Conservarea preventivă. Ceramică.

CERAMICA

Obiectele de ceramică constituie o parte substanţială a colecţiilor muzeale

pretutindeni în lume. Păstrarea într- un număr atât de mare a obiectelor ceramice
vechi se datorează materialului anorganic din care sunt fabricate.

Ceramica trebuie protejată într-o măsură mai mare sau mai mică, deoarece este
vulnerabilă la degradare şi necesită o îngrijire adecvată şi un tratament de
conservare pentru a putea fi păstrată pentru viitor. Mediul inadecvat, manipularea
neglijentă, tratamentul nepotrivit poate duce la deteriorarea acesteia

Studiul ceramicii este aproape la fel de vechi ca şi studiul arheologiei.

Ceramica constituie pentru arheologi de multe ori principala sursă de încadrare

cronologică, culturală şi artistică a epocilor vechi.
 CERAMICA
Ceramica este una din cele mai importante surse de informare în cercetarea arheologică pentru
că:
• odată arsă la o temperatură suficientă şi într-un timp destul de îndelungat, argila este practic
indestructibilă, motiv pentru care fragmentele ceramice sunt cele mai comune descoperiri pe
siturile arheologice ale tuturor perioadelor, începând cu neoliticul .
• înainte de datarea cu radio-carbon şi cronologiile absolute, multe din cronologiile relative s-
au bazat pe tipurile ceramice. Uneori, un singur fragment ceramic era suficient pentru a data
măcar a fază a unui sit. Prin compararea secvenţelor din mai multe aşezări, a unuia sau mai
multor tipuri ceramice similare, poate fi construită a cronologie relativă lungă.
• studiul minuţios al decorului, stilului şi materialului poate releva variante locale, regionale şi
grupuri culturale. Analiza microscopică a materialului poate indica o sursă comună de
confecţionare care, alături de distribuirea pe hartă a stilurilor ceramice identice, poate dovedi
practicarea schimbului între populaţii din regiuni diferite.
• decorul şi forma ceramicii au o mare semnificaţie. Frecvenţa, locul şi alăturarea motivelor,
cu alte cuvinte limbajul decorativ al ceramicii, pe lângă valorile simbolice cu implicaţii asupra
mentalităţilor, pot comunica afilierea culturală sau chiar statutul cultural al individului în
cadrul societăţii
 • Din punct de vedere ştiinţific argila poate fi descrisă
ca un silicat hidratat de aluminiu. Se compune din
particule fin divizate derivate printr-un proces
complex care implică descompunerea treptată a roci
magmatice şi metamorfice pe scoarţa pământului.
Argila este o rocă sedimentară fin-granulară, în
ARGILA majoritate formată din particule sub 0,004 mm
diametru. Este în general stratificată iar din punct
de vedere mineralogic este constituită dintr-un
amestec de minerale argiloase (de tipul caolinitului,
illitului şi altele) la care se adaugă cantităţi variabile
de cuarţ, mice, uneori carbonaţi (calcit sau/şi
dolomit, sub 10%), oxizi-hidroxizi de fier şi alte
minerale. Constituie materia primă pentru obţinerea
ceramicii tradiţionale.

• Argilele pot fi:

• Argilă oligomictică. Argilă constituită predominant
dintr-un singur tip (specie) de mineral argilos.
Exemple: argilă caolinitică (constituită majoritar din
caolinit), argilă illitică (constituită din illit).
• Argilă polimictică. Argilă constituită din mai multe
tipuri de minerale argiloase.
• Exemple: argilă caolinitică-illitică etc
CAOLINUL
 CAOLINUL
Caolinitul este constituit din cristale microscopice, cu un habitus foios; mineralul este de cele
mai multe ori partea componentă a sedimentului mineralelor argiloase, cu mărimea particulelor
sub 2 microni.
Mineralul este format în general din silicaţi de aluminiu care se află în regiunile umede, fiind
un produs tipic al silicaţilor de aluminiu supuşi proceselor chimice cauzate de intemperii, prin
acţiunea acizilor sau proceselor de hidroliză, a mineralelor, ca cele din grupa feldspatului, care
umplu prin diageneză porii sedimentelor.
Caolinitul ia naştere în prezenţa concentraţiilor mici de potasiu, la presiuni şi temperaturi joase,
sub 300 °C şi la o valoare pH între 3 şi 5, iar la concentraţii mai mari de potasiu se formează
filosilicatele care au o structură tetraedrică de SiO4.
Rocile de origine sunt frecvent roci magmatice acide ca granit sau riolit, iar mineralele prezente
fiind feldspatul şi muscovitul. Transformarea feldspatului potasic în caolinit se produce la o
valoare pH sub 5 ca şi la un proces de hidroliză parţială în mediu acid:
4 KAlSi3O8 (s) + 6 H2O (l) → Si4Al4O10(OH)8 (s) + 8 SiO2 (s) + 4K(OH) (aq)
Structura cristalină a caolinitului este compusă dintr-un strat tetraedric, care este cuplat cu un
strat cu o structură octaedrică.
Cele două straturi amintite sunt aranjate în structura mineralului într-un raport de 1:1.
Această structură stratificată permite caolinului să reţină apa. Caolinitul este considerat ca fiind
lut mineral idealizat, şi, deşi este ingredientul comun tuturor argile, nu apare în stare pură.
 ILLIT

• ILLIT FIBROS • ILLIT PLATY

 ILLIT

Illit este un micaceu mineral. Illit este un phyllosilicat sau stratificat

alumino-silicat. Structura sa este constituită prin repetarea de
tetraedru - octaedru - Tetraedru (straturi TOT). Spatiul intermediar
este ocupat în principal de cationi de potasiu slab hidrataţi responsabili
pentru lipsa de umflare, chiar dacă structura acestuia este constituit
din straturi TOT. Structural illitul este destul de similar cu moscovitul,
cu puţin mai mult siliciu, magneziu, fier, precum şi de apă şi mai puţine
tetraedrice de aluminiu şi straturi intermediare de potasiu.

Illitul apare ca un produs modificat a moscovitul şi a feldspatul în

intemperii şi medii hidrotermale. Aceasta este comun în sedimente,
soluri argiloase, şi roci sedimentare, precum şi în unele cu grad scăzut
de roci metamorfice.

Illit se mai numeşte hydromica sau hydromuscovite

 ARGILA

• Mineralele din argilă se formează prin acţiunea chimică îndelungată a acidului carbonic şi a
altor solvenţi naturali. Minerale argiloase sunt de obicei formate pe perioade lungi de timp
prin dezagregarea chimică treptată a rocilor, de obicei, de silicat de rulment, prin concentraţii
mici de acid carbonic şi alţi solvenţi diluaţi. În urma intemperiilor aceşti solvenţi, de obicei
acizi, migrează prin stâncă după scurgerea prin straturile superioare erodate. În plus faţă de
procesul de dezagregare chimică cauzat de intemperii, unele minerale argiloase sunt formate
prin activitatea hidrotermală. Depozitele de argilă se poate constitui în loc ca depozite
reziduale în sol, dar depozitele groase, de obicei, sunt formate ca urmare a unui proces de
sedimentare secundar prin depunere, după ce au fost erodate şi transportate de la locul lor de
origine de formare. Depozitele argiloase sunt de obicei în marile lacuri şi bazinele marine.
• Argilele primare, denumite şi caoline se găsesc în locul formării lor pe când argilele secundare
se găsesc departe de locul formării lor fiind mutate de eroziune şi apă.
• În general, argila va conţine multe alte ingrediente, inclusiv cuarţ, feldspat, silex, umpluturi şi
impurităţi, cum ar fi oxizi de fier, dioxid de titan şi materiale organice. Feldspaţi sunt
aluminosilicaţi de potasiu K (feldspaţi potasici) sau sodo-calcici (feldspaţi plagioclazi),
Feldspaţii sunt constituenţi comuni ai rocilor magmatice, metamorfice şi în mai mică măsură a
celor sedimentare.
 ARGILA

• Din punct de vedere mineralogic, argilele sunt alcătuite din compuşi aluminosilicatici cu
formula chimică: (2SiO2 Al2O3 2H2O) sub forma de particule lamelare cu dimensiuni de
maxim 5µ, cu structură cristalină şi caracter puternic hidrofil.

• În amestec cu apa argila formeaza paste plastice, moleculele de apa adsorbite de particulele de
argilă formează mai multe straturi suprapuse, straturi care la rândul lor influenţează prin
grosime o serie de caracteristici, mai ales plasticitatea. În acest sens se poate aprecia ca primul
strat (şi cel mai strâns legat) îl formeaza apa de higroscopicitate. Straturile urmatoare, pe
măsură ce se depărtează de particulele solide, sunt din ce în ce mai slab atrase de acestea şi
formeaza apa peliculară. Apa care nu este legată în nici un fel de particulele solide formeaza
apa liberă. Variaţiile de volum ale apei libere sau peliculare (prin evaporarea respectiv adiţie
de apa din exterior) produc variaţiile de volum ale argilei.

• Variaţia de volum a argilei prin pierderea apei libere sau peliculare datorată evaporării, constă
în reducerea dimensiunilor (a volumului) materialului argilos şi este cunoscută sub denumirea
de contracţie la uscare.
 ARGILA

• Contracţia la argile este însoţită de obicei de fisuri şi crăpături.

• Procesul de fisurare este determinat de uscarea neuniformă în masa argilei. Astfel, când începe
uscarea argilei, se formează un strat superficial uscat, cu tensiuni interioare (întindere)
datorate contracţiei la uscare ce provoacă tendinţa de micşorare a dimensiunilor stratului
superficial pe de o parte şi impiedicării acestei deformaţii de către stratul imediat următor după
stratul superficial, care neintrând în procesul de uscare nu-şi modifică dimensiunile. În
condiţiile deformaţiei împiedicate, eforturile provocate de contracţie depăşesc rezistenţa la
întindere a stratului superficial de argilă şi acesta fisurează. Fisura odată formată se dezvoltă
accentuat, antrenând straturile urmatoare şi degenerând în crăpătură.

• Plasticitatea argilelor este determinată de forma lamelară a particulelor de argilă şi prezenţa

peliculelor de apa pe suprafaţa lor. În aceste condiţii, când asupra particulelor de argilă se
acţionează cu o forţă exterioară, peliculele de apa acţionează ca un lubrifiant, astfel încât
permit alunecarea particulelor de argilă, ceea ce favorizeaza o deformaţie permanentă
 DEGRESANT

• Degresantului este un material fin granular, neplastic, prezent în materia primă (degresant
natural) sau adăugat intenţionat în pasta ceramică (degresant artificial) în scopul scăderii
plasticităţii, respectiv obţinerii unei consistenţe care să permită modelarea.
• Degresantul are rol şi în procesul de uscare şi ardere, prin diminuarea intensităţii contracţiei,
prin creşterea tăriei/consistenţei ciobului ars, prin creşterea rezistenţei acestuia la şocuri
termice.
• Ca degresanţi artificiali se folosesc materii sau materiale anorganice şi organice, cum sunt
ceramică pisată, fragmente de roci vulcanice (tufuri vulcanice, cenuşă vulcanică, piatră
ponce), metamorfice (gnaise, amfibolite, diverse şisturi) şi sedimentare (calcare, cretă,
nisipuri, gresii slab cimentate), respectiv resturi vegetale (pleavă, seminţe, paie), scoici, oase
de animale sau chiar resturi de ţesături/fibre textile.
 ARDEREA CERAMICII

• O etapă extrem de importantă în realizarea vaselor ceramice era arderea. Transformarea în

ceramică are loc la temperaturi diferite pentru toate tipurile de argile minerale, dar în general
se consideră că ea se produce în jur de 550-600°C. Se cunosc mai multe sisteme de ardere a
ceramicii:
• arderea liberă (organizată, neorganizată),
• arderea în groapă,
• arderea în cuptor.
• Temperaturile cuprinse între 650-900°C sunt tipice pentru arderile deschise, iar acestea sunt
suficiente pentru convertirea lutului în ceramică.

• Studiul celor mai vechi vase ceramice indică faptul că arderea era un proces cunoscut, strict
controlat, esenţial pentru conferirea rezistenţei necesară vaselor la utilizarea şi a unui anumit
aspect.
• În cadrul arderii au loc o serie de reacţii chimice ireversibile în compoziţia materiei prime
folosite:
• Tipul de argilă
• Degresantul adăugat
• Pigmenţi folosiţi la pictare sau angobare
 ARDEREA CERAMICII

• Culoarea lutului din care sunt
confecţionate vasele este influenţată de
compoziţia şi cantitatea diferitelor
minerale coloidale constituente şi de
transformările suferite de acestea odată cu
ridicarea temperaturii. Trebuie remarcat
faptul că, în general, pentru confecţionarea
vaselor se utilizează argile roşii, aceasta
fiind o culoare care indică tipurile de lut cu
o plasticitate ridicată, necesară modelării
vaselor.
• Culoarea roşie este datorată oxizilor de
fier, care au capacitatea de a se combina
uşor cu oxigenul sau oxidul de carbon din
interiorul instalaţiei de ardere şi, prin
aceasta, duc la modificări importante de
compoziţie care determină culoarea
vaselor
• Diversitatea materialului ceramic
inventariat pentru diferite epoci şi situri
arheologice indică deţinerea unor
cunoştinţe tehnologice precise pentru
obţinerea preferenţială a unui anumit
aspect conferit prin arderea vaselor, dar şi
o natură întâmplătoare a acesteia

• Unele vase au nuanţe variate de galben, brun, negru, roşu pe suprafaţa

aceluiaşi vas identificând prezenţa unei mixturi de gaze, insuficienţa
tirajului de oxigen pentru combustia lemnului şi, prin urmare,
obţinerea unor transformări diferite de la o zonă la alta.
 Tipuri diferite de ceramică,

cea arsă oxidant, de culoare roşie şi cea arsă reducător, de culoare neagră

• Culoarea roşie se obţine prin ardere în
cuptor în prezenţa unui tiraj continuu de
oxigen între cele două deschideri ale
cuptorului (gura de alimentare şi hornul).
• Culoarea neagră se datorează unui proces
chimic datorat unei arderi realizate într-o
incintă care nu permite o aerare suficientă,
oxigenul fiind consumat de combustia
lemnului utilizat drept combustibil

• Arderea oxidantă necesită o instalaţie

evoluată şi un control strict al arderii,
rezultatele optime fiind obţinute odată cu
perfecţionarea cuptorului cu dispunere
verticală.
• la o ardere oxidantă, culoarea ciobului va
trece prin diferite nuanţe de galben,
portocaliu cu diverse tonuri în funcţie de
tipul de argilă iar în jurul valorii de 700
culoarea devine roşie
• Arderea reducătoare poate fi uşor obţinută
în cuptoare simple cu monocameră sau
având camera de ardere dispusă orizontal
• Culoarea neagră poate fi obţinută cu
nuanţe similare pentru o plajă largă a
temperaturii
 DEGRADAREA CERAMICII

• Starea de conservare a produselor • În linii generale cauzele degradării

ceramice depinde în mare măsură: ceramicii se împart în trei categorii:
• de compoziţia materialului de bază,
• de manufacturierea şi tehnologia aplicată,
• de condiţiile de mediu în care se păstrează a) Viciile tehnologice care sunt
în timp. greşelile tehnice datorate
• Astfel, datorită diferenţelor de compoziţie nepriceperii sau neglijenţei
şi a celorlalţi factori descrişi mai sus, producătorilor.
vasele ceramice vor reacţiona diferit la b) Condiţiile de îngropare atacă
variaţiile ambientale. diferit materialele ceramice, dacă
• sunt foarte acide, solurile pot
O ceramică bine arsă va supravieţui bine
determina degradări grave chiar şi
aproape tuturor tipurilor de sol. Arderile la
ceramicii de calitate superioară, iar
temperaturi joase generează o ceramică
ingredienţii calcaroşi din pastă pot
poroasă, care este vulnerabilă în condiţii
fi dizolvaţi
de umiditate ridicată
c) Accidentele de epocă
 Metode şi procedee de prelevarea a obiectelor ceramice
• Primii paşi în conservarea preventivă
a artefactelor arheologice, respectiv
măsurile luate în momentul şi imediat
după descoperire, de prelevare,
împachetare şi transport, sunt
deosebit de importante pentru
salvarea materialelor arheologice
• Cunoaşterea tuturor stadiilor prin care
trece un artefact arheologic constituie
etapa preliminară ce stă la baza
înţelegerii şi aplicării corecte a
măsurilor de prim ajutor acordate
artefactelor arheologice.
• O deosebită atenţie trebuie acordată
problemei interacţiunii dintre obiectul
arheologic şi mediul său de păstrare,
trecându-se în revistă etapele
degradării pe care acesta le parcurge
de la „naşterea” sa până la faza de
laborator.
 Metode şi procedee de prelevarea a obiectelor ceramice
• Conservatorul de sit trebuie să aibă o serie
de responsabilităţi, clar definite, cum ar
fi:
• întocmirea planului de conservare, care să
prevadă dotarea financiară şi materială
necesară desfăşurării activităţii de
conservare pe şantier;
• coordonarea operaţiilor de
prelevare/ridicare a materialelor care
necesită tratament special;
• opinie asupra valorii sau calităţii obiectului,
executarea tratamentelor simple,
accesibile pe şantierul arheologic;
• supravegherea şi coordonarea procedeelor
de ambalare şi depozitare pe şantier;
• asigurarea condiţiilor optime de transport
a obiectelor de pe şantier către instituţia
directoare sau spre laborator;
• înregistrarea tuturor operaţiilor de
conservare efectuate printr-un sistem
organizat de evidenţă
• Principiile stricte ale conservării, potrivit cărora va
fi menţinut standardul profesional şi etic, sunt
următoarele:
•       acţiunile trebuie să fie guvernate de respect
pentru integritatea fizica şi documentară a
obiectului;
• responsabilitatea pentru bunăstarea obiectului
trebuie să înceapă din momentul scoaterii sale din
mediul de îngropare şi să continue de-a lungul
stadiilor de după săpătură;
• conservarea tuturor obiectelor, indiferent de orice
aplicând tratamente adecvate şi precise;
• să nu limiteze gradul de precizie a tratamentului în
funcţie de circumstanţe;
• să nu recomande soluţii nepotrivite în conservarea
obiectelor;
• să utilizeze materiale şi tehnici bazate pe ultimele
cunoştinţe, care să nu afecteze imediat sau pe
termen lung obiectul sau să pericliteze obţinerea
informaţiilor ulterioare prin analize ştiinţifice;
• să execute intervenţii minime, selectând cele mai
moderne materiale si tehnici;
• toate tratamentele aplicate să fie reversibile;
• să nu îndepărteze parţi de pe/dintr-un artefact decât
atunci când există dovezi suficiente că acestea au o
provenienţă străină şi nu au nici o legătură cu
obiectul sau cu destinaţia sa.
 Metode şi procedee de prelevarea a obiectelor ceramice

• Încă de la producerea lor, artefactele sunt
supuse unei lente şi continue deteriorări,
datorată procesului natural de îmbătrânire
a materialelor din care sunt confecţionate
precum şi datorită utilizării lor şi a
potenţialelor accidente.
• Ajunse în sol obiectele suferă un prim şoc
al schimbării mediului. Noile condiţii din
cadrul depozitelor pedologice (umiditate,
aciditate, alcalinitate, presiune fizică,
dezagregări mecanice, acţiunea
depunerilor compuşilor chimici şi minerali
etc.) determină, în marea majoritate a
cazurilor, o accelerare bruscă a proceselor
de degradare.
• Noii factori ambientali, temperatura, lumina,
Pentru obiectele arheologice (atât organice
cât şi anorganice), descoperirea reprezintă
momentul cel mai critic.
• Pericolul este dat de şocul produs datorită
schimbării bruşte a mediului obiectului,
echilibrul - fragil - stabilit anterior fiind
rupt. Şocul este cu atât mai mare pentru
obiect cu cat diferenţa de parametrii între
cele două medii, de păstrare şi cel nou
aerian, este mai pronunţată.
umiditatea, acţionează sinergic asupra obiectelor
arheologice proaspăt excavate activând şi
antrenând diferite procese de degradare
Noul mediu va avea un efect deteriorant pentru
materialele arheologice, deoarece are un conţinut
de oxigen mai mare decât solul, temperatura este
fluctuantă, nivelul de umiditate şi de luminozitate
este, de asemenea, schimbător, şi, în fine, este mai
bogat în bacterii şi ciuperci.
 Metode şi procedee de prelevarea a obiectelor ceramice
• Obiectele arheologice sunt vulnerabile pe
toata durata şantierului.
• Activităţile în care sunt implicate acestea,
imediat după descoperire (dezvelirea
completă a contextului, fotografierea,
desenarea, demontarea etc.) prelungesc
perioada de aşteptare în noul mediu şi
întârzie măsurile de adaptare lentă.
• Măsuri în metodologie de excavare care
pot avea un efect de conservare:
1.Scoaterea cu grijă a solului de pe suprafaţa
obiectului
2. Evitarea daunelor umane
• Scoaterea cu grijă a solului de pe suprafaţa
obiectului.
• Este necesar să se analizeze cu atenţie dacă solul
îndeplineşte o funcţie de sprijin sau dacă
obiectul sau fragmentele arheologice ar trebui să
fie deranjate.
• Scoateţi numai cantitatea de sol necesară pentru
scopul propus în curăţarea suprafeţelor. În cazul
în care curăţarea este menită să permită
identificarea tipul de material şi funcţionalitatea
acestora, atunci poate fi suficientă îndepărtarea
destul de simplă a celor mai mari smocuri sau
boabe de sol. Obiectul sau elementul va rămâne
acoperit de un strat subţire de pământ care poate
masca orice detalii de suprafaţă sau culori, dar
cel mai probabil nu va împiedica recunoaşterea
tipul de material şi funcţia acestora.
• În cazul în care curăţarea este pentru scopuri
documentare, cum ar fi fotografia, atunci ar
putea fi necesar o curăţare preliminară care să
fie efectuată pentru a descoperi detalii, culori,
decor, precum şi starea de conservare. Înainte de
a curăţa o mare parte din suprafaţă, zone
distincte şi reprezentative trebuie curăţate zone
mici pentru a stabili natura obiectului, decorul,
suprafaţa şi nivelul de conservare.
 Metode şi procedee de prelevarea a obiectelor ceramice

• Evitaţi daunele umane:

•  Luaţi în considerare la nevoie eliminarea murdăriei de la suprafaţă.
•  Evitaţi tensiunile mecanice provocate pe suprafeţele fragmentare sau fragile slăbite de
utilizarea necorespunzătoare sau punerea în aplicare a unei mistrii, instrumente dentare sau
alte instrumente de excavare.
•  Nu creaţi desprinderea sau căderea de caracteristici deja slăbite, prin eliminarea solului care
menţine caracteristica sau fragmentele în loc. În acest caz, ar fi prudent să se continue doar cu
o excavarea discretă pe zone reprezentative sau, în cazuri grave sau de descoperiri de o
importanţă deosebită să se consulte cu un conservator-restaurator.
•  Nu încercaţi să scoateţi aderenţele sau depozitele persistente de sol, de depuneri sau
coroziune. Acest lucru este deosebit de important pentru obiectele mici, fragile sau deteriorate.
Astfel de intervenţii sunt cel mai bine efectuate de către restauratori în timpul descoperirii
•  Gestionaţi trecerea de la îngroparea în sol la mediul extern: În măsura posibilului
minimizaţi cantitatea de expunere la intemperii prin sistemele de adăpost şi protecţie
temporară sau permanentă concepute pentru a inhiba expunerea directă la vizibil, UV şi
lumină IR, ploaie, radiaţii sau umezeală. Acest lucru permite realizarea unui oarecare
•  Stabilizarea un microclimat prin minimizarea fluctuaţiilor de temperatură şi umiditate.
control asupra uscării rapide a solurilor umede şi a schimbărilor de temperatură şi umiditate
 Conservarea preventivă

Confederaţia Europeană a Organizaţiilor Conservatorilor-Restauratorilor (ECCO )

defineşte CONSERVAREA prin 2 termeni distincţi:
a) Conservarea preventivă constă în acţiunea indirectă asupra unui bun cultural
pentru prevenirea sau încetinirea degradării lui, prin crearea de condiţii optime de
prezentare, atâta timp cât acestea sunt compatibile cu utilizarea lui socială.
Conservarea preventivă implică corectitudinea manevrării, transportului,
depozitării şi expunerii bunurilor culturale.
b) Conservarea activă – ameliorarea stării de conservare constă în acţiunea
directă asupra unui bun cultural cu scopul de a încetini deteriorarea lui în
continuare.
Poate fi restaurarea o alternativă la conservarea preventivă? Răspunsul este NU.
Restaurarea acţionează asupra efectelor şi nu a factorilor care le provoacă.
Restaurarea e un proces lent, iar pentru a feri patrimoniul cultural de efectul
proceselor de degradare trebuie aplicată continuu conservarea preventivă. Acest
principiu impune abordarea şi soluţionarea tuturor factorilor de care depinde
starea bunurilor întrucât orice factor neglijat, acţionează negativ, neutralizarea
unor factori nesoluţionând acţiunea celorlalţi.
Conservarea preventivă
 Conservarea preventivă

Bunurile culturale sunt instabile dpdv chimic deci sunt degradabile.

Evoluţia lor în acest sens este determinată pe de o parte de structura şi
compoziţia lor, de felul legăturilor chimice care le conferă o rezistenţă
determinată şi, pe de altă parte, de natura factorilor fizico-chimici şi
biologici ai mediului ambiant cu care reacţionează.
Condiţia primordială pentru asigurarea unei conservări corespunzătoare a
obiectelor (muzeale) este asigurarea unui climat constant ai cărui
parametrii să se înscrie între valorile domeniului admis şi fără să
comporte fluctuaţii bruşte în cadrul acestui domeniu, atât în expoziţii cât
şi în depozite. Principalii factori microclimatici care influenţează starea
obiectelor sunt: umiditatea relativă, temperatura, lumina şi noxele.
 Conservarea preventivă

Fluctuațiile în condiții de umiditate relativă și temperatură reprezintă cea

mai importantă problemă de conservare care poate afecta colecțiile
muzeale.
Temperatura, umiditatea relativă (RH), lumina și contaminanții fiind
principalele condiţii de mediu necesită realizarea şi implementarea de
protocoale în cadrul politicii de management al colecțiilor. Cu toate acestea
prevenirea totală a deteriorării naturale a obiectelor de patrimoniu este greu
de realizat, chiar imposibil. Reducerea efectelor condiţiilor de mediu poate
fi considerabilă prin aplicarea politicilor referitoare la microclimat, inclusiv
la monitorizarea acestora.
 Conservarea preventivă

Chiar dacă cele mai multe obiecte nu sunt afectate direct de temperatură,
controlul parametrilor temperaturii din zona spaţiilor rezervate depozitelor este
indicat, deoarece schimbările de temperatură afectează obiectele în mod
indirect.
Schimbările de temperatură conduc la modificări ale umidității aerului.
Menţinerea umidităţii la un nivel stabil este necesară deoarece obiectele devin
sensibile tocmai la aceste schimbări de umiditate. În momentul în care
temperatura creşte, procesele chimice şi activitatea biologică sunt accelerate.
Atunci când temperatura se schimbă, anumite materiale se extind sau se
contractă. În cazul în care există obiecte compozite ale căror părți se extind la
rate diferite, modificarea temperaturii poate avea un efect deosebit de
vătămător.
 Conservarea preventivă

Niveluri recomandate pentru temperatură: În general, pentru obiectele muzeului

este acceptabilă o temperatură moderat fluctuantă între 10 și 20° C. În cazul în care
temperatura este sub 10° C, nivelurile de umiditate nu pot fi menţinute, fapt care
conduce la apariţia condensului. A fost precizat un interval de temperatură în care şi
obiectele şi personalul muzeului se simt confortabil. Acest interval este stabilit între
16 și 20° C. Pentru zonele care nu sunt frecventate de către personal temperatura
poate fi mai mică de 16° C, cu condiţia ca obiectele să fie aclimatizate treptat (la
scoaterea sau introducerea în depozit).
Temperatura şi umiditatea se află în relaţie directă, umiditatea aerului depinzând de
temperatura aerului. Exemplu: un metru cub de aer poate conține 10 g apă la 10° C;
dar același metru cub poate conține mai mult de 30 g apă când aerul este încălzit
până la 30° C. ADVICE SHEET, Temperature and Humidity, Museums Galleries Scotland, 2009, Papermill Wynd,
McDonald Road, Edinburgh
 Conservarea preventivă

Măsurarea umidității absolute (cantitatea de umiditate în grame) nu este foarte

utilă, deoarece 10g apă face ca aerul să se simtă foarte umed la 10° C, dar lasă
aerul suficient de uscat la 30° C. De aceea, umiditatea relativă (RH) este
folosită pentru a măsura umezeala sau uscarea aerului.
Umiditatea relativă este exprimată ca procent din cantitatea maximă de apă pe
care o poate menține aerul la acea temperatură: astfel la 10° C, 10 g de apă
reprezintă cantitatea maximă pe care o poate menține aerul, RH fiind de 100%,
iar la 30° C, 10 g reprezintă aproximativ o treime din cantitatea maximă, RH
fiind de aproximativ 33%.
Concluzia este că o schimbare a temperaturii, datorată fluctuaţiilor de
temperatură dintre zi şi noapte sau a schimbării anotimpurilor, determină o
schimbare a umidităţii relative, aceasta devenind fluctuantă ADVICE SHEET,
Temperature and Humidity, Museums Galleries Scotland, 2009, Papermill Wynd, McDonald Road, Edinburgh
 Conservarea preventivă

Umiditatea relativă exprimă gradul de saturare al aerului cu vapori de apă,

este dat de raportul dintre cantitatea de vapori de apă dintr-un spaţiu la un
anumit moment şi cantitatea maximă de vapori de apă pe care acelaşi volum
de aer l-ar putea conţine la temperatura respectivă (Plenderleith).
Umiditatea relativă variază invers proporţional cu temperatura: dacă
creşte temperatura scade U.R. şi dacă scade temperatura creşte U.R.
 Conservarea preventivă

Rezumat
Temperatura exprimă nivelul energiei unui material.
Ca factor de degradare a bunurilor culturale temperatura acţionează în trei direcţii
specifice:
•a. Participă la construcţia valorilor U.R.
•b. Determină modificări ale corpurilor prin dilatări-contractări provocate atunci când
acestea sunt încălzite la valori mai mari decât valorile temperaturilor ambientale.
•c. Promovează numeroase procese chimice ca sursă a energiei de activare termică.
Dacă creşte temperatura va scădea U.R. pe când scăderea temperaturii va antrena
creşterea U.R. Creşterea temperaturii atrage după sine efecte fizice (mărirea distanţelor
interatomice şi intermoleculare, modificări dimensionale şi ale unor proprietăţi fizice),
chimice (creşterea ratei proceselor chimice prin activare termică) şi biologice (apariţia
şi dezvoltarea dăunătorilor biologici).
 Conservarea preventivă

• Măsuri împotriva efectelor deteriorante ale temperaturii:

Ermetizarea încăperilor
Izolarea termică a acestora
Corelarea temperaturii cu U.R.
Ecranarea surselor de lumină incandescente
• Scăderea temperaturilor de păstrare (10C pentru spaţiul de vizitare
şi 1C pentru depozitarea bunurilor culturale organice sensibile, iar
cele rezistente cel mult 18C).
• Pentru săli sau depozite cu metale unde U.R.= 25-30%, temperatura
nu are importanţă însă aceasta trebuie să fie cât mai constantă,
pentru a nu solicita sistemul de aer condiţionat. Oricum izolarea
termică şi încălzirea cu valori constante sunt necesare.
 Conservarea preventivă

De reținut:

Temperatura descrie procesul de încălzire a unei substanțe.

Temperaturile crescute accelerează reacțiile chimice, provocând
îmbătrânirea mai rapidă a obiectelor, iar temperaturile scăzute sporesc
durata de viață. În funcție de material, căldura poate duce chiar la alterarea
formei obiectului (de exemplu în cazul cerurilor).

O creștere a temperaturii aerului duce direct la o scădere a umidității

relative. Ca rezultat, conținutul de umiditate al materialelor se poate
schimba și acestea se pot usca. Dacă acest lucru se întâmplă parțial sau
superficial, de exemplu, datorită iluminării, se pot produce tensiuni
mecanice în structura materialului, provocând astfel, deteriorări
 Conservarea preventivă

Umiditatea relativă: Fluctuaţiile umidităţii relative, datorate umezelii excesive

sau schimbărilor dramatice şi accelerate ale temperaturii pot fi însemnate pentru
majoritatea obiectelor de patrimoniu cultural putând provoca anumite probleme ca
de exemplu: coroziunea, creşterea mucegaiului, cracarea, sau casarea.
Niveluri recomandate pentru umiditatea relativă: Nivelul maxim pentru umiditatea
relativă este determinat de momentul la care începe să se dezvolte mucegaiul,
acesta necesitând o umiditate de cel puțin 70% RH, prin urmare nivelul maxim
recomandat pentru umiditatea relativă este de 65%.
Nivelul minim recomandat pentru umiditatea relativă este de 40% - 45%, deoarece
deteriorarea materialelor organice (acestea pot deveni inacceptabil de uscate și
fragile) începe să apară sub acest punct.
"Crack". conservation-wiki.com.
Mecklenburg, Marion F.; Charles S. Tumosa (April 1999). "Temperature and Relative Humidity Effects on the Mechanical
and Chemical Stability of Collections". ASHRAE Journal: 69–74.
 Conservarea preventivă

La nivel internațional s-a stabilit că RH ar trebui să fie stabilit la 50% -55%.

Pentru majoritatea instituțiilor este mai uşor şi mai ieftin menţinerea RH la 50%
în loc de 45% sau 60%. Într-un muzeu, odată cu schimbarea anotimpurilor are
loc şi schimbarea RH, schimbare care trebuie făcută treptat, pentru a permite
materialelor organice să răspundă la fluctuaţiile umidităţii relative (RH) prin
umflare sau contractare după caz. Acest fenomen are loc în mod natural şi
reversibil într-un interval de 50% ± 15% RH.
Plenderleith, H.J. and Werner, A.E.A. The Conservation of Antiquities and Works of Art. Oxford University Press:
London, 1971
Lord, Gail Dexter and Lord, Barry. The Manual of Museum Planning, Second Edition. Altimira Press: Walnut Creek,
CA, 1999
Mecklenburg, Marion F.; Charles S. Tumosa (April 1999). "Temperature and relative humidity effects on the
mechanical and chemical stability of collections". ASHRAE Journal: 69–74.
Erhardt, David; Charles S. Tumosa; Marion F. Mecklenburg (2007). "Applying science to the question of museum
climate". Museum Microclimates. National Museum of Denmark: 11–18.
Strang, Tom, and Rika Kigawa. "Combatting Pests of Cultural Property". Canadian Conservation Institute
 Conservarea preventivă

Procesele chimice şi mecanice distructive, cum ar fi hidroliza la o înaltă umiditate

relativă și fragilizarea și reticularea la o umiditate relativă scăzută, poate avea loc la
un nivel minim într-un interval similar pentru o colecție generală de muzeu.
Metalele se confruntă cu riscul de coroziune pe măsură ce crește RH, un risc care
este sporit de contaminanți de suprafață și subliniind necesitatea unei depozitări
adecvate. În plus, creșterea mucegaiului este mult mai probabilă pe măsură ce crește
umiditatea, care nu numai că ar putea provoca reacții alergice pentru privitori, dar,
de asemenea, slăbește colecțiile afectate și atrage alți dăunători.
Astfel, obiectele de patrimoniu cultural compuse din materiale extrem de sensibile sau
o combinație de materiale organice și anorganice în mod ideal ar trebui să fie atent
controlate în zonele de tranzit împotriva atmosferei din vitrina lor de etalare sau din
spaţiul de depozitare
 Conservarea preventivă

Umiditatea are efecte şi asupra ceramicii și sticlei, în cazuri.

Materialele anorganice (sticlă, ceramică, metale și minerale) pot fi şi
ele afectate de umiditatea ridicată sau scăzută. Atunci când aerul este
uscat, materialele care prezintă un conținut de săruri naturale pot suferi
eflorescenţe. Sărurile din sticla deteriorată, ceramica poroasă și unele
materiale geologice sunt transportate la suprafață prin umezeală
(aceasta poate pătrunde în porii obiectului într-o perioadă de umiditate
mai mare). Umiditatea se evaporă și sărurile cristalizează pe suprafață.
Extinderea unui material poate forța modificări ale dimensiunilor unui
alt material, provocând tensiuni considerabile și, eventual, deteriorări
(de exemplu, piei pe tobe, picturi pe panouri din lemn). Umezeala
poate, de asemenea, să înceapă sau să accelereze efectul dăunător al
poluanților atmosferici și al altor substanțe nocive asupra multor
obiecte muzeale.
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

Obiectele ceramice aflate în depozite trebuie să

fie menţinute la umiditate relativă şi
temperatură constantă. Deşi este un material
anorganic, microclimatul trebuie să fie
constant, fără fluctuaţii bruşte sau extreme de
temperatură sau umiditate relativă. Acest lucru
se datorează îndeosebi faptului că în multe
dintre colecţiile de ceramică arheologică se află
multe piese restaurate a căror lipituri pot ceda
în timp.
 Conservarea preventivă

Pentru păstrarea unei U.R. optime se folosesc următoarele metode:

- instalaţiile generale pentru condiţionarea aerului;
- aparate pentru condiţionarea locală a aerului:
- compensarea deficitului de umiditate (evaporare forţată, controlată)
- utilizarea substanţelor higroscopice tampon (în vitrine închise se foloseşte
silicagelul 20 kg/m3).
Substanţele higroscopice tampon se introduc în spaţiile în care se află expuse
obiectele pentru a anula variaţiile U.R. Principiul de funcţionare al acestei tehnici
rezidă în capacitatea materialului folosit în acest sens de a ceda umiditate atunci
când U.R. din sistem scade, sau de a adsorbi umiditatea din sistem în cazul în care
valorile U.R. cresc.
Silicagelul este o substanţă amorfă, granulată, cu diametrul de 2-4 mm. Este un
produs chimic, inert şi netoxic, necoroziv, insolubil, stabil din punct de vedere
dimensional. Se fabrică silicagel tratat cu săruri de cobalt a cărui culoare variază în
funcţie de conţinutul de apă: albastru pentru silicagelul anhidru, culoare care
virează apoi spre roz pe măsură ce conţinutul de umiditate al silicagelului se
apropie de saturare. Poate fi folosit în mod extensiv în depozite dacă bunurile
respective sunt păstrate în spaţii închise, adică în dulapuri sau cutii.
 Conservarea preventivă

Condiţionarea comportă mai multe operaţiuni:

1.Stabilim cantitatea necesară spaţiului nostru; potrivit calculelor lui Garry Thomson
sunt necesare 20 kg. pentru un metru cub.
2.Fixăm valoarea U.R. care va trebui asigurată sistemului cu care silicagelul trebuie
pus în echilibru (30%).
3.Căutăm în diagrama cu valorile de echilibru ale silicagelului, valoarea de echilibru la
30% = E.C.U. 19% (Echilibrul conţinutului de umiditate)
4.Calculăm cantitatea de silicagel anhidru care trebuie condiţionat: pentru o vitrină de
1 m.c. sunt necesare 20 kg. silicagel condiţionat
20 = 16,80 kg. silicagel anhidru
1+0,19
Pentru a deveni anhidru, silicagelul se introduce într-un cuptor electric la temperatura
de 120ºC timp de 12 ore.
 Conservarea preventivă

Măsurarea Umidităţii relative se face cu unul dintre următoarele aparate:

Termohigrometrul clasic
Principiul de funcţionare se bazează pe modificarea dimensiunilor firelor de păr
determinată de creşterea sau scăderea conţinutului de umiditate a firelor ca urmare a
proceselor de adsorbţie şi desorbţie. Părul are proprietatea de a se alungi cu 2,5%
atunci când U.R. trece de la 0-100%. Dezavantajul acestui instrument constă în faptul
că nu poate comunica valorile parametrilor respectivi decât în momentul citirii lor.
Pentru temperatură se foloseşte un termometru cu mercur sau alcool.
Conservarea preventivă

Termohigrometrul digital
Date tehnice
•Domeniu de temperatura: -40 .. +70 °C
Acuratete: ±0,1 °C
Rezolutie: 0,1 °C
Domeniu de umiditate: 0 .. 100% rH
Acuratete: ±0.3% rH
Rezolutie: 0,1 %rH
Interval de loggare: 2s to 24 hours
Memorie: Temperature: 16,000 points;
Relative Humidity: 16,000 points
Dimensiune: 130 x 30 x 25 mm
Greutate: 20 g
 Conservarea preventivă

Termohigrometrul digital
•Caracteristici generale:
•Monitorizeaza temperatura si umiditatea în depozite sau încăperi de depozitare, sau
încăperi ce pot suferi pagube din cauza umidității.
•Se conecteaza usor la calculator cu interfața USB pentru analiza datelor de
temperatura și umiditate.
•Înregistrează 32.000 de citiri (16.000 pentru fiecare parametru, temperatura și
umiditate)
•Punctul de roua este indicat prin software-ul compatibil Windows inclus
•Rata de colectare a datelor este setată de utilizator: 2 s, 5 s, 10 s, 30 s, 1 min, 5 min,
10 min, 30 min, 1 h, 2 h, 3 h, 6 h, 12 h, 24 h
•Limitele pentru alarmele de umiditate și temperatura sunt setate de utilizator
•Indicatori de stare prin intermediul LED-rilor galben/roșu și verde
•Durata de viata a bateriei este foarte mare, aproximativ un an.
Conservarea preventivă
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului se referă la proporția de vapori de apă din aer. Cu cât
temperatura aerului este mai înaltă, cu atât mai mulți vapori de apă poate
absorbi aerul.
Umiditatea absolută a aerului este masa de vapori de apă conținută într-un
anumit volum de aer. Unitate de măsură: g/m³.
Umiditatea relativă a aerului (%UR) este raportul dintre masa reală prezentă
și masa maximă posibilă de vapori de apă din aer sau, exprimată într-un alt
mod, relația dintre umiditatea absolută și umiditatea maximă a aerului la o
temperatură dată. Se exprimă în %UR.
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

Umiditatea din material

Umiditatea din material indică cantitatea de apă conținută într-o substanță solidă.
Higroscopicitatea joacă un rol important în acest sens. Aceasta se referă la
proprietatea substanțelor de a absorbi umiditatea din mediul înconjurător (de obicei
sub formă de vapori de apă din umiditatea din aer). Multe substanțe solide
anorganice se topesc sau se strâng împreună când absorb apă (de exemplu, sarea de
gătit).
Materialele organice și anorganice poroase pot, de obicei, să elibereze înapoi
umiditatea absorbită. După o anumită perioadă de timp, se creează un echilibru cu
umiditatea aerului înconjurător. Această umiditate de echilibru se realizează la
viteze diferite, în funcție de material și de structura suprafeței (de exemplu: textile
– rapid, lemnul vopsit - lent). În plus, capacitatea materialelor de a absorbi apa
poate fi diferită.
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

Punctul de rouă
Punctul de rouă indică temperatura la care aerul este saturat cu vapori de apă
(umiditate relativă 100%). Condensarea are loc pe o suprafață, la temperatura
punctului de rouă. Acest lucru se poate întâmpla atunci când un obiect rece este
mutat într-o încăpere mai caldă.
Condensarea poate să apară și înăuntrul unui material poros, dacă există un gradient
(variație) de temperatură în interior – de exemplu într-un perete exterior în timpul
iernii. Dacă acest lucru se întâmplă în mod repetat, clădirea poate începe să se
deterioreze. Din acest motiv, obiectele transportate trebuie să fie aclimatizate la
temperaturile de la destinație. În plus, este obligatorie și o distanță suficientă a
temperaturii obiectului (sau a temperaturii peretelui) față de temperatura punctului de
rouă.
 Conservarea preventivă

Lumină: Există două tipuri de lumină ultravioletă (UV) și lumină vizuală așa cum
este percepută de ochiul uman şi care trebuie să fie abordate în cadrul
managementului colecțiilor. Efectele expunerii la lumina vizuală este cumulativ, dar
lumina vizuală este necesară pentru a vizualiza în condiții de siguranță manipularea
obiectelor dintr-o colecție, ceea ce înseamnă că ar trebui stabilite standarde pentru
limitarea timpului și a nivelurilor de intensitate de expunere la lumină vizuală, fără a
risca siguranţa personalului. UV este o formă de radiație electromagnetică cu o
energie mai mare decât lumina vizibilă. Ea nu contribuie la vizualizarea exactă a
colecțiilor și este în mod ideal eliminată complet; în caz contrar materialele pot fi
slăbite în diferite moduri, de la îngălbenire la dezintegrare. Materiale organice, în
special textilele și hârtia, sunt deosebit de vulnerabile la degradare cauzate de UV.
Lumina directă a soarelui deține cel mai mare potențial de deteriorare UV, dar
anumite tipuri de becuri artificiale pot produce, de asemenea, aceste raze
dăunătoare.
 
Michalski, Stefan (1997). "The Lighting Decision". CCI Preprints. Canadian Conservation Institute
 Conservarea preventivă

• Rezumat
• Lumina este unul dintre cei mai importanţi factori ai mediului ambiant implicaţi în
procesele de degradare a bunurilor culturale. Contribuţia luminii în deteriorarea
bunurilor culturale constă în asigurarea energiei de activare unui foarte mare număr
de reacţii sau procese chimice, denumite din această cauză procese fotochimice.
Sursele de iluminat folosite în muzee: iluminatul natural, fluorescent şi
incandescent, emit cantităţi diferite de I.R. şi U.V. Din acest motiv va trebui să
evităm expunerea obiectelor la lumina de zi (cea mai nocivă) şi va trebui să alegem
cu grijă sursele de lumină artificială pe care le vom folosi. În afara luminii din
spectrul vizibil, trebuie să fie eficace şi protecţia împotriva razelor U.V. şi I.R.
• Lumina solară conţine un nivel ridicat de radiaţii I.R., ceea ce creşte viteza
reacţiilor chimice. Măsurile de blocare, precum jaluzele şi obloanele montate pe
exteriorul ferestrelor, constituie cea mai eficientă protecţie împotriva efectului
termic al luminii solare.
 Conservarea preventivă

a)Pentru a se elimina razele U.V. se utilizează filtre care se prezintă sub diferite
forme:
- filtre sub formă de pudră: sunt produşi chimici (benzofenonă, benzotriazol) care
încorporaţi într-un material suport lasă să treacă lumina din spectrul vizibil şi opresc
razele U.V.
- filtre sub formă de foi sau filme (polimetacrilaţii de metil)
b) Pentru a elimina razele I.R. – ca şi în cazul razelor U.V. există filme protectoare
care reflectă o bună parte din razele I.R. dar lasă să treacă razele din spectrul vizibil.
c) Protecţia contra luminii din spectrul vizibil. Materialele anorganice nu sunt
afectate de lumină pentru că nu absorb radiaţiile spectrului vizibil sau U.V. Singurele
radiaţii pe care aceste materiale le absorb sunt radiaţiile I.R. cu lungimi mari de undă
şi care nu au Ea necesară ruperii legăturilor chimice foarte puternice la aceste
materiale. Luminozitatea admisă pentru piesele metal şi material organic este de 50-
100 lux, în funcţie de materialul organic.
Deci se va încerca o ecranare a surselor de lumină iar pe lângă restricţiile referitoare
la cantitatea de lumină, va trebui să se ţină cont şi de faptul că sursele de iluminat
trebuie amplasate în afara vitrinelor
W. Mourey, Conservarea antichităţilor metalice de la săpătură la muzeu, Bucureşti, 1997, p. 118
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

Aplicarea măsurilor pentru prevenirea efectelor negative determinate de

intensităţile luminoase trebuie să ţină seama de următorul principiu: în sălile
în care se expun obiecte care fac parte din grupe diferite, nivelul general de
iluminare va fi corelat cu gradul de sensibilitate al celui mai sensibil obiect,
chiar dacă e vorba de un singur obiect. Pentru controlul nivelului de iluminare
este folosit luxmetrul. Efectuarea măsurătorilor se realizează la nivelul
obiectului şi exact în poziţia acestuia
 Conservarea preventivă

Contaminanții: Contaminanţii care se regăsesc în colecţiile muzeale sunt

reprezentaţi de către orice material chimic sau biologic găsit pe obiectele muzeului,
prezent sub diferite forme, ca de exemplu gaze, lichide ori solide, care pot
reprezenta un potenţial pericol atât pentru colecţii cât şi pentru cei care le îngrijesc
sau le folosesc. Prin aplicarea unor proceduri de achiziţionare a obiectelor, prin care
se urmăreşte documentarea şi cercetarea obiectelor susceptibile de a prezenta un
risc de contaminare pentru colecţiile în care vor intra, precum şi cunoaşterea şi
folosirea măsurilor preventive care sunt necesare a fi urmate pentru a preîntâmpina
contaminarea accidentală, datorată fie erorii umane, fie descompunerii chimice a
obiectelor din colecţie se asigură securitatea colecţiilor şi a personalului responsabil
cu îngrijirea colecţiilor. Obiectele contaminate pot prezenta semne de dezintegrare,
modificări de culoare, sau coroziune.
"Discoloration". conservation-wiki.com.
Buck, Rebecca A.; Gilmore, Jean Allman (2010). "5G: Preventive Care". Museum Registration Methods (5 ed.). Washington,
D.C.: The AAM Press, American Association of Museums. pp. 287–292.
 Conservarea preventivă

Contaminanţii variază în funcţie de colecţiile unui muzeu. Contaminanţii pot

apărea datorită metalelor grele din pigmenţi, de tratamentele folosite demult,
care implică tratamente chimice sau aplicarea pesticidelor sau spori de mucegai
sau excremente de rozătoare. Chiar dacă acest din urmă contaminant pare
aproape imposibil de regăsit în colecţiile secolului XXI, nu trebuie exclus de pe
acesată listă. Gradul în care colecţiile pot fi afectate de către un contaminant
este determinat de tipul, concentrația și toxicitatea contaminantului prezent, dar
şi de lungimea și riscul expunerii. Reducerea riscului de contaminare a
obiectelor şi a personalului se realizează fie prin reducerea contaminantului, fie
prin reducerea posibilităţii de expunere. Bineînţeles ideal ar fi eliminarea totală
a contaminantului, lucru rareori posibil The Society for the Preservation of Natural History
Collections Collection Forum Fall 2001, Volume 17, Numbers 1 & 2. Proceedings of the conference on Contaminated
Collections: Preservation, Access and Use, National Conservation Training Center,Shepherdstown, WV, April 6 – 9,
2001.
 Conservarea preventivă

Riscul de expunere variază dramatic în funcție de concentrația și toxicitatea

contaminantului, forma contaminantului pentru expunere (de exemplu, particule libere
sau chimice volatile), lungimea și frecvența expunerii, calea de expunere și utilizarea.
Reducerea potențialul de expunere se poate obţine prin cunoaşterea şi tehnicile
adecvate de depozitare şi manipulare. Astfel gestionarii-conservatori pot aplica măsuri
de securitate adecvate, ca de exemplu îndepărtarea rezidurilor de suprafaţă cu ajutorul
aspiratoarelor cu filtri HEPA. Modalitatea de verificare a curăţării obiectelor este
testarea înainte şi după curăţare. Abia după aceea obiectele pot fi manipulate.
Indiferent de gradul de contaminare a obiectelor, manipularea trebuie minimizată.

Materialele periculoase pot fi transferate dintr-un obiect în alt obiect aflat în imediata
apropiere a obiectului contaminat, fie prin contact direct, prin mișcarea aerului sau prin
vaporii chimici. Obiectelor necontaminate nu vor fi plasate în apropierea obiectelor
contaminate pentru a reduce potențialul de contaminare încrucișată. În cazul în care
izolarea obiectelor contaminate nu este posibilă, atunci o soluţie ar fi izolarea
elementelor contaminate, prin depozitarea în recipiente cu etichete de pericol adecvate.
 Conservarea preventivă

Dacă managementul colecţiei a fost realizat corect, atunci există o

documentaţie referitoare la orice tratamente aplicate obiectelor. Dar
de cele mai multe ori nu există astfel de înregistrări.
Înregistrările pot să nu fie specifice fiecărui obiect individual, dar
manualele de procedură specifice fiecărui muzeu sau textele
standard de referință pot furniza indicii despre tratamentele
anterioare. Înregistrările privind achizițiile pot identifica ce produse
chimice au fost achiziționate sau contractate pentru utilizare.
Muzeele trebuie să întocmească o listă a materialelor periculoase pe
care le-a folosit pe baza înregistrărilor tratamentelor, a procedurilor
scrise ale muzeului, a înregistrărilor privind achizițiile și a cărților
privind practicile de gestionare și conservare a colecțiilor pe care le-
a folosit personalul muzeului
 Conservarea preventivă

De reținut!!!

În ceea ce priveşte obiectele ceramice,

posibilitatea ca ele să fie contaminate este
redusă. Surprinzător, contaminantul care se
poate regăsi pe obiectele ceramice sunt reziduri
de la rozătoare. Acest lucru este posibil în
măsura în care obiectele introduse recent în
patrimoniu au fost depozitate mai mulţi ani în
spaţii insalubre şi care înainte de momentul
introducerii lor în depozite, respectiv
patrimoniu nu au mai trecut prin laboratorele
de restaurare. Dar posibilitatea acestei
contaminării este foarte redusă, dar nu exclusă.
 Conservarea preventivă

Determinarea parametrilor

Factori de influență
Condițiile climatice pentru colecții și obiecte de patrimoniu sunt
determinate de o mare varietate de influențe interne și externe.
În continuare vor fi dicutați cei mai importanți factori.
Amploarea și efectele influențelor individuale sunt foarte
diferite de la caz la caz, de aceea o evaluare a situației climatice
individuale trebuie efectuată la fața locului. Pe lângă
cunoașterea factorilor relevanți, sunt indispensabile măsurarea
exactă, înregistrarea și analiza datelor climatice obținute
 Conservarea preventivă

Determinarea parametrilor
Climat extern
Climatul extern are o influență mai mare sau mai mică asupra climatului intern, în
funcție de construcția exteriorului clădirii. Curbele de temperatură, radiațiile solare și
precipitațiile pot varia la nivel local și de la an la an.
În general, iarna aerul este uscat datorită temperaturilor mai scăzute sau înghețului,
iar vara aerul are o umiditate mai înaltă cauzată de perioadele calde și umede. În
perioadele intermediare, pot apărea modificări ale extremelor pe termen scurt/zilnice.

În mod ideal, clădirea absoarbe în mare măsură aceste fluctuații, lucru posibil printr-o
masă mare de construcție pasivă, izolație bună și deschideri puține sau mici (ferestre
și uși). Încălzirea suprafețelor mari prin radiațiile directe ale soarelui prezintă un
mare potențial de perturbare. Clădirea trebuie să continue, pe cât posibil, să reziste
pătrunderii umidității (provenite din precipitații și umiditatea solului). Acest lucru
este o mare provocare în cazul clădirilor istorice, provocare ce ar trebui să fie
depășită cu ajutorul unei bune gestiuni a clădirii și o întreținere regulată a instalațiilor
de scurgere a apei.
 Conservarea preventivă

Determinarea parametrilor

Climatul intern și microclimatul

Nu ne putem referi la climatul intern în general, deoarece, pentru exponate este
important climatul din interiorul fiecărei camere. Fiecare cameră poate avea valori
climatice diferite, pot exista chiar și diferite zone climatice într-o singură cameră (de
exemplu, în zona ferestrelor este mai rece și mai umed).
Dacă o astfel de zonă este limitată, ea este denumită „microclimat”, de exemplu în
spatele unui tablou sau a unei piese de mobilier de lângă un perete exterior (aici este,
de obicei, mai rece și mai umed), sau în apropierea unui radiator (în timpul perioadei
în care se utilizează este mai cald și, de obicei, mai uscat).
 Conservarea preventivă

Determinarea parametrilor

Vitrine și rame
Într-o vitrină sigilată sau o ramă cu sticlă, se creează
un climat diferit de cel al camerei. Cu toate acestea, nu
întotdeauna condițiile sunt potrivite, de exemplu, în
fața unui perete exterior. Pentru a proteja obiectele
foarte sensibile, un astfel de microclimat poate fi
ajustat la valori adecvate de umiditate cu ajutorul
aparatelor microclimatice (pentru vitrine) sau cu un
agent de tamponare din silica gel.
 Conservarea preventivă

Informații de bază

Controlul încălzirii și temperaturii camerei

Controlul temperaturii are rolul de a stabili temperaturi confortabile pentru oameni și

de a compensa pierderea de căldură către exterior a clădirii. Pentru a asigura acestea,
un sistem convențional de încălzire a aerului în camere tinde să fie o soluție
nesatisfăcătoare. Temperaturile ridicate ale radiatorului, în timpul perioadei în care
acesta se utilizează, nu permite menținerea unui nivel constant al umidității aerului
(poate interveni uscarea localizată a aerului). Sistemele nou dezvoltate, cum ar fi
ventilația de deplasare (de exemplu, în Muzeul Brandhorst, Munich) sau controlul
temperaturii componentelor clădirii (de examplu, în Kunstforum Ostdeutsche
Galerie, Regensburg) pot împiedica aceste probleme și pot reduce costurile.
În anumite condiții, o temperatură moderată a încăperii poate reduce, într-o oarecare
măsură, o umiditate crescută a aerului. Aceasta se numește conservare prin încălzire.
 Conservarea preventivă

Informații de bază

Ventilație
Un alt factor de influență important este schimbul de aer necesar în clădire.
Pentru zonele cu exponate, se recomandă schimbarea completă a volumului de
aer pe oră (rata de schimb a aerului = 1). O parte din acest schimb are loc
necontrolat prin ferestre și uși, dar, utilizând o ventilație controlată cu ajutorul
unui suport tehnic, se poate obține o reducere a fluctuațiilor climatice în multe
dintre cazuri. Din cauza lipsei traficului public, rata de schimb a aerului într-un
depozit poate fi considerabil mai mică, de exemplu 0,1 (excepție: dacă există
contaminare sau poluare).
 Conservarea preventivă

Informații de bază

Sisteme de aer condiționat și aparate de aer condiționat mobile

Sistemele complete de climatizare conțin componente pentru încălzire, răcire,
umidificare, dezumidificare și filtrare a aerului, aceste lucruri permițând crearea
climatului potrivit. Totuși, implică un nivel ridicat de efort tehnic, inclusiv
riscul ca sistemul să se defecteze, ducând la probleme climatice masive.
Controlul unui sistem centralizat pentru crearea unui climat local (la obiect)
este, prin urmare, dificil. În realitate, fluctuațiile de umiditate sunt de obicei mai
mari decât este preconizat.
 Conservarea preventivă

Informații de bază

Iluminare
Un alt element de influență este lumina: toate corpurile luminescente emit căldură.
Aceasta este scăzută în cazul LED-urilor, dar tuburile fluorescente sunt
considerabil mai calde, iar lămpile cu halogen și alte surse de lumină pot deveni
chiar fierbinți. Lumina acestora din urmă conține un nivel ridicat de radiație
termică, la fel ca soarele. Acest fenomen poate fi adesea derivat din date climatice
și poate fi deosebit de dăunător în cazul vitrinelor de sticlă. Obiectele iluminate și
aerul se încălzesc, iar umiditatea scade rapid. Din aceleași motive, radiația solară
directă trebuie eliminată.
 Conservarea preventivă

Informații de bază

Folosire
În ultimul rând, modul în care colecția este folosită și îngrijită
influențează climatul. Într-o expoziție permanentă, condițiile
cauzate de vizitatori, iluminat, tehnologia de climatizare și
măsurile de curățare frecvente (de exemplu, spălarea podelei)
diferă de cele dintr-un depozit. Obiectele din expozițiile
temporare sunt expuse unor influențe suplimentare: schimbare
climat (de exemplu, de la depozit la expoziție), transport,
vopsea proaspătă etc.
 Conservarea preventivă

Condiții de depozitare pentru obiecte arheologice

Microclimatul, aici referindu-ne la temperatură, umiditate relativă şi lumină trebuie

să fie monitorizat în toate zonele de depozitare. Înregistrările trebuie colectate şi
evaluate de către un conservator şi întocmite rapoarte înaintate conducerii
instituţiei, acestea având incluse în raport, dacă este necesar şi recomandări de
îmbunătăţire a microclimatului.

Dacă este necesar vor fi amplasate în depozit echipamente de control al mediului,

de exemplu, umidificatoare portabile sau dezumidificatoare, dar numai după ce
mediul depozitului a fost controlat. Prin amplasarea de dezumidificatoare și/sau
umidificatoare în zonele de depozitare se poate realiza un mediu controlat, dar şi
mai eficient şi mai rentabil decât instalarea de echipamente de încălzire.
Toate materialele, deci şi ceramica trebuie să fie protejate de expunerea excesivă la
surse de lumină naturală şi electrică, evitându-se poziţionarea lângă surse de
căldură directă, inclusiv lângă sau sub surse de lumină. Tinându-se seama că
obiectele ceramice se află în general ambalate în cutii de carton, expunerea
acestora la lumină va distruge treptat ambalajul şi inscripţionările de pe acestea.
 Conservarea preventivă

Chiar dacă ceramica este un material anorganic, ea nefiind sensibilă la lumină decât
într-o mică măsură, pot exista obiecte care prezintă acoperiri decorative sau de
protecţie care sunt mai sensibile la lumină decât substratul. Prin supraexpunere la
lumină, aceste acoperiri decorative, în timp, se pot decolora sau pot prezenta
modificări de culoare.

Pentru obţinerea unui microclimat adecvat colecţiilor, acestea trebuiesc separate, în

zone delimitate pentru materiale sensibile sau materiale non-sensibile, pentru
depozite de tranzit şi depozite piese de patrimoniu.

Colecțiile arheologice sunt adesea mari și conțin o varietate de materiale cu cerințe

diferite de stocare a mediului și cu valori diferite ale cercetării. Organizarea fizică a
colecțiilor prin valori ale cercetării, cum ar fi afilierea sursă sau culturală, nu va
corespunde neapărat nevoilor de conservare. Este mai bine să se organizeze
materialele în funcție de cerințele de mediu și să se mențină integritatea cercetării
colecției prin înregistrări bune ale muzeului.
 Conservarea preventivă

În mod ideal, toate obiectele arheologice ar trebui să fie depozitate în zone

controlate de climă, dar acest lucru nu este adesea practic. Cele mai multe colecții
arheologice sunt mari și nu toate spațiile de depozitare dispun de spațiu suficient de
depozitat pentru a găzdui colecții întregi. În astfel de cazuri, este posibil să se
maximizeze conservarea, reducând la minimum costurile de utilitate prin
implementarea unei strategii de stocare bazată pe cerințele de mediu ale diferitelor
materiale arheologice.

Dacă ceramica arsă ar avea nevoie de o umiditate relativă de peste 30% și sub 65%.
și de o temperatură moderată sau chiar scăzută (temperaturile ridicate măresc
deteriorarea tuturor materialelor), ceramică instabilă (contaminată cu sare) este
necesar a fi păstrată la o umiditate mai mică de 50% (RH este necesar a fi cât mai
stabil posibil pentru a evita deteriorarea ciclului de hidratare al sărurilor solubile.) şi
la o temperatură cuprinsă între 15 C şi 22 C.
 Conservarea preventivă

Tehnici de stocare pentru colecțiile arheologice

 
În vederea depozitării obiectelor arheologice există diferite tipuri de cutii standard şi
pungi care sunt potrivite pentru depozitarea generală. Ambalarea obiectelor mici, cât
şi a celorlalte obiecte ceramice mai mari se realizează cu materiale de suport inerte
din punct de vedere chimic care nu trebuie să afecteze în niciun fel obiectele. Sunt
preferate cutiile din carton neacid, cu capace în locul celor cu închidere „în cruce” şi
care necesită susţinere suplimentară (carton adăugat în partea de jos a cutiei şi
material adeziv – scotch pentru stabilitatea îmbinărilor) sau a cutiilor cu închidere
automată, cu clapetă care în timp se vor uza.

Pentru obiectele mici, cum este cazul fusaiolelor, pot fi folosite pungi de polietilenă.
Pot fi folosite pungi cu fermoar (pungi ziplock) care ne oferă posibilitatea de a umbla
în ele ori de câte ori avem nevoie. Acestea vor fi aşezate vertical în interiorul fiecărei
cutii. Pentru o bună evidenţă a acestora pe lângă numărul de inventar sau de
identificare din interiorul fiecărei pungi, este indicat ca numărul să fie scris şi pe
exteriorul pungii.
 Conservarea preventivă

Deoarece obiectele arheologice sunt adesea instabile și foarte sensibile la

fluctuaţiile umidităţii relative se poate folosi silicagelul. Acesta poate să
modereze fluctuațiile umidității relative dar numai într-un recipient închis.
Gelul de siliciu este dioxidul de siliciu într-o formă granulară poroasă, care
este capabil să adsoarbă umezeala din aer. Acesta poate adsorbi 30-40%
din greutatea sa uscată și reacționează repede la variațiile umidității
relative. Gelul simte rapid, corectează și stabilizează fluctuațiile umidității
relative prin umidificarea sau dezumidificarea aerului din jurul său pentru
a-și menține propriul mediu preferat.
Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1997). Chemistry of the Elements (2nd ed.). Butterworth-Heinemann .
 Conservarea preventivă

În vederea amortizării obiectelor se foloseşte material de umplutură care au ca

scop prevenirea deplasării conţinutului unei cutii atunci când este deplasat. Pentru ca
aceste materiale să nu exercite o presiune vătămătoare asupra obiectelor fragile, ele
trebuiesc folosite cu ponderaţie pentru a nu supraîncărca cutiile.
În interiorul cutiilor obiectele se vor aşeza astfel încât accesul la obiectul dorit să
fie uşor şi să nu deranjeze restul obiectelor. În scopul unei mai bune monitorizării a
obiectelor, se va asigura că numerele de inventar sunt scrise pe cutie, în mod clar. În
cazul în care în cutie se află mai multe obiecte se va face o listă detaliată a obiectelor
care se va introduce în cutie, deasupra acestora. Pentru securizarea ambalajelor nu se
vor folosi benzi adezive, ci benzi de bumbac.
Standards in the Museum Care of Archaeological Collections 1992
 Conservarea preventivă

În vederea protejării obiectelor ceramice în depozite,

ele trebuie prevăzute cu suporţi fizici adecvaţi care oferă
sprijin maxim cu minim de stres la obiect (poate fi cazul
amforelor sau a vaselor mari de provizii). Un suport de
depozitare bun ține cont de forma și funcția obiectului și
elimină stresul pe părțile cele mai slabe. O montură de
leagăn ca cea ilustrată în figura următoare va distribui în
mod egal greutatea unui obiect cu o bază instabilă, ținând-o
în poziție verticală, poziţia firească de folosire a obiectului.
Conservarea preventivă
1. Pornind de la centrul vasului, se
măsoară curba de la baza până la 1/3 din
înălțimea sa cu o curbă flexibilă de curbare.
2. Se foloseşte o bucată de spumă
rigidă de polietilenă de diferite grosimi, (în
funcție de mărimea vasului care urmează să
fie susținută), marcând profilurile unei
secțiuni complete a obiectului, lăsând
aproximativ 5 cm în partea inferioară a
spumei. În cazul în care forma obiectului este
simetrică, curba măsurată pe o parte se aplică
şi pe cealaltă față, așa cum este ilustrat.
Profilul secțiunii transversale este tăiat cu un
cuțit ascuțit sau un cutter. Tehnica se repetă în
vederea producerii unei alte secțiune
transversale
 Conservarea preventivă

3. În centrul fundului unei secțiuni transversale se taie aproximativ 2,5 cm așa

cum se arată în 3A, apoi se repetă procedeul şi pentru cealaltă secţiune, după cum
se arată în 3B.
4 Ambele secțiuni transversale se montează în dreptul crestăturilor. Se taie o
foaie de spumă subțire pentru căptușeala suprafețelor leagănului, spumă care este
prinsă cu ajutorul unor scobitori.
Acesta este doar unul dintre modele de suporţi care se pot realiza de către
gestionarii unui depozit de ceramică arheologică
Conservarea preventivă
Obiectele mici pot fi ambalate
individual, în cutii de carton
neacid, încât să nu există nici
un risc de abraziune Dacă
ambalajele sunt adecvate,
atunci ele pot oferi sprijin pe
deplin și pot proteja obiectele
permițând în același timp ca
ele să fie ușor accesibile.
Mărimea cutiilor ar trebui să
fie adecvate pentru mărimea și
greutatea obiectului. Cutiile
nu se vor stivui unele peste
altele.
 Conservarea preventivă

Obiectele mari, ca de exemplu fragmente ornamentale, conducte, se pot aşeza pe

paleţi de lemn. Paleţii trebuie să fie mai mari decât obiectele pentru a putea să le
protejeze de eventuale lovituri. Dacă nu există paleţi de lemn şi obiectele sunt prea
mari se vor realiza tăvi potrivite, suficient de mari încât să nu permită îndoirea
materialui din care sunt confecţionate sub greutatea obiectului. Obiectele mari vor fi
aşezate pe poziţii cu ajutorul benzilor de bumbac, benzi care împiedică alunecarea
obiectului.
Obiectele arheologice fragile sau care sunt dispuse la deteriorare pot necesita
suporturi specializate pentru a-și menține integritatea structurală. Înainte de realizarea
suporţilor, vor fi evaluate punctele structurale puternice şi slabe ale obiectului. Se va
avea în vedere modul în care a fost folosit sau uzat sau cum a fost făcut.
 Conservarea preventivă

În cazul examinării obiectului, ar trebui ca aceasta să fie posibilă, fără a scoate

obiectul complet din ambalaj sau a-l manipula direct. Manipularea şi deplasarea
obiectelor trebuie reduse spre minim, deoarece acestea pot fi fragile şi vulnerabile.
În cazul deplasării lor atât în depozit, cât şi în afara lui, să fie folosite echipamente
adecvate. De asemenea, se vor purta mănuşi albe de bumbac sau mănuşi
chirurgicale, iar în cazul în care nu este posibil acest lucru mâinile trebuie să fie
spălate şi uscate înainte de manipulare. Obiectele trebuie să fie protejate de șocuri
fizice și vibrații.
 Conservarea preventivă

Cercetătorii, ca personal care poate intra în contact cu obiectele din depozit,

trebuie să fie instruiți în manipularea și deplasarea obiectelor, și trebuie să fie
conștienți de potențialele riscuri și pericole atât pentru obiectele pe care le studiază
cât și pentru ei înșiși. De aceea, existenţa unor proceduri adecvate pot preveni
deteriorarea accidentală a obiectelor, cu condiţia ca acestea să fie respectate.
Stolow în 1987 amintea de faptul că procedurile pot fi defectuoase și că
situațiile de risc ridicat se regăsesc atât în instituţiile mici, cât şi în cele mari. Ca
urmare fiecare muzeu ar trebui să reexamineze periodic procedurile. De asemenea
trebuie să existe programe de formare pentru toate categoriile de personal implicat,
în vederea eliminării de activităţi periculoase.
 Conservarea preventivă

Standardele de protecție împotriva deteriorărilor fizice

Forţa fizică este unul dintre cei 10 factori de deteriorare identificaţi în mediile de
patrimoniu. Dintre ceilalţi factori de deteriorare din mediile de patrimoniu amintim:
hoții și vandalii, focul, apa, dăunătorii, poluanţii şi poate cei mai importanţi lumina în
ultraviolet şi infraroşu, temperatura, umiditatea relativă şi disocierea.

Revenind la forţa fizică, aceasta poate deteriora obiectele acţionând asupra lor în mod
direct şi în mod indirect. Atunci când acţionează în mod direct, forţa fizică poate
deteriora obiectele prin provocarea de rotaţie, deformare, stres şi presiune, iar când
acţionează în mod indirect prin provocarea de coliziune între obiecte sau părţi ale
obiectelor. Daunele provocate de forţa fizică se pot întinde de la fisuri imperceptibile
şi pierderi de material până la strivirea obiectelor. Dacă ar fi să mergem mai departe şi
să depăşim spaţiul unui depozit, forţa fizică poate duce la prăbuşire de etaje sau în
cazuri extreme la distrugerea clădirilor. Impactul, şocul, vibraţiile, presiunea,
abraziunea sunt cele cinci efecte importante legate de forţă.
 Conservarea preventivă

Impactul este definit ca fenomenul de intrare în contact a două sau mai multe corpuri
dintre care cel puțin unul este în mișcare. Dar impactul poate fi definit şi ca rezultat
al lovirii unui obiect cu o suprafaţă dură sau cu un alt obiect, iar forţa de impact
rezultată poate fi concentrată în funcţie de duritatea şi geometria suprafeţelor cu
care intră în contact în zone mici sau zone dispersate. Fisurile prezente pe suprafaţa
obiectelor pot creşte posibilitatea reacţiilor la forţă. În cazul unui impact puternic
rezultatul obţinut este şocul. Şocul poate induce deformări mari şi poate provoca
daune la multe obiecte de patrimoniu. În general, şocul produs în timpul
transportului obiectelor de patrimoniu se numără printre principalele cauze de
deteriorare a obiectelor. Intensitatea de şoc este măsurată în g unităţi de accelerare,
în care g reprezintă acceleraţia gravitaţională a Pământului.
https://dexonline.ro/definitie/impact
http://canada.pch.gc.ca/eng/1444330943476
 Conservarea preventivă

Vibrația este mișcarea periodică (alternativă) a unui corp elastic sau a

particulelor unui mediu elastic (aer etc.), efectuată de o parte și de alta a unei
poziții de echilibru, cu frecvență relativ înaltă (ex.: mișcarea brațelor unui
diapazon lovit). Denumirea de oscilație se dă de obicei mișcărilor cu frecvență
mică. Mișcarea vibratorie are ca origine perturbarea echilibrului sau deformarea
unui corp sau mediu elastic, produse printr-o furnizare bruscă de energie și
tendința de revenire la poziția de echilibru sau la forma inițială, datorită
elasticității corpului asupra căruia s-a acționat.

Vibraţia poate fi astfel definită ca mişcarea de oscilaţie a unui obiect în raport cu

un punct de referinţă. Vibraţia poate fi întâlnită atât la obiecte care răspund astfel
surselor externe de vibraţii, aşa numitele vibraţii forţate, dar şi la obiectele
ambalate aflate in interiorul unui vehicul de transport
https://dexonline.ro/definitie/vibratie
 Conservarea preventivă

Conform dex-ului „presiunea este forță care apasă (uniform și perpendicular) pe

unitatea de suprafață a unui corp; mărime fizică egală cu raportul dintre valoarea
acestei forțe și aria suprafeței corpului respectiv; apăsare”. Deci presiunea este forţa
exercitată pe unitatea de suprafaţă a materialului. Presiunea poate fi determinată atât
de greutatea obiectului, cât şi de modul de manipulare al acestuia. Astfel presiunea
conduce la abraziune sau deformare, pentru ca în final să se ajungă la rupere.

Dacă în depozit cutiile cu obiecte sunt stivuite unele peste celelalte, asupra
cutiilor aflate la bază se vor aplica sarcini de compresiune. În cazul transportului, dacă
cutiile sau lăzile cu obiecte sunt aşezate unele peste celelalte, sarcinile de compresiune
aplicate cutiilor sau lăzilor aşezate la bază vor fi amplificate de vibraţiile şi şocurile
cauzate de către vehiculele aflate în mişcare. Sarcina de compresie sau presiunea
poate fi calculată ca o forţă împărţită la suprafaţa pe care acţionează, astfel prin
maximizarea zonei de contact se va reduce la minim sarcina pe unitatea de suprafaţă,
acesta fiind un aspect important pentru obiectele fragile.
 Conservarea preventivă

Abraziunea are loc atunci când există o mişcare între două suprafeţe care sunt în
contact.
Efectele abraziunii pot varia în funcţie de raportul durităţilor suprafeţelor aflate în
contact sau de raportul durităţilor suprafeţelor şi de cantitatea de presiune aplicată
pe suprafeţele şi profilul acestor suprafeţe. Accelerarea abraziunii poate fi
determinată de prezenţa materialului abraziv sau a diferitelor particule între
suprafeţe. Zgârierea este poate forma cea mai blândă de abraziune. Efectul acestei
forme de abraziune este prezenţa pe suprafaţa obiectelor a unor rizuri liniare,
paralele, izolate. Ele pot apărea rapid dacă suprafaţa obiectelor este fragilă sau pot
apărea după o lungă perioadă de expunere la mişcare.
http://www.omtr.pub.ro/didactic/tribosisteme/cap10.pdf
 Conservarea preventivă

Efectele directe ale forței pot avea ca rezultat urme de lovituri, fisuri, zgârieturi,
desprinderi de material. Un exemplu ar fi realizarea necorespunzătoare de suporturi
pentru obiecte. Acest lucru poate conduce la deformări ale obiectelor, în special a celor
restaurate. Realizarea de suporturi adecvate pentru obiectele grele este o problemă care
nu trebuie ignorată. De asemenea, supraîncărcarea sau lipsa materialului de amortizare
folosit la ambalarea obiectelor poate favoriza reducerea amortizării în cazul căderii
accidentale a obiectelor.
Şocul mecanic reprezintă răspunsul energic al unui obiect. El poate avea diferite
niveluri, de la nivelul scăzut care poate fi absorbit şi disipat în obiect fără a-l deteriora,
până la deplasări de părţi ale obiectului, iar în cazul nivelului de şoc foarte ridicat
acesta poate conduce la spargerea obiectului.
 Conservarea preventivă

Efectele forței indirecte sunt determinate de mişcarea indusă de vibraţii. Printre cele
mai importante surse de vibraţii indirecte se numără cutremurele şi vibraţiile din
timpul transportului. Într-un depozit de ceramică pot exista cazuri în care obiectele
pot deveni vulnerabile la efectele mişcării de vibraţii, ca de exemplu: obiectele
neprotejate situate pe un raft se pot mişca, cădea sau răsturna, obiectele care prin
poziţionarea lor pe raft se pot ciocni unele de altele (în cazul în care sunt aşezate liber
pe raft), obiectele a căror componente (ex: toartă) prezintă deja fisuri sau alte
deteriorări, cutiile aflate unele peste altele sau mai multe obiecte care se află într-o
cutie dar care nu sunt separate în mod corespunzător.
 Conservarea preventivă

Pentru a putea evalua corect riscurile care pot apărea în urma efectelor forţei
fizice este necesară cunoaşterea categoriilor de forţă bazate pe incidenţă şi intensitate.
Acestea apar în ordinea descrescătoare a gravităţii.
Astfel le putem clasifica în:
 forţe catastrofice (incidenţă scăzută, de mare intensitate). Aceste forţe au o rată
scăzută de apariţie. Dacă ele apar pot provoca daune pe o scară largă pentru un număr
mare de elemente, clădiri, iar în cazul nostru de obiecte. Cutremurul este o potenţială
sursă de daune, în cazul în care muzeul, respectiv depozitul se află într-o zonă cu
activitate seismică mare. Războiul şi vandalismul sunt o altă sursă de daune care poate
provoca pagube serioase clădirilor, dar şi obiectelor aflate în clădire. Alte exemple pot
fi accidentele în care sunt implicate vehicule care transportă obiecte aflate în tranzit.
 Conservarea preventivă

 forțe de lucru (incidență ridicată, moderată până la mare intensitate). Aceste forţe pot
fi întâlnite în activităţile curente. Mărimile de forţă sunt, în general previzibile. Ele
sunt întâlnite în timpul manipulării obiectelor fie că este vorba de manipularea
obiectelor cu scopul de a fi etalate sau fotografiate. Aceste forţe de lucru pot apărea
când obiectele sunt mutate dintr-un loc în altul în interiorul muzeului, indiferent dacă
sunt ambalate sau nu. Manipularea se poate realiza atât prin mijloace mecanice, cât şi
manuale. Alte exemple pot fi vibraţiile de construcţii din apropierea spaţiului alocat
depozitului sau al muzeului. Aceste vibraţii de construcţii pot fi determinate de operaţii
de sablare sau operaţii de excavare.
 Conservarea preventivă

 forţe de joasă intensitate cu o incidenţă ridicată. Incidenţa ridicată se datorează

gradului de utilizare. În cazul obiectelor ceramice, uzura determinată de
manipularea frecventă şi în timp a acestora, mai ales a obiectelor restaurate sau a
celor care sunt realizate din materiale slabe, fragile poate conduce la daune. Dar nu
numai manipularea acţionează aspra obiectelor, cât şi forţele de nivel scăzut, de
felul vibraţiilor existente în interiorul ambalajelor folosite pot afecta părţi din
obiect sau din suprafaţa acestora
 forțe de nivel scăzut (incidență variabilă, intensitate scăzută). Aceste forţe nu
prezintă riscuri însemnate pentru obiecte. Ele pot proveni de la diverse activităţi de
construcţii aflate la distanţă sau surse acustice care includ vibraţie sonoră sau o
muzică tare.
Vă mulţumesc pentru atenţia acordată!