Anatomia şi fiziologia sistemului nervos

Principalele funcţii ale sistemului nervos sunt:

1. integrarea organismului în mediul înconjurător;
2. coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor care constituie
oragnismul.

Din punct de vedere morfologic şi funcţional sistemul nervos este constituit din 2 componente:
1. SN al vieţii de relaţie (SN somatic), care asigură legătura dintre oragnism şi mediul
extern, transformă excitaţiile în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor în senzaţii,
reacţii de apărare sau de adaptare.
2. SN al vieţii vegetative care reglează şi coordonează activitatea organelor interne: nutriţia,
respiraţie, circulaţia, excreţia etc.

SN somatic cuprinde - sistemul nervos central SNC

- sistemul nervos periferic SNP
SNC este alcătuit din măduva spinării şi encefalul, format la rândul lui din trunchi cerebral
(bulb rahidian, puntea lui Varolio, mezencefal), cerebel, diencefal (talamus, epitalamus, hipotalamus
şi metatalamus) şi emisferele cerebrale.
SNP este alcătuit din ganglioni nervoşi şi nervi (cranieni şi spinali).

Sistemul nervos vegetativ cuprinde centrii nervoşi situaţi în SNC, ganglioni şi nervi, şi are 2
componente: SN simpatic şi SN parasimpatic.

Neuronul

Definiţie: este unitatea structurală şi morfofuncţională a sistemului nervos, capabilă de excitabilitate,

conductibilitate şi integrare.

Alcătuire:
1. corp celular: a) neurilemă sau membrană plasmatică, care este subţire şi are structură lipoproteică.
b) neuroplasmă, care conţine organe celulare: mitocondrii, ribozomi, lizozomi,
reticuli endoplasmatici, organite specifice ce le întâlnim doar în neuroni.
2. prelungiri neuronale: a) dendrite – prelungiri ramnificate scurte ce conţin neurofibrile şi corpii
Nissl care produc impuls nervos centripet.
b) axonul – este o prelungire unică, lungă (poate atinge 1 m)
– conţine 3 teci de la interior la exterior:
1. teaca de mielină, formată din lipide şi proteine şi care dă culoarea albă fibrei nervoase
2. teaca Schwan, formată din celule gliale, şi care secretă mielina, cu rol trofic şi de
protecţie
3. teaca Henle, formată din substanţă fundamentală şi fibre conjunctive elastice cu rol în
permeabilitate şi rezistenţă.

Nevroglia, sau celula glială, este al doilea tip de celulă nervosă, cu rol trofic şi în fagocitoză.

1
 Clasificarea neuronilor după funcţie:
a) neuroni senzitivi (receptori): sunt neuroni pseudounipolari din ganglionii spinali ce trimit
impulsuri de la receptorii specifici pentru sensibilitatea exteroceptivă şi proprioceptivă
(neuroni somato-senzitivi).
b) neuroni motrici sau multipolari: determină contracţia muşchilor scheletici (prin neuronii
somato-motori) şi a musculaturii netede (prin neuronii viscerali-motori).
c) neuroni de oscilaţie sau intercalari: realizează legătura dintre neuronii senzitivi şi cei motori.

Sinapsa reprezintă legătura morfofuncţională de continuitate între neuroni, sau dintre neuroni şi
alte structuri.
Are 3 componente: presinaptică, fanta sinaptică şi postsinaptică.
Sunt 2 tipuri de sinapse:
1. chimice, care transmit impulsul nervos unidirecţional
2. electrice sau joncţiuni gap, care transmit multidirecţional.
Prin intermediul sinapsei neuronale se realizează o reţea de receptare, conducere, stocare şi
integrare a informaţiilor, în vederea elaborării unor răspunsuri adecvate, reflexe sau voluntare.
Acestea sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la muşchi şi glande, determinând
reacţii de adaptare sau de apărare a organismului la condiţiile variabile ale mediului.

Arcul reflex

SN îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe cu centrii nervoşi situaţi în substanţa cenuşie
din diferite segmente ale nevraxului, pe baza informaţiilor transmise prin fibre nervoase, prin
constituţia nervilor şi din substanţa albă a SNC.
Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui stimulent din mediul
extern sau intern asupra unui receptor. Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex, format
din următoarele componente:
1. receptor – proprioceptori, exteroceptori
2. calea aferentă – reprezentată de prelungirile neuronilor din ganglionii spinali sau
ganglionii omologi ai nervului cranian
3. centrul reflex – reprezentat de neuroni motori medulari din trunchi, cerebel şi cortex
4. calea eferentă – reprezentată de axonii neuronilor motori medulari şi de fibrele motorii
ale nervilor cranieni
5. efectorul – muşchiul

Măduva spinării

Configuraţia externă – măduva spinării se află în canalul medular delimitată superior de

gaura occipitală, inferior se termină la nivelul vertebrei L2, de unde se continuă cu filum terminale
şi coada de cal. Este învelită de 3 membrane:
a) la exterior – dura mater. Între dura mater şi canalul medular se află spaţiul epidural;
inferior se termină cu ligamentul coccigian.
b) median – arahnoida. Între ea şi dura mater se află spaţiul subdural.
c) în interior – pia mater. Între ea şi arhnoidă se află spaţiul subarhnoidian, în care se găseşte
lichidul cefalorahidian LCR
Aspectul măduvei – aceasta prezintă 2 umflături, un cervicală corespunzătoare plexului
brahial, şi una lombară corespunzătoare plexului lombar (L1-L2...L5-S1 – rădăcinile nervoase).
Structura măduvei – este formată din substanţa cenuşie dispusă în centru, având aspectul
literei H, şi substanţa albă, la periferie, dispusă sub formă de cordoane (funicule).
2
 Substanţa cenuşie este formată din corpii neuronilor. Bara transversală a H-ului formează
comisura cenuşie, iar porţiunile laterale sunt individualizate în coarne: anterioare, laterale şi
posterioare.
Comisura cenuşie prezintă în centru canalul ependimar ce conţine LCR. Această comisură se
dilată la nivelul trunchiului cerebral formând ventriculul IV, iar la nivelul filumului terminale
formează ventriculul V.
Coarnele anterioare conţin dispozitivul somato-motor şi conţin 2 tipuri de neuroni motori:
- neuroni α ce ajung la muşchiul striat prin palca motorie
- neuroni γ ce ajung la poţiunea periferică (contractilă) a fusului neuro-muscular.
Coarnele posterioare conţin neuroni senzitivi numiţi şi deutoneuroni ( al II-lea neuron),
protoneuronul ( I neuron) fiind situat în ganglionii spinali.
Coarnele laterale sunt vizibile în regiunea cervicală inferior (C8), în regiunea toracală (T1-
T12) şi în regiunea lombară superioară (L1-L2), şi conţin neuroni vegetativi simpatici
preganglionari.
Substanţa albă conţine: - fascicule ascendente situate periferic (conduc informaţii senzitive)
- fascicule descendente situate profund (conduc inform. motorii)
- fascicule de asociaţie situate cel mai profund
Funcţia de conducere a măduvei spinării are ca substrat anatomic substanţa albă.

1. Căile ascendente sunt căile sensibilităţii:

a) căile sensibilităţii exetroceptive sunt căi lungi specifice cu proiecţie corticală:
A. sensibilitatea tactilă grosieră este condusă prin fasciculul spinotalamic anterior;
receptorii se află în piele şi sunt reprezentaţi de corpusculii Meissner şi discurile tactile Merkel.
B. sensibilitatea tactilă fină (epicritică) este condusă prin fasciculele spinobulbare şi
utilizează calea cordoanelor posterioare împreună cu calea proprioceptivă kinestezică; receptorii
sunt reprezentaţi de corpusculii neurotendinoşi ai lui Golgi şi corpusculii Ruffini şi Paccini.
C. sensibilitatea termică şi dureroasă este condusă prin fasciculul spinotalamic
lateral; receptorii sunt în piele şi sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere.

b) căile sensibilităţii proprioceptive sunt căi nespecifice cu proiecţie corticală şi subcorticală.

c) căile sensibilităţii interoceptive sunt căi nespecifice, conduse prin fasciculele
spinotalamice alături de sensibilitatea exteroceptivă, şi prin substanţa reticulată medulară.

2. Căile descendente (ale motricităţii) – sunt voluntare şi involuntare:

a) căile motilităţii voluntare (piramidale) sunt conduse prin fasciculele piramidale cortico-
spinale direct şi încrucişat. Ambele căi pornesc din cortex şi ajung la motoneuronii somatici
medulari. Prin axonii acestora influxul nervos se distribuie musculaturii scheletice, determinând
contracţii musculare voluntare. Calea sistemului piramidal are doi neuroni:
- un neuron cortical, central, de comandă. Lezarea lui duce la paralizie spastică cu exagerarea
reflexelor osteotendinoase.
- un neuron inferior, periferic sau de execuţie. Este denumit şi calea finală. Lezarea lui duce
la paralizie flască şi atrofie musculară.
b) calea motilităţii involuntare (extrapiramidale) este automată, condusă prin căile
extrapiramidale cu origine în trunchiul cerebral. Motilitatea automată are rol în menţinerea tonusului
muscular şi a echilibrului în activitatea reflexă medulară, în coordonarea mişcărilor şi în realizarea
unor activităţi umane complexe: mersul, scrisul, condusul maşinii, înotul etc.

Nervii spinali conectează măduva spinării cu receptorii şi efectorii (somatici şi vegetativi).

Sunt în număr de 31 de perechi. În regiunea cervicală sunt 8 pereche de nervi, în regiunea toracală –
3
12 perechi, în regiunea lombară – 5 perechi, în regiunea sacrală – 5 perechi, şi o pereche în regiunea
coccigiană. Ei prezintă câte 2 rădăcini: - anterioară (ventrală) motorie
- posterioară (dorsală) senzitivă
Ramurile ventrale ale nervilor spinali au în structura lor fibre motorii şi senzitive care se
distribuie la muşchi şi pielea membrelor şi a peretelui antero-lateral al trunchiului. Ramurile ventrale
sunt mai groase decât cel dorsale, şi, cu excepţia celor din regiunea trunchiului, se anastomozează
formând plexuri.
Plexul cervical este format din ramurile ventrale ale nervilor C1-C4. Ramurile plexului
cervical se distribuie gâtului. Una din ramurile lui, nervul frenic cu originea în C3-C4, inervează
diafragma.
Plexul brahial format din ramurile nervilor C5-C8 şi primul nerv toracal, inervează centura
scapulară şi membrul superior.
Ramurile ventrale ale nervilor toracici se numesc intercostali şi sunt în număr de 12 –
inervează pielea şi muşchii din pereţii trunchiului şi abdomenului.
Plexul lombar este alcătuit din ramurile ventrale ale nervilor L5, S1, S2, S3 şi este destinat
centurii pelviene şi membrului inferior.
Plexul ruşinos conţine fibre din ramura ventrală a nervului S4. El se distribui la viscerele
pelviene, organele genitale externe şi la perineu.
Plexul sacro-coccigian format din ramurile ventrale ale nervilor S4-S5 şi ale nervului
coccigian, se distribuie muşchii perineului.

Reflexele spinale somatice

Reflexul miotatic constă din contracţia bruscă a unui muşchi ca răspuns la întinderea
tendonului său. Este un reflex proprioceptiv ce participă la menţinerea tomusului muscular, a
posturii generale a corpului împotriva gravitaţiei (reflexul rotulian, achilian).
Reflexul nociceptiv (reflex de flexie, de retragere) este un reflex de apărare al organismului
şi constă din retragerea bruscă a unui membru din faţa unui agent nociv (corp fierbinte, înţepătură
etc).

Trunchiul cerebral

Este format din 3 etaje: - bulbul cerebral

- puntea lui Varolio
- mezencefal
Structura trunchiului cerebral
La exterior se află substanţa albă, exceptând faţa dorsală a mezencefalului unde se află substanţa
cenuşie formată din 4 coliculi cvadrigemeni. Substanţa cenuşie este localizată central. Datorită
încrucişării fibrelor descendente motorii şi a celor ascendente senzitive care fragmentează coloanele
de substanţă cenuţie, aceasta apare ca fiind formată din nuclei.

Nervii cranieni fac parte din SN periferic şi sunt în număr de 12 perechi. Nu au 2 rădăcini
(faţă de cei spinali).
I, II, VIII – nervi senzoriali
III, IV, VI, XI, XII – nervi motori
V, VII, IX, X – nervi micşti

I – olfactiv, senzitiv
II – optic, senzitiv
4
III – oculomotor, motor
IV – trohlear, motor
V – trigemen, mixt
VI – abducens, motor
VII – facial, mixt
VIII – statoacustic (vestibulo-cohlear), senzitiv
IX – glosofaringian, mixt
X – vag, mixt
XI – accesor, motor
XII – hipoglos, motor

Funcţiile motorii ale trunchiului cerebral – activitatea motorie a trunchiului cerebral este
reflexă:
1) Menţinerea posturii prin - reflexe tonice
- reflexe de redresare
2) Menţinerea echilibrului - se datorează aceloraşi centrii motori responsabili de reglarea tonusului
şi a posturii.

Funcţiile trunchiului cerebral

1. Prin trunchiul cerebral trec toate căile ce leagă măduva spinării de etajele superiore ale SNC
precum şi căi proprii trunchiului ce conectează diferitele sale segmente.
2. La nivelul trunchiului se află nucleii de releu ai căilor ascendente şi descendente, precum şi
nucleii de releu cu cerebelul.

Cerebelul

Topografie – ocupă fosa posterioară a creierului, fiind separat de emisferele cerebrale prin cortul
cerebelui, care este o formaţiune desprinsă din dura mater. Este situat înapoia trunchiului cerebral,
are forma unui fluture, prezentând o porţiune mediană numită vermis,şi două porţiuni laterale
voluminoase numite emisferele cerebeloase.
Cerebelul este situat în derivaţie pe toate căile senzitive şi motorii şi este în consecinţă,
informat asupra tuturor stimulilor proveniţi din mediul extern şi/ sau intern. Prin procesele de
integrare a informaţiilor primite poate exercita o acţiune coordonatoare asupra activităţii musculare
iniţiate de cortexul cerebral motor. Aşa se explică de ce leziunile cerebeloase dau tulburări de
coordonare.
Cerebelul este legat de bulb, punte şi mezencefal prin pedunculii cerebeloşi (inferiori,
mijlocii şi superiori). Aceştia conţin fibre aferente şi eferente. Din punct de vedere onogenetic şi al
localizării funcţionale, cerebelul poate fi divizat în 3 lobi:
1. lobul floculonodular – aici se găseşte centrul echilibrului vestibular, centrul de orientare şi
centrul de menţinere a poziţiei corpului.
2. lobul anterior, numit şi paleocerebel sau spinocerebel – constituie centrul de control al
tonusului de postură al muşchilor extensori antigravitaţionali, cu rol de compensare şi de opoziţie a
forţelor de gravitaţie.
3. lobul posterior, numit şi neocerebel – constituie centrul de control automat al motilităţii
voluntare şi semivoluntare.

Leziunile cerebelului produc o serie de tulburări clinice caracteristice:

5
 • Astazia este o tulburare a posturii şi echilibrului static al corpului, care nu se poate menţine
în picioare fără lărgirea bazei de susţinere.
• Astenia se caracterizează prin instalarea unei senzaţii de oboseală musculară la cele mai
uşoare mişcări.
• Atonia reprezintă scăderea tonusului muscular.
• Tremurătura intenţională reprezintă imposibilitatea executării de mişcări voluntare, acestea
efectuându-se sacadat.
• Mersul de om beat şi tulburări în vorbirea articulată, precum şi alte anomalii ale motilităţii
somatice, însoţesc, de asemenea, leziunile cerebeloase.

După câteva luni de la îndepărtarea cerebelului, gravitatea acestor tulburări se reduce prin
intervenţia unor mecanisme compensatorii.

Diencefalul (creier intermediar)

Este aşezat deasupra mezencefalului, pe care îl depăşeşte în sens anterior, şi sub emisferele
cerebrale.
Faţa bazală a diencefalului este singura faţă vizibilă prin simpla răsturnare a encefalului.
Este delimitat anterior de chiasma optică, lateral de tracturile optice şi posterior de piciorele
pedunculilor cerebrali.
Feţele laterale sunt acoperite de emisferele cerebrale şi vin în raport cu nucleii bazali.
Faţa dorsală este acoperită de corpul calos şi de fornix.

1 Talamusul

Este format din 2 mase de substanţă cenuşie de formă ovoidă, situate de o parte şi de alta a
ventriculului III. Este un centru senzitiv care din punct de vedere filogenetic cuprinde:
a) paleotalamusul – porţiunea cea mai veche; primeşte aferenţe de la trunchiul cerebral şi
este în legătură cu nucleii anteriori şi mediali.
b) arhitalamusul – are în componenţa sa nucleii de asociaţie; aceştia sunt în legătură cu
formaţia reticulată a trunchiului cerebral. În timpul stării de vigilenţă SRAA (sistemul reticular
activator ascendent) inhibă activitatea nucleilor nespecifici, iar în somn cortexul se află sub acţiunea
nucleilor nespecifici ai talamusului.
c) neotalamusul – primeşte aferenţe şi trimite eferenţe de la şi spre scoarţa cerebrală.

Leziunile talamusului stâng se răsfrâng asupra funcţionalităţii emisferului stâng şi determină

afazia talamică manifestată prin deficienţe ale vorbirii articulate şi de interpretare şi cunoaştere a
cuvintelor.
Leziunile talamusului drept afectează emisferul drept şi se caracterizează prin:
- dificultăţi în perceperea relaţiilor spaţiale
- dezorientare spaţială în ceea ce priveşte stimuli din jumătatea controlaterală a
trunchiului
Leziunile bilaterale ale talamusului implică alterarea funcţiilor superioare psihice cu
labilitate emoţională, amnezie, alterarea personalităţii, mergând până la demenţă.

2 Metatalamusul

Este format din 2 corpi geniculaţi , mediali şi laterali, care sunt situaţi înapoia talamusului.

6
 Corpul geniculat medial reprezintă releul tamalic al căii auditive, iar cel geniculat lateral
reprezintă releul talamic al căii vizuale.

3 Epitalamusul

Este situat posterior de ventriculul III şi în structura sa intră epifiza, comisura habenulară,
trigonul habenular şi nucleul habenular.

4 Hipotalamusul

Este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii vegetative, viscerale şi a funcţiilor
endocrine. În structura hipotalamusului substanţa cenuşie este dispusă în 4 regiuni: regiunea
supraoptică, tuberală, mamilară şi laterală.

5 Subtalamusul

Este situat în continuarea pedunculului cerebral şi înapoia hipotalamusului.

Funcţiile talamusului:
1) Funcţia de releu – poate controla voluntar intensitatea senzaţiilor dureroase.
2) Fucnţia de asociaţie – elaborează comenzi voluntare împreună cu scoarţa cerebrală.
3) Funcţia motorie – realizată de ganglionii bazali al neocerebelului şi al substanţei negre de
la care primşte aferenţe. Prin poziţia sa pe traiectul căilor senzitive şi motorii, talamusul
participă la integrarea senzitivo-motorie.
4) Funcţia nespecifică – realizată de nucleii talamici nespecifici, care fac parte din formaţia
reticulată; astfel talamusul participă la reglarea ritmului somn-veghe şi la elaborarea unor
procese afectiv-emoţionale.

Funcţiile hipotalamusului:

Numit şi creierul vegetativ al organismului nostru, hipotalamusul este organul cu cele mai
multe funcţii pe unitate de volum. Astfel, hipotalamusul, care reprezintă mai puţin de 1% din masa
cerebrală:
- este unul din cele mai importante căi eferente ale sistemului limbic
- controlează cea mai mare parte a funcţiilor endocrine şi vegetative, precum şi multe aspecte ale
comportamentului emoţional.
- porţiunea sa anterioară coordonează activitatea SN parasimpatic, iar porţiunea posterioară pe cea a
SN simpatic.
- are rolul de a integra activitatea cardio-vasculară cu cea respiratorie, digestivă, excretorie etc.
- intervine în reglarea metabolismelor intermediare: lipidic, glucidic, protidic, energetic.
- partea anterioară favorizează procesele anabolice, iar partea posterioară pe cele catabolice,
generatoare de energie. Lezarea hipotalamusului produce obezitate sau slăbire exagerată, în funcţie
de sediul leziunii.
- reglează activitatea secretorie a glandei hipofize. Prin intermediul hipofizei anterioare,
hipotalamusul coordonează activitatea întregului sistem endocrin al organismului.
- reglează temperatura corpului (37°C).
- reglează echilibrul hidric al organismului prin două mecanisme diferite: produce senzaţia de sete şi
controlează excreţia renală a apei.
- reglează aportul alimentar, aici găsindu-se centrii foamei şi ai saţietăţii.
7
- reglează activitatea de reproducere, prin participarea la geneza impulsului sexual, cât şi prin
reglarea secreţiei de hormoni gonadotrop şi hipofizari.
- este un centru important al vieţii afective alături de sistemul limbic. La acest nivel se elaborează
emoţiile, sentimentele şi pasiunile, precum şi expresia vegetativă a acestora: variaţiile frecvenţei
cardiace, a tensiunii arteriale, transpiraţia, determină apariţia reacţiei de frică sau de pedeapsă,
senzaţii de linişte, plăcere sau furie.
- reglează ritmul somn-veghe, participă la reacţia de trezire, la creşterea stării de vigilenţă. Leziunile
hipotalamusului pot produce boala somnului.
- hipotalamusul îndeplinşte încă o mulţime de roluri: reglează hematopoieza, creşte capacitatea de
luptă antiinfecţioasă etc. Activitatea sa este influenţată de scoarţa cerebrală, atât de ariile vegetative,
cât şi de cel de asociaţie.

Emisferele cerebrale

Prezintă partea cea mai voluminoasă a SNC. Sunt legate între ele prin comisurile creierului,
şi în interior conţin ventriculii laterali I şi II. Activitatea mai mare a membrului superior, precum şi
localizarea centrului vorbirii (aria 44 Broca) în emisfera stângă determină asimetria de volum,
emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci.
Între cele 2 emisfere se află fisura longitudinală a creierului, în care se găseşte coasa
creierului, o dependenţă a dura mater ce separă cele două emisfere.

Feţele emisferelor cerebrale

a) faţa supero-laterală este convexă şi pe ea observăm mai multe fisuri sau şanţuri:
 fisura laterală a lui Sylvius
 şanţul central Rolando
 şanţul occipital transvers
 incizura preoccipitală
Aceste şanţuri delimitează cei 4 lobi:
- lobul frontal, situat înaintea şanţului central
- lobul parietal, situat deasupra fisurii laterale
- lobul temporal, situat sub fisura laterală
- lobul occipital, situat în spatele cutiei craniene

b) faţa medială – deasupra corpului calos se observă şanţul corpului calos

c) faţa bazală – începe de la fisura laterală a lui Sylvius, care împarte această faţă în lob
orbitar (situat înaintea fisurii) şi lob temporo-occipital.

Structura emisferelor cerebrale:

Ca şi la cerebel, scoarţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală şi în

profunzime formând nucleii striaţi (bazali). Substanţa albă formează o masă compactă ce înconjoară
ventriculii cerebrali.
Corpii striaţi reprezintă un nucleu important al sistemului extrapiramidal şi sunt reprezentaţi
de nucleul caudat şi nucleul lentiform.
Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de protecţie, comisurale şi de asociaţie.

Localizări corticale
Ariile corticale pot fi clasificate după funcţia lor în:

8
 1. arii de proiecţie aferente – receptoare şi senzoriale
2. arii de proiecţie eferente – efectuare şi motorii

1. Ariile de proiecţie aferente sunt: - somestezice

- vizuale
- auditivă
- gustativă
- olfactivă
- vestibulară
Aria primară a sensibilităţii generale, numită şi aria somestezică primară, este localizată în
girul post-central, situat posterior de şanţul Rolando.
Aria vizuală este localizată în lobul occipital.
Ariile auditive sunt situate pe faţa superioară a girului temporal superior.
Aria gustativă este situată imediat superior de şanţul lateral Sylvius.
Aria vestibulară nu are o localizare precisă, însă se consideră a fi localizată în lobul
temporal.
Aria olfactivă este localizată în cortexul piriform.

2. Ariile de proiecţie eferente au rol în iniţierea mişcărilor voluntare, în integrarea funcţiilor motorii
şi modificarea tonusului muscular.
Aria somato-motorie primară este localizată anterior de şanţul central Rolando.
Ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului.
Centrul limbajului – emisfera stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci intervin în limbajul
articulat. Lipsa dominanţei unei emisfere duce la bâlbâială.
Centrii scrisului se află în lobul frontal, anterior de aria motorie principală. Lezarea lui
determină agrafia.
Zonele de asociaţie determină activităţi psiho-motorii şi psiho-senzitive prin integrarea
funcţională a ariilor motorii cu cele senzoriale.

Sistemul limbic

Structurile care alcătuiesc acest sistem sunt interpuse între diencefal şi neocortex. Are
conexiuni cu sistemul olfactiv, hipotalamus, talamus, epitalamus, şi mai puţin cu neocortexul.
Este format din: - calea olfactivă
- substanţa perforată anterioară
- corpul amigdalian
- stria terminală
- aria septală
- hipocampul