Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Preistorie
Preistorie
FACULTATEA DE ISTORIE
CATEDRA DE ISTORIE VECHE ŞI
ARHEOLOGIE
CURS INTRODUCTIV DE PREISTORIE
Pachetul general
Cuprins
1. Introducere
2. Definiţii, concepte şi termeni
3. Metode de lucru în cercetarea preistoriei
4. Antropogeneza
5. Structuri economice (1) Vânătoarea şi culesul
6. Structuri economice (2) Economia productivă
7. Structuri sociale
8. Religia
9. Arta
10. Bibliografie
11. Anexe
Bucureşti
2004
1
Introducere
Carol Căpiţă
2
Definiţii, concepte şi termeni
2. Definiţia preistoriei
4. Concepte şi termeni
1. Introducere
2. Cercetarea arheologică1
1
Pentru o analiză de profuzime, vezi cursul general al Prof.univ.dr. Mircea Babeş.
♦ absenţa textelor scrise face ca cea mai mare parte din istoria
umani-tăţii să depindă de persistenţa în timp a resturilor materiale
lăsate în urmă de activităţile comunităţilor umane;
♦ distanţa în timp permite nenumărate speculaţii – aşa cum a fost
cazul curentului protocronist din timpul comunismului – care pot fi
mai mult sau mai puţin eliminate cu ajutorul cercetării arheologice;
♦ cercetarea arheologică nu se reduce doar la analiza societăţilor
preis-torice; dimpotrivă, arheologia ca domeniu se extinde
permanent; a-ceastă extindere se manifestă prin creşterea gradului
de complexitate a cercetării şi prin expansiunea ariilor în care
arheologia devine o me-todă de cercetare; pentru a da doar două
exemple: ultimele trei dece-nii au statuat apariţia a două noi
subramuri ale arheologiei, cea in-dustrială (dedicată analizei
urmelor lăsate de procesul de industriali-zare din secolele XIX-XX) şi
etno-arheologia (un demers comparativ care pune în discuţie
asemănările sau deosebirile dintre urmele lăsate de comunităţile
preistorice şi cele tradiţionale contemporane);
♦ ca şi antropologia, arheologia reprezintă un domeniu integrat de
stu-diu, ultimele decenii atestând capacitatea acesteia de a asimila
evolu-ţii din domeniul ştiinţelor naturii, dar şi al ştiinţelor fizico-
chimice şi al ştiinţelor exacte.
Sisteme cronologice
Două sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea preistorică.
Primul este sistemul de cronologie absolută, bazat pe metodele fizico-
chimice de datare şi care este exprimat în ani (înainte sau după
Hristos, sau BP/bp2). Cel de-al doilea sistem este cel de cronologie
relativă şi se exprimă în raporturi cronologice între straturi sau
situri/complexe etc. Ambele sisteme sunt folosite şi se completează
reciproc. Cu toate aces-tea, nici aceste sisteme nu sunt o garanţie a
datării. Probele de C14 pot fi foarte uşor contaminate, de exemplu, iar
2
BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datările 14C; grafia
cu majuscule indică o dată necalibrată (vezi infra).
poziţia precisă a unui obiect ar-heologic poate naşte dezbateri
interminabile. De aceea, chiar şi o datare “absolută” trebuie înţeleasă
în limitele sale, mai ales dacă luăm în consi-derare durata foarte lungă
a unor epoci. Să luăm un exemplu. Un strat de locuire dintr-o aşezare
paleolitică poate fi datat ca având o “grosime” cronologică de câteva
mii de ani; aceasta nu înseamnă decât că de-a lun-gul acestei
perioade, diferite grupuri umane s-au aşezat în acel loc pen-tru
perioade variabile de timp. Chiar dacă unele noi abordări permit o
determinare mult mai precisă a locuirilor succesive (este cazul
microstra-tigrafiei), aceste metode sunt aplicabile în condiţii precis
determinate şi nu reprezintă, credem noi, o soluţie aplicabilă peste tot.
3. Cercetarea antropologică
4
De altfel, fondatorii sociologiei moderne, de la Tylor trecând prin Mauss, Durkheim şi Malinowski sunt în
egală măsură şi fondatori ai antropologiei.
4
Antropogeneza
3. Primatele
6. Homo sp.
Homo habilis
Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din genul
uman propriu-zis. Acum separaţia dintre fiinţa umană şi “verii” ei este
clar marcată. Cronologic, H. habilis ocupă părţi importante din teritoriul
Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul
cranian este de 650 - 750 cm3, semnificativ mai mare decât la
strămoşii imediaţi. Câteva sunt amănuntele anatomice specifice: o
bipedie perfectă, faţă înaltă (deşi se menţine prognatismul) şi fruntea
mai bombată, calota craniană mult mai înalta, spatele craniului mai
rotunjit (encefalizare), mâinile şi labele piciorului încep să fie foarte
apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea degetului
mare, se conturează comisura tălpii). O serie de modificări sunt, însă
mult mai greu perceptibile direct în dosarul antropologic; ele pot fi
intuite pe baza achiziţiilor culturale. Acestea din urmă sunt utilajul,
spaţiul amenajat (platforme de locuit din pietre de dimensiuni relativ
mici sau, cel mult, paravane de vânt din crengi) şi rudimentele unui
limbaj articulat. Prima achiziţie presupune capacitatea de vedere
stereoscopică, o minimă abilitate de a constitui un lanţ tehnologic
(relaţia cauză – efect dintre lovirea unui bloc de rocă cu un percutor şi
posibila desprindere de aşchii), dar şi un control mai mare asupra
membrelor (eliberate de ultimele “sarcini” legate de deplasarea pe
sol); toate acestea atestă dezvoltarea encefalului. A doua achiziţie este
legată mai mult de dimensiunea socială. Spre deosebire de primate,
omul construieşte adăposturi pe care le foloseşte (măcar) mai multe
nopţi la rând şi se reîntoarce la aşezare/tabără pentru a consuma
alimentele culese sau vânate. În plus, adăposturile sunt construcţii
artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit peşterile decât
târziu, iar aceasta nu a însemnat că privea totalitatea peşterii ca o
locuinţă – există argumente care să susţină ipoteza că spaţiul
considerat “umanizat” nu se confunda cu întreaga peşteră). Ultima
achiziţie – limbajul articulat – este, poate, cea mai importantă. Deşi
imposibil de demonstrat direct, putem să acceptăm ca ipoteză de lucru
apariţia rudimentelor de limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44
corticale, aşa-numita “arie a lui Broca”); în absenţa acestuia este greu
de explicat persistenţa în timp a elementelor tipologice ale uneltelor
litice – dacă în interiorul unei generaţii informaţia referitoare la
producerea uneltelor putea fi asimilată prin mimetism, la nivelul
transferului de la o generaţie la alta lucrurile sunt mai complicate şi
presupun un cod de comunicare mai complex.
Principalele descoperiri aparţin, în continuare, spaţiului african:
Koobi Fora, East Turkana (Kenia) – 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul KNMER
1470, cu un volum cranian de 775 cm3, inserţii musculare atenuate,
prognatism facial, faţa mai înaltă, torus supraorbital atenuat, orbite şi
orificiu nazal foarte umane, aria lui Broca foarte dezvoltată;
Olduway/Bed I şi II (Tanzania) – craniul OH 7, datat la 1,7 mil. ani,
volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene asemănătoare
celei de Homo sapiens, mandibulă mai puţin robustă (dinţi cu un
diametru mai mic decât la Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2
mil. ani, 1,40 m, biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemănător
lui Homo erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei; craniile OH 13
+ OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani);
Omo (Etiopia): fragment de craniu asemănător cu cele de la Olduway şi
24 de dinţi, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil. ani; aria KBS (2,5
mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie aprox. circulara de 12 -15
m; aria DK 1 (baza Bed I), cerc de pietre (paravan); aria HAS, resturile
de la 1 hipopotam si utilaj pe o arie de aprox. 7 m (activitate
specializată ?);
Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani,
asemănător cu cele din Africa de Est;
Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani;
Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani şi asociat
cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi; craniul Omo 123
(2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj, nuclee, aşchii fasonate, lame,
lamele etc.
Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani, sunt
prezente choppere, poliedre, aşchii retuşate; situl Garba IV (1,5 mil.
ani), cu galete, bifaciale, hachereaux;
Homo erectus
Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un moment
crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele trăsături care pot fi
considerate “primitive”, în ansamblu evoluţia lui H. erectus se înscrie
pe direcţia acumulărilor, atât anatomice, cât mai ales culturale. Are o
talie de peste 1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm 3 în medie;
craniul este alungit şi aplatizat, fruntea relativ teşită şi torus
supraorbital, retracţie post-orbitală, cutia craniană are pereţi masivi şi
(cel puţin la unele exemplare) creastă sagittală, bărbie redusă. Dar
dentiţia şi membrele (în special mâinile) sunt asemănătoare celor ale
lui H. sapiens. Poate cea mai importantă achiziţie la nivel anatomic
este creşterea volumului cutiei craniene, astfel că s-a şi formulat
ipoteza unui “Rubicon cerebral”, a unui nivel de creştere a masei
cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbările sunt mai
degrabă calitative decât pur şi simplu cantitative – cum ar fi creşterea
numărului de conexiuni neuronale şi dezvoltarea sistemului de
circumvoluţiuni, precizare ariilor corticale. Sunt, însă, câteva elemente
care trebuiesc a fi luate în considerare. În primul rând, variabilitatea
deosebită a speciei şi potenţialul evolutiv deosebit. Acoperind o
perioadă foarte lungă de timp, diferenţele dintre primele exemplare şi
ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, există şi diferenţe
regionale. Apoi, este de presupus că achiziţiile culturale au acum un rol
mult mai mare în adaptare şi supravieţuirea indivizilor. Fenomenul
principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar dacă
există şi ipoteza policentrică (din păcate prea politizată în ultima
vreme), direcţiile de expansiune par să indice, totuşi, o origine africană
pentru populaţia umană de pe glob. Ţinând cont de faptul că cele mai
timpurii exemplare de H. erectus din afara Africii se află în zone care şi
astăzi sunt tropicale sau sub-tropicale, este mai uşor de susţinut o
răspândire a speciei pe nişe ecologice (deci o răspândire în zonele mai
apropiate de habitatul originar). În ceea ce priveşte răspândirea omului
în zonele temperate, aceasta a fost posibilă după apariţia focului.
Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi timp.
Prepararea cărnii a însemnat o reducţie a aparatului masticator, ceea
ce a înlesnit înălţarea feţei şi a calotei craniene (deci o creştere a
volumului cranian), dar şi o modificare a obiceiurilor alimentare.
Influenţa la nivelul comportamentelor este mai dificil de sesizat; ea
poate fi doar intuită. Nu este chiar imposibil de susţinut faptul că tipul
de interacţiune dintre membrii grupului s-a schimbat. În primul rând,
se accentuează diferenţa faţă de restul primatelor – spre deosebire de
acestea, care îşi schimbă locul de tabără în fiecare seară, taberele şi
aşezările umane, chiar şi în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de
mobilitate, au o persistenţă mai lungă în timp. Apoi, durata de
activitate în fiecare zi este mult crescută, la fel ca şi capacitatea
omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a utiliza, pentru prima
dată, peşterile. Dar schimbarea cea mai importantă o reprezintă
modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea
aşezărilor există o singură vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul
că rezultatul vânătorii şi/sau al culesului era consumat în comun sau,
cel puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa
mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi cap.
referitoare la economie). În sfârşit, amenajarea spaţiului interior. De la
acest nivel, în aşezările umane par să existe două spaţii, unul ”privat”
(dedicat somnului) şi unul ”public” (dedicat activităţilor cotidiene).
O achiziţie care a stârnit discuţii îndelungate este cea legată de
posibila apariţie a comportamentelor simbolice (practic, a fenomenelor
legate de lumea abstractă). Deşi capacitatea de gândire abstractă
este, în general, legată de Homo sapiens (prin apariţia artei şi a
înmormântărilor), credem că este cazul să coborâm nivelul cronologic
la care are loc această îmbogăţire a bagajului cultural uman. Câteva
sunt argumentele în favoarea acestei aserţiuni. În primul rând, faptul
că prelucrarea uneltelor este, deja, foarte elaborată ; apariţia uneltelor
bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafeţei rocii (nucleului)
din care au fost prelucrate şi care atestă schimbarea unghiului de
lovire de mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme
eficiente indică, în opinia noastră, capacitate de abstractizare (în
sensul că H. erectus este capabil să stabilească un lanţ operator
complex, care să-l ducă de la materia primă la o formă prestabilită).
Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De la acest nivel
(Ngandong în Indonezia şi Chou-Kou-Tien în China, dar şi Cauna del
Arago în Franţa) avem atestat consumul de carne umană. Este de
discutat dacă avem de-a face cu un canibalism alimentar sau cu unul
ritualic ; dacă la Chou-Kou-Tien ne este foarte greu să ajungem la o
concluzie (fragmentele de oase calcinate de om au fost aruncate în
acelaşi loc cu cele de animale vânate), la Ngandong în Indonezia
situaţia este mai limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11
indivizi care au suferit o moarte violentă. O parte din aceste cranii au
faţa smulsă, iar o altă parte au orificiul occipital (foramen magnum)
deformat (lărgit). Aceasta presupune că, probabil, consumul de
materie cerebrală era un consum ritualic – un astfel de stigmat putea fi
realizat doar în urma unei operaţii complicate (desprinderea craniului
de pe trunchi, eliminarea primei vertebre şi a tendoanelor extrem de
rezistente de la baza craniului, lărgirea orificiului occipital cu un băţ)
efectuată doar cu ajutorul uneltelor de piatră şi în momentul decesului
victimei (calităţile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede
după deces). Oricum, comportamentul acesta implică şi existenţa unui
univers de idei abstracte, legate de transferul de abilităţi de la victimă
la cel ce consumă carnea acestuia – cu astfel de fenomene ne întâlnim
până în epocă istorică. Un ultim element legat de viaţa spirituală a H.
erectus o reprezintă posibila utilizare a coloranţilor (anume ocrul).
Lista exemplarelor identificate nu este exhaustivă; ea dă doar un ordin
de mărime al distribuţiei speciei umane pe glob. Remarcabilă este şi
îndelunga supravieţuire în timp a acestei « specii» ; spre sfârşitul
existenţei sale, el pare să fie contemporan cu H. sapiens fossilis şi H.
sapiens sapiens.
Africa
Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia (1,8 -1,5 mil.
ani): aprox. 850 cm3, bolta craniană joasă, pereţi groşi, torus occipital
şi supraorbital, retracţie postorbitală, depresiune supraorbitală,
prognatism lejer, dinţi anteriori mari şi molari mici, afinităţi cu
exemplarele din NE Chinei;
Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil. ani): aprox.
1000 cm3, bolta craniană lungă şi joasă, torus occipital accentuat,
frunte foarte fugindă (teşită), torus supraorbital foarte gros, depresiune
supraorbitală, asociat cu utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale);
Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): iniţial denumit Atlantropus
mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual pronunţat,
asemănări cu Sinanthropus;
Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950 cm3;
Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezintă asemănări cu
Sinanthropus;
Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic cu carii,
asociat cu utilaj;
Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemănător cu Broken Hill,
acheulean
Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezintă un torus supraorbital,
pereţi foarte groşi, asemănător cu exemplarul de la Broken Hill, utilaj
pe aşchii Levallois;
Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum cranian
de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus recent,
asemănător cu Broken Hill şi Elandsfontein
Asia
Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (făcută la
sfârşitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois, care i-a dat
numele de Pithecanthropus erectus), are un volum cranian de 900 cm 3,
bolta craniană puternic aplatizată, frunte teşită, torus supraorbital
foarte accentuat, retracţie postorbitală foarte puternică;
Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit iniţial Pithecanthropus
robustus, are peste 900 cm3, torus occipital foarte puternic, a fost găsit
cu o mandibulă de 1,8 mil. ani (asemănătoare cu cea de
Australopithecus robustus şi denumită Meganthropus paleojavanicus);
Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un volum
cranian de 1100 cm3, o faţă înaltă şi largă, orificiu nazal şi orbite mari,
dentiţie mare, dar cu un aspect modern;
Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit inţial
Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700 cm3
(este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate putea atinge
aprox. 1000 cm3);
Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ cu
aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong);
Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de 1100 - 1300 cm 3,
craniile sunt foarte aplatizate, iar torus-urile foarte groase; pare să
repezinte legătura dintre H. erectus şi H. sapiens, posibile urme de
canibalism (orificiu occipital distrus, lărgit), fără foc şi structuri de
habitat, în zonă de preerie, dar cu utilaj asemănător celui de la Quina
(sit european);
China
Eyuan (1,7 mil. ani)
Lantian (0,5 mil. ani): denumit şi H.e. Lantian, are un volum cranian de
770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus, prezintă retracţie
supraorbitală şi postorbitală, o calotă craniană foarte groasă, iar
mandibula este asemănătoare celei de Sinanthropus;
Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis, Sinanthropus
Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai mulţi indivizi, cu un volum cranian
de 850 -1300 cm3 şi o înălţime de aprox. 1,56 m, lăţimea maximă a
craniului este la baza acestuia şi nu sus, torus supraorbital gros şi
continuu (deci nu este mai redus deasupra fosei nazale), dinţi largi cu
relief mult mai complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat
cu un inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a
focului, posibile urme de canibalism ; o problemă o reprezintă faptul că
aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, astfel că astăzi orice comparaţie se bazează pe o serie de
mulaje realizate în perioada interbelică;
Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox. 1120 cm 3,
torus foarte gros;
Europa
Mauer (0,65 mil. ani): mandibulă
Tautavel (Cauna de l’Arago), Franţa, individul Arago XXI: volum cranian
de 1150 cm3, orbite joase, largi şi adânci, torus supraorbital puternic,
curbură joasă a calotei, frunte teşită;
Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 cm3, utilizarea focului,
asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee;
Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil. ani): volum
cranian de aprox. 1300 cm3;
Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani): torus
supraorbital, bolta craniană joasă, dentiţie asemănătoare celei
moderne;
Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3;
Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm 3,
asociat cu utilaj de tip acheulean;
Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400 cm3, torus
supraorbital masiv, convexitate accentuată a frunţii (boltă lungă, torus
occipital), practic ultimul exemplar de H. erectus din Europa;
Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade, Soleihac,
Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La Chaise, Terra Amata,
Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva Negra, Bañolas, Atapuerca,
Azich.
Homo sapiens
Homo sapiens fossilis (Neanderthal)
Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are o datare nesigură;
momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 şi
100.000 ani, dar au fost propuse date mergând până la 450.000 î.Hr.
Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000 î.Hr.
Câteva sunt problemele majore care însoţesc apariţia speciei moderne.
În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta este marcată
de fluctuaţii climatice destul de puternice, în primul rând de
glaciaţiunea Würm (una din cele mai dure faze glaciare) – climatul
glaciar pare să fi influenţat o serie de atribute biologice (în special
masivitatea trunchiului, existenţa unui torus supraorbital foarte
marcat), dar şi şansele de supravieţuire ale speciei. În al doilea rând,
raportul dintre H. s. fossilis şi H. erectus. Dacă filiaţia dintre cele două
specii pare să fie sigură, trebuie lămurită diversitatea tipurilor
antropologice, atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s.
fossilis. Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evoluează din H.
erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens. Varianta
clasică de H. s. fossilis, anume cea europeană (neanderthalienii)
reprezintă o adaptare specială la un climat periglaciar. Altfel spus, din
H. erectus evoluează o specie nouă, H. sapiens, care tinde să se
specializeze anatomic şi în funcţie de condiţiile climatice, un fenomen
prezent şi la nivelul populaţiilor actuale. Locul de apariţie a noului tip
de umanitate pare să fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se
extind spre Orientul Apropiat, Asia şi Europa, iar mai apoi, cândva între
60.000 şi 20.000 î.Hr., pătrund între cele două Americi, simultan cu
ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu, în mileniile
I şi II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de apariţie a noului tip
uman este încă dezbătut, dar ipoteza care pare să ofere o soluţie este
cea intitulată “prima Evă”. Conform acestei ipoteze, noul tip de
umanitate a apărut ca un grup restrâns de femei înrudite şi care au
transmis – numai pe linie feminină – noile trăsături genetice. Aceasta
ar explica şi lunga supravieţuire a lui H. erectus şi lunga perioadă de
contemporaneitate dintre cele două tipuri umane.
La nivelul evoluţiilor culturale, apar câteva elemente semnificative. În
primul rând, apariţia diversităţii culturale – la nivelul uneltelor, apar
cele 5 tipuri de traditii industriale musteriene (clasic, de tip Ferrassie,
de tip Quina, de tip Levallois, cu denticulate), care delimitează o serie
de “provincii” culturale. Elementul important îl reprezintă
complexitatea debitajului de tip Levallois, care presupune o foarte
mare doză de gândire abstractă şi de planificare. În plus, există dovezi
din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului (colorant mineral) şi
primele elemente de artă. Creşterea varianţei culturale reprezintă şi
trecerea la adaptarea pe baze culturale la mediu şi la resurse.
Continuă evoluţia specializării habitatului (distincţia dintre aşezări
principale şi halte de vânătoare este mult mai clară, apar mai multe
vetre în aşezări, pesterileîncep să fie utilizate cu regularitate). Acum
apar şi dovezi clare de cult al morţilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo –
cu occipital lărgit, La Ferrasssie); continuă să apară dovezi de
canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina).
Principalele tipuri neanderthaliene sunt:
) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte groase,
dar moderne, craniu jos şi arcade pronunţate), Spy;
) Gibraltar, Spy, Monte Circeo;
) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000): aprox.
1200 cm3, variantă arhaică (talie mai mica);
δ) Cariguela (doar fragmente parietale şi frontale), Krapina, La
Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3);
ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77 m,
craniu lung şi relativ înalt, arcade pronunţate, faţa şi orbite mari, torus
occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm3, arcade mai puţin marcate,
bărbie redusă), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400 cm3, boltă craniană
mai înaltă, frunte mai puţin fugindă). Aceste exemplare reprezintă
grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis, adaptat însă unui mediu cald
(alungirea membrelor pentru a înlesni schimbul termic); volumul
cranian este, cel puţin în unele cazuri, mai mare decât media actuală a
volumului cranian. Aceasta pare să ateste faptul că adaptarea
biologică rămâne, încă, importantă.
7. Concluzii
3. Ocupaţiile şi randamentul
Pastoralii
Grupele pastorale reprezintă, în opinia noastră, o problemă specială.
Nu există pastoralism pur – grupele, chiar şi cele sesizabile doar
arheologic, considerate strict pastorale sunt mai degrabă un construct
ipotetic. Trebuie, de la început, făcută diferenţa dintre nomadism
pastoral (Rendille, Dinka), transhumanţă şi agro-pastoralism (Jie
Uganda).
250
200
150
100
50
(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 238, fig. 15-
1)
250
200
150
100
50
(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 410, fig. 27-
3)
(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 411, fig. 27-
4)
6. Vocabular
Intensificarea
Intensificarea reprezintă un concept vehiculat în literatura
antropologică şi arheologică de relativ puţină vreme. El este formulat
în studii semnate de Michael Rowlands (în legătură cu societăţi
pastorale) şi Colin Renfrew (pentru societăţi agrare şi insulare). De la
studiile lor din anii ’60, o literatură amplă s-a adunat cu privire la acest
termen, mai ales că el a fost folosit în legătură cu arii şi paliere
cronologice foarte diverse (de la pale-olitic la Renaşterea europeană).
Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume
acela de a explica ceea ce este, în bună măsură, cunoscut; altfel spus,
reprezintă o reaşezare conceptuală pe care literatura de specialitate
încă o dezbate.
De altfel, conceptul s-a născut din nevoia de a argumenta (mai
bine, de a da nume) unor evoluţii plasate în momente cheie – cele de
tranziţie.
Să dăm înainte de toate o definiţie de lucru. Intensificarea, după
Rowlands, de pildă, reprezintă fenomenul prin care societăţile
avansează de la un palier cultural la altul. Teoria sa este aceea că
societăţile nu se modifică strict pe baza unui algoritm de tradiţie
marxistă (acumulările cantitative duc la salturi calitative), ci pe baza
unor modificări cu caracter endogen. Intensificarea este fenomenul
prin care agricultura sau pastoralismul pot duce la apariţia structurilor
sociale complexe. Ştiut fiind faptul că complexitatea socială constituie,
poate mai mult decât progresul tehnologic, pasul esenţial în
schimbarea culturală, avem aici chea mecanismelor de tranziţie.
Situaţia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori externi
care modifică echilibrul → identificarea de noi ocupaţii → echilibru între
vechile şi noile ocupaţii → progres tehnologic → intensificare →
creşterea complexităţii sociale → schimbare culturală.
Toate bune şi frumoase, numai că realitatea din teren nu se
potriveşte cu teoria. Ori schimbăm realitatea, ori schimbăm teoria.
Câteva puncte trebuiesc lămurite, măcar pentru a vedea ce are
de spus realitatea în favoa-rea sa.
În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare
intensificarea – nevoia nu pare să fie un motiv sensibil: dieta de la
nivelul vânătorilor-culegători este suficientă pentru a nu fi nevoie de
efortul suplimentar de inventa lucruri. Boşimanii !Kung au o dietă, fără
mari eforturi, la fel de bună decât cea a clasei mijlocii americane, ba
chiar cu un surplus de 165 de calorii şi 33 de grame de proteine 7; în
zona arctică a Canadei, o oră de muncă poate aduce câteva mii de
calori sub formă de carne de elan sau caribou sau peşte prins cu plasa.
La nivelul alimentaţiei, deci, nu pare să existe o motivaţie clară pentru
a inventa ceva aşa de complicat cum este agricultura sau creşterea
animalelor – mai ales dacă ne gândim la schimbarea dramatică de
comportament pe care aceasta o presupune. Nici dorinţa de
acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este un
motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este înregistrat la
nivelul unor societăţi care nu sunt agricole sau pastorale; unele din
acestea nu sunt nici măcar la nivelul de horticultori sau de pastorali
transhumanţi (aşa cum este cazul unor societăţi polineziene sau a
laponilor). Cantităţile de alimente consumate atunci sunt, păstrând
scara, aproape imposibil de atins de societăţile industriale.
Schimbarea climatică nu pare să fie, nici ea, o motivaţie solidă. O
bună parte a fenomenelor de intensificare au avut loc în situaţii de
echilibru ecologic. Dimpotrivă, intensificarea pare să fie cauza
modificărilor ecologice (este cazul dispariţiei calului în America de Nord
datorită vânătorii intense, aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a
irigaţiilor şi a defrişărilor, caracterul de spaţiu ostil acordat unor insule
mediteraneene prin introducerea unor animale de tipul caprelor etc.).
Dacă ar fi să rezumăm situaţia concretă, putem spune că nu par
să existe motivaţii pertinente pentru intensificare. Viaţa poate merge
înainte şi fără să descoperim lucruri ciudate şi nefireşti precum
agricultura sau păstoritul, ca să nu mai vorbim de ciudăţenii precum
ceramica sau, mai grav, scrisul.
Realitatea are, însă, prostul obicei să aducă în faţa cercetătorului
o serie de fapte pe care acesta trebuie să le explice. Agricultura a fost
inventată, la fel şi creşterea animalelor şi, din păcate, scrisul.
De aceea trebuie să găsim o explicaţie pentru toate acestea şi,
pe cât posibil, să vedem ce-i cu intensificarea.
Ipoteza mea de lucru pe care o supun atenţiei voastre este aceea
că fenomenul intensificării este rezultatul presiunii sociale. În esenţă,
7
În raport cu necesarul de 1.965 de calorii şi 60 g de proteine pe zi.
sporul demografic şi concurenţa dintre comunităţi sunt factorii care
trebuiesc luaţi în considerare. Să explicăm mai pe larg.
8
Evident, trebuie să ţinem cont şi de faptul că oasele de copii se conservă foarte greu, astfel că, în funcţie şi de ritualul
funerar, această categorie de defuncţi poate fi altminteri reprezentată decât în realitate statistică.
9
La fel de adevărat este faptul că cunoştinţele despre măsurile contraceptive şi/sau modalităţile de inducere a unui
avort sunt foarte răspândite la nivelul “popoarelor naturale”; uneori, acestea intră în categoria ideologicului.
10
Schema a fost elaborată pentru +/-150 de ani, timp în care se ajunge de la o singură comunitate la 16. Chiar dacă une-
le din aceste comunităţi dispar, diferenţa dintre punctul zero şi cel terminus este foarte mare. Inutil să mai insistăm asu-
pra faptului că arheologia nu poate decela schimbări de o asemenea scală temporală.
Al doilea element este cel al concurenţei dintre comunităţi.
Fenomenul este, iarăşi, bine documentat etnografic; din punct de
vedere arheologic, acesta poate fi presupus, dar pentru orizonturi
culturale care nu ne privesc acum. Concurenţa dintre comunităţi poate
fi una de tipul potlatch-ului (structură care mai degrabă se axează pe
rudenie) sau de tipul consumului public de resurse pentru ceea ce s-a
numit “proiecte comunitare”. Cea de a doua categorie reprezintă de
departe aspectul cel mai spectaculos. Câteva lucruri, însă, surprind. În
primul rând, densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea
rând, faptul că investiţia este simbolică pentru comunitate (sunt
morminte colective sau locuri de cult). Dar elementul cel mai
interesant îl constituie investiţia pe care acestea o reprezintă – în
resurse care solicită alte resurse: lucrătorii trebuiesc hrăniţi. Poate că
aici se găseşte una din motivaţiile intensificării de la sfârşitul epocii
bronzului (aici avem de discutat ipoteza lui Sherratt cu privire la
“revoluţia produselor secundare”).
Modelul oriental/agricol
Poate cel mai bine cunoscut, tranziţia la economia productivă din
Semiluna Fertilă a devenit un fel de standard pentru evaluarea altor
spaţii şi culturi. Desigur, există argumente serioase în favoarea acestei
situaţii – caracterul dramatic al schimbărilor, excelenţa civilizaţiilor
apărute (ca amploare şi ca rezistenţă în timp), existenţa arhivelor care
să lămurească a posteriori geneza acestor societăţi, prezervarea unui
corpus semnificativ de mituri şi legende care să permită analiza
momentelor de geneză ale acestor societăţi. În sfârşit, pentru unele
segmente ale lumii europene, impulsul iniţial de trecere de la o
economie de subzistenţă la una productivă pare să se fi realizat sub
impulsul unor migraţii de populaţii dinspre Orient care, trecând peste
Egeea şi prin Balcani sau peste Caucaz prin vestul stepelor ruseşti, au
ocupat teritorii în Europa de Est sau au influenţat populaţiile locale.
Procesul prin care s-a realizat această trecere este relativ simplu
de urmărit. Trecerea la climatul contemporan s-a manifestat în zonă
prin aridizare (un fenomen similar s-a petrecut şi în nordul Africii, dar
câteva milenii mai târziu), obligând grupurile umane şi turmele de
animale să se concentreze pe văile râurilor. Această situaţie a oferit
pentru un anumit timp o relativă stabilitate grupelor de vânători-
culegători epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând
aceste grupe să caute noi soluţii adaptative. O primă soluţie a fost
culesul preferenţial, dar acesta a vizat nu neapărat plantele cu un
randament ridicat ci, pur şi simplu, plantele care puteau fi recoltate
mai uşor. Să nu uităm că dependenţa oamenilor de atunci de o
anumită plantă nu se manifesta încă. Aceasta explică de ce
principalele plante de civilizaţie au fost grâul, orezul, meiul, sorghul şi
porumbul – trăsătura comună a acestora este faptul că, dincolo de
randamentul caloric ridicat, presupun o investiţie sezonieră limitată (ca
efort şi ca timp) şi pot fi culese relativ simplu. Culesul preferenţial
(axarea calendarului activităţilor pe datele de recoltă ale unei plante)
nu a constituit decât prima etapă care, probabil, a cuprins o fază de
selecţie artificială a plantelor şi de apariţie a unor noi unelte (cum ar fi
secera cu tăiş din microlite). Randamentul iniţial a fost mic –
suprafeţele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (după unele
estimări, în jur de câteva sute de kg la hectar11), astfel că vechile
ocupaţii au continuat să joace un rol important. În ceea ce priveşte
domesticirea animalelor, cea de-a doua soluţie, situaţia este mai
complicată. Unele dovezi par să indice faptul că, într-adevăr, câinele a
fost primul animal domesticit. Chiar dacă la Star Carr (în Anglia), câinii
găsiţi în nivelurile datate pe la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este
greu de spus dacă erau folosiţi la vânătoare sau ca resursă de
proteine. Succesiunea domesticirii animalelor este, cel puţin pentru
Orient, următoarea: oi şi capre, vaci, cai şi măgari, porci12. Datarea de
detaliu este, de multe ori, încă dificilă, datorită faptului că schimbările
la nivelul anatomiei (talie, robusteţe, modificări ale oaselor etc.)
acestor animale au loc pe o durată de un mileniu sau nu se pot trasa
distincţii clare între diferitele specii (de unde, de exemplu, denumirea
de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire la domesticirea măgarului şi a
calului). Oricum, animalele domestice ajung la o talie apropiată de cea
de astăzi doar în epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar această
evoluţie este legată de ceea ce Sherratt numea “secondary products
revolution”. Modul în care s-a realizat această domesticire este neclar
datorită, printre altele, şi diversităţii speciilor implicate. O ipoteză
afirmă că procesul de aridizare a avut ca urmare apropierea
topografică dintre diferite specii şi grupele umane. Apoi, fie că turmele
au fost mânate în zone care pot fi uşor închise şi controlate (văi cu o
singură ieşire, canioane) şi în care animalele erau uşor de ucis, fie că
acestea s-au apropiat de aşezările umane fiindcă deşeurile acestora (în
special paiele de la recoltă) constituiau o resursă importantă, cert este
că se ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai au,
11
Grâul primitiv (triticum monococcum), de exemplu, avea un singur şir de boabe în spic. La fel, ştiuletele
de porumb avea dimensiuni de câţiva centimetri.
12
Au existat şi încercări nereuşite, cum a fost cea a încercării de domesticire a antilopelor.
în primă fază, trăsăturile speciilor sălbatice. Doar în timp, prin selecţie
artificială şi prin apariţia unor noi elemente de cultură materială (cum
ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste animale să ofere un
randament semnificativ. Această intensificare a economiei a asigurat
caracterul sedentar al comunităţilor şi tot ceea ce decurge din aceasta
– specializarea activităţilor productive, apariţia structurilor sociale
complexe (ierarhizate), inventarea scrisului.
13
Cu, iarăşi, câteva excepţii notabile, cum ar fi pigmeii şi boşimanii !Kung.
primă fază (agricultură cu săpăliga), uşor de lucrat (cum ar fi
solurile nisipoase); rezultatul este că aceste comunităţi se
deplasează pe distanţe mari ignorând regiuni care sunt mai puţin
interesante şi care rămân, măcar pentru scurt timp, teritorii în
care vânători şi culegători mezolitici îşi continuă existenţa; doar
inventarea unui instrumentar care să permită exploatarea unor
soluri mai conmplicate, grele, de tipul cernoziomului şi reducerea
teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare în
interiorul regiunilor “neolitizate” în prima fază;
trebuie să ţinem cont de faptul că aşezările neolitice au, de
multe ori, o durată relativ scurtă de existenţă (aproximativ o
generaţie); spre deosebire de modelul oriental, unde domină
aşezări de tip tell iar agricultura este susţinută de structuri
sociale complexe care susţin un sistem de irigaţii, în Europa
nord-alpină colectivităţile se mută foarte des, ca urmare a
epuizării relativ rapide a solurilor (agricultura cu săpăliga
utilizează doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la
sărăcirea, în câţiva ani, a loturilor de pământ); în consecinţă,
răspândirea în spaţiu a acestor comunităţi a avut loc foarte
repede – nu are sens, ca agricultor, să ai lotul de pământ la o zi
distanţă de locuinţă, mai degrabă îţi muţi locuinţa;
randamentul noului tip de economie a fost suficient de redus
pentru a obliga comunităţile neolitice să-şi menţină soluţii de
rezervă – vânătoarea şi culesul probabil au rămas ocupaţii
importante; prezenţa gropilor de provizii implică existenţa unor
resurse care să asigure supravieţuirea în perioade când
resursele lipsesc.
Modelul stepic/de savană/pastoral
În opoziţie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu par
să fi produs civilizaţii majore. Desigur, ca atare par să fie excluşi din
“filiaţia” culturilor majore care au realizat tranziţia la istorie. Cu toate
acestea, culturile pastorale au produs cultură şi au avut capacitatea să
realizeze structuri politice de amploare. Ceea ce nu au fost capabili să
producă au fost aşezări sedentare, structuri administrative şi să devină
societăţi mai mult sau mai puţin literate. Procesul de intensificare s-a
realizat altfel, dar a reprezentat o adaptare de succes a acestor
populaţii la condiţii de multe ori mai dure decât cele cărora au trebuit
să le facă faţă populaţiile sedentare.
Aceste societăţi non-sedentare sunt societăţi care contrazic, de
cele mai multe ori, ecuaţia agricultură + creşterea animalelor +
ceramica = civilizaţie avansată. Să revenim la o serie de argumente
care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea ce diferenţiază cel
mai mult societăţile pastorale sau non-sedentare de cele agricole este
contextul ecologic. Spre deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de
cele mai multe ori, localizaţi în areale care permit, cel mult, o
agricultură de curătură, menită să suplimenteze doar resursele
alimentare de origine animală. Zonele de stepă sau cele muntoase, la
fel ca cele semi-aride, oferă puţine soluri care să fie eficiente din
perspectiva exploatării pe termen lung. Aportul redus de minerale,
tipul pedologic şi eroziunea eoliană sau fluviatilă împiedică o
agricultură intensivă. Rezultatul îl constituie focalizarea colectivităţilor
pe mecanisme de obţinere a subzistenţei adaptate zonei şi care au ca
trăsătură fundamentală mobilitatea. Evident, este vorba de păstorit şi
de schimb, asociate unei agriculturi de curătură.
Dar aceasta nu înseamnă că rezultatul este – din punct de
vedere al satisfacerii nevoilor comunităţilor umane – mai slab, mai
nesigur. Dimpotrivă, chiar şi o privire superficială asupra unor
fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-europenizare)
atestă viabilitatea acestui tip de adaptare. Problema este că absenţa
structurilor administrative şi a scrisului, a aşezărilor stabile şi a
acumulărilor de bunuri sub o anumită formă este un eşec doar din
perspectiva agricultorilor, deci a celuilalt model.
7
Structuri sociale
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de
specialitate, mai degrabă “împărţite” în trei mari categorii: căsătoria,
familia, descendenţa. Această segmentare mai degrabă scolastică
este, însă, utilă atunci când vrei să prezinţi o serie de mecanisme
acţionale şi simbolice mult mai complicate. Căsătoria este actul
simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor
cercetători, constituie baza descendenţei. Aceasta din urmă este cea
care legitimează relaţii evidente prin intermediul comportamentelor
(reale sau simbolice).
Situaţia se complică şi mai mult dacă luăm în considerare funcţiile
fiecăreia din aceste elemente, mai ales la nivelul stabilirii distincţiilor
dintre rude şi non-rude. Fiind perfect conştienţi de faptul că pentru
fiecare comportament social întâlnit pe teren există informaţii din alte
culturi care demonstrează comportamente opuse, trebuie totuşi să
luăm în considerare o dimensiune comparativă.
Familia
Primele definiţii erau simple şi nenuanţate: “Familia este un grup
caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi
reproducere. Aceasta include adulţi de ambele sexe, dintre care cel
puţin doi menţin o relaţie sexuală acceptată social, şi unul sau mai
mulţi copii, proprii sau adoptaţi, ai adulţilor care se află în relaţie
sexuală” (G. P. Murdock, 1949:1; apud John Terrell în Barfield 1997).
Dar, datorită diversităţii formelor întâlnite de către antropologi în
teren, definiţia de mai sus - limitativă şi rigidă – a fost mai degrabă
abandonată în favoarea unor definiţii mai nuanţate sau mai abstracte.
Pentru Hoebel, familia este “un grup constituit din soţi căsătoriţi şi
urmaşii acestora. Ea defineşte un set de statute, roluri asociate şi
aşteptări care guvernează relaţiile [membrilor] grupului nuclear ca
soţi, părinţi, urmaşi şi fraţi. Ea defineşte statutele şi rolurile lor în
relaţie cu grupe mai largi de rude şi cu lumea mai amplă a non-
rudelor” (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevăr, o definiţie mai largă şi
mai abstractă dată familiei este în măsură să fie mai aplicabilă
diversităţii formelor întâlnite.
Funcţiile familiei sunt, în unele opinii, următoarele: sexuale,
reproductive, economice, educaţionale. Altfel spus, familia are ca scop
normalizarea relaţiilor sexuale prin stabilirea “monopolului” sexual
reciproc al partenerilor; asigurarea creşterii copiiilor şi a enculturaţiei;
creşterea şanselor de supravieţuire prin cumularea resurselor (obiecte,
drepturi uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunoştinţe
de la o generaţie la alta pentru a asigura persistenţa în timp a grupului
şi a culturii proprii (deci, a identităţii acestuia). Dar, la o analiză mai
atentă, situaţiile concrete nu par să susţină întrutotul aceste
consideraţii. Diversitatea situaţiilor pare să eludeze orice încercare de
sistematizare. Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de
câteva instituţii şi comportamente validate social. Un prim exemplu
este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea este legat de
faptul că există dovezi clare cu privire la “căsătorii de probă” (care
apar şi la popoarele germanice). Dar trei sunt exemplele pe care le
considerăm a fi clasice. Întâi o observaţie făcută de B. Malinowski cu
privire la distincţia pe care o fac trobriandezii între incestul real şi cel
fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte răspândit). Ceea
ce pare să indice această situaţie este că aceste grupuri ştiu să facă
distincţia dintre rudenia reală şi clasificatorie. Apoi, inexistenţa la unele
grupuri australiene, a relaţiei dintre actul sexual şi concepţia copilului;
acesta din urmă pare să fie mai degrabă rezultatul unui act de voinţă
al spiritelor ce populează teritoriul aflat în posesia grupului. În sfârşit,
existenţa în Africa de Vest, a căsătoriei dintre două femei, dintre care
una îşi asumă statutul masculin (plăteşte zestrea şi emite pretenţii
asupra urmaşilor femeii cu care este “căsătorită”). Acest exemplu
indică şi altceva, anume distincţia marcată pe care o fac aceste grupe
umane între sex şi gen (cazul berdache-ului este la fel de semnificativ).
A doua trăsătură este la fel de discutabilă. De multe ori, enculturaţia
este realizată de rudele pe linia care dă descendenţa (unchiul matern,
de pildă) sau de familia adoptivă. Mai mult, există societăţi în care
clasele de vârstă sunt izolate (satele generaţionale şi, iarăşi, ghotul) şi
deprind principalele elemente de inserţie culturală cu ajutorul unui
membru adult al grupului care nu este rudă cu ei. Uneori, enculturaţia
ia forme extreme (vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturaţia este
un element care este prezent la cel mai mare număr de cazuri
înregistrate.
Funcţia economică, însă, este mult mai discutabilă. În ciuda celor
afirmate de adepţii unei abordări marxiste sau neo-marxiste, această
trăsătură nu este atât de prezentă pe cât se pare. Există, de pildă,
cazul soţilor vizitatori şi, chiar mai evident, cazul moştenirii
trobriandeze (pe linia unchiului matern). Adevărat, criteriile economice
sunt prezente – fie sub forma alianţei între două grupuri similare pe
care o presupune căsătoria (cu accesul reciproc şi precis determinat la
resursele celuilalt), fie sub forma descendenţei (dreptul familiei mamei
– în grupurile cu descendenţă matriliniară – la copiii rezultaţi şi/sau
eludarea acesteia prin plata “preţului soţiei”), sau, în sfârşit, sub forma
tipului însuşi de familie (nucleară sau extinsă) şi al modului de acces la
statutul de căsătorit/ă. Dar exemplele de mai sus atestă că
dimensiunea economică trebuie luată cu multă rezervă în calcul.
Ultimul criteriu, cel al educaţiei, este, credem noi, poate cel mai
nesigur, căci transferul de cunoştinţe pe care îl realizează familia este
foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite şi transferul
cunoştinţelor legate de informaţia culturală centrală pentru grup este
de resortul întregii comunităţi, de unde şi implicarea acesteia în riturile
de trecere. Că situaţia este aceasta este demonstrat de existenţa, la
arunta australieni, a miturilor false.
Problema rezidă, credem noi, în încercarea de a găsi una şi aceiaşi
explicaţie pentru toate tipurile de familie. Dar o distincţie
fundamentală trebuie făcută între familia nucleară (fie două generaţii,
fie două generaţii cu afinalii respectivi) şi cea extinsă, între rudenia
reală şi cea fictivă.
8
Religia
2. Religia şi arta
3. Şamanismul
1. Geneza artei
Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lungă. Pornind
de la premisa că arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat
pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul că grupurile
paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a vieţii spirituale
care să fie numită artă. Au contribuit la aceasta şi concepţiile,
răspândite în secolul al XIX-lea, că popoarele din colonii (şi, prin
extensie, şi primitivii) nu sunt capabile de gândire abstractă.De aceea
s-a şi negat la început autenticitatea artei parietale (descoperitorul
picturilor din peştera Altamira din Spania a fost chiar acuzat că el ar fi
pictat pereţii). Creşterea numărului de descoperiri şi identificarea
elementelor care autentifică aceste picturi a dus până la urmă la
acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, interpretarea dată acestei arte a fost aceea a unei
arte ludice, născută din spiritul infantil al primitivului; altfel spus, arta
este rezultatul jocului, al lipsei de griji faţă de ziua de mâine (de unde
şi superioritatea civilizaţiei moderne, interpretată ca şi civilizaţie
europeană industrială) – se fundamenta, astfel, politica colonială dusă
de marile puteri europene în special în Africa. Au existat şi încercări de
a compara această artă cu desenele făcute de copii de 5-7 ani.
Este meritul lui S. Reinach şi a abatelui H. Breuil de a fi susţinut
şi argumentat caracterul profund religios al acestei arte. Ei au
demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominantă până după anii 50’
ai secolului XX) că această artă este o formă de magie a vânătorii –
figurarea animalului pe pereţii peşterii ar duce la capturarea spiritului
(şi, deci, şi a corpului) animalului. De aceea multe figuri ar fi avut
reprezentate pe ele săgeţi sau suliţe şi urme de răni.
După anii 50’ însă, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind de
la textele lui M. Raphaël şi A. Laming-Emperaire, A. Leroi-Gourhan a
dus o nouă viziune. El consideră că aceasta este o artă simbolică,
menită să reprezinte fertilitatea şi fecunditatea lumii naturale. Ideea nu
este cu totul nouă, dar era luată în considerare doar cu privire la
statuetele feminine care aveau atributele sexuale foarte pronunţate.
Pe scurt, A. Leroi-Gourhan postulează existenţa unei perechi masculin-
feminin (identificată în asocierea bizon-cal, extrem de frecventă) şi
care reprezintă principiul fertilităţii. În jurul acestei perechi se
organizează, asemeni picturilor dintr-o biserică, toate celelalte figuri,
iar peştera ar trebui să fie “citită” ca un ansamblu compus din panouri
care reproduc în mic discursul general. Figura umană nu ar avea decât
un rol subordonat. Evident, această teorie îşi are meritele sale şi este
foarte convingătoare, chiar dacă asociaţia cal-bizon nu este atât de
răspândită. Ideea unei viziuni foarte complexe despre natură şi despre
ciclurile naturale este realistă.
Suportul
Arta paleolitică este reprezentată de creaţii pe mai multe
categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase –sunt şi cele mai
cercetate şi majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza acestei
categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereţii peşterilor, de
unde şi calificativul de “parietală”. De la două-trei reprezentări la
câteva sute sau mii, reprezentările parietale constituie majoritatea
reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o
valoare specială pentru colectivităţile paleolitice.
Arta rupestră, deci obiectele găsite în peşteri, constituie o
categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu o semnificaţie, probabil
specială. Această categorie este compusă în principal din blocuri de
mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în relief adânc
sau ronde-bosse şi care, după cum sugerează situaţia arheologică în
care au fost găsite, erau aşezate asemeni unei frize în zona locuită a
peşterii. Spre deosebire de categoria anterioară, ascunsă din punct de
vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se află
în zona interioară a peşterilor, uneori la sute de metri de intrare),
reprezentările rupestre sunt mai legate de viaţa cotidiană a
colectivităţilor. De notat este faptul că acestea amintesc de
reprezentările parietale care utilizează denivelările pereţilor peşterii
pentru a da impresia de tridimensionalitate (uneori, autorul picturilor a
creat imaginea animalului astfel încât corpul să fie plasat pe un
segment convex al peretelui – ca şi cum trupul animalului ar fi fost
material – sau ca ochiul să fie reprezentat de o denivelare nodulară).
Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri din
os sau corn perforate şi gravate, imitaţii de dinţi de animal –în special
de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” – numite şi “bastoane
de comandament”, statuete din fildeş, corn, os sau, mai rar din roci,
chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenuşă. Ele au o distribuţie
geografică imensă, din Spania până în Siberia şi sunt în general
realizate prin gravură şi decupaj, uneori fiind şi pictate cu ocru.
Categoria pare să se împartă în două grupe distincte: obiectele de
podoabă corporală (plachete perforate, pandantive şi elemente de
colier), respectiv obiectele care sunt plasate la vedere dar a căror
utilizare este mai puţin evidentă. Desigur, se pot imagina modalităţi de
prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate
asemeni pandantivelor, dar cu siguranţă aceasta nu este cazul pentru
toate statuetele şi cu atât mai puţin pentru “propulsoare”.
Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea
mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franţa şi sunt
pachete din şist gravate cu reprezentări mult mai realiste. Cu privire la
ele s-a şi formulat ipoteza că ar constitui un fel de “caiete de schiţe”
care ar fi circulat în epocă. Într-adevăr, un astfel de mecanism este
posibil (obiectele circulă în preistorie pe distanţe surprinzător de mari)
şi ar explica uniformitatea de stil şi de program iconografic. Dar,
distribuţia foarte limitată în spaţiu contrazice această ipoteză.
Ultima categorie este reprezentată de descoperiri cu caracter
foarte limitat ca număr. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc
d’Audubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o ardere
propriu-zisă a lutului) şi de chihlimbar de la Vogelherd (Germania). Tot
aici pot fi incluse şi “pietrele aziliene”, chiar dacă la nivelul datării ele
se plasează dincolo de limitele cronologice ale paleoliticului.
Identificate în Elveţia şi Franţa, foarte rar în alte părţi ale Europei, ele
sunt pietre de râu plate care au fost ornamentate cu simboluri
abstracte sau figuri antropomorfe schematizate. Ele au fost prima dată
identificate în peştera Mas d’Azil; aici toate exemplarele erau sparte
intenţionat.
Evident, aceste categorii nu sunt stricte; există situaţii în care un
tip de suport este folosit şi pentru alte tehnici artistice.
Tehnica
Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentări.
Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică
paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei muchii cu
un vârf obtuz), atât pe pereţii peşterilor, cât şi pe suport moale (os,
corn, fildeş). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau
înmănuşate în mânere de os sau de lemn.
Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de
magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl amesteca într-
un recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă.
Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante şi
care îndeplinea rolul de pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub
de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură; după unele
cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică
asemănătoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din
gură a pigmentului. Operaţiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă,
căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are
calităţi astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica
tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); deşi nu există dovezi clare,
ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni
înţepăturile de insecte (închide porii şi constituie un strat protector
pentru piele). Ca şi în cazul gravurilor parietale, situaţia concretă în
care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme. Întâi,
absenţa urmelor de torţe (sunt doar câteva identificate, prea puţine)
sau de lămpi (realizate tot din stalagmite), deşi este de presupus că
era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări se află la
câţiva metri de solul peşterii – modul de realizare al acestor figuri
rămâne în discuţie.
O bună parte a reprezentărilor combină cele două tehnici;
probabil gravura avea rolul de “crochiu” care să realizeze conturul
figurii ce urma să fie pictată.
Mulajele sunt doar câteva, poate şi datorită şanselor mai mici de
a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc
d’Audubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele realizate din lut
uscat din nordul Germaniei.
Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse
în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală saul la cea
mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai degrabă
rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care
trebuia să fie mai rezistent şi nu mai precis. Câteva piese au devenit
elemente esenţiale în interpretările date artei paleolitice – la Laussel
(unde au fost găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste
obiecte înfăţişează un personaj feminin ţinând în mână un corn
(interpretat ca fiind un corn al abundenţei), respectiv un bărbat care,
foarte probabil, trage cu arcul.
În categoria plasticii am inclus aşa-numitele “venus
aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici,
steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea
mediană – cu atributele sexuale şi sânii – fiind exagerată, în timp ce
extremităţile – capul şi picioarele – sunt schematizate. Repartiţia lor
geografică este mai largă decât cea a picturilor parietale şi par să
existe mult mai multe stiluri de reprezentare. De la figuri cu o
steatopigie accentuată la figuri suple, de la reprezentări în care capul
este doar indicat sau faţa este acoperită de coafura sugerată la
reprezentări extrem de realiste ale chipului, aceste statuete au fost şi
rămân un argument frecvent utilizat în analiza globală a artei
paleolitice.
Categoria numită “tracées” este circumscrisă foarte precis
geografic (Franţa) şi cronologic (începutul artei paleolitice, în
aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul (calcarul
dizolvat din rocă şi care se depune pe pereţii peşterilor sub forma unei
paste albicioase şi umede) pentru a trasa cu degetul figuri abstracte
(“maccaronis”) sau reprezentări zoomorfe (într-un stil foarte primitiv,
atestând începuturile artei). Ea dispare pe măsură ce utilizarea burin-
ului şi a picturii devine norma tehnică de realizare a reprezentărilor
artistice.
Reprezentările
Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de
uniforme. Principalele categorii sunt următoarele:
(a) reprezentări zoomorfe: acestea cuprind peste 80 % din
totalul reprezentărilor şi se pot identifica câteva regrupări
semnificative; există o primă categorie de reprezentări
care domină numeric – cal, bizon, mamut, ren şi cervidee,
apoi o categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o
serie de animale periculoase (rinocer, urs, feline), peşti,
păsări şi insecte; dar, toate reprezentările par să fie
asociate în mod voit (perechea cal – bovideu, asocierea
acestei perechi cu mamutul şi cu cervideele etc.);
reprezentările zoomorfe sunt, făcând abstracţie de evoluţia
stilistică, în general mai realiste, dar nu se poate spune că
reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale – în unele
cazuri, atribute semnificative ale speciei sunt exagerate (în
special masivitatea corpului, accentuarea trenului anterior
etc.);
(b)reprezentări antropomorfe: considerate iniţial ca fiind
reduse numeric (sub o sută), reprezentările umane sunt, la
o analiză mai atentă, mai răspândite decât s-a presupus;
subcategoriile pe care le luăm în considerare sunt
următoarele: reprezentări naturaliste (corpul uman este
redat cu trăsăturile sale fundamentale, fără distorsiuni
notabile), reprezentări schematice (doar trăsăturile
esenţiale ale corpului uman sunt redate – trunchiul şi
membrele, capul şi sexul), reprezentări simbolice
(reprezentări ale organelor genitale, mergând de la cele
mai realiste la cele mai schematice); o categorie aparte
(majoritatea reprezentărilor provin de la Gargas) o
reprezintă “mâinile”, un grup de reprezentări de mâini
umane, unele cu falange lipsă, realizate prin pulverizare
(peste mâna plasată pe perete, rezultând un “negativ” al
acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (există
un singur exemplu de reprezentare de mână pictată uzual);
(c) reprezentări abstracte: în această categorie intră o serie de
desene abstracte, de formă geometrică sau nu – linii, şiruri
de puncte (pictate sau adâncite în peretele peşterii sau pe
plachete de os) sau de crestături, forme complexe
(denumite “tectiforme” şi “piepteni”), unele semne care
pot fi şi figuri umane extrem de stilizate, linii şi săgeţi sau
reprezentări lentiloide (interpretate şi ca simboluri
sexuale); această categorie este foarte răspândită şi apare
încă de la începuturi (s-a formulat ipoteza că primele forme
de artă – şiruri de puncte şi de linii – sunt legate de
reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar şi/sau cel
menstrual);
(d)reprezentări compozite: deşi redusă numeric, este o
categorie spectaculoasă în care sunt incluse reprezentări
composite, de animale cu elemente umane sau de fiinţe
umane cu trăsături zoomorfe (categoria “vrăjitorilor”); cele
mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères,
Gabillou, Lascaux şi Marsoulas; de regulă sunt figuri care
combină trăsături de bovidee (în special capul şi trunchiul)
cu cele umane (poziţia bipedă şi membrele superioare şi
inferioare); uneori sunt asociate şi obiecte (comparate cu
instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse şi
reprezentările de animale (în special bizonii) al căror chip
este “umanizat” (faţa este modificată pentru a semăna, din
profil, cu un chip uman);
(e) reprezentări fantastice: categoria include un număr foarte
limitat de reprezentări; este vorba de figuri care redau
posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, aşa-
numitele “fantome”) sau animale care sunt prea vag
reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;
(f) reprezentări prefigurative: în această categorie intră
reprezentările de tipul “maccaroni” realizate în mondmilch-
ul de pe pereţii peşterilor.
Arta neolitică