1

Analiza nevoilor
Conf. Dr. Adrian Hatos

Definiţii. Concepte
Analiza nevoilor este un instrument care vine în ajutorul procesului decizional în
planificarea serviciilor sociale. Analiza nevoilor este prima etapă, necesară în procesul de
planificare a serviciilor Importanţa sa derivă din faptul că o bună analiză a nevoilor are
calitatea de a contribui la o alocare eficientă a resurselor pentru programe sociale.

Analiza nevoilor are două componente de bază: identificarea nevoilor şi evaluarea

nevoilor.

Identificarea nevoilor presupune culegerea de date despre cei aflaţi în nevoie, mediul
lor, problemele cu care se confruntă şi soluţiile la aceste probleme.

Evaluarea nevoilor implică sintetizarea informaţiilor obţinute în etapa de identificare a

nevoilor, stabilind priorităţi pentru decident.

Ce este nevoia? Tipuri de nevoi

Conceptul de nevoie, care fundamentează programele sociale, este înconjurat de
ambiguitate. Detalierea procesului de analiză a nevoilor nu poate începe fără o discuţie a
acestui termen.

Potrivit lui McKillip (1998) utilizările termenului de nevoie pot fi reduse la două
dimensiuni: instrumentalitate şi îngrijorare morală.

În accepţiunea instrumentală, nevoia semnifică ceea ce este necesar, ceea ce lipseşte,

pentru a se realiza o stare-obiectiv de către un actor. Identificarea unei asemenea nevoi nu
motivează acţiunea dar o sugerează. În schimb, îngrijorarea morală orientează sau
determină acţiunea.

Nevoile trebuie, însă, să fie deosebite de dorinţe şi preferinţe. Doar pentru că cineva are
nevoie de ceva, şi este dispus să cheltuiască resurse pentru a-şi realiza dorinţa, nu
înseamnă că are nevoie de acel lucru. Prin urmare, stările-obiectiv ale actorilor care
presupun anumite nevoi trebuie să fie restrânse la anumite clase care determină nevoi
legitime. Literatura de specialitate identifică în primul rând unele nevoi fundamentale. ...
Alţi autori (Ramsay apud McKillip) vor să reducă stările care determină nevoi la sănătate
şi supravieţuire.

Reducerea nevoilor la câteva categorii de stări-obiectiv fundamentale poate fi respinsă,

însă, cu argumente logice. În primul rând, caracterul „fundamental”, „sănătos”, sau „bun”
al multor stări este el însuşi ambiguu. În al doilea rând, în condiţiile vieţii moderne,
programele sociale nu se pot mărgini să asigure evitarea stărilor neplăcute sau
 2

promovarea supravieţuirii. Dezvoltarea sustenabilă, dezvoltarea comunitară participativă,

bunăstarea subiectivă, calitatea vieţii de muncă sunt dimensiuni ale programelor sociale
care nu ating neapărat probleme fundamentale pentru viaţa oamenilor. Evident,
„fundamental” este utilizat într-o notă ironică. Putem spune că, în identificarea nevoilor,
este de evitat căutarea unor stări obiectiv universale care ar justifica acţiunea. Nevoile
descriu situaţii bine delimitate ale beneficiarilor. Cu alte cuvinte, nevoile sunt variabile de
la un context la altul.

În consecinţă, o definiţie acceptabilă ar stipula că nevoia este o judecată de valoare

potrivit căreia membri unui grup au o problemă care poate fi soluţionată.

În identificarea nevoilor intervine un observator care judecă situaţia beneficiarilor în

raport cu o un anumit sistem de valori. Judecata lui poate fi independentă de consideraţii
de utilitate sau greu verificabilă empiric.

Nevoia este a unui grup de persoane, denumit grup ţintă, care poate fi identificat prin
anumite caracteristici. Descrierea grupului ţintă este o etapă importantă a analizei
nevoilor. Este posibil ca membri grupului ţintă să nu fie de acord cu judecata
observatorului, perspectiva acestora fiind ea însăşi contextuală.

Ex. În sociologie se vorbeşte de deprivare relativă, ca percepţie a lipsei prin

raportare la categorii de referinţă semnificative. Comparaţiile pe care le facem zi de
zi cu ceilalţi duc la aprecieri subiective ale bunăstării noastre. Datele de sondaj din
România arată că procentul celor auto-desemnaţi săraci este mai mic în regiunile
sărace şi mai mare în zonele mai prospere (Stănculescu, Berevoescu, 2004).
Explicaţia este simplă – oamenii se compară cu cei din jur, nu cu anumite criterii
standardizate, astfel că multe persoane din zonele deprivate ajung să se considere
mai degrabă prospere iar cei din regiunile bogate să constate cu amărăciune că au
un nivel de trai mai mic decât al celor din jur.

O problemă este o stare nepotrivită, inacceptabilă, care contrazice aşteptările cu privire la

starea dezirabilă a membrilor grupului. În funcţie de natura aşteptărilor, nevoile pot fi
clasificate în mai multe categorii:
1. Nevoi normative – stabilite prin raportare la părerea unor experţi cu privire la starea
de dorit a membrilor unor grupuri.

Ex. Pragul caloric al sărăciei în România a fost stabilit de către experţi la un

consum alimentar de 2505 calorii pe zi pentru un adult echivalent. (Panduru, 2002).
Toate persoanele care nu dispun de un consum alimentar zilnic care atinge această
valoare sunt considerate sărace.

2. Nevoi resimţite – stabilite prin raportare la preferinţele exprimate de către membri

grupului-ţintă.

Ex. Femeile dintr-un studiu propriu privind practicile reproductive şi contraceptive

îşi doresc medici ginecologi care să le trateze cu mai multă căldură, empatie,
 3

recuzând maniera de abordare rece, impersonală, a multor medici care au această

specializare.

3. Nevoi exprimate – care pot fi identificare pe baza modalităţilor prin care membri
grupurilor-ţintă răspund la unele probleme, cum ar fi apelul la anumite servicii sau
înscrierea pe liste de aşteptare.

De exemplu: aglomeraţiile de la serviciul social al unei primării care oferă tichete

de transport gratuite pentru pensionari arată că acest serviciu acoperă o nevoie reală.

4. Nevoi comparative – care sunt identificate prin compararea stării sau a utilizării unor
servicii de către grupuri similare.

Exemplu
În două comune mari din judeţul Bihor, cu populaţii rome semnificative numeric şi
similar sărace se înregistrează rate foarte diferite de solicitare a ajutorului pentru
venitul minim garantat: într-una dintre comune se acordă acest ajutor la 700 de
familii în timp ce, în cealaltă comună, numărul familiilor beneficiare este de doar 5.
O concluzie care se poate infera pe baza acestei comparaţii este că instituţiile
administraţiei publice locale din cea de-a doua localitate nu îşi îndeplinesc corect
atribuţiile referitoare la atribuirea ajutorului pentru venit minim garantat. Locuitorii
din această comunitate au nevoie de o mai bună informare şi îndrumare în ceea ce
priveşte drepturile lor la servicii sociale.

5. Indicatori de risc – caracteristici care prezic viitoare probleme.

Exemplu: un nivel de instrucţie precar, până la 8 clase, determină un risc sporit de

şomaj de lungă durată pentru o persoană de sex feminin care şi-a pierdut locul de
muncă. De asemenea, potrivit unor studii sociologice (Pop 2000), numărul mare de
fraţi este un predictor puternic al abandonului şcolar mai ales pentru copiii din
mediul rural. Alţi indicatori de risc sunt:
- consumul de alcool, cafea şi ţigări, pentru consumul de droguri
-

6. Nevoi de întreţinere, care pot fi identificaţi prin servicii sociale, sau de altă natură,
care menţin în latenţă anumite probleme.
Exemple:
- Eliminarea repartiţiilor la terminarea studiilor a făcut vizibilă nevoia de locuri de
muncă din România.
- Eliminarea subvenţiilor pentru reţeaua de încălzire a arătat nevoia ajutoarelor
pentru plata întreţinerii.
- Eliminarea în mare măsură a controlului asupra participării şcolare a arătat
discrepanţele mari între sat şi oraş în ceea ce priveşte şansele şcolare.
 4

Soluţiile constituie şi ele componente ale descrierii nevoilor. Ele arată ce trebuie făcut
pentru a soluţiona problemele. În cazul unor copii din familii sărace cu risc mare de
abandon şcolar, poate fi vorba de un centru de zi. Femeilor agresate în căminul conjugal
li se poate oferi un refugiu temporar şi consiliere psihologică şi juridică. Soluţiile pot fi
descrise pe trei dimensiuni:
a. eficacitate – să existe dovezi că soluţia rezolvă problema
b. fezabilitate – costurile, infrastructura şi resursele umane implicate de
implementarea soluţiei propuse;
c. gradul de utilizare – dovezi că membri grupului ţintă folosesc sau adoptă soluţia.

Se poate spune că soluţiile sunt mai greu identificate decât problemele, mai ales în
contextul României. O cauză o reprezintă numărul mic al studiilor de evaluare sau al
inventarelor de bune practici. Din acest motiv planificatorii de programe sociale din
România trebuie să manifeste multă creativitate.

Etapele analizei nevoilor

Orice analiză a nevoilor trebuie să parcurgă următoarele etape:
1. Identificarea utilizatorilor şi a utilităţii
2. Descrierea populaţiei ţintă şi a mediului de servicii
3. Identificarea nevoilor
4. Evaluarea nevoilor
5. Comunicarea

În rândurile care urmează voi detalia fiecare dintre aceste etape.

1. Identificarea utilizatorilor şi a utilităţii

Utilizatorii analizei sunt cei care vor lua decizii şi membri publicului care vor fi afectaţi
de aceste decizii. Implicarea ambelor categorii de utilizatori în analiza va uşura
producerea şi implementarea recomandărilor. Cunoaşterea modului în care rezultatele
analizei vor fi folosite îl va ajuta pe cercetător să îşi concentreze acţiunile pe problemele
şi soluţiile convenite dar poate limita problemele şi soluţiile identificate în etapa a 3-a.

2. Descrierea populaţiei ţintă şi a mediului de servicii

Constituie caracteristici importante ale grupului ţintă aspecte precum: dispersia
geografică, căile de acces, mijloacele de transport disponibile, variabile socio-
demografice, restricţii privind eligibilitatea pentru anumite servicii sociale, capacitatea
pentru servicii. Adeseori sunt folosiţi indicatori sociali pentru a descrie anumite categorii.
Pe de altă parte, un inventar detaliat al serviciilor disponibile poate contribui la
identificarea unor zone neacoperite cu servicii, sau a programelor complementare sau
competitive. Compararea celor care folosesc serviciile cu cei din grupul ţintă poate
dezvălui nevoi care nu sunt acoperite sau anumite obstacole în calea implementării
soluţiilor.

3. Identificarea nevoilor
 5

Aici sunt descrise problemele grupului ţintă şi soluţiile posibile. Se folosesc de obicei mai
multe surse de informaţii. Capitolul dedicat identificării nevoilor trebuie să conţină
informaţii despre rezultatele aşteptate (stările dorite), stările actuale, eficacitatea,
fezabilitatea şi modul de utilizare a soluţiilor. O bună parte din acest curs va detalia
modalităţile prin care se identifică nevoile celor din grupul ţintă.

4. Evaluarea nevoilor
Odată ce au fost identificate problemele şi soluţiile este necesar ca informaţiile să fie
integrate pentru a produce recomandări pentru acţiune. Pot fi folosite atât tehnici
cantitative cât şi calitative pentru integrarea datelor.

5. Comunicarea
Comunicarea rezultatelor este o etapă cel puţin la fel de importantă ca şi cele de dinainte.
Erori în transmiterea rezultatelor, a recomandărilor pot periclita transformarea
constatărilor d-voastră în decizii concrete care vor remedia problemele identificate şi
evaluate prin analiză.

Principiile analizei nevoilor

Rezultatele trebuie să fie de încredere. Aceasta depinde de metodologia aleasă pentru
culegerea datelor, de punerea ei în aplicare, de modul de integrare al datelor în rezultate
relevante pentru obiectivele analizei. Capitolele dedicate metodelor de culegere a datelor
vor include şi trimiteri la problemele de fidelitate cu care vă puteţi confrunta în timpul
analizei.

Procesul de evaluare trebuie să fie cât mai explicit şi transparent, în caz contrar
existând riscul ca rezultatele să nu fie acceptate. Un demers de evaluare care nu poate fi
înţeles de către beneficiar poate fi suspectat, cu temei, în ceea ce priveşte calitatea
abordării şi obiectivitatea diferitelor opţiuni realizate.

Evaluarea nevoilor trebuie să fie participativă şi inclusivă, pe cât posibil. Membri

grupurilor ţintă trebuie să fie consultaţi cu privire la problemele lor, la serviciile pe care
le solicită sau de care beneficiază şi la modalitatea de administrare a acestora. Această
recomandare pleacă de la premisa că programele sociale care sunt impuse de sus în jos,
care nu reflectă interesele şi percepţiile grupului ţintă au efecte negative în ceea ce
priveşte capacitatea celor asistaţi de a-şi depăşi prin acţiuni autonome situaţiile de nevoie.

Evaluarea trebuie să fie eficientă în termeni de cost şi timp. Acurateţea informaţiilor

este un deziderat important, dar urmărirea preciziei nu trebuie făcută în dauna rezultatelor
concrete. Analiza nevoilor se face în cadrul unei anumite planificări, iar termenul de
predare trebuie să permită realizarea planificării serviciilor şi implementarea acestora. În
acelaşi timp, costurile financiare şi de alt fel implicate în analiză nu trebuie să afecteze
resursele disponibile pentru asigurarea serviciilor sociale.

Tehnici de analiză a nevoilor

Acest capitol parcurge principalele tehnici de culegere a datelor. Datele culese prin
metodele prezentate mai jos pot servi la realizarea mai multor etape din cele descrise mai
 6

sus. În general, sunt utilizate pentru descrierea grupului ţintă, identificarea şi pentru
evaluarea nevoilor. Inventarul resurselor serveşte mai ales la descrierea mediului de
servicii.

Inventarul resurselor

Procedura
Un inventar de resurse este o colecţie şi o analiză a serviciilor care sunt de obicei
disponibile unui grup ţintă specific, de obicei într-o anumită regiune delimitată geografic.
Informaţia este adunată de la furnizorii de servicii fie printr-o anchetă sau prin interviuri
personale, prin care se caută răspunsuri la următoarele întrebări:
a) Cine este furnizorul de servicii?, care va fi identificat prin informaţii precum:
numele companiei, instituţiei, al organizaţiei, adresa, număr de telefon, adresă de
email, orele de funcţionare, structura personalului şi competenţele acestuia – dacă
aceste informaţii pot fi obţinute.
b) Care sunt serviciile furnizate?, capitol la care sunt incluse tipurile de servicii şi
capacitatea instituţiei.
c) Cine sunt beneficiarii acestor servicii? Constituie informaţii importante datele
privind eligibilitatea, vârsta şi tipologia clienţilor.

Pentru a obţine date de încredere este important ca tipurile de servicii şi de clienţi să fie
clar delimitate înainte de culegerea datelor. Folosirea de categorii vagi va face
răspunsurile oferite de furnizorii de servicii inconsistente.

Cum identificăm furnizării de servicii sociale?

Într-o localitate mică furnizorii de servicii sociale sunt cunoscuţi, iar cel care are
responsabilitatea efectuării inventarului resurselor nu are probleme cu identificarea lor.
Situaţia este alta însă la nivelul unui judeţ sau al unui municipiu mare. La acest nivel,
analistul trebuie să primească cu prudenţă listele „complete” care apar în anumite anuare,
cataloage sau furnizate de unii experţii din teren. O cale bună pentru a obţine o viziune
completă asupra câmpului organizaţiilor care furnizează servicii într-un anumit domeniu
este utilizarea eşantionării „bulgăr de zăpadă”. Acceptând premisa că actorii dintr-un
domeniu, dintr-o localitate, se cunosc şi poate chiar interacţionează, trebuie găsiţi câţiva
actori importanţi, care vor numi alte organizaţii, ş.a.m.d, până toată reţeaua organizaţiilor
furnizoare este epuizată.

Informaţiile culese în această etapă a analizei pot fi sintetizate în cel puţin două tipuri de
materiale valoroase.
1. Catalogul de resurse, care poate fi o sursă utilă de informaţii pentru beneficiari
sau ale organizaţii şi care constituie, în acelaşi timp, o recompensă simbolică
pentru organizaţiile incluse în el. Catalogul enumeră organizaţiile, persoanele de
contact, adresele, numerele de telefon şi de fax, adrese de email şi paginile de
web, astfel încât să contribuie la un acces facil la organizaţie. Informaţii
importante pentru evaluarea resurselor disponibile pentru acoperirea nevoilor unui
grup ţintă sunt şi anumite proprietăţi, calităţi, avantaje ale acesteia, care pot fi
valorificate.
 7

2. Matricea de resurse, care descrie furnizorii de servicii în funcţie de

caracteristicile clienţilor. Matricea va fi completată cu identificatori ai
organizaţiilor care corespund unor combinaţii specifice de clienţi şi servicii. La
acestea trebuie adăugate note care indică eligibilitatea sau anumite cerinţe
restrictive.

Anexa 1 a acestui manual va cuprinde un catalog al instituţiilor care furnizează servicii

sociale pentru vârstnicii din municipiul Oradea cât şi o matrice de resurse care clasifică
şi, analizează în acelaşi timp, serviciile disponibile identificate prin inventarierea
resurselor.

Matricile de resurse oferă, celor care le utilizează, mai multe informaţii folositoare. Pe
baza matricilor se pot stabili care sunt serviciile insuficient acoperite ca şi cele care sunt
disponibile într-o măsură îndestulătoare într-o anumită arie geografică.
Evident că utilitatea matricilor de resurse depinde de calitatea clasificării
serviciilor utilizată în tabel şi de tipologia clienţilor, în funcţie de diagnoză şi de gradul de
capacitate funcţională.
Căsuţele unei matrici de resurse nu trebuie interpretate simplist. Căsuţele goale nu
indică direct nevoia unor servicii şi nici căsuţele care cuprind mai multe instituţii nu
semnalează neapărat redundanţă. Aceste aspecte trebuie citite în raport cu frecvenţa
anumitor nevoi şi de accesibilitatea serviciilor. Criterii de eligibilitate restrictivă fac ca
servicii care sunt aparent larg disponibile să fie la îndemâna unui număr restrâns de
posibili beneficiari.
O utilitate suplimentară a catalogului de servicii poate fi facilitatea stabilirii
instituţiilor şi persoanelor care trebuie contactate pentru realizarea de interviuri cu
informatori cheie pentru evaluarea nevoilor.

Proceduri de grup
Date valide privind problemele sociale şi soluţiile la acestea pot fi obţinute prin discuţii
cu grupuri de cetăţeni sau de experţi, cărora li se atribuie sarcina identificării nevoilor
unei anumite categorii de populaţie. Persoanele care participă la asemenea reuniuni
folosesc experienţa şi competenţa lor pentru a ierarhiza (prioritiza) problemele unui grup
ţintă dar şi pentru a identifica resursele care sunt disponibile pentru rezolvarea situaţiilor
indezirabile. Cele mai mari probleme cu astfel de reuniuni le provoacă efectele de grup
necontrolabile în cazul în care organizarea discuţiei lasă de dorit. În rândurile de mai jos
trec în revistă câteva dintre factorii care pot induce distorsiuni în rezultatele procedurilor
de grup.

Un avantaj secundar al metodelor de grup îl reprezintă faptul că ele pot constitui şi forme
ale democraţiei participative.

Probleme de dinamică de grup

- câţi membri cu status mai înalt acaparează grupul
- evaluarea ideilor descurajează generarea de noi idei
- grupul se abate de la programul lui
 8

Soluţia acestor probleme constă în folosirea unor tehnici structurate de discuţie în grup.
Larg utilizate în practica de planificare a serviciilor sociale sunt: focus grupurile,
grupurile nominale şi forumurile cetăţeneşti şi audierile publice.

Grupul nominal
Tehnica a fost dezvoltată de Delbecq (1986) pentru a genera idei şi a evalua programe
evitând problemele care apar îndeobşte în discuţiile de grup. Grupul nominal produce o
ierarhizare după priorităţi a răspunsurilor la diverse întrebări de analiză a nevoilor prin
participarea activă a tuturor participanţilor.

Sesiunile de grup nominal durează de obicei între 2 şi 4 ore. Tehnica solicită o sală
suficient de mare pentru a găzdui toţi participanţii plus un lider de grup neparticipant,
mese pentru fiecare 6-9 participanţi, notesuri şi bucăţele de hârtie pentru fiecare. Etapele
organizării unui grup nominal sunt:
1. Dezvoltă întrebări pentru participanţi, solicitându-le să genereze dimensiuni ale
problemei sau să furnizeze soluţii diferenţiate. Exemple:
a. Care sunt factorii care explică rata mare a alcoolismului în regiune?
b. Care sunt soluţiile pentru creşterea utilizării mijloacelor contraceptive într-
o comunitate romă săracă?
2. Selectaţi participanţii dintre cei care pot contribui serios la rezolvarea întrebărilor
care au fost dezvoltate. Reprezentanţi ai tuturor perspectivelor trebuie chemaţi
laolaltă şi distribuiţi în toate subgrupurile de câte 6-9 persoane. Identificaţi câte un
lider la fiecare masă care va coordona respectivul subgrup fără a participa.
3. După constituirea subgrupurilor şi descrierea întregii proceduri, fiecare dintre
participanţi trebuie să răspundă la prima întrebare înscriind varianta sa pe o bucată
de hârtie. Nu se permit discuţii în această etapă.
4. Înregistraţi ideile generate pe un flip-chart, pe fiecare cu câte o literă de
identificare într-o manieră round-robin. Fiecare participant trebuie să prezinte
câte o idee până se listează toate ideile. Odată cu completarea paginilor de flip-
chart, acestea sunt expuse pe pereţii sălii. Nu se permit discuţii.
5. Explicaţi şi clarificaţi fiecare idee fără a critica. Permiteţi stabilirea de consensuri
şi gruparea ideilor. Această etapă nu trebuie să consume mai mult de un sfert din
timpul alocat grupului nominal.
6. Fiecare participant trebuie să ierarhizeze ideile pe bucăţi de hârtie – să spunem că
cele mai bune 5 idei. Ierarhiile individuale se colectează şi se stabileşte o ierahie
colectivă a celor mai populare idei.
7. O scurtă discuţie de clarificare va elimina multe dintre ierarhiile bizare, care de
cele mai multe ori îşi au originea în neînţelegeri.
8. Se ierarhizează din nou cele mai populare idei şi se combină ierarhiile produse de
fiecare dintre subgrupuri într-o ierarhie finală.

Toţi cei 8 paşi se repetă pentru fiecare dintre întrebările de analiză a nevoilor.
 9

Audierile publice
Audierile publice sunt instrumente de cercetare şi de evaluare. În cazul acestora, membri
unui comitet al decidenţilor audiază mărturiile unor persoane, conversează cu acestea,
lămuresc aspectele neclare şi elaborează un raport. Comitetul trebuie să dovedească
obiectivitate şi echidistanţă pentru a susţine credibilitatea deciziei instituţiei pe care o
reprezintă. Etapele care trebuie urmate în realizarea audierilor publice sunt (McKillip):
1. Instituţia interesată (de exemplu, Consiliul Local) atribuie sarcina unui comitet,
stabileşte membri acestui comitet, numeşte un preşedinte şi identifică personalul
tehnic de suport alcătuit din profesionişti. Credibilitatea comitetului poate fi
susţinută prin includerea în comitet a reprezentanţilor grupurilor afectate ca şi a
experţilor din afara structurilor administrative.
2. Corespunzător cu responsabilităţilor comitetului, membri acestuia şi personalul
administrativ vor realiza munca de fundal (susţinere), vor menţine legătura cu
ceilalţi membri ai comitetului şi vor identifica persoanele care depun mărturie.
3. Comitetul planifică audierile, incluzând anunţarea martorilor şi informarea lor cu
privire la regulile audierilor.
4. Preşedintele conduce audierea, inclusiv examinarea martorilor. Credibilitatea
auderilor depinde în mare parte de seriozitatea procesului şi de atenţia care se
acordă martorilor. Întrebările reflectă preocuparea membrilor comitetului pentru
problematica martorilor.
5. Preşedintele şi secretarul (counsel) vor schiţa un raport care va fi supus aprobării
comitetului. Raportul final va fi înaintat instituţiei mamă.

Forumurile comunitare, sau întâlnirile civice, sunt tehnici mult mai puţin costisitoare şi
mai pronunţat publice decât cele descrise mai sus. De obicei, forumurile presupun
întâlnirile de seară desfăşurate în săli neutre din punct de vedere politic. Reprezentanţii
comunităţii se referă la subiecte importante pentru analiza nevoilor precum dezirabilitatea
unui anumit tip de program. Succesul unui asemenea forum depinde de promovarea lui şi
de stabilirea şi respectarea unor reguli privind conţinutul şi lungimea declaraţiilor
publice. Aceste reguli, precum limitarea declaraţiilor la 3 minute, trebuie să fie cunoscute
de la început şi aplicate de către cel care conduce întâlnirea. Obiectivul întâlnirii trebuie
să fie făcut cunoscut prin afişe şi repetat adeseori de către conducătorul întâlnirii. Celor
care au participat li se vor trimite scrisori de mulţumire şi sinteza discuţiilor cu accent pe
acţiunile decise. La finalul întâlnirii va circul o listă de participanţi pe care fiecare dintre
cei care au luat parte la întâlnire îşi va scrie numele, prenumele, adresa, numărul de
telefon şi adresa de email. Astfel se va putea stabili şi o reţea de membri interesaţi ai
comunităţii, de activişti şi de posibili voluntari.

Focus grup
Focus grupul este printre cele mai utilizate metode de cercetare în marketing, analiza
politicilor, consultanţa politică şi alte domenii de cercetare socială.
Focus grupul implică o discuţie de grup pe o temă care constituie punctul de interes al
dezbaterii. Focus grupurile presupun, de cele mai multe ori, interviuri cu grupuri de 8-12
indivizi care discută o anumită temă sub coordonarea unui moderator profesionist care
promovează interacţiunea în grup şi se asigură că discuţia nu se abate de la tema de
interes. O sesiunea de focus grup obişnuită durează între 1,5 ore şi 2,5 ore.
 10

Participanţii la un focus grup realizat în cadrul unei analize a nevoilor pot să fie membri
ai grupului ţintă, experţi sau beneficiari ai analizei. O cerinţă importantă a metodei este,
totuşi, omogenitatea grupurilor, acestea neputând include persoane din diverse categorii
relevante pentru problema investigată.

În cadrul analizei nevoilor, focus grupul poate fi realizat pentru a îndeplini următoarele
obiective:
- generarea de reacţii, impresii, opinii privind unele servicii, programe, instituţii sau
alte obiecte de interes
- stabilirea modalităţilor în care cei din grupul ţintă gândesc şi vorbesc despre
obiectul de interes.
- Diagnoza problemelor pe care le poate ridica un nou program, serviciu
- Interpretarea unor rezultate anterioare obţinute pe alte căi.

Faţă de alte proceduri de culegere a datelor folosite în analiza nevoilor, focus grupul are
câteva avantaje clare:
- Se culeg date mult mai rapid şi mai ieftin decât dacă s-ar realiza interviuri
individuale sau anchetă.
- Focus grupul permite cercetătorului să interacţioneze direct cu subiecţii săi, spre
deosebire de ancheta cantitativă de exemplu. Investigatorul poate să clarifice şi să
caute argumente pentru unele idei sau opinii prin discuţie cu cei prezenţi în grup.
Informaţii suplimentare pot fi obţinute din elementele de comunicare non-verbală,
inaccesibile prin alte metode.
- Prin focus grup se obţin cantităţi mari de date calitative formulate în limbajul,
termenii şi stilul subiecţilor, având acces din interior la viaţa acestora şi la
viziunea despre lume.
- Persoanele implicate în focus grup pot interacţiona creând un presupus efect
sinergetic: se dezvăluie idei care ar fi rămas ascunse prin interviuri individuale.
- Focus grupul este unul dintre puţinele metode de cercetare prin care se pot oţine
date de la reprezentanţii unor categorii cu şcolarizare redusă.

Focus grupul are, pe de altă parte şi unele limite care nu pot fi ignorate:
- Numărul mic de participanţi face rezultatele greu generalizabile.
- Rezultatele pot fi distorsionate de diverse efecte de dinamică de grup precum
gândirea de grup, efectul de polarizare a grupului şi dominarea grupului de câte
un membru mai vocal sau mai prestigios, care îi reduce la tăcere pe ceilalţi.
- Enunţurile subiecţilor sunt produse într-un context dinamic, de interacţiune, ceea
ce face analiza datelor şi compararea răspunsurilor dificile. Propoziţiile enunţate
depind de desfăşurarea discuţiei de grup.
- Moderatorii neexperimentaţi pot distorsiona răspunsurile oferind, deliberat sau nu,
indicii privind răspunsurile dorite.

Focus grupul, ca orice metodă, are limitele sale. Important este ca metoda să fie folosită
pentru obiective adecvate, cu grijă pentru validitatea şi fidelitatea datelor şi
conştientizând limitele ei.
 11

Planificarea, coordonarea şi analizarea focus grupurilor

Esenţială pentru desfăşurarea corectă a unui focus grup este buna cunoaştere a problemei
investigate. Înainte de a reuni grupul pentru discuţie şi de a formula întrebările din ghidul
de interviu, cercetătorii trebuie să se familiarizeze cu tema. Astfel se evită întrebările
inutile, greşite sau prea generale care fac interviul de grup ineficient. Moderatorul, dacă
nu este din grupul de cercetare trebuie să fie şi el bine pus la punct cu problematica
investigată, fiind astfel capabil să orienteze conversaţia de grup de o manieră utilă pentru
cercetare.
Focus grupul nu este o discuţie liberă pe o anumită temă. Trebuie să fie centrată
pe o temă şi să urmeze o anumită planificare. Aceasta derivă din definirea corectă a
problemei, care înseamnă identificarea clară a tipului de informaţii necesare şi a
categoriilor de persoane de la care aceste informaţii pot fi obţinute. Dacă obiectivul
interviului de grup este analiza nevoilor câteva teme trebuie să facă parte din
desfăşurătorul unei asemenea discuţii:
- Care sunt principalele probleme cu care se confruntă zi de zi persoanele din grup?
- Cum apreciază serviciile de care beneficiază în acest moment?
- Care sunt problemele cele mai grave?

La o sesiune de interviu de grup, în afara moderatorului şi a participanţilor mai

poate participa un asistent al cărui simplu şi singur rol este cel de a nota cât mai organizat
răspunsurile înregistrate în timpul interviului. Participarea publică a altor persoane poate
inhiba participanţii, mai ales dacă aceştia fac parte din corpul de conducere al instituţiei
beneficiare a întâlnirii. În centrele de cercetare puternice există săli special amenajate
pentru interviuri de grup, cu geamuri unidirecţionale din spatele cărora reprezentanţii
beneficiarilor urmăresc desfăşurarea discuţiei şi transmit moderatorului întrebările lor.
Aceste interviuri de grup sunt înregistrate video iar desfăşurarea sa, mai ales reacţiile
participanţilor la diversele teme abordate, sunt atent analizate. În condiţii mai modeste
este suficient dacă discuţia este înregistrată pe casetă audio care este transcrisă precis
imediat după discuţie încercându-se identificarea tuturor locutorilor.

Compoziţia grupurilor. Numărul de grupuri

Compoziţia grupului este un ingredient critic al reuşitei unui focus grup. Compoziţia
determină relevanţa rezultatelor pentru realizarea obiectivelor stabilite dar şi dinamica
interacţiunilor din grup şi, astfel, calitatea datelor obţinute.

O bună parte din efortul de planificare a unui interviu de grup trebuie investit în stabilirea
compoziţiei grupurilor şi în selectarea persoanelor pentru interviu. Cei 8-12 oameni care
iau parte la focus grup vor fi selectaţi în funcţie de anumite caracteristici ale acestora
importante pentru obiectivele culegerii de date. Datorită faptului că aceste caracteristici
pot fi foarte importante pentru calitatea datelor obţinute, selecţia se face oportunist
adeseori, în funcţie de situaţia existentă.

Cercetătorii trebuie să fie foarte atenţi la compoziţia grupului, deoarece aceasta afectează
dinamica acestuia şi calitatea răspunsurilor primite. Bărbaţii se comportă într-un fel când
 12

sunt în compania altor bărbaţi şi altfel când în anturaj apar şi femeile. La fel, persoanele
cu un nivel de instrucţie inferior vor tinde să evite participarea dacă la grup participă şi
persoane cu capital educaţional înalt. În consecinţă trebuie identificate caracteristicile de
compoziţie care pot distorsiona datele şi selectate grupuri omogene din aceste puncte de
vedere. În locul unui grup eterogen, care să cuprindă persoane din mai multe categorii şi
care va produce rezultate îndoielnice, este recomandabilă intervievarea mai multor
grupuri omogene. Chiar dacă un calcul meticulos ne poate indica necesitatea unui număr
mare de grupuri, în funcţie de numărul factorilor relevanţi şi modalităţile acestora,
experienţa altor cercetări arată că un număr de 4-6 focus grupuri este, în general, suficient
pentru a răspunde la întrebările unei cercetări obişnuite. Această economie este posibilă
deoarece, pe de o parte, caracteristicile care ne interesează sunt de obicei corelate, astfel
că anumite combinaţii ale lor sunt puţin plauzibile sau foarte rare, motiv pentru care pot
fi ignorate şi, pe de altă parte, cercetarea prin focus grup nu urmăreşte precizia statistică a
studiilor experimentale.

Exemple
Într-o analiză a nevoilor de servicii de planificare familială pentru femeile din
comunităţile deprivate de romi am stabilit că vârsta, capitalul educaţional şi etnia
constituie caracteristici importante pentru descrierea experienţelor reproductive şi
contraceptive ale femeilor din Bihor. Prin urmare am realizat patru focus grupuri: două cu
femei rome aflate în sărăcie extremă, dintr-un sat din Bihor şi două cu femei cu studii
medii, angajate ale unor fabrici de confecţii din Oradea. Fiecare din cele două grupuri era
diferit prin categoria de vârstă a participanţilor, pentru fiecare categorie de femei am avut
un grup de femei cu vârsta între 18-22 de ani şi un alt grup cu vârsta cuprinsă între 27-33
de ani. Astfel, grupurile au avut omogenitatea necesară pentru a stimula exprimarea
opiniilor în grup şi au fost şi diferenţiate din punctul de vedere al unor caracteristici,
permiţând comparaţii sistematice între categorii de femei.

Ghidul de interviu
Discuţia din cadrul unui focus grup este doar în anumită măsură structurată: există
suficient spaţiu pentru expresia părerilor, viziunilor, experienţelor personale din partea
subiecţilor şi pentru aprofundarea unor teme de către moderator. Totuşi, discuţia trebuie
să se concentreze pe anumite teme, care trebuiesc acoperite în cadrul întâlnirii. Ghidul de
interviu este lista acestor teme, formulate cel mai adesea sub forma unor întrebări
deschise. Avertizăm că această listă nu este nici închisă nici imuabilă. Ea constituie un
scenariu destul de deschis al interviului de grup. Întrebările din ghid deschid discuţia
referitoare la o anumită temă iar moderatorul poate formula întrebări suplimentare în
funcţie de desfăşurarea interviului. Într-un ghid de interviu obişnuit nu pot fi mai mult de
10-12 întrebări dintr-un motiv foarte simplu: dacă numărul de întrebări creşte interviul
capătă o durată insuportabilă. De fapt, un calcul facil ne arată că o listă de 7 teme ar
trebui să epuizeze întrebările cele mai importante ale investigaţiei.

Rolul moderatorului
Moderatorul are un rol critic în desfăşurarea unui interviu de grup. Prin acţiunile sale,
moderatorul trebuie să asigure îndeplinirea următoarelor deziderate:
- grupul rămâne concentrat pe temele stabilite pentru interviu
 13

- se respectă desfăşurătorul/ ghidul de interviu şi intervalul de timp alocat discuţiei

de grup
- interacţiunile din grup nu iau o turnură care poate afecta în mod negativ calitatea
datelor obţinute

Aceste obiective sunt realizabile dacă sunt îndeplinite câteva condiţii în ceea ce îl
priveşte pe moderator:
- Să fie experimentat în coordonarea discuţiilor de grup
- Să cunoască foarte bine temele aflate în discuţie. Pentru a se îndeplini aceste două
condiţii, se apelează adeseori la moderatori specializaţi care sunt pregătiţi în
detaliu în ceea ce priveşte obiectivele studiului.
- Să respecte o anumită structură a discuţiei de grup, aspect important mai ales dacă
se realizează mai multe focus grupuri, care urmează să fie comparate.
- Să controleze grupul de interviu. Pentru aceasta este necesar nu doar o persoană
cu abilităţi de comunicare, dar şi un anumit aranjament al locului de desfăşurare al
interviului de grup cât şi stăpânirea temelor abordate. Moderatorul va da cuvântul
fiecărui participant, va furniza feed-backuri pentru a recompensa intervenţiile dar
şi pentru a solicita lămuriri, detalii, sau reacţii din partea grupului. Uneori este
nevoie să limiteze intervenţiile unora care tind să acapareze prea mult din timpul
dedicat conversaţiei sau să estompeze elanul unora care sunt tentaţi să îşi domine
colegii de discuţie. La finalul fiecărei teme, moderatorul va formula un rezumat al
intervenţiilor şi va solicita membrilor grupului să enunţe acordul sau dezacordul
cu sinteza sa.
- Să păstreze o distanţă neutră faţă de temele aflate în discuţie. Dacă grupul
sesizează o anumită orientare din partea moderatorului, răspunsurile vor fi
distorsionate, fie din reacţii de politeţe, prestigiu sau dezirabilitate socială.
Prelucrarea interviurilor de grup
Pentru necesităţile urgente ale analizei nevoilor, notiţele luate de asistent, din timpul
desfăşurării conversaţiei pot fi suficiente. Nivelul primar de analiză îl constituie o
descriere a conţinuturilor răspunsurilor grupate pe teme. Temele din ghidul de interviu
pot constitui o primă grilă de analiză. Evident, răspunsurile primite pot fi codate în
diverse feluri, depăşind structura ghidului de interviu.

Exemple:
Teme în focus grupuri vârstnici, evaluarea nevoilor de îngrijiri:

Descrierea activităţii asistentului social (temă):

- dificilă, prost plătită,
- repetitivă
- ...etc.

Un raport primar al focus grupului poate cuprinde acest inventar analitic al răspunsurilor
celor din grup. În cazul în care se realizează mai multe interviuri de grup, rapoartele
pentru fiecare grup pot să fie alăturate primului grup. Comparaţiile dintre grupuri pot
sugera noi categorii de analiză şi, mai ales, pot indica specificităţile grupurilor, sugerând
şi explicaţii pentru acestea.
 14

Analiza realizată pe notiţele luate în timpul interviului de grup au defectul de a fi

suspecte de probleme de fidelitate. Cu alte cuvinte, ele depind foarte mult de competenţa,
motivaţia şi aptitudinile asistentului. Asistenţii notează selectiv, iar selectivitatea lor este
posibil să nu se suprapună cu criteriile fixate de echipa de cercetare. Din acest motiv,
dacă rigoarea analizei o cere, iar credibilitatea asistentului este limitată, este bine ca
analiza să se realizeze folosind transcrierea exactă a înregistrării audio. În acest caz,
reacţiile verbale ale participanţilor vor fi mult mai precis cunoscute şi analizate. Este
drept, pe de altă parte, că analiza este mult mai laborioasă, dar şi rezultatele sunt mult mai
de încredere.

Ancheta
Ancheta este folosită în mod frecvent în activităţile de identificare a nevoilor şi de
evaluare a acestora. Avantajul acestora, în raport cu alte, proceduri, mai ales cu analiza
secundară a datelor derivă din faptul că datele provin din interacţiunea directă cu cei din
grupul ţintă, astfel că au mai mare credibilitate, mai ales când planificarea cercetării şi
culegerea datelor au fost controlate de către beneficiarii analizei.

În rândul tehnicilor de anchetă folosită pentru analiza nevoilor se regăsesc anchetele tip
„diagnoză socială”, interviuri cu membri grupului-ţintă, interviuri cu informatori cheie,
anchetele privind satisfacţia clienţilor serviciilor sociale şi anchetele privind nevoile de
training, sau de formare.

Anchetele tip „diagnoză socială”

Din punct de vedere metodologic, astfel de anchete seamănă cel mai mult cu ceea ce în
terminologia sociologică este denumit anchetă. Din punct de vedere tehnic este un sondaj
realizat pentru rezolvarea obiectivelor unei analize a nevoilor. Este de fapt descrierea
cantitativă unei anumite populaţii pe baza unui eşantion prin folosirea chestionarului ca
instrument de cercetare.

Avantajele unei asemenea abordări a analizei nevoilor sunt:

- Evaluarea este cantitativă. În plus, atunci când eşantionarea este probabilistă, se
pot calcula intervale de încredere pentru estimările realizate.
- Rezultatele sunt generalizabile pentru întreaga populaţie, dacă eşantionul este
reprezentativ.
- Rezultatele, dacă sunt prezentate în mod adecvat, au un mare impact şi o mare
credibilitate, ceea ce garantează transformarea

Dezavantajele anchetei sunt şi ele importante:

- Realizarea unei asemenea anchete este costisitoare, atât în termeni financiari dar
şi în termeni de resurse umane şi de timp.
- Metodologia anchetei nu este potrivită pentru orice problemă de analiza nevoilor.
Utilizările şi satisfacţiile clienţilor faţă de anumite servicii, trăirile lor, motivaţiile
acestora, sunt mai greu de surprins prin anchetă. Pentru acestea sunt
recomandabile metode calitative, cum sunt interviurile de grup – sau focus
grupurile (vezi în paragrafurile următoare) sau interviurile individuale.
 15

- Proiectarea unei asemenea cercetări se poate dovedi adeseori dificilă, fiind nevoie
de o expertiză destul de avansată pentru a nu introduce în rezultate erori fatale.
Din păcate, rezultatele unei anchete depind aproape în totalitate de elementele
proiectate în faza de planificare, corecturile ulterioare, în faza de culegere a
datelor fiind dificile, dacă nu imposibile, cel mai adesea. La fel, prelucrarea
datelor presupune anumite abilităţi în lucrul cu programe dedicate analizelor
statistice şi, bineînţeles, cunoştinţe de statistică.

Limitele tehnice cele mai mari în realizarea de anchete provin din posibilitatea de a
realiza eşantioane aleatoare. Deoarece erorile de reprezentativitate ale eşantioanelor
neprobabiliste nu pot fi calculate, iar estimările cantitative sunt suspecte, este
recomandabil ca atunci când nu pot fi construite eşantioane probabiliste să se prefere alte
tehnici.
Avantajele şi dezavantajele metodei ne indică şi situaţiile în care este cel mai probabil să
se apeleze la realizarea de diagnoze sociale. Ele sunt cu greu la îndemâna autorităţilor din
colectivităţile mici. Primăria unei comune sau a unui oraş mic poate să beneficieze de o
anchetă de acest fel corect realizată doar prin contribuţii voluntare sau prin parteneriate
cu alte instituţii. Este adevărat că, în cazul localităţilor mici, evaluarea nevoilor de
servicii sociale necesită într-o măsură mai mică tehnici de acest fel, decidenţii din
comunitate putând face aprecieri destul de exacte fără a apela la metode cantitative
sofisticate. Planificarea unor servicii sociale în oraşe mari sau la nivel de judeţ impune,
însă, astfel de activităţi. Instituţiile din aceste unităţi administrativ-teritoriale dispun de
resursele necesare pentru a desfăşura o anchetă cantitativă de bună calitate. Cele mai
bune rezultate se obţin, în cazul acestei metode, prin parteneriate dintre administraţia
locală şi instituţii de cercetare specializate.

În 2003 de exemplu, Consiliul Local al municipiului Oradea a aprobat unui studiu

intitulat „Diagnoză socială” menit să stabilească incidenţa sărăciei în oraş şi deficitul
monetar al populaţiei sărace care trebuie acoperit de către autorităţile locale şi cele de stat
prin prestaţii sociale. Contractul de cercetare a fost atribuit Institutului Social Român
filiala Crişana, de pe lângă Catedra de Sociologie-Asistenţă Socială a Universităţii din
Oradea. Acesta a elaborat un raport pe baza unei anchete laborioase pe un eşantion de
2500 de gospodării. Rezultatele studiului au fost însuşite de către Consiliul Local în
şedinţă publică.

Etapele unei anchete

Stabilirea obiectivelor.
- ce dorim să obţinem din această cercetare?
Stabilirea populaţiei.
- despre cine va fi vorba în rezultatele acestei anchete? În această fază trebuie să se
delimiteze nu numai socio-demografic populaţia investigată, dar şi din punct de
vedere teritorial.
Stabilirea modalităţii de culegere a datelor
 16

Chestionarele pot fi aplicate în mai multe feluri. Cea mai răspândită cale, la noi,
este prin discuţie directă, între operatorul de interviu şi subiectul selectat. Uneori însă, se
poate apela şi la alte căi de contact cu persoanele din eşantion.
- Chestionar poştal: chestionarele sunt făcute să parvină într-un fel sau altul la cei
din eşantion, aceştia le vor completa şi le vor returna completate.
- Ancheta telefonică – membri eşantionului sunt contactaţi telefonic, iar aplicarea
chestionarului se face prin telefon.

Construcţia chestionarului
Chestionarul cuprinde întrebări cu privire la datele care ne interesează în analiză. Deşi
aparent simplă, elaborarea întrebărilor de chestionar este o operaţiune care solicită multă
meticulozitate pentru că de calitatea întrebărilor depinde şi calitatea răspunsurilor. Fără
pretenţia de a epuiza problema voi formula în cele ce urmează un număr de recomandări
pentru cei care construiesc chestionare destinate a fi utilizate în culegerea de date prin
anchetă, o parte din ele fiind inspirate dintr-o lucrare de referinţă în domeniu
(Oppenheim, 1992, p.128):
• Lungime. Întrebările să nu fie prea lungi. Frazele să fie de mai puţin de 20 de
cuvinte (asta în limba engleză). Este bine ca înaintea fiecărei secţiuni să fie un
text introductiv care să-l acomodeze pe subiect şi să-l tempereze pe intervievator.
Uneori, în cazul în care întrebarea solicită lămuriri e bine să se renunţe la regula
cu privire la lungimea întrebării.
• Evitaţi întrebările cu două sau mai multe sensuri (double barrelled questions):
„Aveţi o bicicletă sau o motocicletă?”
• Evitaţi proverbele, ele vor provoca o reacţie afirmativă. La fel, nici citatele nu ar
trebui să fie utilizate.
• Evitaţi dublele negaţii: textul întrebării trebuie să fie pozitiv. Deci, pe de o parte,
textul întrebării nu trebuie să conţină negaţii. În ceea ce priveşte dublele negaţii,
este clar că nu sunt recomandabile datorită caracterului lor confuz.
• Nu ştiu şi Nu e cazul nu trebuie să lipsească atunci când sunt posibile aceste
răspunsuri. Potrivit lui Chelcea (1998) răspunsurile „nu ştiu” indică neinformare
sau lipsă de interes în tema abordată. Nu este de mirare, deci, că primim mai des
gen de răspunsuri de la cei cu un nivel de instrucţie scăzut sau de la femei.
Frecvenţa răspunsurilor „nu ştiu” poate fi redusă printr-o formulare şi prezentare
atractivă.
• Folosiţi cuvinte simple, evitaţi acronimele, abrevierile, jargonul şi termenii tehnici
(de exemplu termenii din jargon vor provoca reacţie de prestigiu – răspunsuri
aiurea).
• Unele cuvinte sunt notorii pentru ambiguitatea lor – trebuie evitate ori sensul lor
trebuie făcut clar; de exemplu: „Aveţi o maşină?” cine are maşina? Familia,
subiectul, firma? Cum o are, cumpărată, închiriată...?
• Toate întrebările închise trebuie să-şi înceapă existenţa ca întrebări deschise.
(închiderea întrebărilor se face în urma studiilor pilot). Nu trebuie să lipsească
varianta Altceva.... acolo unde este cazul;
• Evitaţi întrebările prezumtive. Altfel spus, întrebările nu trebuie să sugereze
subiecţilor răspunsul la acestea.
 17

• Evitaţi cuvintele cu încărcătură axiologică şi afectogenă – democratic, negru,

liber, sănătos. Etc.
- Când folosim întrebări precodificate – în care întrebările au răspunsurile
prestabilite, este important ca variantele de răspuns prestabilite să acopere toate
răspunsurile posibile. Dacă această soluţie nu este fezabilă, este necesară
introducerea variantei Alta/altul...

- Variantele de răspuns la întrebările precodificate nu trebuie să se suprapună. Cu

alte cuvinte, răspunsului subiectului trebuie să îi corespundă o singură variantă
din listă şi nu mai multe.

- Pe cât posibil, este bine să folosiţi întrebări precodificate, în locul celor

postcodificate (deschise). Acestea din urmă produc multe non-răspunsuri. Pe de
altă parte, utilizarea întrebărilor precodificate solicită o mare atenţie la construcţia
variantelor de răspuns.

- Atunci când solicitaţi informaţii despre frecvenţa anumitor comportamente sau

evenimente, este bine să solicitaţi informaţii despre frecvenţa concretă într-un
orizont de timp rezonabil decât să folosiţi intervale sau formulări vagi, generale.
De exemplu, în loc întrebaţi:

o De câte ori mergeţi la consult la medicul de familie?

1. Foarte des
2. Des
3. Rar
4. Foarte rar
o De câte ori aţi fost la consult la medicul de familie în ultimul an:
1. niciodata
2. 1-5 ori
3. 6-10 ori
4. mai mult de 11 ori

Este mult mai bine să întrebaţi:

- De câte ori aţi fost la consult la medicul de familie în ultimele 6 luni? .......
În acest fel avem date mult mai precise. Perioada de referinţă trebuie însă aleasă
cu grijă, pentru a avea un număr posibil de ocurenţe suficiente pentru a discrimina
între subiecţi şi, pe de altă parte, pentru a nu suprasolicita memoria celor care
răspund.

Stabilirea eşantionului
Dacă populaţia pe care o descriem este mare, nu vom culege datele de la toată populaţia
ci doar de la o parte a ei, denumită eşantion. Evident că ne dorim ca eşantionul să fie cât
mai asemănător cu populaţia din care a fost selectat, adică să fie reprezentativ, astfel încât
rezultatele noastre să poată fi generalizate la nivelul întregii populaţii. Înainte de a discuta
modalităţile prin care pot fi stabilite eşantioanele voi preciza două aspecte importante
privind eşantionarea:
 18

1. Reprezentativitatea unui eşantion depinde doar de mărimea acestuia şi de

omogenitatea caracteristicilor măsurate. Ce proporţie din populaţie este inclusă în
eşantion nu contează pentru reprezentativitate. Cu alte cuvinte, un eşantion de 400 de
persoane selectate din 2000 de persoane produce aceleaşi erori ca şi un eşantion de
aceeaşi mărime selectat dintr-o populaţie de 2.000.000 de persoane. De aici se poate
deduce direct o recomandare: atunci când populaţia este restrânsă din punct de vedere
numeric (până la 400-500 de persoane) este bine să se culeagă date de la toată
populaţia, stabilirea unui eşantion fiind inutilă sau contraproductivă.
2. Erorile de eşantionare pot fi calculate doar dacă selecţia s-a făcut prin tehnici de
eşantionare probabilistă. Dacă selecţia eşantionului se face ne-probabilist, estimărilor
realizate nu le pot fi aplicate calcule privind eroarea. Prin urmare, recomandăm ca
întotdeauna, când este posibil, să se realizeze eşantioane probabiliste.

Tehnicile de eşantionare sunt de două feluri: probabiliste şi neprobabiliste. Avantajul

primei categorii constă în posibilitatea estimării erorilor de eşantionare. Eşantioanele
calculate neprobabilist sunt, adeseori, mai uşor de utilizat dar nu oferă posibilitatea
calculării erorilor de eşantionare. În rândurile care urmează, voi prezenta, pe scurt, câteva
tehnici de eşantionare probabilistă şi alte câteva neprobabilistă.
Eşantionarea probabilistă presupune că se poate calcula pentru fiecare dintre indivizii din
populaţie probabilitatea de a fi inclus în eşantion şi, că fiecare individ are o probabilitate
non-nulă de a fi selectat. De obicei, îndeplinirea acestor cerinţe impune utilizarea unor
cadre de eşantionare, adică a unor liste care cuprind toate persoanele care aparţin
populaţiei investigate. Dacă există o astfel de listă, persoanele din eşantion pot fi
identificate prin metoda pasului: împărţind numărul de persoane la mărimea eşantionului
se stabileşte un pas care va fi utilizat pentru identificarea fiecărui element din eşantion
pornind de la un prim individ cu un număr de ordine mai mic decât pasul de eşantionare.
În cazul în care lista se află pe suport electronic, persoanele pot fi selectate prin generarea
de numere aleatoare de către un computer.

Exemplu
O mare problemă cu care se confruntă cercetătorii este identificarea unor cadre de
eşantionare. Cei care constituie grupul ţintă al serviciilor pentru a căror planificare se
realizează analiza nevoilor arareori sunt înscrişi în liste exhaustive şi suficient de corecte.
Totuşi, pentru anumite categorii de beneficiari de servicii există astfel de liste -
persoanele dependente de anumite tratamente sau cele care suferă de anumite categorii de
boli – dializă, diabet, epilepsie, demenţă, etc. – sunt înregistrate în baze de date la
anumite instituţii spitaliceşti.

Adeseori, persoanele dintr-o anumită populaţie-ţintă sunt grupate în colectivităţi, sau

instituţii. Pentru a reduce costurile selecţiei, sau ale construcţiei unui cadru de eşantionare
este suficient să se facă o selecţie de astfel de colectivităţi, culegându-se date de la toate
persoanele din colectivitatea respectivă sau dintr-un subeşantion din colectivitatea
respectivă. Aceasta este eşantionarea cluster, o altă modalitate de eşantionare
probabilistă.
 19

Dacă am dori să realizăm o anchetă de analiză a nevoilor în comunităţile de romi din

satele judeţului Sălaj, ne-ar fi destul de greu să identificăm o listă cu romii din fiecare sat.
Nici listele electorale nici datele de recensământ – care oricum sunt foarte greu accesibile
– nu înregistrează fidel sau deloc apartenenţa la etnia romilor. Ştim, pe de altă parte, că în
cele mai frecvente cazuri, romii locuiesc grupaţi în comune în aşa-zise colonii, sau
„ţigănii”. O modalitate de eşantionare convenabilă ar fi de tipul cluster. Aceasta ar
presupune identificarea tuturor coloniilor de romi din comunele judeţului, gruparea lor
după anumite caracteristici importante (mărime, categorie de romi, ocupaţii) şi selecţia
aleatoare a unui număr de colonii care împreună constituie un eşantion de mărime
satisfăcătoare. Odată stabilit eşantionul de colonii, datele vor fi culese de la toate
persoanele din comunităţile respective, sau din subeşantioane selectate din respectivele
comunităţi.

Uneori însă, persoanele din populaţie sunt greu de identificat, sunt răspândite în alte
populaţii şi nu sunt înregistrate în nici un fel de statistici. Este cazul fenomenelor rare
şi/sau ascunse. În acest caz este imposibilă realizarea de eşantioane probabiliste iar
cercetătorul va fi obligat să apeleze la alte metode de eşantionare. Am spus mai sus că, în
asemenea cazuri, deoarece estimările cantitative sunt hazardate, sunt de preferat alte
tehnici de culegere a datelor. Voi prezenta, totuşi, pe scurt, câteva tehnici de selecţie a
cazurilor, aplicabile atunci când selecţia probabilistă nu este posibilă.

Eşantionarea pe cote
Când nu există un cadru de eşantionare – adică o listă cu toţi indivizii din populaţie, şi o
cale de a-i accesa pe cei selectaţi, dar se cunoaşte distribuţia principalelor variabile în
populaţia cercetată, se poate opta pentru o procedură de eşantionare care va produce un
eşantion reprezentativ din punctul de vedere al variabilelor folosite la cotare. Cunoscând
distribuţia caracteristicilor folosite la cotare în populaţie se va planifica un eşantion cu
aceeaşi structură iar operatorii, cei care completează chestionarul pe teren, vor trebui să
găsească subiecţi care corespund descrierii lor.

Să presupunem, de exemplu, că se doreşte realizarea unei anchete privind utilizarea

mijloacelor contraceptive în populaţia de studenţi ai unui centru universitar. Chiar dacă
avem o listă cu toţi studenţii, un eventual eşantion aleator nu este fezabil, deoarece
adresele disponibile sunt de prea multe ori inutile, mulţi dintre studenţi provenind din altă
localitate şi fiind cazaţi în domicilii nedeclarate. A-i căuta la cursuri este iar nefezabil
deoarece frecvenţa la majoritatea cursurilor este destul de mică, iar cei care vin la cursuri
nu sunt similari cu cei care absentează. Cu alte cuvinte, un eşantion aleator ar suferi de
distorsiuni puternice. O soluţie ar reprezenta-o eşantionarea pe cote. S-ar împărţi
eşantionul proiectat după caracteristici importante cunoscute: an de studiu, specializare,
sex. Apoi, fiecărui operator i se dă o porţie de subiecţi – studenţi – de intervievat – care
are o anumită structură după sex, an de studiu şi specializare, stabilită în funcţie de
structura generală. În final, adunând toate chestionarele completate, structura eşantionului
trebuie să corespundă celei din populaţia de studenţi.

Eşantionarea bulgăre de zăpadă

 20

În cazul fenomenelor rare, sau ascunse, suntem mulţumiţi dacă reuşim să identificăm
persoanele din populaţia noastră. O tehnică destul de simplă în teorie este contactarea
unui număr restrâns, iniţial, de persoane din populaţie, care ne vor pune în legătură cu
alte persoane care aparţin aceleiaşi categorii.

De exemplu, dacă vrem să investigăm nevoile persoanelor fără adăpost, este imposibil să
realizăm un eşantion aleator de astfel de persoane, pentru simplul motiv că nu există nici
un cadru de eşantionare pentru această populaţie. În schimb, putem să vorbim cu 2-3
persoane fără adăpost care ne pot pune în legătură, fiecare, cu alte 5-6 iar dintre acestea
putem identifica, în continuare, persoane care să ne pună în legătură cu indivizi aflaţi în
situaţii similare. Dacă procesul de creştere a bulgărelui de zăpadă decurge bine, în scurtă
vreme ajungem să acoperim bine cu date populaţia de persoane fără adăpost dintr-un
municipiu mare, cum este Oradea. O astfel de abordare presupune, întâi şi întâi, ca
persoanele din populaţie să se cunoască reciproc. În al doilea rând, construcţia
eşantionului eşuează dacă realizatorii cercetării nu reuşesc să dobândească încrederea
celor din populaţie.
Interviuri cu persoane din grupul ţintă
Diferenţa dintre ancheta pe bază de chestionar şi interviuri constă în faptul că interviurile
permit o mai mare libertate celui care pune întrebările, intervievatorului. În locul
chestionarului avem un ghid de interviu, o listă de întrebări sau de teme de discuţie.
Majoritatea întrebărilor sunt deschise iar operatorul trebuie să înregistreze cu mare
fidelitate răspunsul subiectului. Dacă relatările subiecţilor sunt foarte importante, este
bine ca în locul notiţelor să se folosească un reportofon.
Când folosim interviuri în locul chestionarului? În primul rând, când ne
interesează mai mult să avem acces la subiectivitatea subiectului, la părerile sale, la
atitudinile sale, la explicaţiile, reprezentările, ideologiile pe care le exprimă. Pe de altă
parte, când interesul este mai mult în istoria fiecărui caz, decât în colectarea de date care
să fie prelucrate statistic, este din nou recomandabil să folosim interviurile. În acest caz,
interviurile vor avea o desfăşurare mai liberă, vor fi mai puţin structurate, urmărindu-se
obţinerea unor relatări detaliate despre aspectele interesante ale celor intervievaţi.
Este evident că interviurile se pretează destul de puţin pentru analize statistice.
Datorită procedurii mai puţin standardizate de culegere a datelor numărul celor care pot
să culeagă date valoroase este destul de mic – fiind necesară o cunoaştere în profunzime a
obiectivelor studiului. Numărul de interviuri realizate de obicei este mult mai mic decât
mărimea eşantioanelor din anchete – între 20 şi 40 de obicei, astfel că descrierile
cantitative sunt afectate de erori mari. În fine, procedura de selectare este foarte rar cea
aleatoare prin urmare estimărilor cantitative nu li se poate garanta nici o marjă de eroare,
cea mai sigură presupoziţie fiind că aceste descrieri nu sunt reprezentative.
Rezultatele interviurilor sunt cel mai adesea descrieri narative, rezultate din
analiza transcrierilor interviurilor. Pentru aceasta, plecând de la întrebările de cercetare şi
de la temele ghidului de interviu, analistul clasifică răspunsurile primite în grile de
analize care cuprind diversele teme care au fost abordate în conversaţiile dintre operatori
şi subiecţi. Raportul de cercetare cel mai simplu cuprinde o sinteză a tabelelor de analiză
plecând de la temele şi subtemele din aceste tabele. Analizele mai complicate pot opera
comparaţii între diverse tipuri de subiecţi, sau chiar să testeze ipoteze, generate prin
observaţie sau deduse din anumite teorii referitoare la fenomenul de studiat.
 21

Ancheta cu informatori cheie

Informatorii cheie sunt persoane care, datorită poziţiilor lor, au cunoştinţele şi capacitatea
necesare pentru a oferi informaţii valoroase despre nevoile grupului ţintă. Astfel de
personaje se găsesc în primul rând printre cei angajaţi în furnizarea serviciilor sociale, iar
alături de aceştia, printre conducătorii şi angajaţii instituţiilor publice, cercetătorii cu
interes pentru problemele sociale, medici, jurişti, jurnalişti, lideri religioşi, lideri ai unor
organizaţii non-guvernamentale.
Important este ca în eşantionul anchetei cu informatori cheie să fie incluse
persoane care oferă informaţiile de cea mai bună calitate vis-a-vis de obiectivele analizei.
Cunoaşterea detaliată a câmpului organizaţiilor care activează într-un anumit domeniu, a
comunităţilor sau a reţelelor sociale care au legătură cu fenomenul investigat produce
imediat rezultate. Cel care planifică o asemenea anchetă trebuie să fie, prin urmare, un
cunoscător al domeniului sau al colectivităţii în care se desfăşoară investigaţia. Altfel,
este recomandabil să se realizeze o evaluare a reţelei instituţionale (network audit) sau
sociale care intră în contact cu fenomenul investigat.
Avantajul anchetelor cu informatori cheie este că se realizează rapid şi relativ
ieftin. Ele sunt deosebit de utile atunci când fenomenul căutat este rar, iar datele
secundare sunt puţine sau nu sunt de încredere. În acelaşi timp, contactarea liderilor
comunităţii poate duce la sporirea sprijinului comunitar pentru un anumit program de
servicii sociale.
Anchetele cu informatorii cheie au şi dezavantajele lor inerente. Cel mai frecvent
punctul de vedere obţinut este unul parţial, dependent de activitatea instituţiei la care
activează persoana şi de specialitatea sa. În afară de acest tip de distorsiune, informaţiile
furnizate pot suferi de diverse probleme de fidelitate. Personajele cu care se intră în
contact au competenţe limitate, iar informaţiile pe care le furnizează fac parte adeseori
din politica de imagine a lor sau a instituţiilor pe care le reprezintă. Din acest motiv, reiau
recomandarea ca, de fiecare dată când este posibil, informaţiile de acest tip să fie dublate
de informaţii de la surse concurente sau provenite din alte tipuri de date, precum statistici
oficiale sau interviuri cu beneficiarii. Dependenţa de o singură sursă de date subiective
poate fi periculoasă pentru acurateţea datelor. Studiile metodologice (McKillip, op. cit.
273) arată că liderii comunităţilor tind să supraaprecieze nevoile celor din colectivitate şi
să subaprecieze disponibilitatea celor din comunitate de a se implica în soluţionarea
problemelor comunitare.
Remarc, în final, că, alături de celelalte modalităţi de culegere a datelor, anchetele
cu informatorii cheie reprezintă şi un efort de relaţii publice al beneficiarului analizei
nevoilor şi al echipei care realizează cercetarea. Culegerea datelor de la acest nivel
trebuie să contribuie la sporirea susţinerii comunitare pentru programul respectiv de
servicii şi la întărirea cooperării dintre diverşii actori implicaţi în furnizarea serviciilor
sociale. Prin urmare, contactarea acestor actori trebuie realizată cu diplomaţie. În nici un
caz aceştia nu trebuie să perceapă că activitatea lor ar fi evaluată sau că participarea lor la
analiza nevoilor le poate înrăutăţi relaţiile cu alţi actori din domeniu.
Culegerea datelor se poate face prin diverse metode. Cel mai simplu este să se
realizeze interviuri structurate sau semistructurate, în care informaţiile interesante pentru
analiză sunt înregistrate într-un formular standardizat.
Ancheta privind satisfacţia clienţilor
 22

Furnizarea serviciilor sociale are loc arareori într-un mediu concurenţial la nivelul cererii.
În locul regulilor cererii şi ofertei, bazate pe satisfacţia clienţilor care îşi ajustează
alegerile în consecinţă, se face adeseori apel la măsurarea satisfacţiei beneficiarilor
serviciilor sociale. Evaluarea calităţii serviciilor prin măsurarea satisfacţiei clienţilor are
câteva limite, totuşi:
- Nu toţi beneficiarii de servicii sociale au capacitatea de a formula judecăţi de
încredere despre îngrijirile de care beneficiază. De exemplu, pacienţii cu
afecţiuni psihiatrice nu au întotdeauna discernământul necesar pentru a evalua
furnizorii de servicii.
- Necunoscând alternative, aprecierile beneficiarilor trebuie interpretate cu
prudenţă.
- Studiile metodologice privind consistenţa anchetelor privind satisfacţia
clienţilor au arătat că o tendinţă a beneficiarilor de a aprecia pozitiv serviciile
de care au beneficiat şi, corelat acestei distorsiuni, tendinţa evaluărilor pe
diverse segmente ale serviciului furnizat de a fi corelate cu evaluarea generală.
De exemplu, într-o anchetă de analiză a nevoilor de servicii de îngrijire pentru
vârstnicii dependenţi realizată în Oradea, toţi beneficiarii intervievaţi s-au
declarat mulţumiţi de serviciile de care au beneficiat şi puţin capabili să
enunţe soluţii alternative. În plus, resursele restrânse ale multor beneficiari de
servicii sociale le afectează preferinţele şi opţiunile pentru diverse servicii în
favoarea soluţiilor paleative, pe termen scurt.
- Anchetele de acest tip pot să fie afectate de erori de selecţie: persoanele care
beneficiază de un anumit serviciu nu constituie, adeseori, un eşantion
reprezentativ al celor care ar putea beneficia de aceste serviciu. La fel,
disponibilitatea de a răspunde la întrebările de acest fel poate să fie asociată cu
o atitudine favorabilă instituţiilor care furnizează aceste servicii.

Măsurarea satisfacţiei clienţilor serviciilor sociale se realizează de obicei în cadrul unor

anchete obişnuite, prin chestionar. Adeseori, chestionarele privind mulţumirea
beneficiarilor sunt completate odată cu furnizarea serviciilor, operatorii de anchetă fiind
funcţionarii instituţiei furnizoare. Evident că o astfel de situaţie poate produce rezultate
distorsionate, datorită tendinţei beneficiarilor de a fi pe placul celor care le oferă ajutor.
Putem face următoarele recomandări pentru realizarea evaluărilor satisfacţiei clienţilor:
- datele să fie culese prin anchete indirecte (autocompletate) sau să fie
completate prin utilizarea unor operatori care să fie neutri faţă de instituţia
furnizoare de servicii; pentru credibilitatea rezultatelor, este important ca
datele să fie culese de alte instituţii decât cea care furnizează serviciile;
- chestionarele să conţină întrebări explicite referitoare la sursele de
insatisfacţie din serviciile de care au beneficiat şi la servicii alternative;

Integrarea informaţiilor. Evaluarea nevoilor

Rezultatul analizei nevoilor constă într-un set de enunţuri privind nevoile grupului ţintă,
fiecare propoziţie fiind susţinută de diversele informaţii adunate în procesul de analiză al
nevoilor. Acest rezultat nu se rezumă la o listă de probleme sau de nevoi. Nevoile trebuie
să fie evaluate după câteva dimensiuni care sunt sintetizate într-un tabel de identificare a
nevoilor. Obiectivul acestei analize este acela de a face simplă identificarea nevoilor care
 23

au nevoie de abordare urgentă şi, dacă este posibil, numărul de membri ai grupului ţintă
care vor avea nevoie de noul serviciu.

McKillip (idem) recunoaşte că literatura de specialitate a evitat în mod sistematic

formularea unor tehnici sistematice de integrare a datelor provenite din surse diferite în
analiza nevoilor.

Atunci când datele provin dintr-o singură sursă – cum ar fi o anchetă sociologică sau un
interviu de grup – transformarea lor într-un raport cu privire la nevoi, incidenţa acestora,
serviciile propuse este simplă. Acest efort devine tot mai complicat cu cât sursele de
informaţii se diversifică.

În analiza noastră destinată planificării serviciilor sociale pentru vârstnicii din Oradea, am
integrat datele folosind patru criterii pe care le-am grupat într-un tabel cu ajutorul căruia
ne-a fost mai uşor să stabilim nevoile care necesită intervenţie urgentă:

Tabel 1. Tabel de evaluare a nevoilor de îngrjire pentru vârstnici în Oradea

NEVOIA INCIDENŢĂ1 ACOPERIRE APRECIEREA APRECIEREA
BENEFICIARILOR SPECIALIŞTILOR
Socializare, 300 ½ 3,5 2
participare
socială,
companie
Îngrijire ne- 1000 ½ 1 1
medicală
Recuperare, 1000 1/3 1 2
menţinerea
capacităţilor
fizice şi
intelectuale
Îngrijire ? ½ 1 -
medicală
Asistenţă de ? ? 1 1
urgenţă ne-
medicală
Informare 900 1/5 3,5 -
Reprezentare ? ? - 1,5

Pentru realizarea tabelului de mai sus am identificat mai întâi nevoile prin interviuri
individuale şi de grup cu persoane din grupul ţintă. Nevoile identificate nu le-am tratat
brut ci le-am grupat pe categorii care sunt în mare măsură suprapuse unor categorii de
servicii. Datele privind incidenţa şi acoperirea nevoilor le-am obţinut dintr-o anchetă de
tip diagnoză socială realizată în Oradea în 2003. Aprecierile beneficiarilor şi ale

1
Incidenţa este doar aproximată. Numărul de beneficiari posibili este calculat prin extinderea ponderilor
calculate pe eşantion. Estimarea nu se realizează prin însumarea numerelor din coloana din dreapta
deoarece aceeaşi persoană poate manifesta mai multe dintre nevoile listate în chestionar.
 24

specialiştilor privind intensitatea nevoii, sau urgenţa, le avem tot din conversaţiile
controlate cu aceştia, fie individuale fie de grup.

Criteriul principal de prioritizare sunt opţiunile membrilor grupului ţintă şi cele ale
specialiştilor. Incidenţa unui fenomen nu spune mare lucru despre gravitatea lui. Pe baza
tabelului de mai sus, mai ales a ultimelor două coloane se poate stabili cu destulă uşurinţă
că nevoile care au nevoie de tratament urgent în cazul vârstnicilor sunt: asistenţă de
urgenţă nemedicală, îngrijirea nemedicală, îngrijirea medicală şi asistenţă pentru
recuperarea şi menţinerea capacităţilor fizice şi intelectuale.

Indiferent de modalitatea prin care datele culese sunt integrate, prioritizarea nevoilor
trebuie să fie rezultatul unui proces transparent pentru beneficiarul studiului de evaluare.
Cu alte cuvinte, modul în care se stabilesc nevoile cele mai urgente, sau o oarecare
ierarhie a nevoilor după importanţă trebuie să fie clar pentru cel care lecturează raportul.

Comunicarea rezultatelor. Raportul şi prezentarea lui

Oricât de bine ar fi realizat studiul, dacă este prezentat prost nu va avea nici un impact
sau, dimpotrivă, va avea consecinţe practice inverse celor prevăzute de realizatorii
analizei.

Două sunt modalităţile principale prin care aceste rezultatele sunt comunicate
beneficiarilor: raportul de cercetare şi prezentarea publică.

Rezultatele studiului trebuie să fie sintetizate într-un raport. Acesta este un text care
prezintă în esenţă obiectivele studiului de evaluare realizat, metodele folosite pentru
culegerea datelor şi rezultatele. Pentru organizarea raportului putem face câteva
recomandări:
a. Textul raportului însuşi să nu depăşească o lungime rezonabilă pentru un cititor
presupus ocupat. Toate conţinuturile de detaliu, care nu sunt esenţiale pentru
desfăşurarea argumentaţiei pot fi introduse într-o anexă. Considerăm că un raport de
maximum 10 pagini trebuie să fie suficient, chiar şi pentru problemele cele mai
complicate, în condiţiile în care textul este redactat la 1,5 rânduri în format A4.
b. Limbajul raportului trebuie să fie unul care urmează argumentaţia, clar, lizibil. Se pot
utiliza titluri metaforice – sexy – dar ele trebuie dublate de subtitluri care limpezesc
conţinuturile în termeni lipsiţi de echivoc. Propoziţiile trebuie să fie suficient de
simple şi de scurte pentru a nu împiedica lectura. Apelul la neologisme, la termeni de
specialitate, la acronime, să fie limitat. Organizarea trebuie să fie clară. Separaţia
dintre paragrafe clară, iar utilizarea titlurilor la trecerea la capitole şi paragrafe noi
eficientă. Nu este lipsit de valoare să prezentaţi pe prima pagină un scurt cuprins al
raportului.
c. Conţinutul poate fi destul de asemănător cu etapizarea prezentată la începutul
capitolului. Recomand următoarea structură pentru rapoartele de analiză a nevoilor:
a. Prezentarea obiectivelor (1/2 pagini)
b. Descrierea grupului ţintă (1/2 – 1 pagină)
c. Prezentarea metodelor (1/2 – 2 pagină)
d. Identificarea nevoilor (1-2 pagini)
 25

e. Analiza resurselor (1-2 pagini)

f. Evaluarea nevoilor (1-2 pagini)
g. (opţional) Recomandări pentru soluţii (1-2 pagini)
h. Concluzii (1/2 – 1 pagină)
i. Anexe
d. Anexa poate cuprinde materialele de detaliu precum: inventarul serviciilor, matricea
serviciilor, detalierea metodologiei – eşantionare, instrumentar, limite metodologice,
bibliografie.
e. Realizarea studiului nu trebuie să fie subordonată scrierii raportului. Este credinţa
mea că un raport bine făcut nu este posibil fără un studiu bine realizat. Cu alte
cuvinte, prioritatea rămâne obţinerea unor concluzii valide dar şi valoroase. Plecând
de la acestea, raportul se va scrie aproape de la sine. Altfel, a încerca să acoperi prin
text limitele sau scăpările evaluării realizate, pe lângă caracterul inacceptabil din
punct de vedere etic, în supune pe evaluator la riscuri mari.
f. Nimeni nu solicită evaluatorului concluzii categorice, cu valoare de adevăruri
fundamentale, indispensabile pentru planificarea serviciilor. Diverse limitări pot face
rezultatele mai puţin relevante în raport cu obiectivul planificării serviciilor. Corect
din partea celui care realizează analiza este să le recunoască şi să le menţioneze în
raport. Altfel, evaluarea ar însemna şi o doză bună de şarlatanie.

Raportul are valoare mai mult ca rezultat material al efortului de investigare a nevoilor.
Dacă este înmânat pur şi simplu beneficiarilor el nu va produce nici un impact la nivelul
politicilor, aproape sigur. Beneficiarii nu au timp să-l citească, nu îl înţeleg, nu au
motivaţia necesară pentru a transforma rezultatele în politici, în acţiune. Rezultatele
trebuie să fie prezentate într-un cadru mai public, mai ritual, care angajează participanţii
la acţiune.

O astfel de reuniune are trei puncte cheie:

- elaborarea prezentării raportului de evaluare şi prezentarea lui
- stabilirea participanţilor
- discuţiile şi stabilirea concluziilor care să includă şi angajamente practice

Prezentarea raportului
Cea mai proastă soluţie o reprezintă lectura. Acest mod de prezentare plictiseşte şi nici nu
este considerat serios. A prezenta raportul înseamnă un serios efort de relaţii publice care
are ca scop nu numai transmiterea mesajului, dar şi câştigarea atenţiei publicului şi a
simpatiei şi/ sau a respectului acestuia.

Pentru aceasta prezentarea trebuie rezumată în maximum 10 puncte, capitole tematice.

Acestea vor constitui temele foliilor pentru prezentare cu retroproiector sau a
diapozitivelor pentru prezentare cu videoproiector. În cazul în care nu există nici una din
aceste mijloace tehnice, se poate multiplica această schemă şi distribui fiecărui
participant.

Prezentarea realizată va urma structura sintezei despre care am vorbit mai sus, detaliind
fiecare aspect considerat relevant. Ritmul trebuie să fie alert, fără a fi prea obositor.
 26

Tonul nu trebuie să fie unul monoton ci adecvat secvenţei prezentării – descriere,

enumerare, interogaţie, subliniere etc. Prezentatorul trebuie să păstreze permanent
contactul vizual cu publicul şi să fie pregătit pentru a prelua reacţii din public. Stilul
poate fi oarecum glumeţ, măcar pentru început, pentru a sparge gheaţa unei prezentări
„cenuşii”, când se poate porni cu una două glume inofensive. Totuşi, glumele trebuie
ţinute sub control pentru a nu sugera publicului că participarea prezentatorului la actul
prezentării este doar de suprafaţă. Dacă din public survin reacţii – întrebări, comentarii,
nedumeriri, chiar critici – este de datoria prezentatorului să răspunde fără a deturna totuşi
prezentarea într-o masă rotundă. Reacţiile pot fi amânate pentru partea a doua a întâlnirii,
care are programate discuţiile.
Participanţii
Participarea poate determina desfăşurarea dezbaterii prilejuite de prezentarea raportului
şi, în fine, receptarea concluziilor lui. Participanţii cei mai importanţi trebuie să fie din
rândul beneficiarilor analizei nevoilor. Prin consultarea acestora va fi elaborată o listă de
participanţi. Stabilirea listei de participanţi trebuie să fie ghidată de considerente practice
şi strategice. Când se face acest lucru este util a se răspunde la întrebarea: Care sunt
persoanele care pot influenţa deciziile luate pe baza acestui raport? Persoanele
invitate vor fi cele care pot influenţa politicile, mai ales reprezentanţii instituţiilor
decidente.
Un număr prea mare de participanţi poate dilua dezbaterile. Este recomandabil ca
audienţa să fie păstrată la dimensiuni rezonabile. Un maxim de 20 de persoane
corespunde acestui deziderat.