O hermeneutică a realităŃii. Mircea Eliade si teoriile miturilor
contemporane: InflaŃia mitologiilor contemporane, mituri resemantizate Camuflaje ale comportamentelor mitice: obsesia succesului O încercare de biografie-tip-jurnalistul între scrib şi veleitar
Sensibilitatea modernă nu poate repudia gândirea mitică.
Mircea Eliade observase rolul disimulant al miturilor în societatea contemporană desacralizată, comportamentul mitic perpetuându-se camuflat în acest context demitizant, prin funcŃia exemplară a educaŃiei (asigurând modele comportamentale) sau sub forma mitului politic. Capacitatea de iluzionare colectivă, permanenŃa ficŃională a mitului explică inflaŃia mitologiilor cotidianului. Cultul lor a devenit obsedant. În Mituri şi mass-media, (,,SupravieŃuiri şi camuflaje ale miturilor“, Miturile lumii moderne, în Aspecte ale mitului Editura Univers, 1978, p. 170.), Mircea Eliade analizează stereotipia, schematismul unor comportamente/structuri mitice impuse colectivităŃilor prin ,,mass-media“. Între acestea se numără personajele din ,,comic strips“, personaje fantastice de tipul ,,Superman“, dar şi imaginea exemplară – construită prin ,,mass-media“ unor personalităŃi ale zilei: ,,S-ar putea descoperi comportamente mitice în obsesia succesului, atât de caracteristică societăŃii moderne, şi care traduce dorinŃa obscură de a transcende limitele condiŃiei omeneşti…“ (Mircea Eliade). Într-o încercare de ,,biografie-tip“ a jurnalistului vom încerca să demontăm resorturile care fabrică imagini false ale succesului în societatea contemporană (urmând ,,reŃetarul“ mitologic). O încercare de ,,biografie-tip“: jurnalistul între scrib şi veleitar Dintr-o posibilă analiză a modelului românesc de presă şi a particularităŃilor acestuia, s-ar putea deduce tipologii ale gazetarului anilor 2000. Aceste ,,caractere“ sau tipuri pendulează adesea între extreme. Legătura între mitologia jurnalistului contemporan, ,,de vocaŃie“, cu daimon artistic sau cel puŃin cu fler poliŃienesc în selecŃia informaŃiilor, fără prea multă şcoală de specialitate, dar ,,competent“ prin predestinare (veleitarul, adică) şi umilul nou venit într-o redacŃie, poate eficient şi bine pregătit, (legătura) este una conjuncturală sau de castă. Manifestările acribice ale primului dictate şi de gustul public merg spre informaŃia flagrantă, de şoc, spre divertismentul de inspiraŃie mediocră şi larg consum. Surprinderea invariantelor, clasificarea lor într-o tipologie, trebuie să Ńină seama de înclinaŃia societăŃii noastre de a-şi construi modele, simboluri, imagini, forme goale de conŃinut uneori, fantoşe, de a mitiza la întâmplare circumstanŃe profane… Logica economiei de piaŃă supune societatea contemporană raŃionalităŃii sale economice inevitabile. Utilitarismul, proclamata ordine a economiei de piaŃă se pot dovedi creatoare de dezordine, de negare, distrugând identităŃile naŃional- culturale. Generatoare de avantaje, industrializarea, tehnicizarea excesivă au şi consecinŃe nocive, de nesiguranŃă a individului. Eficacitatea, raŃionalitatea, pozitivismul maschează fenomene ce ies uneori cu brutalitate la suprafaŃă într-un mod iraŃional şi exploziv. Bergson vorbise despre frenezia industrială care tinde să imprime societăŃii noi automatisme, noi rituri, suprimându-le pe cele cunoscute în favoarea unor noi simboluri pe o nouă scenă socială unde se re-creează mituri. ProiecŃiile arhetipale ale miturilor arhaice, tradiŃionale, la nivelul societăŃii contemporane denotă, cel mai adesea, re-semantizări ale acestora, îmbogăŃiri de sens. Figurile mitice tragice ale antichităŃii, spre exemplu,.nemaigăsindu-şi corespondenŃe la nivelul mentalităŃilor actuale ale societăŃii, lasă loc altor imagini, care revin obsesiv în conştiinŃa publică – numitele ,,mituri contemporane“ (mitul ,,coca-cola“, ,,Elvis Presley“, benzile desenate, eroii serialelor TV – Mircea Eliade, op.cit.). Supusă intens ritualizării, în sensul receptării ei ca activitate spectaculoasă, lipsită de efort, agreabilă şi prestigioasă, profesiunea de jurnalist este deja producătoare de mituri. Persoană de succes, influent în societate, jurnalistul ar trebui, în fapt, să demonstreze profesional, atât cultură generală, cât şi tehnicitate. Pedagogii jurnalismului subliniază, de mai bine de un secol, necesitatea formaŃiei pluridisciplinare a viitorului ziarist. Iată ce se spunea în 1898 (despre jurnalist): ,,Trebuie să aibă un fond serios de cultură generală, să cunoască istorie, politică şi economie politică, şi nu e rău deloc dacă este şi puŃin lingvist“. Socio-antropologul Denis Ruellan, într-o încercare de delimitare a ,,frontierelor unei vocaŃii“, pune problema acestei circumscrieri a ,,scenei jurnalistice“: ,,Impostură? Sunt numeroşi ziariştii care spun că au sentimentul că trăiesc o meserie ce pare mereu falsă. Are impresia de a fi în acelaşi timp indispensabil şi ilegitim, de neocolit şi ipocrit: jurnalistul se crede pe rând profesor, savant, literat, observator, tehnician, interpret, creator, fără a-şi asuma niciodată exclusiv sau absolut vreuna dintre aceste funcŃiuni. Jurnalistul pare condamnat să iasă din aceste piei de împrumut tot atât de repede cum le-a şi îmbrăcat pentru nevoi de circumstanŃă“. Denis Ruellan, Jurnaliştii – vedete, scribi sau conŃopişti, Editura Tritonic, 2002.
Parodia caragialescă a publicistului surprinsese tenta universală a
acestei retorici producătoare, care se alimentează din ea însăşi, existând în sine. FiinŃa autorului este golită de conŃinut, depersonalizată, animată de clişeele ,,discursului de presă“. Se ştie că unii actori nu mai pot ieşi din rol, că împrumută, în ciuda personalităŃii lor puternice, ceva din caracterul celuilalt, se reconsideră prin alteritate. Unele meserii împrumută probabil actantului lor un anume histrionism, un grad de versatilitate. Revenind la Caragiale, ridicolul Rică Venturiano, foaia în care el ,,combate bine“, sunt consecinŃa, mai întâi, a mediului balcanic bucureştean care modelase astfel. Într-o încercare de portret al gazetarului, ,,model Bucureşti, 1936“, Felix Aderca definea cu multă vervă un antimodel local (identificabil şi astăzi): ,,Ziarul din România are astfel o vivacitate, o culoare, un pitoresc care amintesc bazarul oriental, unde fiecare negustor îşi strigă marfa în mijlocul străzii şi unde nimeni nu se lictiseşte“. (Felix Aderca, Oameni şi idei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.46)