius), deşi singurătatea îi dădea neîncetat târcoale. Starea
lucrurilor se înrăutăţeşte însă odată cu venirea iernii extrem de geroase, fiind agravată şi
de faptul că nu putea primi vizite şi că îi era interzisă sau cel puţin restricţionată
corespondenţa, dar şi de boala persistentă: "Noapte sau zi - mi-era indiferent; totul mi se
părea întunecat şi negru şi eram ţintuit la pat. Nu puteam scăpa de răul pe care mi-l
provoca frigul apăsător. Am trecut prin cele din urmă suferinţe" (Scrisori către
Olimpiada, a IX-a).

Urmează pentru Sfântul Ioan ani grei, mai ales din pricina dezastrelor pe care le provocau
isaurienii; aşa sunt anii 405-406: "Aici totul respiră moartea, tumultul, carnagiul şi
incendiile; isaurienii dau totul mâniei focului şi al flăcărilor; şi de fiecare dată, aproape în
fiecare clipă, trebuie să îmi schimb domiciliul" (Scris. 61, Către consulul Teodot), ceea ce
este foarte greu pentru un om de şaizeci de ani, cu sănătatea atât de şubredă. Din pricina
acestor tulburări, Sfântul Ioan este nevoit să se refugieze temporar din Cucuz şi va ajunge
la Arabissos, un oraş de graniţă, la depărtare de 80 km, însă nici în această cetate întărită
ca o fortăreaţă sau, mai degrabă, ca o "închisoare" nu va avea parte de linişte. Situaţia din
Armenia acelor timpuri era disperată, căci ameninţarea foametei, a epidemiei de ciumă şi
a incursiunilor isauriene îi pândea şi îi cuprindea pe toţi locuitorii: "Nimeni nu mai stă
acasă (…). Oraşele nu mai adăpostesc decât ziduri şi acoperişuri (…). În fiecare zi trebuie
să fugim dintr-un loc în altul (…), fără să putem nădăjdui că ne vom opri într-un loc
anume" (Scris. 126, Către Polybius).

În vara anului 407, Sfântul Ioan primeşte ordinul de a părăsi Cucuzul, fiindu-i desemnat
un nou loc de exil, undeva pe coasta orientală a Mării Negre, însă nu va ajunge niciodată
la destinaţie, murind pe drum, de istovire, în mica localitate Comana, la 14 septembrie
407.

Scrisorile exilului: un testament spiritual

Scrisorile Sfântului Ioan pot fi considerate ca un testament spiritual al acestuia, căci din
experienţa exilului său, reflectată în epistole, se pot învăţa mai multe lucruri. Mai întâi, se
poate învăţa valoarea prieteniei, care este o legătură a iubirii, ce nu trebuie şi nu poate fi
alterată nici de distanţă, nici de timp, fiind forţă şi sprijin într-o situaţie de extremă lipsă
şi îndepărtare. Ca şi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan este şi are o inimă arzătoare, care
poartă în sine o iubire debordantă; chiar absenţa îndelungată nu îl face să îşi uite bunii săi
prieteni: "Suntem departe unul de celălalt, însă suntem aproape şi uniţi prin iubire; prin
iubire, eu sunt vecinul tău" (Scris. 88, Către Agapi).

Un alt lucru deosebit de important pe care îl putem învăţa din scrisorile Sfântului Ioan
este acela al răbdării în încercări, mai ales că aici nu este vorba despre o temă de curs ori
despre un exerciţiu de retorică dezvoltată în abstract, ci Sfântul chiar a suferit şi chiar a
răbdat enorm în această suferinţă. Am putea vorbi despre un stoicism creştin la el:
bunurile acestei lumi sunt nişte iluzii, singurul lucru de care ar trebui să ne temem fiind
răul moral; încercarea suferinţei căleşte sufletul, este un mijloc de a participa la opera de
mântuire proprie, dar şi a lumii, iar Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care suportă suferinţa:
"Cu cât veţi îndura mai multă adversitate, cu atât mai mare câştig veţi avea şi cu atât mai
mare va fi răsplata pe care Dumnezeu o să vi-o dea dacă veţi răbda cu recunoştinţă şi
generozitate tot ceea ce vi se întâmplă" (Scris. 76, Către Calcidia).

Traducere de Silviu Anton Lupu din Connaissance des Peres de l'Eglise, Cyrille Crepey,
La correspondance de Saint Jean Chrisostome: un testament spirituel

Cuvioasa Olimpiada diaconiţa (1)- corespondenţă cu sfîntul Ioan Gură de Aur

miercuri, 1 octombrie 2008
In iunie 404, arhiepiscopul Ioan al Constantinopolului, supranumit „Gura de Aur”, pleca
pe drumul fara intoarcere al exilului. Din indepartatul orasel Cucuz va intretine o bogata
corespondenta. Cele 17 scrisori adresate diaconitei Olimpiada sunt cele mai ample si mai
frumoase. Lectura tulburatoare, ele ne reveleaza o emotionanta prietenie si o profunda
afectiune spirituala intre doua personalitati unice. Totodata, ele ne fac sa ne punem
intrebarea: cine a fost acest misterios personaj feminin care a trait in anturajul nemijlocit
al celor mai mari Sfinti Parinti ai „veacului de aur” al patristicii grecesti? Grigorie din
Nazianz ii trimite un poem de ziua nuntii; Grigorie al Nyssei ii dedica omiliile la
Cantarea Cantarilor. La cateva decenii dupa moartea sa (in 408), „Viata” ei ne arata ca
diaconita era deja venerata ca sfanta „cuvioasa” si „marturisitoare”, fiind apoi eclipsata
de gloria arhiepiscopului cu „Gura de Aur”.
Reunind pentru prima data totalitatea textelor patristice scrise despre si catre Olimpiada,
scopul acestui volum este sa restituie profilul spiritual al uneia din cele mai remarcabile
figuri feminine ale perioadei patristice si din intreaga istorie a Bisericii.

Scrisoarea I

Stăpânei mele, preavenerabilei şi preaiubitoarei de Dumnezeu diaconiţei Olimpiada, Ioan

episcopul, în Domnul salutare.

1.a. Cu cât mai mult se întind asupra mea încercările, cu atât mai mult îmi creşte
mângâierea şi am mai bune nădejdi de viitor. Acum toate se scurg mulţumitor şi cu vânt
prielnic. Cine a văzut? Cine a auzit? Sunt stânci ascunse sub apă, stânci pline de
primejdie, vârtejuri de apă şi furtuni mă lovesc cu putere; e noapte fără lună, întuneric
adânc, prăpăstii şi stânci; călătoresc, e drept, pe o astfel de mare, dar nu mă simt mai rău
decât cei ce se clatină în port.

b. La acestea, dar, gândeşte-te şi tu, Doamna mea prea iubitoare de Dumnezeu! Ridică-te
deasupra tulburărilor şi furtunilor acestora şi învredniceşte-mă cu veşti despre sănătatea
ta. Eu sunt sănătos şi vesel. Trupul mi s-a mai înzdrăvenit; respir aer curat, iar ostaşii,
care mă însoţesc, sunt atât de îndatoritori, că nu mă lasă să mă folosesc de slugile mele;
fac ei treburile lor. Dragostea ce mi-o poartă îi îndeamnă la asta. Pretutindeni sunt însoţit
de oameni; şi fiecare din aceştia îi fericeşte pe cei ce mă slujesc.

c. Un singur lucru mă întristează: nu sunt încredinţat că eşti şi tu sănătoasă. Dă-mi ştiri de

sănătatea ta, ca să mă bucur şi de asta şi să-i aduc multe mulţumiri domnului Pergamie,
prea iubitul meu fiu. De vrei să-mi scrii, foloseşte-l pe el pentru aceasta; e un prieten
sincer, devotat mie şi cu foarte mult respect pentru evlavia şi bună-cuviinţa ta.