1

- Retorica –
Facultatea de drept
Semestrul I
1. Definitie.
Retorica este o disciplina de deschidere, de cultura, un domeniu interdisciplinar si in istoria ideilor in care
includem retorica, se inregistreaza asemenea epoci de declin, urmate de o reinviere a problematicii, o restituire
si o reabilitare. De aceea traiectoria sa sinuoasa, de la stiinta care oferea un ideal formativ in antichitate, pina la
stadiul de indreptar destinat oratorilor si scriitorilor nu trebuie sa surprinda. Dintre toate disciplinele antice,
retorica a meritat in gradul cel mai inalt numele de stiinta, chiar de „regina a stiintelor”, cum a fost denumita
mai ales oratoria judiciara, menita sa fie slujitoarea devotata a adevarului, prin intermediul persuasiunii. De
aceea a fost considerata arta sau stiinta de a convinge. Sute de ani, in strinsa legatura cu afirmarea democratiei,
aceasta arta a dominat viata politica a Greciei si a Romei antice. Declinul sau a inceput sub Imperiul Roman, o
data cu restringerea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Involuntar, retorii si sofistii au contribuit la acest
declin. Retorica devine un instrument periculos, nociv, pe plan etic si politic. Retorica este calea prin care
filozofia isi poate amplifica domeniul de cercetare, oferind conditii extrem de adecvate adincirii relatiilor
interdisciplinare. Astazi, ea este revendicata nu numai de filozofi, ci si de stilisticieni. Studiul elocintei
influenteaza in mare masura inteligenta umana si in acest fel se amplifica si capacitatea ratiunii de a stabili
conexiuni cu lumea, retorica si logica, logica juridica mai ales, avind foarte multe puncte de contact. De-a lungul
a 2 milenii si ½ de existenta, recunoscuta sau nu ca atare, retoricii i s-au dat sute de definitii. O grupare a acestor
definitii in trei grupuri este reprezentata de:
a). Primul tip de definitie trimite la trimite la retorica generatoare de persuasiune, mai ales in domeniul
politic si judiciar. Platon, Isocrate, Aristotel, Cicero au considerat ca esenta acestei discipline o constituie
persuasiunea. Persuasiunea este actiunea de a persuada, de a trezi in auditoriu o credinta prin mijloace atit
afective, cit si rationale. Persuasiunea poate fi obtinuta prin diverse mijloace sui generis la care modernii au
adaugat si multe altele – forta fizica, influenta, puterea si banii fiind cele mai vizibile, din pacate. Retorica este
deci inteleasa ca forta de a convinge prin discursul persuasiv.
b). Al doilea tip de definitie este caracteristic elocintei post-ciceroniene, iar aici persuasiunea apare rar ca
nota caracteristica a retoricii. In aceasta conceptie retorica este „arta de a aduna, alege si nuanta cu
infrumusetarea cuvenita, tot ce poate servi ca sa convinga in materie politica”
c). Cel de-al treilea tip de definitie este frecvent intilnit in evul mediu si mai tirziu, si conform acestei
definitii, retorica este o stilistica practica.
In cazul retoricii judiciare, definitia care convine in cea mai mare masura este aceea care pune accentul in
primul rind pe persuasiune, pe convingerea auditoriului, in speta a judecatorului. Retorica este deci arta de a
convinge prin discurs pentru a determina o adeziune justa. Totodata trebuie sa mentionam ca retorica mai
inseamna teoria, invatarea si practicarea acestei arte. Persuasiunea este o calitate esentiala a discursului care
marcheaza in mod decisiv realizarea obiectivului final al oricarei cuvintari, adica obtinerea adeziunii la punctul
de vedere al oratorului. Aceasta presupune un asamblu de procedee, distribuite pe 2 laturi definitorii: - latura
argumentativa (care grupeaza argumente tip, procedee ce tin de ratiune); - latura oratorica (stilistica – grupind
mijloace de influentare a afectivitatii). Cele doua laturi sint inseparabile, si isi gasesc concretizarea in discurs,
care este o structura dialogica, in sensul ca el presupune un emitator (oratorul) si un receptor (auditorul).deci
cele trei elemente esentiale ale actului oratoric sint: orator, discurs, auditor. Calitatile de baza care se cer unui
orator sint: inteligenta, rafinament, cultura, onestitate. Face parte din deontologia oratorica sa slujeasca
intotdeauna adevarul si dreptatea. Oratorul nu trebuie sa foloseasca niciodata tehnica persuasiunii pentru a
corupe.

2. Sofistii.
Sofistii sint cei dintii profesori de retorica, responsabili, in mare parte, atit de erorile cit si de reusitele
acestei discipline. Termenul – sofist – avea sensul de – invatat, savant - . in centrul preocuparilor lor se afla
omul, capacitatea sa de cunoastere (relativa si nesigura). Principalul scop al sofistilor este formarea omului
politic, capabil sa conduca cetatea, sa fie intotdeauna eficace, superior. Sofistii urmareau sa faca din elevii lor
buni cetateni, care sa-si organizeze in mod optim atit viata particulara, cit si viata publica. Sofistii nu-si aroga
dreptul de a fi posesorii unui adevar absolut despre fiinta sau despre om; pur si simplu, ii incredinteaza pe
discipoli ca vor avea dreptate intotdeauna daca urmeaza preceptele lor. Invatarea retoricii presupunea doua
aspecte: - teoria disciplinei (era destul de restrinsa si consta in notiuni generale ce puteau fi adaptate in cazuri de
orice fel); - practica – foarte extinsa, ce includea exercitii oratorice, bazate pe planul-tip al discursurilor
judiciare. Pentru sofist, lumea inconjuratoare, nu are nici o valoare in sine, ci numai in raport cu fiinta umana,
care o percepe si o judeca. Sofistii adaugau artei oratorice o logica subtila, preferind, in general, un fel de
scepticism metafizic. Cei mai ilustrii sofisti sint: - Protagoras din Abdera (485 – 411 i.e.n.); - Gorgias din
Leontinoi (485 – 380 i.e.n.); - Prodicos din Keos (460 – 398 i.e.n.).
Protagoras – este cel mai important ginditor din miscarea sofista, prieten al lui Pericle, Euripide si Socrate.
Ideea fundamentala a conceptiei sale este concentrata in maxima:”Omul este masura tuturor lucrurilor, a celor
 2

ce sunt intru cit sunt si a celor ce nu sunt, intru cit nu sunt.” Protagoras este un ateu, refuzind sa discute
existenta zeilor din cauza unor obstacole insurmontabile, acuzat si condamnat pentru impietate, incercind sa
scape de executie, paraseste Atena si moare intr-un naufragiu. Dialectica lui Protagoras se sprijina pe doua
teme: - in orice problema exista doua puncte de vedere opuse; - putem face sa triumfe teza mai slaba in
detrimentul celei mai tari.
Gorgias din Leontinoi – a fost profesorul marelui Tucidide, venerat in orasul natal, unde s-au batut monede
cu chipul sau, Gorgias s-a stabilit spre sfirsitul vietii la Atena, in care a trait pina la virsta de 104 ani. A fost un
mare filozof si retor. Tezele gindirii sale sint: - nu exista nimic; - daca ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut; -
daca ar exista si ar putea fi cunoscut, cunoasterea n-ar putea fi comunicata, deoarece cuvintul este un semn cu
totul deosebit de lucrul pe care-l semnifica. Pentru acesta retorica este menita sa convinga, iar poezia sa creeze
iluzii, sa determine instalarea unei stari ireale, miraculoase. Credinta sa este ca vorbele au o putere magica si
prin cuvint pot fi stapiniti oamenii. Oratorul poate vorbi convingator despre orice, respectind concordanta
dintre sens si forma cuvintului, utilizind antitaza si simetria. Retorul stabileste trei tipuri de discursuri: -
discursuri publice (elocinta din tribunale si din adunari); - dispute filozofice; - discursuri stiintifice (pe subiecte
din natura). Acesta nu se multumea sa le predea elevilor numai cunostinte generale despre elocinta, ci cauta sa le
formeze gustul, sa-i familiarizeze cu metode si procedee valabile pentru toate tipurile de discurs; scopul era
acela de a-i face capabili sa sustina sau sa combata la fel de bine aceeasi teza.
Prodicos din Keos – a fost elevul lui Protagoras si s-a bucurat de admiratia lui Socrate. Ca sol, a facut multe
calatorii in Atena, cu aceste ocazii tinind conferinte care au avut mult succes printre intelectualii vremii.
Cercetarile sale se refera la domeniile fizicii, religiei si moralei. Poate fi considerat si fondatorul sinonimiei.
Acesta se considera – filozof al naturii si sofist - , iar opinia sa era aceea ca binele si raul sint relative: ceea ce
este bine pentru unul nu este pentru celalalt si viceversa. Ca si Protagoras, Prodicos este ateu, el ii considera pe
zei simple denumiri pe care oamenii le dau unor elemente utile vietii
Cea mai importanta contributie a sofistilor la dezvoltarea retoricii ca disciplina consta in conceptia despre
atotputernicia omului si a judecatii sale individuale asupra lumii. In acest sens sofistii ii pun la dispozitie omului
o tehnica a argumentarii, o stiinta care va fi dedicata in intregime convingerii interlocutorului, auditoriului.
Sofistii au fost primii educatori ai tineretului atenian, venind in intimpinarea interesului acestora transmitind
cunostintele necesare pentru a deprinde arta cuvintului si pentru a le permite accesul la putere. Datorita
faptului ca ideile sofistilor ii faceau pe oameni sa se indoiasca de justetea vechilor legi si obiceiuri, raspindind in
cetate ateismul si scepticismul, multi dintre ei au fost prigoniti si exilati, iar cartile lor arse. Totusi influenta
sofistilor asupra mentalitatii oamenilor a fost imensa; de la ei, individul a invatat sa puna totul sub semnul
indoielii, sa puna totul in balanta cugetarii pentru a afla adevarul. Trasaturile dominante ale gindirii sofistilor
sint agnosticismul si relativismul pragmatic.

3. Demostene.
Demostene – 384 – 322 i.e.n. – se naste in Atena, tatal sau fiind un prosper fabricant de mobila si de arme,
iar mama, fiica unui atenian plecat in Crimeea, este cel mai mare otrator al Greciei antice si unul din marii
oratori ai tuturor timpurilor. In aceasta epoca, Filip al Macedoniei ameninta tot mai mult libertatea polisurilor
si incerca sa-si extinda dominatia asupra intregii Elade. La virsta de 7 ani Demostene isi pierde tatal, iar averea
parinteasca trece in administrarea tutorilor sai, care nu-si indeplinesc obligatiile cum se cuvine. Primeste, totusi,
o educatie aleasa. Ajuns la majorat, isi da tutorii in judecata, redactindu-si singur discursurile sub indruumarea
lui Isaios, magistrul, dar nu obtine decit o parte din averea parinteasca si de aceea e nevoit sa se dedice meseriei
de logograf. In acelasi timp, frecventeaza Adunarea poporului, asculta dezbaterile, pregatindu-se pentru
momentul cind va intra in viata politica. Citeste multa istorie, in special opera istoricului Tucidide, a carui
influenta este prezenta in stilul discursurilor lui de mai tirziu. Debutul sau in viata politica a Atenei nu este insa
cel asteptat: deficientele de pronuntare si respiratia sacadata il expun ironiilor auditoriului. Demostene isi da
seama ca nu este suficient sa fii un bun cunoscator al regulilor si principiilor artei oratorice si sa te pricepi sa
elaborezi un discurs, mai trebuie sa stii sa-l rostesti cu maiestrie in fata auditoriului. Perseverenta si pasiunea il
vor ajuta in aceasta privinta, el dovedind printr-o tenacitate iesita din comun si prin multe exercitii ca-si poate
corecta defectele. Incepind din anul 355 i.e.n. Demostene, sustine mai multe discursuri politice si juridice,
aflindu-se in fruntea partidului national-democrat. El isi consacra intreaga viata unui singur tel: trezirea
constiintelor si realizarea unei rezistente militare si politice in fata expansiunii macedonene. In acest scop, el
rosteste mai multe discursuri dintre care cele mai cunoscute sint: - Filipicele (patru discursuri, rostite intre anii
351 – 340 i.e.n.); - Olintienele (trei discursuri 349 i.e.n.). Demostene reuseste sa cistige increderea atenienilor si
intre anii 340 – 338 i.e.n. conduce treburile publice in calitate de sef al partidului sau aflat la putere. Este
perioada in care se realizeaza alianta cu Teba, insa este prea tirziu ca Elada sa mai poata fi salvata. In anul 338
i.e.n. atenienii si tebanii sint infrinti la Cheroneea. In 336 i.e.n. dusmanii sai declanseaza un proces cunoscut sub
denumirea procesul „Pentru coroana”, care se va judeca abia in anul 330 i.e.n. demostene propusese un decret
pentru refacerea zidurilor cetatii si poporul ii incredinteaza conducerea lucrarilor. Ctesiphon, apreciind
contributia marelui orator (care fusese si financiara) cere acordul senatului pentru a i se acorda acestuia o
distinctie deosebita – o coroana de aur. Eschine, dusmanul de o viata a lui Demostene, il da in judecata pe
Ctesiphon, dar de fapt, cel vizat era Demostene. Acuzatiile puneau la indoiala legalitatea decretului aprobat de
 3

senat: Demostene se afla in exercitiul functiei si nu facuse bilantul activitatii sale, coroana trebuia acordata in
Adunarea poporului, Demostene nu contribuise la consolidarea Atenei nici prin discursurile sale, iar conducerea
sa ruinase cetatea. In timpul procesului, Ctesiphon, spune citeva cuvinte, dupa care Demostene rosteste
discursul „Pentru coroana”, in calitate de synegoros. Discursul „Pentru coroana” a fost considerat de-a lungul
secolelor o capodopera a artei oratorice. De la Demostene au ramas 60 de discursuri, unele considerate apocrife.
Demostene a fost un mare om politic, un orator calauzit intreaga viata de iubirea pentru patrie si adevar.
Eschine, adversarul sau, sustine ca avea o energie neobisnuita si la tribuna se agita „ca un tigru”. Chiar scrise,
frazele sugereaza vehementa pasiunii sale oratorice. Elocinta lui Demostene este perfecta, nimic nu lasa sa se
intrevada elaborarea, mestesugul, are un stil direct, concis, incisiv.

4. Socrate.
Socrate a intruchipat cel mai puternic spirit critic specific sofistilor. Si el, ca si sofistii, considera ca viata
individului trebuie sa aiba la baza descoperirile propriei constiinte, la care se ajunge prin autocunoastere.
„Cunoaste-te pe tine” – era deviza sa. Socrate a inteles primejdia pe care o reprezentau pentru cetate niste
conducatori lipsiti de virtute, imorali, dar stapini pe arta oratorica. De aceea, folosind metodele sofistilor,
Socrate isi propune sa abordeze educarea tinerilor pornind de la formarea caracterului, de la familiarizarea lor
cu virtutiile morale inainte de toate. Ideea de baza a conceptiei sale este ca fericirea si bunastarea cetatii nu pot
fi atinse decit prin formarea unor cetateni de o moralitate ireprosabila. Ei trebuie sa practice virtutile atit in
viata personala, cit si in cea publica. Insa, pentru aceasta, virtutile trebuie mai intii cunoscute. Catre
cunoasterea acestora si practicarea lor tinde invatatura lui Socrate, adresata tinerilor atenieni. Platon, care i-a
fost discipol incepind cu anul 407 i.e.n. a redat cu fidelitate ideile lui Socrete in unele din dialogurile sale, caci
inteleptul Socrate nu a lasat nimic scris de el insusi. Socrate se nascuse in Atena (470/469 i.e.n.) ca fiu al
sculptorului Sophroniscos si al unei moase, Phainarete, in tinerete, fiind el insusi sculptor, dar filozofia
acaparindu-l cu totul. Socrate asista la lectiile sofistilor dar nu accepta nici o idee pina cind nu o supune unei
indelungi meditatii, unui sir de intrebari. Socrate considera ca este stapinit de un daimon interior care il
conduce, ii dicteaza vorbele si gesturile, indemnindu-l sa-si duca la capat menirea cu care a venit pe lume, sa-i
trezeasca pe oameni la adevar, pentru a-i face mai buni, mai drepti. Cu cei tineri, inteleptul se poarta drept si
simplu, pe cei aroganti, asa zisii-atotstiutori, pe sofisti sau pe guvernantii cetatii, Socrate nu-i iarta, iar ironia sa
devine usturatoare. Comportarea lui ii atrage multe dusmanii din partea puternicilor zilei, desi el nu se
amesteca in politica. Spre deosebire de sofisti, care pulverizau toate valorile sociale si morale, considerindu-le
simple conventii care se schimbau de la un om la altul, Socrate considera Binele si Raul niste date naturale, care
pot fi relevate prin autocunoastere. In anul 403 i.e.n. regimul celor ”treizeci de tirani” este inlaturat, iar
democratii care iau puterea, permit dezlantuirea unei adevarate „vinatori de vrajitoare” impotriva celor
suspecti de colaborare cu vechiul regim. Sint vizati in primul rind sofistii, dar principala victima va fi Socrate,
ce va fi acuzat de impietate, coruperea minorilor si de introducerea unor zei noi. In anul 399 i.e.n. este judecat in
fata unei sectii din Heliaia, care numara 500 de membrii din totalul de 6 000, cit avea tribunalul ales in fiecare
an. Dintre judecatori, 280 au votat pentru condamnarea sa, iar 220 impotriva, astfel incit Socrate va sfirsi bind
cucuta si refuzind sprijinul prietenilor care il sfatuiau sa paraseasca cetatea. Platon, discipolul sau, arata in
dialogul „Apararea lui Socrate” cu cita demnitate si intelepciune s-a comportat filozoful in aceste imprejurari
tragice. Figura lui Socrate a ramas de nesters in istoria filozofiei universale ca un om deosebit de cumpatat de o
seninatate proverbiala. Prin insusirile sale de intelept dar si de om apropiat, capabil de gluma si ironie, Socrate
ramine o figura vie care ne priveste zimbind cu indulgenta din negura vremurilor, el este „principium movens”
al filozofiei, precursorul si magistrul lui Platon, Aristotel si al unui neintrerupt sir de cugetatori.

5. Aristotel.
Aristotel (384 – 322 i.e.n.) s-a nascut la Stagira, in familia medicului de la curtea Macedoniei. La 18 ani vine
in Atena si frecventeaza Academia platoniciana timp de doua decenii. Regele Filip al II-lea il insarcineaza cu
educatia fiului sau, Alexandru. In 344 i.e.n. se reintoarce in Atena, unde fondeaza o scoala de filozofica proprie.
Dupa moartea lui Alexandru, Aristotel pleaca din Atena, pentru a nu mai da ocazia concetatenilor sai sa
greseasca, dupa condamnarea lui Socrate. Opera sa, care in epoca numara 400 de lucrari, din care s-au pastrat
doar 47, constituie, alaturi de dialogurile lui Platon, momentul de apogeu al filozofiei grecesti. Aristotel este
intemeietorul stiintei logicii, el a dat gindirii stiintifice o metoda – sinogismul, un instrument indispensabil in
demersul rational, mai precis al rationamentelor prin care gindirea umana poate ajunge la adevarata natura a
lucrurilor. Aristotel studiaza omul ca zoon politikon, ca animal politic, prezenta sa in activitatea politica fiind
caracterizata de morala, iar scopul acestei activitati fiind fericirea individuala si sociala. El delimiteaza
domeniul retoricii, care cuprinde discursul judiciar, discursul politic si discursul epidictic – cele 3 genuri ale
discursului pe care romanii le vor numi: - genus judiciale; - genus deliberativum; - genus demonstrativum.
Aristotel da retoricii o definitie mai adecvata desi mai modesta si anume ea nu mai este „arta de a convinge pe
oricine de orice” , ci „arta de a descoperi tot ceea ce un caz dat contine ca potential persuasiv”. Daca retorica
este necesara, sustine Aristotel, pentru ca ar fi nedemn ca un barbat sa nu stie sa se apere cu ajutorul cuvintului,
arma proprie numai omului. „Retorica – afirma Aristotel – este o antistrofa a dialecticii” intr-un cuvint,
reversul acesteia. In timp ce dialectica este tehnica discutiilor, un indreptar in arta controversei si a
 4

argumentarii, retorica este tehnica discursurilor. Asadar, retorica utilizeaza argumentarea, opusa
demonstratiei, intilnite in stiintele exacte, care duce la descoperirea unor adevaruri indubitabile. Spre deosebire
de demonstratie, argumentarea are urmatoarele caracteristici: - se adreseaza cuiva anume, caruia i se ia in
considerare caracterul, obiceiurile, gindirea, emotiile, credintele, in timp ce demostratia este valabila pentru
oricine; - argumentarea se sprijina pe premise care nu sint in mod necesar dovedite sau evidente, ci doar
verosibile; - argumentarea foloseste limba naturala, in opozitie cu limbajele artificiale; - in argumentare,
legatura logica nu e constringatoare, ea poate fi mai puternica sau mai slaba; - ea este rareori imbatabila si
poate fi combatuta sau respinsa prin alta. Pentru marele filozof, retorica este o disciplina careia ii revine o mare
responsabilitate pe plan social, pentru ca domeniul sau predilect este acela al deliberarii ce sta sub semnul
verosimilului. Spre deosebire de dialectica, in retorica nu este vorba de a sustine o teza, de un jocde idei, ci de a
apara o cauza, in joc fiind destinul judiciar, politic sau moral. O lume in care daca totul ar fi cataligat o data
pentru totdeauna, n-ar mai fi loc nici pentru arte, nici pentru sentimente, nici pentru existenta umana, asa cum
este ea inteleasa in mod obisnuit.

6. Marcus Tullius Cicero.

Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om politic si personalitate de mare
cultura, a fost un titan al promovarii si afirmarii retoricii. Marele orator s-a nascut la Arpinum (Latium), la 3
ian. 106 i.e.n. intr-o familie care apartinea clasei cavalerilor. La Roma, unde se muta cu familia, beneficiaza de o
educatie aleasa, aici studiaza poezia si retorica cu Aelius Stilo, elocinta cu renumitii Marcus Antonius si
Licionius Crassus. Cicero se distinge foarte repede prin inteligenta, talent si incepe sa se initieze in arta vorbirii
dupa toate regulile prescrise de retorica. A urmat o cariera stralucita de avocat si om politic, devenind cel mai
mare orator al antivhitatii, un geniu care continua si azi sa influenteze cultura umanitatii. Opera pe care Cicero
a lasat-o umanitatii cuprinde: - discursuri; - pledoarii; - tratate de oratorie (De oratore, Brutus, Orator) si
lucrari mai putin extinse de retorica: Partitiones oratoriae (Despre partile discursului), De optimo genere
oratorum (Despre cel mai bun fel de elocventa), Topica (Locurile comune ); - opere filozofice: Hortensius, De
finibus bonorum et malorum (Limitele binelui si raului in sine), Tusculanae disputationes (Discutii de la
Tusculanum), De natura deorum (Despre natura zeilor); - opere politice, De republica, De legibus (Despre legi),
De oficiis (Despre indatoriri); - o bogata corespondenta din care s-au pastrat 16 carti de scrisori, cele mai multe
destinate prietenului sau Atticus. Cicero ramine primul prozator latin clasic si nimeni nu a depasit niciodata
bogatia, puritatea, eleganta si armonia stilului sau. In viata particulara Cicero a fost un om obisnuit. Casatorit
cu Terentia (in anul 79 i.e.n.), dupa mai bine de 30 de ani de casnicie, divorteaza. La 63 de ani se recasatoreste
cu Publica de care se desparte insa repede. Cicero – orator si om politic – incepe o cariera stralucita de avocat,
cu putin timp inaintea implinirii virstei de 25 de ani. Primul sau discurs judiciar care s-a pastrat, rostit in anul
81 i.e.n. este Pro Quinctio (In apararea lui Quinctius). In anul urmator (80), Cicero i-a luat apararea lui Roscius
din Ameria, rostind discursul cunoscut sub numele de Pro Sexto Roscio Amerino, care i-a adus gloria, cel mai
important proces, in care Cicero s-a situat pe pozitia acuzatorului si l-a consacrat definitiv ca cel mai mare
avocat al Romei antice, este procesul Verres (anul 70 i.e.n.). Cicero, nu a ramas deoparte si s-a implicat in
activitatea politica cu toata fiinta, inteligenta si talentul lui de om de cultura, filozof si narator, fiind unul din
marii oameni de stat ai Romei antice. El a fost un aparator consecvent al republicii ca forma de guvernamint. In
anul 76 i.e.n. devine questor si in anul urmator isi indeplineste functia in Sicilia. In anul 69 i.e.n. este aedil
currul, in 66 i.e.n. – pretor urban, calitate in care rostesteprimul sau discurs politic, Pro lege Manilia, iar in anul
63 i.e.n. accede la functia suprema, aceea de consul. Cicero a fost socotit de contemporanii lui cel mai mare
orator. In conceptia lui Cicero un orator trebuie sa intruneasca o serie de calitati ca: - ascutimea de minte a
logicianului; - cugetarea filozofului; - exprimarea aproape ca a poetului; - memoria jurisconsultului; - vocea
tragedianului; - gesturile unui actor celebru. Stilul lui Cicero este inimitabil, marele narator este, de altfel,
considerat creatorul prozei latine moderne, insemnatatea lui sta in calitatile stilului.

7. Structura tipica a discursului.

In raport de obiectivele pe care le urmaresta discursul in mod succesiv, retorii au sintetizat elaborarea
acestuia pe urmatoarele segmente: - exordiu; - naratiune; - argumentare; - peroratie.
Exordiul sau introducerea trebuie sa fie adecvata continutului si sa fie naturala, poate fi si vehicului
modestiei oratorului, al sinceritatii acestuia, pentru ca numai astfel intre locutor si destinatar se va crea un fluid
de simpatie favorabil comunicarii. De aceea tonul ales la inceput, maniera stilistica trebuie sa permita aceasta
evolutie ulterioara, aceasta progresie. De obicei, introducerea este facuta pe un ton calm, iar emotia se naste in
raport cu prezentarea faptelor. O observatie importantalegata de exordiu este aceea referitoare la rolul sau de
poarta deschisa catre sentimentele pe care oratorul isi propune sa le trezeasca ulterior, prin desfasurarea
discursului. O trasatura de baza a artei acestuia va fi data de modul in care stie sa faca auzite notele dominante
ale tonului sau, fara sa anticipeze totusi asupra restului discursului, incercind sa trateze vreuna din partile
importante. Ca lungime introducerea trebuie sa fie proportionala cu intinderea discursului. In functie de
complexitatea subiectului tratat enuntarea acestuia si a planului poate fi folosita, cu conditia ca punctele si
subpunctele sa nu fie in numar prea mare, iar continutul acestora sa fie distinct, exprimat concis si limpede.
Ordinea lor este cea naturala, de la simplu la complicat.
 5

Urmatorul segment al discursului il formeaza naratiunea, care reprezinta o expunere a faptelor ce serveste
la comunicarea unor date privitoare la cauza sau la subiectul tratat. In pledoarie, naratiunea este adesea o parte
foarte importanta a discursului si solicita o atentie speciala. Calitatile principale pe care trebuie sa le aibă o
buna naratiune sint reprezentate de claritate, probabilitate, concizie. De aceea este necesara o atentie sporita la
precizarea numelor, a datelor, locurilor si a tuturor celorlalte imprejurari in care s-au petrecut faptele evocate.
Pentru a avea un caracter probabil, verisimil, in naratiune trebuie descrise caracterele persoanelor amintite,
aratind ca actiunile acestora constituie consecinte ale unor cauze naturale, pentru a avea credibilitate. Una
dintre cele mai concise naratiuni, deosebit de expresiva, este realizata de Cicero in discursul „Pro Milone”.
Argumentarea urmeaza mereu dupa naratiune, ea fiind momentul dovedirii si al respingerii, cind este
desfasurat intregul arsenal de prope materiale si argumente propriu-zise. Este o parte foarte importanta a
discursului pentru ca telul principal al celui care vorbeste este de a dovedi auditoriului ca un lucru este
adevarat, just sau bun si de a determina adeziunea acestuia. In legatura cu argumentele, trebuie avute in vedere
3 aspecte: - gasirea; - inventarierea lor; - dispunerea si modul de exprimare, de prezentare gratie caruia sa
capete mai multa forta. Prezentarea aggumentelor poate fi facuta analitic sau sintetic. In cazul prezentarii
analitice, oratorul nu divulga telul spre care tinde si-i conduce pe ascultatori pas cu pas catre concluzia dorita,
mergind de la un adevar clarificat la altul, pina ce devine evident ca aceasta concluzie este consecinta alteia
asupra careia s-a convenit. Maniera sintetica de argumentare, mai des intilnita, porneste de la enuntarea tezei
care trebuie dovedita, apoi urmeaza succesiv diferite tipuri de argumente pina cind auditoriul va fi complet
cinvins de ceea ce sustine oratorul. In expunerea argumentarii oratorul trebuie sa tina seama de 3 reguli: -
adevarul, datoria si interesul trebuie prezentate distinct in argumentare; - prezentarea gradata a argumentarii;
- in cazul in care sint prezente argumente puternice si concludente, ele trebuie prezentate separat, in mod
distinct, insistind asupra fiecaruia in parte pentru ai releva intreaga semnificatie.
Ultima parte a unui discurs este peroratia, epilogul, care poate fi destul de extinsa, in mai multe parti.
Peroratia este segmentul in care pateticul se imbina cu argumentarea, moment specific retoricii. In discursul
judiciar se prevede si o digresiune, de obicei plasata intre argumentare si peroratie, care poate fi o povestire, o
meditatie, prosopopee care dau valente noi argumentarii gratie emotiilor suscitate. Peroratia include ceea ce
serveste drept baza discursului, teza este acum o concluzie si aici nu trebuie in nici un caz introdus un subiect
nou, care sa distraga atentia de la tema principala tratata pe parcurs.

8. Metodologia de redactare a discursului.

Oratorul, indiferent de subiectul tratat trebuie sa tina seama de urmatoarele operatii in redacterea unui
discurs: - sa identifice ce are de spus si de scris = inventiunea; - sa puna intr-o anumita ordine ideile gasite =
dispozitiunea; - sa selecteze cei mai potriviti termenipentru a exprima aceste idei = elocutiunea. Fiecare orator
isi alege modalitatea de lucru in raport cu puterea sa de memorare. Meditarea subiectului este facuta cu scopul
de a furniza materiale pentru memorie. Discursul trebuie rostit in intregime nu pe fragmente, inainte de a fi
sustinut, pe un ton cit se poate de natural si cit mai aproape de atmosfera reala, pentru a fi retinut cu usurinta.
Un discurs este o opera de arta, care se asambleaza din exordiu, naratiune, argumentare si peroratie. Rostirea
prealabila poate fi mai moderata, dictia mai putin accentuata si taria vocii redusa. Aceste conditii sint necesare
nu numai pentru ca gindirea capata claritate daca rationamentele sint duse pina la capat, dar si pentru ca ficare
din partile acestor rationamente cistiga o valoare individuala. Oratorul nu e chemat sa dea nimanui socoteala
pentru metodele si procedeel;e de pregatire a unui discurs. El trebuie sa creeze o opera de arta, iar modul in
care o face il priveste numai pe el. nu exista o regula absoluta care sa ne ajute sa dam forma adecvata unui
discurs si oricare orator va ajunge la ea in functie de calitatile si inclinatiile sale. Memoria este implicata in actul
oratoric in trei directii: - exista o memorie a ceea ce a fost gindit; - o memorie a ceea ce a fost rostit; - o memorie
a ceea ce a fost scris. In oricare din aceste cazuri oratorul introduce in cuvintarea sa ordine, claritate si logica.
Redactarea scrisa a discursului are ca efect evitarea repetitiilor de cuvinte, a impuritatilor de limbaj, in
concluzie o conciziune mai mare a stilului, calitate necesara intr-o lume grabita. Retorica foloseste aceleasi
argumente ca si logica, dar intr-un mod mai flexibil, adaugindu-le ornamente stilistice ca: - Silogismul
=argument compus din trei propozitii, dintre care a treia (concluzia) este dedusa din prima (premisa majora)
prin intermediul celei de-a doua (premisa minora); - Entimema =silogism incomplet si mai rapid, in care una
din premise este subinteleasa; - Dilema =argument prezentind spre alegere adversarului 2 propozitii, din care
una este in mod necesar adevarata daca cealalta este falsa si din care se trag fie 2 concluzii, fie aceeasi concluzie
pentru fiecare dintre cele 2 ipoteze; - Epicherema =rationament silogistic in care fiecare premisa este insotita de
dovada sa; - Inductia = rationament care consta in extragerea unei concluzii generale dintr-unul sau mai multe
rapoarte particulare; - Exemplul =e un argument ce se bazeaza pe fapte analoge cu acela pe care vrem sa-l
demonstram; - Argumentul ad hominem =opune afirmatiei unui om propriile sale fapte sau cuvinte anterioare.
Dupa cum consideram subiectul aflat in discutie sau in sine insasi distingem locuri comune extrinseci si locuri
comune intrinseci. Primele proveneau din marturii, din dispozitii ale martorilor, din lege si cutuma, din diferite
inscrisuri. Printre locurile comune intrinseci enumeram: - definitia; - enumerarea partilor; - genul si specia; -
comparatia; - contrariile; - lucruri care se resping reciproc; - circumstantele; - antecedentele si consecintele; -
cauza si efectul.
 6

9. Figurile de stil care au menirea de a orna discursul.

Inca din antichitate s-au facut eforturi pentru a culege si ordona mijloacele lingvistice care impodobesc un
discurs. Ele au fost in permanenta o preocupare majora a retorilor si stilisticienilor. Figurile de stil se clasifica
in: - figuri de cuvinte (metafora, metonimia, sinecdoca, catachreza, litota, hiperbola); - figuri de gindire: (a)
descrierea, portretul aluzia, comparatia, alegoria, antiteza, reticenta, suspensia, sentinta; b) interogatia si
exclamatia retorica, dubitatia, apostrofa, ironia, sarcasmul, imprecatia, prosopopeea); - figuri gramaticale
(inversiunea, hiperbatul, anacolutul, pleonasmul, repetitia.