UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

,, VALOAREA PROBANTA A TESTULUI POLIGRAF”

STUDENT: Frijan (cas Vrabie) Sorina Ionica

 MASTER-STIINTE PENALE, AN II, GR. I

De-a lungul timpului progresele stiinţei şi tehnicii au fost privite cu scepticism iar
inventatorii, pentru a-şi impune ideile au trebuit să depăşească obstacolele menite să-i
oprească din drum. Descoperirea minciunii a pasionat oamenii încă din cele mai vechi
timpuri şi i-a motivat în cercetările lor pentru elaborarea unui aparat care să ajute la
depistarea comportamentului simulat.
În 1895 Caesare Lambroso experimenta “Hidrosfigmograful”, un aparat primitiv
ce măsura variaţiile de puls cu ajutorul unui cilindru pe care era aplicat negru de fum,
acesta fiind învârtit de un mecanism de ceasornic. W.M. Marston în 1917 încerca să
depisteze minciuna înregistrand tensiunea sistolică iar Vittorio Benussi înregistrând
modificările respiratorii.
Unul din marii precursori ai actualelor tehnici a fost psihologul germano-american
Hugo Munsterberg, care s-a preocupat mult de problema martorilor şi a declaraţiilor lor
veridice sau false. In acelasi an 1908, James MacKenzie, celebrul cardiolog briatnic, şi-
a denumit aparatul “The Ink Polygraph” (poligraful cu inscriptor în cerneală), slujind
drept model pentru J.A.Larson (devenit psihiatru din ofiţer de poliţie), care a construit
apoi (1922) cardio-pneumo-psihograful reprezentând prima generaţie a poligrafului
perfecţionat utilizat în zilele noastre.
În ţara noastră, tehnica poligraf a fost introdusă în anul 1976 de locot.psih.
Tudorel Butoi care după un stagiu de documentare, pregătire în Iugoslavia foloseşte
poligraful în cadrul Poliţiei Capitalei şi după anul 1990 ajută la elucidarea unor cazuri de
criminali în serie, celebre la acea vreme (taximetriştii morţii, Stroe Adrian şi Pascu
(Nicolae) şi a altor numeroase cazuri.
Preocupările obiective ştiinţifice, îndreptate către detecţia stărilor de tensiune
emoţională care evidenţiază disimularea adevărului, sunt de dată relativ recentă.
Este cunoscut faptul că cercetările asupra poligrafului au aparut pentru prima oară în
jurul anilor 1920 în S.U.A., izvorând din necesitatea practiceă a orientării anchetatorilor

2
în dirijarea cercetărilor judiciare, ulterior poligraful “fiind amplu folosit în instrucţia
penală” J. Pinatel - “El detector de metiras”, Mundo-Policial, nr. 25/1974, Buenos Aires,
pag. 58.
Plecând de la faptul că disimularea adevărului (minciuna) este însoţită în mod
obisnuit de unele schimbări fiziologice caracteristice reacţiilor emoţionale, “un numar de
tehnicieni şi criminologi ca V. Benussi, H.D. Burtt, J.A. Larson, Summers, Keller, Reid,
Inbau, pentru care lupta contra crimei se reducea adesea la o luptă între adevar şi
minciună, dar preocupaţi de asemenea să stabilească nevinovaţia indivizilor acuzaţi pe
nedrept, au facut cercetări şi au construit aparate amplificatoare şi înregistratoare
capabile să traducă şi să studieze aceste fenomene interioare” .
Pentru diagnosticarea minciunii şi sincerităţii, V. Benussi a utilizat pneumograful.
Problema pe care şi-a pus-o Benussi a fost dacă se schimbă respireţia când se minte,
cu alte cuvinte dacă se pot preciza sau nu simptomele respiratorii pentru minciună.
Tehnica utilizată de Benussi a constat în următoarele: Subiectului i se prezentau
diferite bucăti de hârtie pe care erau imprimate cifre, litere sau imagini. El (subiectul)
trebuia, într-un caz, să spună sau să citească corect ceea ce se găsea pe foaia de
hârtie, iar în alt caz să declare semne care nu se găseau pe foaia de hârtie, simulând
adevarul. Experienţele au fost făcute în prezenţa unei asistenţe compuse din experţi, al
caror rol era acela de a observa atitudinea şi fizionomia subiectului şi de a conchide
după impresiile lor dacă subiectul a minţit sau a spus adevărul. În acest timp,
experimentatorul se ocupa de înregistrarea respireţiei subiectului. Pentru diagnosticare,
experimentatorul s-a folosit numai de curbele respiraţiei. Rezultatele obţinute au fost din
cele mai tipice: în caz de minciună, expiraţia era de mai lungă durată decât inspiraţia,
iar în cazurile de sinceritate, dimpotrivă, inspiraţia era aceea care dura mai mult. Prin
urmare, ceea ce permite diagnosticul nu este nici frecvenţa, nici profunzimea respireţiei,
ci numai forma. Încercările făcute de subiecţi de a schimba în mod voluntar curba
respireţiei au fost fără succes. Interesant de remarcat este însă faptul că aprecierea
experţilor a fost justă în 50% din cazuri, ceea ce după Benussi se putea datora pur şi
simplu întâmplării, pe câtă vreme diagnosticul bazat pe curbele respireţiei prezenta o
exactitate de aproape 100%.

3
 Experienţele lui Benussi au fost reluate cu mici modificări de H.D. Burtt. El a
înregistrat însă, nu numai respireţia, ci şi presiunea sanguina sistolică. Concluzia la
care a ajuns a fost că presiunea sanguină sistolică avea o mai mare valoare
diagnosticală decât respiraţia. După Burtt, diagnosticul bazat pe respireţie este just în
proportie de 73%, iar cel bazat pe presiunea sistolică în proporţie de 91% .
M. Sicot - “A la barre de l’Interpol”, Paris, 1961, pag. 170.
Al.Rosca . Metodologii şi tehnici experimentale în
psihologie,Ed.Stiinţifică,Bucureşti,1971, pag. 127-128.
În S.U.A., primele cercetări se leagă de numele lui John A. Larson care, în
colaborare cu profesorul de psihologie Robert A. Gesell, a realizat în 1920 un aparat
poligraf portabil (instrument capabil să înregistreze în mod continuu 3 fenomene
fiziologice - tensiune arterială, puls şi respireţie), pe care-l utiliza mai ales pe când lucra
pentru poliţia din Berkley . Keller, care urmărise primele lucrări ale lui Larson, a construit
în 1925 cu ajutorul Universităţii Netwestern, un poligraf îmbunătăţit, sub denumirea de
“Keller Polygraph” (nedepăşind însă stadiul înregistrării parametrilor clasici: tensiunea
arterială, pulsul şi respireţia). Cu acest aparat, el pune bazele poligrafului industrial .