7.

AMENAJĂRI ÎN LUNGUL CURSURILOR DE APĂ

Sistemele acvatice, în special râurile, sunt supuse permanent unor tipuri diverse de amenajare, în
funcţie de scopul urmărit, regimul scurgerii şi debitul acestora.
În general, în sectoarele amonte ale cursurilor de apă cu pantă accentuată a albiei, lucrările de
amenajare au ca scop principal stabilizarea albiei, pe când în sectoarele din aval, pe cursul mijlociu şi
inferior, obiectivele prioritare sunt cele de combatere a inundaţiilor. Lucrările de amanajare ale cursurilor
de apă se împart în trei mari categorii: conservative, modificatoare şi reparatorii.
Lucrările de amenajare conservative vizează menţinerea unui curs de apă într-o stare stabilă,
aproape de un echilibru stabil, urmărindu-se evitarea revenirii acestuia la dinamica sa naturală.
Lucrările de amenajare modificatoare transformă radical albia cursului de apă (ecluze, baraje,
derivaţii îndiguiri şi albii canalizate etc.). În cadrul acerstora se distinge tipul modificator propriu-zis şi
tipul lucrativ, acesta din urmă constând în amenajarea de lacuri de acumulare şi balastiere.
Lucrările de amenajare reparatorii au ca obiective reabilitarea ecologică a unor cursuri de apă,
refacerea şi protecţia malurilor, regimul de exploatare piscicolă ş.a.
Pentru fiecare tip de intervenţie prezintă importanţă lungimea sectorului supus amenajărilor de
diverse tipuri. Intervenţiile punctuale, reprezentate în cele mai multe cazuri prin protecţia căilor de
comunicaţie, construcţia de poduri, prize de apă, debuşeuri de afluenţi ori de canale constau, în general, în
rectificări şi calibrări ale albiei, asociate cu protecţie locală de maluri. Deşi acest tip de lacuri se
realizează pe sectoare de albie de lungime mică (câteva sute de metri), impactul cumulat al acestora poate
fi important (fig. 204).
Fig. 204. Tipologia lucrărilor de amenajare a cursurilor
de apă (după R. Drobot, J. P. Charbonnel, 1999).

În cazul amenajărilor pe lungimi mari, având ca

scop obiective de dezvoltare agricolă şi urbană,
porţiunile afectate ale cursurilor de apă sunt mult mai
importante, iar impactele mult mai severe (ecologice,
spaţiale, climatice etc.).
Dintre amenajările cursurilor de apă, cele mai
importante ca impact teritorial, ecologic şi economic
sunt cele de interes hidroenergetic.
Interesului primordial, producerea de energie
hidro, i se asociază alimentarea cu apă a centrelor
populate, irigarea terenurilor agricole, evitarea
inundaţiilor, prin reţinerea undelor de viitură, probleme
de navigaţie, turism, agrement, piscicultură şi protecţie
antierozională a solului (fig. 205).
Fig. 205. Model de amenajare complexă a unui
bazin hidrografic, Drăgan –Iad (după Gr. Pop, 1996).

Amenajarea balastierelor se leagă de

nevoia crescândă de balast, în special pentru
construcţii şi amenajări de căi rutiere şi
feroviare. Exploatarea balastului se realizează în
două moduri: din albie şi din luncă. Amenajarea
unei balastiere presupune următoarele condiţii
prealabile:
 volum mare al sedimentelor
pietros-nisipoase;
 proximitate în raport cu
utilizatorii principali.
Exploatarea materialului grosier se
realizează cu mijloace mecanice. De la punctele
de exploatare se transportă cu mijloace auto
speciale (autobasculante) la punctul de sortare
unde are loc separarea materialului grosier pe
18
categorii dimensionale (fracţiuni nisipoase cu Φ cuprins între 0,1 – 0,5 mm, fracţiuni intermediare,
1 – 5 mm, şi fracţiuni cu diametrul mare, 5,1 – 7 mm) şi foarte mare (7,1 – 15 mm). Pentru a utiliza şi
materialul extras cu dimensiuni mai mari decât cele menţionate, majoritatea balastierelor sunt dotate cu
staţii de concasare. Depozitarea acestuia, în lipsa instalaţiei de concasare, conduce la o utilizare
neeficientă a spaţiului destinat balastierei. Materialul sortat se depozitează temporar, fiind livrat cu
mijloace auto sau pe calea ferată. Invadarea cu apă a spaţiului de extragere a balastului are drept
consecinţă formarea unor unităţi lacustre artificiale.
În astfel de condiţii, pentru exploatarea întregului pachet de sedimente nisipoase se utilizează
mijloace de excavare plutitoare ce poartă denumirea de şalandre.
Balastierele sunt amenajări temporare. O dată cu epuizarea sedimentelor nisipoase, activitatea
balastierelor încetează. După resedimentarea spaţiului exploatat, care poate dura câţiva ani, activitatea
balastierelor poate fi reluată. De regulă, cele mai importante balastiere se amenajează pe cursurile mijlocii
şi inferioare ale cursurilor de apă ori la ieşirea din unităţile montane, unde râul depune pachete
considerabile de aluviuni şi unde depozitele sedimentare au o granulometrie mai mică, potrivită nevoilor
de utilizare a balastului la prepararea betoanelor de diverse tipuri.
Polderele sunt amenajări hidrotehnice „uscate temporar” care au menirea de a prelua şi reţine
undele de viitură la ape mari. Denumirea este improprie, fiind o denumire „importantă” din limba
olandeză, unde cuvântul „polder” semnifică teren uscat, rezultat în urma procesului de îndiguire a mării şi
evacuare ulterioară a apelor.
Polderele se amenajează în ariile de luncă dezvoltate şi cu procese de înmlăştinire evidente a
solului, capabile a reţine temporar volume mari de apă. Scopul principal al polderelor este acela de a feri
de inundaţii localităţile şi terenurile situate ăn aval. Terenul din cadrul polderelor are, de regulă, o
utilizare agricolă extensivă (păşunat), dar, în numeroase situaţii, se utilizează şi pentru culturi şi fâneţe
naturale.
Polderele se execută din pământ tasat, care, cu timpul, devine înierbat. În aval, scurgerea este
controlată prin porţi speciale şi (ori) deversări. Unul dintre cele mai expresive exemple de poldere este cel
de pe Târnava Mică, amonte de Bălăuşeri, jud. Mureş (fig. 206).

Fig. 206. „Polder” pentru reţinerea viiturilor.

În sectoarele adiacente polderelor, nivelul freatic

devine oscilant, fapt ce obligă la evitarea
plasamentului de vetre pentru aşezări.
Polderele propriu-zise sunt cele din Olanda,
unde peste 1/3 din teritoriul naţional este obţinut prin
„polderizare”.
În realizarea digurilor de separare de Marea
Nordului s-a exploatat sistemul de dune preexistent ce
a fost modelat şi întărit cu pământ, pentru a-i spori
rezistenţa la acţiunea valurilor şi a vântului. Întreaga
tramă de diguri a fost cultivată cu ierburi şi/ori plantată.
Solul mâlos submarin, obţinut prin polderizare, are o bună fertilitate naturală în primii 4 – 5 ani,
după care se practică îngrăşarea pe cale artificială (fig. 207).

Fig. 207. Profil hidrogeologică în partea de nord a Olandei (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).
19
 Fig. 208. Secţiune prin digul polderului (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).

Terenul polderelor „se bucură” de o geometrie „perfectă”, fiind utilizat în scopuri complexe:
vetre de aşezări, ferme, drumuri, canale, aeroporturi etc (fig. 209).
Fig. 209. Amenajare de tip polder
în Olanda (după R.H.A. van Duin, G. Decaste,
1990).
Evacuarea apelor de pe poldere
s-a efectuat în trecut cu ajutorul
morilor de vânt, acestea fiind plasate în
număr mare pe aliniamentele de diguri.
Înfiinţarea şi amenajarea
polderelor a reprezentat şi reprezintă o
politică de interes naţional în Olanda,
la care aderă toate segmentele sociale.
Aceste uriaşe eforturi financiare şi de
factură tehnică se justifică prin
randamentul agricol excepţional,
dublat câştigul de teren pentru
destinaţii cu utilizare intensivă (vetre
de aşezări, aeroporturi, canale de
navigaţie, drumuri magistrale).
Polderele reprezintă cel mai plauzibil
răspuns la eliminarea efectelor
inundaţiilor generate de Marea
Nordului şi la criza de teritoriu.
Fermele au suprafeţe cuprinse
majoritar între 40 şi 60 ha, fiind
separate de regulă de canale de
colectare şi evacuare a apelor.
Acestea sunt profilate în mare
măsură pe creşterea bovinelor pentru
lapte şi carne, iar cele din apropierea oraşelor pe floricultură (lalele) (fig. 210).
Fig. 210. Organizarea fermelor pe poldere (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).

Productivitatea pajiştilor naturale este

întreţinută pe toată durata anului de climatul
oceanic umed care nu obligă reţinerea pe termen
lung a exploatării economice a animalelor în
stabulaţie. În paralel se asigură o întreţinere
permanentă a calităţii păşunilor prin însămânţări
sistematice şi îndepărtarea plantelor fără valoare
furajeră.
Organizarea şi amenajarea polderelor se
înscrie ca etalon în privinţa gospodăririi eficiente a
unor „segmente” din suprafaţa terestră.

20
 Corectarea cursurilor de apă se realizează prin tăierea meandrelor, fapt ce asigură un regim mai
bun de scurgere a apei şi a aluviunilor, evitându-se opturarea albiei în coatele de meandre (fig. 211).

Fig. 211. Corectarea cursului de apă: a) sectoare de colmatare; b)

meandru tăiat.

Îndiguirile sunt lucrări hidrotehnice de anvergură care se

desfăşoară în lungul cursurilor de apă în scopul apărării împotriva
inundaţiilor.
Digurile se execută din pământ tasat, cu secţiune
trapezoidală.
Coronamentul acestora poate fi utilizat ca drum. Înălţimea
şi poziţionarea digurilor în raport cu albia minoră se corelează cu
nivelul apelor la debite catastrofale (fig. 212).

Fig. 212. Dig de pământ (secţiune transversală).

În zonele de câmpie, unde capacitatea de transport a râurilor se reduce considerabil, au loc

procese de ridicare a patului albiei prin colmatare, fapt ce reduce eficienţa lucrărilor de îndiguire (ex.
Câmpia de Vest). De aceea, se impun lucrări sistematice de decolmatare a sectoarelor îndiguite. Altfel,
asistăm la ridicarea patului albiei, dublată de ridicarea nivelului freatic, cu efecte negative asupra vetrelor
de aşezări şi a terenurilor agricole adiacente (fig. 213).

Fig. 213. Ridicarea patului albiei prin colmatare în zonele de câmpie cu sectoare îndiguite.

În alte situaţii se execută lucrări de retenţie a apei râurilor în lacuri cu nivelul situat deasupra
terenului. Acestea au un triplu scop: protecţie împotriva inundaţiilor, alimentare cu apă şi producţia de
energie electrică (ex. Crişul Repede).
În lungul cursului de apă se amenajază iazuri şi heleştee în scopuri piscicole şi pentru nevoi de
apă în caz de secetă.
Iazurile sunt amenajări hidrotehnice pentru scopuri piscicole şi de altă factură, rezultate în urma
barării cursurilor de râuri cu debite mai reduse. Barajul se execută din pământ tasat. Asemenea amenajări
s-au realizat în trecut în Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijiei (fig. 214).

Fig. 214. Iazuri.

21
 Heleşteele sunt amenajări piscicole amplasate în luncile râurilor prin realizarea de diguri de jur
împrejur. Apa se prevalează din râu prin canale şi guri de alimentare (fig. 215).

Fig. 215. Heleşteu.

Prin amenajarea heleşteelor se asigură împrospătarea

sistematică a apei, inclusiv oxigenarea acesteia.
În ansambu, cursurile de apă se pretează la amenajări
multiple, acestea implicând costuri considerabile. Cu toate
acestea orice tip de amenajare este dezirabilă, ţinând cont de
efectele negative ale apelor mari, asupra teritoriul în general, şi
asupra aşezărilor şi infrastructurilor de transport în special. În
acest amenajările hidrotehnice se constituie ca obiective
prioritare în ansamblul lucrărilor de amenajarea teritoriului.

22