Cuprinsul lucrării

I. Introducere 1
II. Comunitate şi dezvoltare comunitară 3
2.1. Definirea comunităţii 3
2.1.1 Comunitate dezvoltată/ vs. Comunitate nedezvoltată 4
2.1.2 Ce înseamnă o comunitate dezvoltată 5
2.1.3 Ce înseamnă o comunitate nedezvoltată 5
2.2. Definirea şi contextualizarea conceptului de dezvoltare
comunitară
7
2.2.1 Mişcarea comunitaristă 9
2.2.2. Perspectiva post modernistă 10
2.2.3. Dezvoltarea comunităţii – specialitate rurală şi urbană 11
2.2.4. Modele curente de intervenţie în comunitate 15
2.3. Pregătirea primei vizite în comunitate 23
2.3.1. Contactul iniţial cu principalii factori din comunitate (prima
vizită)
24
2.3.2. Metode participative de evaluare a comunităţii – harta
comunităţii
25
III. Comunitatea romă 26
3.1. Originile poporului rom 26
3.1.1.Situaţia socială a romilor din evul mediu până în prezent 28
3.1.3. Structura socială tradiţională a comunităţilor de romi 33
IV. Metodologia cercetării şi proiectul de intervenţie 36
4.1. Definirea problematicii abordate 36
4.1.1. Ipotezele şi obiectivele operaţionale 37
4.1.2. Populaţia cercetată 37
4.1.3. Metodologia cercetării 37
4.1.4 Desfăşurarea cercetării 38
4.1.5 Viziunea comunităţii 40
4.1.6 Planul de acţiune 41
V. Concluzii 45
Bibliografie 48

I. Introducere
Odata cu caderea regimului comunist în România au iesit la suprafata şi
problemele reale ale comunităţilor de romi. Situatia romilor, atât la nivel european cât si
la nivel naţional, a suscitat un interes crescut datorita problemelor grave cu care se
confruntă acest grup etnic. La nivelul opiniei publice din România se considera ca romii
constituie un grup aparte în cadrul societatii, care are propriile sale reguli, care nu doreste
sa se integreze, cu un grad de criminalitate destul de crescut si mai ales ei contribuind la
„înrautatirea” imaginii externe a tarii. Mass-media românească îi prezintă pe romi ca
fiind un grup delincvent, implicat în tot felul de acte criminale. Majoritatea imaginilor
„şocante”, care au priza la public, îi au pe romi în postura de rau-făcători. Instituţiile
statului, în ultimii ani, au iniţiat măsuri publice pentru romi sub influenţa presiunilor
organismelor internaţionale de a respecta anumite standarde. Coform studiilor din ultimii
ani, efectuate la comanda Fundatiei pentru o Societate Deschisa, romii sunt perceputi ca
fiind o povara în cadrul societatii, un grup care afecteaza imaginea României în Europa,
dezvoltându-se un tip de abordare foarte riscant: majoritate/minoritate. În loc sa existe o
abordare a romilor din prisma cetatenilor ţării, la nivelul instituţiilor statale romii sunt
percepuţi ca fiind un alt tip de grup, un grup special.
Modul în care este perceput romul în România contemporana ţine de o imagine
denigratoare, dezumanizanta, care atrage permanent atenţia asupra faptului ca acest grup
constituie o problema de care societatea trebuie să se delimiteze. Întregii societăţi
românesti îi e „rusine” sa recunoasca existenta imaginilor dezumanizante despre romi,
preferând o abordare simplista, în care se afirma ca romii nu sunt rau trataţi în România,
ca li se ofera toate şansele de afirmare, însa ei nu doresc să se integreze în cadrul
societăţii (ex: li s-au oferitm locuri de munca, dar nu vor să muncească). Imaginarul
colectiv românesc îi portretizeaza pe romii ca fiind altceva în cadrul societatii, care
creează temeri, repulsii, neîntelegeri. Mentalul colectiv românesc refuza astfel sa-i
considere pe romi ca fiind cetăţeni activi ai societăţii actuale, folosindu-se de cele mai
multe ori cuvinte înjositoare (nespalat, urât, criminal, bandit, hoţ, etc), creându-se acele
mecanisme de stigmatizare care îi fac chiar şi pe romi să-şi refuze apartenenţa la propriul
grup etnic. Stigmatul social, în interiorul şi exteriorul grupului etnic roma, este aţa de
mare încât construirea unei imagini pozitive este aproape imposibilă.
Care sunt mecanismele statale şi societale prin care se asigură o reprezentare
echitabila a intereselor fiecarui grup etnic din societate? Cât de mult se poate cere unui
grup etnic să se schimbe atâta vreme cât societatea majoritară are propriile blocaje,

2
refuzând sa iasa din imaginile dezumanizante despre romi? Care sunt mecanismele
administrative şi juridice ale statului român care sa corespunda nevoilor reale ale
cetăţenilor din România, indiferent de apartenenta etnica? Care este gradul de
implementare a politicilor statale într-un mod echitabil, care să nu ţină cont de
apartenenţa etnică a unui grup sau altul din societate? La aceste întrebări încă mai caut
raspunsuri.
Lucrarea de faţă doreşte să ofere un model de intervenţi de succes în cadrul
comunităţilor de romi şi totodată se vrea un semnal de alarmă în ceea ce priveşte
dimensiunea şi gravitatea problemelor cu care se confruntă romii, nevoile speciale ale
acestora. Modelul de intervenţie care se pretează cel mai bine în munca cu comunităţile
de romi din România este cel al dezvoltării comunitare. Spun acest lucru având în vedere
faptul că romii cumulează o serie de caracteristici ale deprivării atât din punct de vedere
material, cât şi organizaţional, educaţional, lingvistic, religios etc. Deci lucrarea îşi
propune să demonstreze că prin intermediul dezvoltării comunitare poate contribui la
integrarea socială a romilor. Prin urmare capitolele care urmează sunt:
• Comunitate şi dezvoltare comunitară
În acest capitol am definit ceea ce înseamnă comunitate şi munca în comunitate,
precum şi ce înseamnă o comunitate dezvoltată / vs. comunitat nedezvoltată. De
asemenea, am conturat forme ale muncii comunitare şi am descris rolurile pe care
trebuie să le îndeplinească cel care facilitează intervenţia comunitară. Toate
acestea au avut ca scop scoaterea în evidenţă a avantajelor muncii de tip
dezvoltare comunitară pentru grupul etnic rrom.
• Comunitatea romă
Acest capitol îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra romilor. Tratează
subiecte ca: istoricul romilor, caracteristicile acestei minorităţi. Accentul este pus aici pe
caracteristicile acestei minorităţi, în special pe cele care vizează marginalizarea şi
discriminarea. De asemenea în economia capitolului un rol important îl are prezentarea
situaţiei actule a rromilor din România. Scopul capitolului este să evidenţieze nevoia de
intervenţie în comunitatea de romi.
• Metodologia cercetării şi proiectul intervenţiei

3
 Conţinutul capitolului vizează descrierea cercetării realizată într-o comunitate
rurală de romi din judeţul Timiş. Temele tratate aici sunt: definirea problemei
cercetate, stabilirea obiectivelor şi a ipotezelor, descrierea populaţiei ţintă, a
metodologiei şi a desfăşurării propriu-zise a cercetării. În acest capitol este descris
şi planul de intervenţie în vederea îmbunătăţirii situaţiei comunităţii de romi din
loclitate.

Lucrarea se încheie cu câteva capitole care conţin concluziile şi referinţele bibliografice.

II: Comunitate şi dezvoltare comunitară

2.1. Definirea comunităţii

De cele mai multe ori când facem referire la termenul de comunitate ne gândim
la delimitările spaţiale de genul sat – oras sau la ceea ce înseamna cartierul sau
vecinătăţile. Comunitatea este o entitate formată din oameni, ce are graniţe geografice
bine precizate sau/si experienţe, valori, credinţe, obiceiuri, practici comune.Există mai
multe tipuri de comunităţi, de la zone rurale izolate la zone urbane mai mari. Comunitatea
poate fi definită si după alte criterii, altele decât cele geografico-spaţiale. Putem defini
comunităţile plecând de la distincţii lingvistice, religioase sau culturale. Fiecare dintre noi
poate fi parte din mai multe comunităţi în acelasi timp. De astfel de situaţii trebuie să
ţinem cont şi să nu apreciem în mod automat că toţi cei care populează un anumit areal
apartin unei comunităţi.
Tipul de relaţii pe care un individ le are cu ceilalţi (legăturile afective cu
„locurile“) definesc pentru fiecare individ apartenenţa sau nonapartenenţa lui la o
comunitate. Comunităţile rurale sunt mai usor de delimitat întrucât au graniţe geografice
precise. Mai mult, acestea sunt formate din membri care au trăit în acelasi mediu, au
experienţe comune si au un sentiment de apartenenţă la comunitate mai
puternic.Rezidenţii din mediul urban provin din medii mai diferite şi din arii geografice
diferite. De obicei, acestia au foarte puţine lucruri în comun cu vecinii lor, dar pot fi
legaţi de alţi rezidenţi prin faptul că au acelasi loc de muncă, au aceleasi studii sau au

4
interese comune. Astfel, în mediul urban, întâlnim alte tipuri de comunităţi, care nu sunt
definite de graniţe geografice fixe, ci pe alte criterii. Indiferent de tipul de comunitate la
care ne raportăm, fie din mediul urban, fie din mediul rural, trebuie să fim constienţi de
faptul că o comunitate nu este o entitate omogenă – membrii comunităţii sunt diferiţi.
Foarte puţine comunităţi sunt unite si omogene. Fiecare comunitate este formată
din mai multe grupuri diferite si în fiecare comunitate pot exista diferenţe, uneori chiar
conflicte şi disensiuni bazate pe religie, clasă socială, limbă, diferenţe etnice, acces la
resurse. Noţiunea de comunitate poate avea înţelesuri diferite pentru fiecare individ în
funcţie de bagajul cultural şi istoric al individului şi de contextul în care foloseşte această
noţiune. De exemplu, acelasi termen se poate referi la un sat, în cazul unui proiect de
dezvoltare comunitară sau la o comunitate de femei care au peste 45 de ani si nu au un
loc de muncă, sau o comunitate de copii cu dizabilităţi, în cazul unor proiecte de integrare
socială.

2.1.1 Comunitate dezvoltată/ vs. Comunitate nedezvoltată

Comunitate Nedezvoltată Comunitate Dezvoltată

- pasivitate; - iniţiativă;
- paternalism; - asumarea responsabilităţii;
- apatie; - încredere şi optimism;
- individualism - cooperare;
- conflicte Există o cultură a dezvoltării care asigură
O astel de comunitate este condamnată să cresterea comunităţii prin eforturile sale; o
rămână la mila celorlalţi pentru că nu are comunitate care nu asteaptă, ci îşi crează
mecanisme interne de dezvoltare; o oportunităţi, face demersuri pentru
comunitate îmbunătăţirea propriei vieţi
care asteaptă ca problemele să fie rezolvate
de
alţii.

2.1.2 Ce înseamnă o comunitate dezvoltată

Situaţie economică dezvoltată (locuri de muncă, activităţi economice, întreprinzători);

5
- infrastructură dezvoltată (dotări edilitare corespunzătoare: drumuri de acces, iluminat
public, dispensar modern, scoală, gradiniţă, curent electric, telefonie, …);
- oameni activi si relaţiile armonioase între ei (o anumita mentalitate).
Dintre toate acestea consider că cea mai importantă este componenta umană,
pentru că aceasta condiţionează toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Dezvoltarea unei
comunităţi este şi trebuie să fie rezultatul acţiunii oamenilor din acea comunitate.
Dezvoltarea unei comunităţi este asigurată atunci când membrii comunităţii:
- au încredere în ei însisi şi în ceilalţi;
- sunt conştienţi de forţa pe care o pot avea împreună;
- au capacitate de gândire startegică;
- se simt capabili să intervină;
- îsi asumă responsabilitatea în rezolvarea propriilor probleme;
- au initiativă în rezolvarea problemelor;
- cooperează în rezolvarea problemelor locale;
- Există un spirit comunitar/ atasament al cetăţenilor faţă de comunitate.
Toate acestea sunt elemente care permit unei comunităţi să caute şi chiar să
provoace oportunităţi de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică,
activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reusita în toate problemele
abordate, comunitate în care oamenii sunt constienţi de forţa pe care o pot avea împreună
si au capacitatea de a gândi strategic.

2.1.3 Ce înseamnă o comunitate nedezvoltată

Situaţie economică precară (foarte puţine locuri de muncă, activităţi economice izolate si
cu impact redus asupra comunităţii, foarte puţine iniţiative private, iar întreprinzătorii
sunt puţini sau lipsesc cu desăvârsire);
- infrastructură slabă (drumuri de acces nemodernizate sau chiar improvizate, iluminatul
public redus la câteva spaţii, uneori lispeste complet dispensarul sau chiar un punct
sanitar cu activitate cu program parţial sau redus, şcoala sau gradiniţa fie nu există, fie
funcţionează în spaţii improprii si/ sau cu program redus, doar o parte din membrii
comunităţii au curent electric, telefonie, etc…);

6
- oameni preocupaţi exclusiv de asigurarea traiului zilnic pentru propria familie si relaţii
tensionate sau chiar conflicte vechi între ei.
În cele mai multe cazuri, sărăcia este ceea ce vedem în primul rând într-o
comunitate nedezvoltată. Sărăcia este condiţia umană caracterizată de privarea prelungită
sau cronică de resurse, capacităţi, alegeri, securitate şi putere necesare unui standard de
trai adecvat şi alte drepturi civile, culturale, economice, politice şi sociale. Sărăcia
include:
- venituri scăzute pe periodă îndelungată pentru membrii comunităţii;
- acces foarte redus la servicii de educaţie, sănătate;
- lipsa serviciilor de orientare pe piaţa muncii, iniţierea şi dezvoltarea unei afaceri, etc.;
- lipsa abilităţii de a lua decizii;
- lipsa sau acces foarte limitat la facilităţi comunale cum ar fi apa, salubritatea, drumurile,
transportul, si comunicaţiile.
- “sărăcie a spiritului” - disperare, lipsa speranţei, apatie, şi timiditate.
Sărăcia reprezintă în primul rând o problemă socială, are cauze sociale (desi
uneori procesul de pauperizare este declansat de cauze economice), iar soluţia este tot una
socială. Simplul transfer de bani, chiar dacă e făcut direct către victimile sărăciei, nu va
eradica sau reduce sărăcia. Vor ameliora în măsură foarte mică si în grabă simptomele
sărăciei, dar nu este o soluţie durabilă.
În dezvoltarea de strategii si planuri pentru romi, este deasemenea important de
luat în considerare ceea ce a fost definit drept ’factorii sărăciei’, condiţii ce pot adesea fi
găsite în comunităţile împovărate:
- ignoranţă înseamnă a avea o lipsă de informaţii, sau o lipsă de cunoaştere;
- apatia este atunci când oamenilor nu le pasă de ce e bine sau rău, de a rezolva o
problemă sau de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Uneori ei sunt geloşi pe rudele sau
familiilor lor sau prieteni din comunitate care intenţionează să facă acest lucru.
Atunci ei încearcă să doboare aceste intenţii şi să îi aducă pe cei care intenţioneză
să facă ceva, la nivelul lor de sărăcie. Apatia naşte apatie.
Dependenţa rezultă din a primi ajutor la nesfârşit. Este o atitudine, o credinţă, că
e atât de sărac, de neajutorat, că nu se poate ajuta el singur, că grupul din care face parte
nu se poate ajuta singur, şi că depinde şi va depinde permanent de un ajutor exterior.

7
Necinstea persoanelor de încredere şi cu putere reprezintă o cauză majoră a sărăciei.
Atunci când resursele care trebuie folosite pentru serviciile sau facilităţile comunităţii
sărace sau foarte sărace ajung în buzunarele private ale unei persoane ce deţine o funcţie
de putere, este mai mult decât imoralitate.

2.2. Definirea şi contextualizarea conceptului de dezvoltare comunitară

Termenul de “dezvoltare comunitară” are multe înţelesuri, dar toate se centrează

pe aceleaşi idei de realizare a unor acţiuni planificate care să se adreseze preocupărilor
comune ale oamenilor din aceeaşi zonă geografică, aceeaşi cultură şi aceeaşi filosofie sau
care au relaţii sociale şi economice. Dezvoltarea presupune creştere, maturizare şi
întărire. De asemenea mai implică o mişcare de la formele simple de organizare la forme
din ce în ce mai complexe. Scopul dezvoltării comunitare deliberate este acela de a
îmbunătăţi viaţa oamenilor. Ţintele dezvoltării comunitare sunt de a dezvolta structurile
existente şi funcţionarea reţelelor sociale.
Intervenţia în dezvoltarea comunitară începe adesea prin ajutarea membrilor
comunităţii să realizeze că ei îşi pot propune să schimbe lucrurile în bine. Următorul pas
implică negocierea unei viziuni comune în legătură cu rezultatele dorite şi metodele
folosite pentru atingerea lor. Deci, dezvoltarea comunitară este procesul de muncă cu
membrii comunităţii pentru a-i ajuta să-şi de-a seama cum îşi pot îmbunătăţi viaţa şi
nivelul de trai atât în prezent cât şi în viitor.
Practica dezvoltării comunitare implică planificarea schimbării. Pentru cei care
intervin în cadrul comunităţilor, planificarea schimbării se focalizează nu numai pe
folosirea experienţei pentru a îmbunătăţi structura vieţii sociale, dar şi pentru
intensificarea abilităţilor membrilor comunităţii şi pe includerea acestor indivizi ca
participanţi activi ai procesului de dezvoltare comunitară. Deci, dezvoltarea comunitară
accentuează atât atingerea scopurilor specifice cât şi dezvoltarea aspectelor calitative mai
puţin tangibile ale vieţii sociale din comunitate, cum este îmbunătăţirea capacităţilor – în
special a capacităţii de conducere – a rezidenţilor.
Există numeroase perspective din care dezvoltarea comunitară poate fi privită.
Pentru a înţelege dezvoltarea comunitară din perspectiva localităţii geografice e important

8
să luăm în considerare elementele componente – “comunitatea” şi “dezvoltarea”.
Convenţional, comunitatea implică o anumită zonă geografică. Deci, ideea fundamentală
de localitate, în sensul proximităţii fizice, este importantă în multe raţionamente şi
activităţi ale dezvoltării comunitare.
Structura comunităţilor de azi variază de la asociaţii voluntare de indivizi la
structuri foarte birocratice. Aceste structuri îndeplinesc o varietate de funcţii, unele dintre
ele evidente şi altele pot fi înţelese doar după o analiză sistematică. De exemplu, un
consiliu de dezvoltare industrială poate să-şi încurajeze angajaţii astfel încât aceştia să
facă afaceri într-o anumită zonă, aceasta servind unei funcţii economice evidente; în orice
caz e mai puţin vizibil dacă acelaşi consiliu urmăreşte realizarea unei funcţii de protejare
a mediului prin taxe sau practici sezoniere. Comunicarea modernă, la fel ca şi migrarea
din motive economice şi/sau politice, par să grăbească dezintegrarea comunităţilor în
diverse părţi ale lumii. Comunităţile experimentează fărâmiţarea relaţiilor convenţionale
care pot răspunde prin încercarea de a reîntări sau impune menţinerea practicilor culturale
şi etnice. De exemplu, autorităţile franceze au încercat să interzică folosirea cuvintelor
englezeşti pentru noile tehnologii, dar fără prea mult succes. Tradiţiile etnice şi culturale
bazate pe interese proprii, comune, formate în proximitatea geografică pot deveni uneori
componente neglijabile.
Cea mai importantă întrebare, care se pune azi, in legătură cu dezvoltarea
comunitară este dacă a avut loc o destrămare a comunităţii în ultimii ani. Societăţile
vestice au devenit din ce in ce mai complexe şi mai specializate. Astfel familia şi
comunitatea nu mai îndeplinesc multe din funcţiile pe care le aveau in trecut. Întrebarea
în legătura cu destrămarea comunităţii apare nu numai în societăţile vestice, dar şi în
ţările fost comuniste. Multe fenomene sociale conduc la răspunsuri în legătura cu
dezintegrarea comunitara. Oamenii sunt stresaţi în legătură cu dezintegrarea vecinătăţii,
creşterea ratei criminalităţii, dispersarea geografica a familiilor şi migrarea membrilor
diferitelor clase sociale şi grupuri etnice. Unii experţii cred ca folosirea drogurilor duce la
alterarea relaţiilor sociale în aşa fel, încât dezvoltarea comunitară este aproape imposibilă
in anumite localităţi, în timp ce alţii sunt de acord cu faptul ca numai dezvoltarea
comunitară poate stopa folosirea drogurilor. Chiar dacă tendinţele către haos în anumite
ţari fost comuniste şi tari euroasiatice şi către autoritarism sau fundamentalism în alte

9
zone pot fi interpretate în termeni de frică contemporană în legătură cu dezintegrarea
comunitară.
Există două perspective contemporane importante în ceea ce priveşte dezvoltarea
comunitară. Acestea sunt: perspectiva post modernistă şi perspectiva comunitară.

2.2.1 Mişcarea comunitaristă

Această perspectivă postulează faptul că proporţia mişcării pentru dezvoltarea

unei comunităţi tinde să se focalizeze mai mult pe refacerea relaţiilor sociale în zonele
dezvoltate economic, decât în zonele slab dezvoltate. Mişcarea este produsul ideilor
academicienilor, profesionaliştilor şi membrilor publicului care sunt preocupaţi de
slăbiciunile comunităţii. Unul din cele mai interesante aspecte ale gândirii contemporane
comunitariste este apelul ei la oamenii de diverse orientări politice. O serie de autori au
susţinut o mişcare a dezvoltării comunitare care implică reorientări fundamentale a
multora dintre practicile şi instituţiile sociale pentru a promova prosperitatea comunităţii.
Multe principii diferite sunt implementate în gândirea comunităţii contemporane şi în
scopurile legate de dezvoltarea comunitară. Majoritatea implicărilor pentru dezvoltarea
comunitară izvorăsc din următorul principiu: fiecare membru al comunităţii datorează
ceva fiecărui membru al ei. Dreptatea presupune individualizarea responsabilităţii într-o
comunitate receptivă. Fenomenul comunitarist al dezvoltării implică o serie de idei care
pun in practică principiile fundamentale. Multe dintre aceste idei privesc politicile sociale
si cum reflectă acestea drepturile şi responsabilităţile indivizilor în relaţie cu comunitatea
din care fac parte. Adesea implică şi modul în care oamenii se hrănesc şi se îngrijesc unul
pe altul, în perioade de dependenţă naturală (cum e copilăria şi bătrâneţea) şi în situaţii in
care cer îngrijiri speciale (de exemplu, o boală psihică gravă şi persistentă în timp). Deşi
aceste idei au fost discutate mult timp, este neclar dacă ele pot concura cu etica
individualistă ca bază a comportamentului individual, fie a dezvoltării politicilor sociale.

2.2.2. Perspectiva post modernistă

10
 O altă influenţă în filozofia dezvoltării comunitare a fost noţiunea post
modernism. Această colecţie de idei se bazează pe credinţa că noile forme de comunicare
şi organizarea socială le înlocuiesc pe cele familiare, moderne (în sens ştiinţific, raţional,
analitic). Post modernismul postulează că o conştiinţă nouă, integratoare evoluează
pentru a “concura” cu efectele modernismului şi a tehnologiilor lui în relaţiile sociale şi
identitate. Tehnologiile noi fac relaţiile sociale să fie dependente formal de proximitatea
locală în mai mică măsură şi să nu fie centrate pe experienţa vieţii şi interdependenţa pe
care o implică comunitatea. De exemplu, telefonul este adesea folosit pentru a menţine
legaturile emoţionale deşi natura relaţiei este alterată în acest sens. Post modernismul e
greu de definit pentru că se bazează pe credinţa că viaţa e diferită deoarece mediile
sociale şi tehnicile se schimbă rapid, astfel încât natura relaţiilor dintre oameni şi felul în
care ei percep realitatea se schimbă mult şi rapid. Forma schimbării nu e clară, cu
excepţia faptului că există o tendinţă de a considera “moarte” multe din instituţiile sociale
moderne.
Activităţile dezvoltării comunitare iau forma adresării de noi modalităţi de a
forma şi de a îndeplinii funcţiile comunităţii în contextul schimbărilor sociale şi tehnice
care au loc. Deoarece variază foarte mult, dezvoltarea comunitară este cel mai bine
înţeleasă în termenii de aplicaţii flexibile la modelele generale de schimbare planificată.
Procesul dezvoltării comunitare se centrează foarte mult pe participarea cetăţenilor. Deci,
întărirea funcţiilor comunitare, mai degrabă decât reforma structurilor sociale, este
principiul central al practicii. Activităţile procesului implică dezvoltarea unei reprezentări
a situaţiei comunităţii aşa cum este ea percepută de membrii comunităţii, accentuând pe
scopuri, pe acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor şi pe consolidarea
îndemânărilor şi capacităţilor pe care le implică. Practicienii pot funcţiona cu o tensiune
generată de munca împotriva acestor scopuri apriorice în timp ce se subliniază conceptul
de autodeterminare. Îndemânările cerute sunt motivarea şi organizarea, mobilizarea şi
capacitatea oamenilor să ia decizii în legătură cu modul în care doresc să intervină pentru
a îmbunătăţi funcţiile comunităţii. Adesea acest proces se referă la a da putere.
Dezvoltarea comunitară implică găsirea scopurilor comunitare în comunitate.
Scopurile pornesc adesea de la alternativele unui statut sau afacere nesatisfăcătoare.
Frecvent, procesul de identificare a credinţelor şi scopurilor comunitare începe sub

11
auspiciile unei agenţii sau a unui program familiar comunităţii. În acest mod dilema
specialistului care intervine în comunitate în legătură cu faptul de a fi perceput ca un
străin comunităţii, dispare. Organizarea şi acţiunea de a atinge scopurile pot implica
muncă de advocacy şi muncă politică şi deci intervenţia de tip dezvoltare comunitară e
adesea centrată pe modul în care membrii comunităţii percep funcţiile agenţiei în care
lucrează specialistul. Adesea această relaţie e legată de serviciile sociale în particular de
cele care implică îngrijirea şi prosperitatea celor foarte tineri sau foarte bătrâni ori a celor
care au nevoie de protecţie socială sau îngrijiri medicale. Această centrare poate duce la
preocuparea pentru relaţiile dintre agenţii şi alte structuri ale comunităţii.
Dezvoltarea comunitară implică aproape întotdeauna organizarea şi e legată mai
ales de ajutorarea membrilor comunităţii de a-şi dezvolta noi modalităţi de păstrare a
funcţiilor organizaţiilor. Exemplele include folosirea cercetării ca o metodă de a milita
pentru scopurile comunităţii, de a dezvolta şi menţine structurile de conducere, de a
reprezenta comunitatea în comitete de luare a deciziilor şi de a consulta specialişti pentru
o posibilă dezvoltare economică. Adesea expertiza în dezvoltarea comunitară este cerută
pentru a folosi oportunităţile care sunt accesibile prin legi şi politică, dar ele au un nivel
tehnic înalt şi nu sunt poate accesibile la nivelul simţului comun.
Deşi mărimea şi incertitudinile inerente ale dezvoltării comunitare ca entitate au
fost descoperite de mult timp, interesul în domeniu este în continuă creştere. Acest interes
crescut reflectă poate un ciclu de preocupări pentru nivelul de organizare socială al
comunităţilor în condiţiile incertitudinii economice, persistenţei segregaţiilor etnice,
diferitelor sensuri date prosperităţii şi noilor perspective comunitariene şi postmoderniste
la fel ca şi tendinţele de a dezvolta noi forme de relaţii sociale cvasi-comunitare.

2.2.3. Dezvoltarea comunităţii – specialitate rurală şi urbană

Specializările rural şi urban ale dezvoltării comunitare vizează locul unde aceasta
din urmă se desfăşoară în sat sau la oraş. Cu toate că în principiu dezvoltarea comunitară
presupune aceleaşi activităţi, există anumite caracteristici ale zonelor respective care
determină o diferenţiere a muncii de facilitare. Dacă în trecut comunitatea rurală însemna
susţinere şi control pentru individ azi lucrurile se schimbă radical. Multe din

12
caracteristicile tradiţionale ale vieţii rurale au fost erodate şi înlocuite cu altele. A face
agricultură reprezintă o sursă din ce în ce mai precară pentru un loc de muncă şi pentru
prosperitate în multe zone. Tinerii îşi părăsesc zonele de origine, împinşi de creşterea
nerentabilităţii muncii de la ţară şi atraşi de slujbele mai bune de la oraş. Proporţia
oamenilor în vârstă la sate este în creştere şi pattern-urile tradiţionale familiale şi ale
îngrijirii vecinătăţii au dispărut în mare parte.
Comunităţile urbane sunt caracterizate printr-o mare densitate a populaţiei şi o
atomizare socială. Dezvoltarea comunitară îşi găseşte loc în cartierele mărginaş, sărace
ale marilor oraşe. Viaţa urbană oferă totuşi mult mai multe posibilităţi decât cea rurală şi
în consecinţă dezvoltarea comunitară pare mai potrivită pentru mediul rural.
Din acest motiv şi din altele (cum este faptul că partea de intervenţie a acestei
lucrări se centrează pe o comunitate de romi din mediul rural), în continuare voi încerca
să descriu caracteristicile dezvoltării comunitare rurale.
În introducerea cărţii lor despre dezvoltarea corurală, Henry Butler şi Sue Wright
(1990) (în Francis şi Henderson, 1992) identifică următoarele caracteristici cheie ale
dezvoltării: Este un proces care trebuie să fie acumulativ şi trebuie să aducă nu numai
îmbunătăţiri ale condiţiilor fizice şi sociale, dar şi câştiguri durabile în abilităţile
oamenilor de a controla şi susţine îmbunătăţirile. Este o bătălie şi nu doar o schimbare.
Scopurile comune ar trebui să includă: îmbunătăţiri în comportamentul oamenilor,
câştiguri în ceea ce priveşte posibilităţile oamenilor de a înţelege cum să susţină
îmbunătăţirea şi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte autodeterminarea. Trebuie să vizeze
grupuri sau clase sociale. Aceasta cere identificarea corectă a grupurilor ţintă. S-ar putea
să fie nevoie să transformăm o categorie incoerentă de oameni într-un grup organizat.
Trebuie să recunoşti că conflictul va avea loc dacă un grup câştigă resurse sau putere pe
cheltuielile altui grup, şi îmbunătăţirile pentru un grup pot duce la încetinirea (sau char
blocarea completă ) a îmbunătăţirilor pentru celălalt grup. E în funcţie de valorile
personale şi ideologice, ceea ce înseamnă că opiniile vor diferii în ceea ce priveşte
conţinutul dezvoltării şi ceea ce e dezirabil va rămâne.
Munca comunitară doreşte să-i ajute pe oameni să lucreze împreună în
comunitatea lor pentru a-şi mări încrederea unii în alţii şi competenţele, în ideea de a-şi
rezolva priorităţile şi nevoile. După cum arată şi figura de mai jos există trei modele de

13
intervenţie în comunitatea rurală. Aestea sunt: munca la distanţă, munca centrată,
indirectă şi munca directă

Munca comunitară rurală

Munca la distanţă Munca centrală, Munca directă

indirectă

Munca la distanţă
Acest tip de muncă comunitară dă un sens discrepanţei dintre puţinele resurse ale
muncii comunitare şi numeroasele comunităţi care ar putea beneficia. Poate face acest
lucru prin încercarea de a maximiza resursele existenţiale în cea mai eficientă manieră
posibilă. Recunoaşte că toate comunităţile au nevoi şi că cei care intervin au datoria să le
ajute pe toate în anumite puncte. Sunt axate în special pe scopul de a le ajuta comunităţile
rurale să supravieţuiască împotriva declinului rural, a creşterii apatiei publice şi a
centralizării puterii. Avantajele ei constau în distribuirea eficientă a resurselor muncii
comunitare. Pentru că nici o comunitate nu poate mobiliza atenţia, acest tip de muncă
evită riscul de a creea o relaţie puternică de dependenţă care poate lăsa o comunitate şi
(uneori) slabă când specialistul se retrage. Din aceleaşi motive se evită de asemenea
riscul suprasaturări: datorită atenţiei prea mare şi concentrării de resurse comunitare într-
o arie mică sau la nivelul unui grup poate să inunde şi să înăbuşe comunitatea locală.
Activităţile cheie ale acestui model sunt:
- monitorizearea problemelor locale şi ale zonei care sunt relevante şi prezintă interes
pentru comunitate;
- căutarea soluţiilor;

14
- muncă în vederea influenţării altor agenţii;
- sfătuieşte şi informează comunitatea;
- susţine şi dezvoltă reţele de grupuri comunitare.

Munca centrată, indirectă

Este o formă a muncii comunitare unde practicianul are în vedere un număr
limitat de comunităţi şi oameni, pe baza unor probleme şi pe o anumită perioadă de timp.
Această perspectivă se bazează pe decizia conştientă de a nu împrăştia resurse
importante, ci de a le focaliza în aşa fel încât să fie cât mai eficient folosite.
Principalele activităţi ale acestui model sunt:
- selectarea comunităţilor;
- crearea de oportunităţi pentru a se lucra cu anumite comunităţi sau grupuri;
- munca cu sau în spatele actorilor principali;
- lărgirea perspectivei de zi cu zi a oamenilor;
- retragerea efectivă.

Munca comunitară directă

Acest model reprezintă de fapt munca cu vecinătăţile care e o perspectivă clasică
a muncii comunitare implicând o relaţie de muncă apropiată între specialist şi comunitate.
Zonele rurale îi permit specialistului comunitar să se implice în toate fazele procesului de
dezvoltare comunitară. Poate relaţiona cu un număr mare de grupuri şi indivizi din
comunitate şi să ia parte şi să influenţeze viaţa comunitară.
Activităţile principale ale acestui model sunt :
• Construirea încrederii, a confidenţei şi a relaţiilor cu şi între toate părţile comunităţii;
• Construirea şi întărirea grupurilor;
• Facilitarea creării unei strategii;
• Punerea ideilor în aplicare;
• Reîmprospătare şi regenerare.
Munca comunitară directă cere specialistului să devină o parte activă a comunităţii.
E imposibil să stai detaşat, să nu te implici. Această muncă implică atât viaţa profesională
cât şi cea personală a specialistului .

15
2.2.4. Modele curente de intervenţie în comunitate

Practica curentă relevă un set complex de modele pentru intervenţia comunitară.

Literatura şi cercetările în acest domeniu furnizează baza pentru o constelaţie de opt
modele pincipale ale practicii comunitare: 1) vecinătăţi şi organizarea comunităţii; 2)
organizarea funcţională a comunităţii; 3) dezvoltarea socială şi economică a comunităţii,
5) program de dezvoltare; 6) acţiuni sociale şi politice; 7) coaliţii; 8) mişcări sociale
(Tabel 1). Modelele ilustrează modurile de organizare existente în anii ’90 şi acceptate să
persiste. Fiecare model este analizat în termeni de scopuri dorite, sisteme ţintă, elemente
constitutive primare, scopul preocupării şi rolul specialistului. Analiza politică şi practica
politică, acţiunea şi implementarea de programe ar trebui văzute ca activităţi care se
regăsesc în fiecare model, nevoia de politică, programe şi procese organizaţionale care să
încurajeze participarea cetăţenilor şi susţinerea pe termn lung a scopurilor care vizaeză
justiţia socială este un motiv important de a exista a fiecărui model. Dezvoltarea sau
schimbarea politică la nivel local, judeţan, regional, naţional sau global este un elment
esenţial al organizării reformei serviciilor, acţiunii politice şi a schimbării sociale. Aceste
modele sunt descrise ca unităţi distincte în tabelul 1, dar ele se află adesea în interacţiune
ca procese şi organizări complexe care schimbă răspunsul la noile provocări şi schimbări
din mediu.
Principiile raţionale şi de organizare care ghidează acest cadru conceptual sunt
locul, scopul şi valorile. Practica comunitară se realizează la intersecţia de la local la
global. Nivelul local este necesar pentru că societatea umană cere interacţiuni faţă în faţă.

16
 Tabel 1. MODELE CURENTE DE PRACTICĂ ÎN COMUNITATE (după Weil şi Gamble, 1995)
MODELE
Caracteristici Vecinătăţi Organizare Dezvoltarea Planificare Program de Acţiune Coaliţii Mişcări
Comparative şi a socială şi socială dezvoltare socialăşi sociale
organizare funcţională economică şilegătură politică
comunitar a a comunitară
ă comunităţii comunităţii
Scopul dorit Dezvoltarea Acţiuni Iniţierea Întocmirea Expansiunea Acţiunepent Construirea Acţiuni de
capacităţii pentru unor planuri de proiecte, şi ru justiţie unei baza de justiţie
de a se justiţie de propuneri, redirecţionar socială, putere multi- socială care
organiza a socială dezvoltare adresate ea concentratăp organizaţion oferă o nouă
membrilor; focalizate pe pornite de la celor aleşi programelor e ale, suficient paradigmă
Schimbarea promovarea baza sau agenţiilor schimbarea de largă pentru un
impactului intereselor, comunităţii; consiliilor pentru a politicii pentru a grup
asupra pledarea pregătirea locale sau îmbunătăţi sociale influenţa particular
planificării cauzei şi pe cetăţenilor regionale. eficienţaserv direcţia unui sau problemă
comunitare modificarea pentru a iciilor program sau socială
comportame folosi comunitare; pentru
ntelor şi a investiţiile organizarea colectarea
atitudinilor; sociale şi de noi de resurse.
se pot oferi economice. servicii.
şi servicii.
Sistemul ţintă Autorităţile Publicul Bănci; Perspectiva Finanţatorii Electoratul; Oficialii Publicul
locale; general; fundaţii; liderilor deprograme; oficialii aleşi; agenţii general;
investitori; instituţii investitori; comunităţii; beneficiarii aleşi; non- sistemele
Membri guvernamen cetăţeni. perspectiva servicilor participanţii guvernamen politice.
comunităţii tale liderilor sociale potenţiali tale; agenţii
serviciilor activi sau de stat.
sociale inactivi.
Elemente Rezidenţii Oamenii Populaţia Oficialii Consiliilede Cetăţenii Organizaţiii Lideri şi

17
constitutive primare din care au idei marginalizat aleşi; adminstraţie dintr-o cu un organizaţii
comunitate, similare, la ă, săracii, agenţile ; jurisdicţie anumit capabili să
vecinătate, nivel de minorităţi sociale şi administrato regională. interes , cu creeze noi
oraş, sat. vecinătate, etc. reţelele de ri; obiective imagini şi
comunitate organizaţii. reprezentanţ similare etc. perspective.
largă, ii
naţiune, comunităţii
global
Scopul preocupări Calitatea “Advocacy” Dezvoltarea Integrarea Dezvoltarea Schimbarea Chestiuni Justiţie
vieţii în pentru un de sprijin nevoilor eserviciipent instituţional specifice socială în
zona anumit grup social, sociale în ru o anumită ă; legate de cadrul
geografică sau o venituri, planificarea populaţie construirea nevoile sau societăţii
respectivă problemă. resurse; geografică; puterii preocupările
îmbunătăţire coordonarea politice sociale.
a reţelelor
deprinderilo deservicii
r de sociale.
conducere şi
a educaţiei
de bază.
Rolul specialistului Organizator Organizator; Negociator; Cercetător; Purtător de Avocat; Mediator, Avocat;
, educator, avocat; promotor; scriere cuvânt; organizato; negociator, facilitator.
formator, comunicator educator; propuneri; planificator; cercetător; purtăto de
facilitator. ; facilitator. planificator; comuncator; manager; candidat. cuvânt.
manager. manager. scriere
propuneri.

18
(1). Vecinătăţi şi organizare comunitare
Acest model de practică comunitară se bazează pe munca cu vecinătăţile
geografice a comunităţilor. Deşi asemenea organizări geografice pot fi găsite pe baza
unei singure probleme sau a unui incident, multe au de-a face cu toate tipurile de
probleme din comunitate: sociale, politice şi de mediu. Liderii din organizaţiile
comunitare locale pot adesea să-şi reprezinte comunităţile în viaţa politică mai largă a
unui oraş, judeţ sau regiune. Vecinătăţi şi oraganizare comunitară are are o dublă
focalizare: pe construirea capacităţilor şi pe îndeplinirea sarcinii. Cetăţenii implicaţi în
activităţi îşi dezvoltă deprinderi de organizare, de analiză a problemei, de planificare şi de
conducere. De asemenea încearcă să îndeplinească o serie de sarcini specifice legate de
îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice din propria lor comunitate şi să modeleze
direcţia de planificare a dezvoltării oraşului sau a regiunii. Adesea ţinta externă a
schimbării este guvernul municipiului sau al judeţului. Dezvoltarea internă se focalizează
pe capacitatea de construcţie şi dezvoltare a conducerii pentru a ajuta grupurile ca prin
căutările lor să facă schimbările necesare în mediile politic, social şi fizic. Vecinătatea,
cartierul şi comunitatea, formează în mod tipic elementele constitutive primare, iar scopul
preocupării se focalizează pe calitatea vieţii din respectiva zonă geografică. Rolurile
specialistului în vecinătăţi şi organizare comunitară include rolul de organizator, educator
şi profesor, antrenor şi facilitator. “Organizatorul” va lucra adesea cu rezidenţii
vecinătăţii pentru a stabili o modalitate de organizare şi mai târziu poate deveni
conducătorul grupului, oferind aistenţă în ambele procese şi în dezvoltarea deprinderilor
tehnice. Când se stabileşte conducerea formală în grup, aistentul social va funcţiona ca
persoană din staff, lucrând alături de membrii comunităţii pentru a planifica întâlniri,
scopuri, reusrse alocate, îndeplinirea strategiilor şi evaluarea sarcinilor şi a eforturilor de
pe parcursul procesului.

(2). Organizarea funcţională a comunităţii

Distincţia izbitoare a acestui model este focalizarea lui pe o comunitate
funcţională mai degrabă decât pe una geografică. O comunitate funcţională este o
comunitate de interese. Oamenii pot să nu locuiască în apropiere unul de altul, dar ei

19
împart o preocupare în legătură cu o problemă comună. Acţiunile specialiştilor se pot
întinde de la advocacy pentru nevoile copiilor orfani, la protecţia mediului. Scopul dorit
este organizarea comunităţii funncţionale în acţiuni pentru justiţie socilă, focalizate pe
advocacy şi pe schimbarea politicilor, a comportamentelorşi a atittudinilor în relaţie cu
problema aleasă de ei. În eforturile lor de a căuta dreptatea socială, comunităţile
funcţionale pot să dezvolte, de asemenea, servicii specifice care nu au fost create sau,
dacă au fost, au funcţionat inadecvat. Comunităţile funcţionale sunt adesea angajate în
educarea comunităţii în legătură cu problema aleasă de ei. Un astfel de exemplu este
comunitatea de homosexuali care muncesc pentru a-i educa pe ceilalţi în legătură cu
SIDA şi a presa pentru îngrijirile de sănătate corespunzătoare, pentru o politică de
sănătate suportivă, şi pentru drepturile sociale, economice şi civile ale oamenilor cu HIV-
pozitiv. La fel ca în vecinătăţi şi organizarea comunităţii, specialistul se poate angaja
alături de grupul de interes al comunităţii ca un facilitator care asistă grupul în recrutarea
noilor membrii, în definirea problemelor şi în determinarea strategiilor şi tacticilor de
advocacy. Specialistul va asista grupul în dezvoltarea procesului, în luarea deciziilor şi în
ceea ce priveşte îndemânările tehnice. Pentru că avem de-a face adesea cu o mare
dispersare geogarfică a comunităţilor de interese, asistentul social poate să-şi ia multe
responsabilităţi în procesul comunicării cum ar fi să ajute grupul să dezvolte o reţea de
comunicare eficientă şi să scrie rapoarte care vor fi folosite în lobbing şi în educaţia
publică.
În comunităţile funcţionale abilitatea grupului de a defini şi de a educa în legătură
cu problemele lui este de o importanţă critică. Organizatorii şi liderii grupului pot investi
mult timp în relaţia cu publicul, cu guvernul şi cu mass-media în eforturile lor de aşi
promova mesajul. Specialistul poate petrece un timp considerabil cu membrii comunităţii
repetând îndemânări şi ajutând grupul să pregătească documentele şi rapoartele care pot
fi folosite în susţinerea viitoare a cauzei lor.

(3). Dezvoltarea socială şi economică a comunităţii

În această tipologie nouă, modelul furnizează ideea recunoaşterii faptului că
pentru a fi eficientă într-o comunitate marginalizată, dezvoltarea socială trebuie însoţită
de dezvoltarea economică. Scopul acestui model de dezvoltare comunitară este să

20
îmbunătăţească calitatea vieţii şi oportunităţile pentru cetăţenii din comunităţile
marginalizate. Modelul recunoaşte că pentru dezvoltare este nevoie de îndemânări
tehnice, politice şi de proces astfel încât cetăţenii să-şi poată atinge în mod sigur
scopurile, nu doar să le formuleze. În modelul dezvoltării comunitare, scopul vizat este
acela de a iniţia planuri şi forme de dezvoltare a problemelor iniţiale, de a pregătii
cetăţenii să facă folositoare investiţiile sociale şi economice şi de a dezvolta şi folosi
resursele interne şi externe pentru a face aceste investiţii. Scopul preocupării dezvoltării
sociale şi economice va fi realizarea unei balanţe a investiţiei în ambele zone sociale şi
economice, la fel ca şi îmbunătăţirea nivelului educaţional şi a îndemânărilor de
conducere ale cetăţenilor.
O atenţie deosebită trebuie acordată capacităţii de construire – în particular a
îndemânările tehnice şi administrative – pentru a dezvolta servicii şi proiecte de
dezvoltare economică. În activităţile de dezvoltare socială şi economică, asistentul social
devine adesea un membru al staff-ului în fazele iniţiale de organizare. Acesta trebuie să
fie îndemânatic în ceea ce priveşte nevoile de evaluare şi cercetare pentru a determina
scopuri reale de dezvoltare şi a identifica îndemânările şi resursele de care comunităţile
au nevoie. Abilitate de a organiza şi de a face antrenamente (trainning) este de asemenea
necesară în conducerea unui proces de dezvoltare comunitară. Planificarea, administrarea
şi negocierea sunt roluri esenţiale pentru persoana implicată în dezvoltarea socială şi
economică.

(4). Planificarea socială

Planificarea socială poate fi realizată la nivelul unei singure agenţii, de un
consorţiu de agenţii în serviciile umane sau de consiliul regional de planificare a nevoilor
sociale. Adesea planificarea socială se face de către o forţă comună care combină
interesele private şi publice cu resursele. Planificarea socială se referă la dezvoltarea,
expansiunea şi coordonarea serviciilor sociale şi politica socială şi este o metodă de
aplicare practică a unui proces de rezolvare a problemelor care au loc organizat într-un
contiinuum de la loca la societal (Lauffer, 1981, în Encyclopedia of Social Work, 1987).
Se poate focaliza în mod special pe coordonarea serviciilor umane pentru o zonă dată sau

21
să privească mai pe larg problemele sociale şi economice. Lauffer identifică rolurile
planificatorilor la patru nivele:
• Servicii directe ale agenţiilor
• Servicii la nivelul sectoarelor
• Structura planificării locale comprehensive
• Structura de planificare la nivel intersectorial sau interregional
Sarcina principală a planificatorilor este să aducă elementul raţional în serviciile
umane, în planificarea socială şi în procesul de integrare a serviciilor. Elementele
constitutive primare ale planificării sunt oficialii aleşi, liderii agenţiilor sociale, reţelele
de organizaţii sau o combinaţie a acestora. Scopul acestui model este planificarea unei
reţele de servicii umane şi coordonarea sau integrarea nevoilor sociale în planificarea
geografică . Îndemânările esenţiale ale planificării sunt tehnice, ele includ cercetarea,
evaluarea iniţială a nevoilor, evaluarea finală, propuneri de dezvoltare şi analiză. Pentru
că planificatorii intră în contact cu o varietate de grupuri şi indivizi, ei au nevoie de
îndemânări excelente de comunicare şi management.

(5). Program de dezvoltare şi legătură comunitară

Principalul scop şi rezultatul urmărit al acestui model este să creeze şi să
implementeze un serviciu nou sau improvizat care a fost evaluat ca fiind folositor unei
anumite populaţii a unei comunităţi. Mai implică de asemenea redirecţionarea
programelor agenţiei pentru îmbunătăţirea eficienţei serviciilor existente. Interacţiunea
dinter cetăţeni, potenţialii clienţi şi personallul agenţiei are un rol deosebit în concepţia
acestui model. Interacţiunea dintre comunitate şi programul serviciului poate fi întărită
printr-o multitudine de moduri. Printe ele se numără implicarea potenţialilor consumatori
şi cetăţeni în procesul de evaluare a nevoilor; folosirea unor focus-grupuri formate din
potenţiali consumatori; impicarea potenţialilor consumatori şi a liderilor comunitari în
realizarea politicii comunităţii etc.
Sistemele care sunt ţintite pentru a fi schimbate sun potenţialii beneficiari ai
noului sau restructuratului serviciu şi cei care plătesc pentru asemenea servicii. Designerii
de program, planificatorii şi staff-ul vor experimenta schimbările de perspectivă atunci
când sun create strategii efective de dezvoltare împreună cu membrii comunităţii. Scopul

22
modelului este dezvoltarea serviciilor pentru o populaţie dintr-o anumită arie geografică.
Rolurile care sunt de preferat să fie “jucate” de asistentul social includ planificarea,
propunerile scrise, vorbirea directă, medierea şi facilitarea. Odată ce programul începe să
meargă, asistentul social ia adesea rolul de manager, monitor şi evaluator pentru a se
asigura că programul merge în direcţia dorită. El încearcă să-şi atingă scopurile pentru
schimbare, rămânând responsabil faţă de comunitate şi modificările din mediu.

(6). Acţiune socială şi politică

Eforturile acţiunii sociale şi politice contestă inegalităţile care limitează
oportunităţile, îi confruntă pe cei care au luat deciziile şi care au ignorat nevoile
comunităţi, discută deciziile nejuste şi dau putere oamenilor pentru a-şi aduna credinţele
în eficacitatea lor proprie şi a-şi dezvolta îndemânări pentru a schimba condiţiile
nedrepte. Scopul principal şi rezultatul preconizat al acestui model este acţiunea pentru
justiţie socială, politică şi economică concentrată pe schimbarea politicilor sau a
politicienilor, sau schimbarea corporaţiilor care dezavantajează grupurile de jos ale
societăţii. Ţinta acţiunii sociale şi politice este de a schimba balanţa puterii în aşa fel încât
cei care au fost excluşi din procesele trecute de luare a deciziilor să devină actori în
deciziile viitoare.
Prima ţintă pentru schimbare sunt potenţialii participanţi al unui efort de
schimbare politică şi socială, primul obiectiv poate fi capacitatea de a construi şi
organizarea şi formarea de îndemânări liderilor. O parte mare a acestui proces poate fi
reprezentat de cercetarea de investigare pentru a determina scopul şi seriozitatea
problemei. Acţiunea politică şi socială implică examinarea opţiunilor pentru selectarea
celor mai potrivite tactici. Membrii trebuie să aibă încredere în îndemânările lor de a
planifica acţiunea şi să fie convinşi de legitimitatea cauzei lor.
Electoratul şi oficialii aleşi sunt adesea ţinte pentru schimbare în acţiunea socială
şi politică. Rolurile asistentului social din cadrul acestui model sunt printre altele cele de
avocat, educator, organizator şi cercetător.

23
(7). Coaliţii
Coaliţiile fac posibilă, pentru grupurile separate, munca împreună în vedere unei
schimbări sociale colective. O schimbare socială făcută de coaliţii este definită ca fiind
un grup de reprezentanţi ai diverselor organizaţii care-şi unesc forţele pentru a influenţa
instituţiile externe în ceea ce priveşte una sau mai multe probleme care afectează
structura lor în timp ce autonomia le este menţinută. În cazul acestui model scopul dorit
este acela de a construi o bază de putere multioraganizaţională care să fie destul de mare
pentru a influenţa direct pregramele sociale, inclusiv potenţialul de împărţi resursele în
conformitate cu interesele coaliţiei. Sistemele ţintite cel mai ades pentru schimbare sunt
oficialii aleşi care pot aproba noile politici, agenţiile nonguvernamentale care pot fi
încurajate să finanţeze programe de servicii noi sau extinderea celor vechi şi instituţiile
guvernamentale care pot avea autoritatea de a răspunde unei preocupări sociale
particulare, dar nu au de gând s-o facă.

(8). Mişcări sociale

Mişcările sociale au loc în orice zonă şi au fost evidenţiate de-a lungul istoriei.
Câteodată progtresul către o societate dreaptă şi grijulie e asistat de mişcări sociale.
Rezultatul urmărit de mişcările sociale este de a stimula acţiunea pentru schimbarea
socială care furnizează o nouă paradigmă pentru felul în care societatea şi organizaţiile
sociale răspund unei populaţii particulare ori unei probleme sociale specifice.
Mişcările sociale pot provoca schimbări semnificative. Alegerea lui Nelson
Mandela ca preşedinte al Africii de Sud este rezultatul unei astfel de mişcări. Modelele
prezentate ilustrează principalele modalităţi de practică comunitară. În realitate aceste
modele le găsim adesea combinate, cum ar fi organizarea vecinătăţii în cadrul unei munci
intense de dezvoltare socială şi economică.

2.3. Pregătirea primei vizite în comunitate

Prima vizită în comunitate este una dintre etapele determinante ale procesului de
de facilitare, deoarece la acest prim contact, comportamentul, atitudinea, calităţile şi
abilităţile facilitatorului pot influenţa decisiv buna desfăşurare a întregului demers în

24
comunitatea respectivă. Dată fiind importanţa acestei etape este necesară o pregătire în
amănunt pentru a ne asigura succesul, materializat la final în atingerea rezultatelor pe
care ne-am propus să le obţinem.
Cum pregătim prima vizită?
- stabilim obiectivele şi rezultatele de atins
- în funcţie de acestea, facem o listă cu oamenii cu care trebuie să ne întâlnim
- stabilim împreună data, ora, durata şi locaţia primei întâlniri astfel încât să fie
disponibili toţi oamenii cu care vrem să discutăm
- le spunem persoanelor de contact pe care le avem în comunitate care sunt
obiectivele vizitei noastre şi îi rugăm să facă toate aranjamentele necesare (cum ar
fi: să anunţe şi alte persoane pe care vrem să le întâlnim, să informeze
comunitatea, să asigure o sală pentru întâlnire, etc)
- culegem cât mai multe informaţii despre comunitatea pe care urmează să o
vizităm
- pregătim o mapă cu materialele necesare

2.3.1. Contactul iniţial cu principalii factori din comunitate (prima vizită)

Ar trebui să ne asigurăm că lista persoanelor pe care trebuie să le contactăm la

prima vizită în comunitate cuprinde şi:
 primarul
 expertul rom din primărie
 liderul ONG sau GI
 alţi reprezentanţi ai romilor (lideri formali sau informali)
 un consilier local (dacă există, consilierul rom ales)
 mediatori sanitari, şcolari
 preotul sau liderul religios al comunităţii de romi
 medicul sau asistentul medical
 directorul şcolii

25
  lideri ai altor ONG-uri existente în comunitate

Contactul iniţial al factorilor interesaţi din comunitate poate fi realizat prin

diverse metode: discuţii individuale, întâlniri cu grupuri mici sau şedinţă comună – în
funcţie de tema discuţiei şi persoana contactată. Având în vedere constrângerile de timp
atât ale facilitatorului cât şi a persoanelor din comunitate, dar şi faptul că această primă
vizită are un rol de cunoaştere şi informare, recomandăm un set de paşi şi metode,
urmând ca fiecare facilitator să le aleagă pe cele mai potrivite contextului local. Acestea
pot fi aplicate succesiv pe parcursul unei vizite sau a două vizite în comunitate.
1 - vizită în localitate şi în comunitatea de romi împreună cu 1 – 2 reprezentanţi ai
romilor; facilitatorul are ocazia de a cunoaşte comunitatea şi de a se face cunoscut; va
avea în vedere informarea membrilor comunităţii cu privire la program şi la rolul său în
comunitate; în acelaşi timp are oportunitatea de a culege date, impresii, opinii şi de a-şi
forma o idee asupra potenţialului / problemelor comunităţii.
Alte metode care se pot folosi: observaţia, harta comunităţii, interviul semi structurat,
interviul din uşă în uşă, întâlnirile ad-hoc.
2 – întâlniri comunitare: reprezentanţi APL, reprezentanţi ai romilor, membri ai
comunităţii; şedinţa va avea scop de informare a unui număr cât mai mare de participanţi
cu privire la programul de facilitare, dar şi de a culege date, informaţii generale despre
comunitate şi despre capitalul social existent în comunitate, relaţia APL – comunitatea de
romi, relaţiile interetnice, etc.
3 – colectarea de date oficiale de la instituţiile relevante pentru fişa de evaluare a
comunităţii, profilul comunităţii şi raportul lunar.

2.3.2. Metode participative de evaluare a comunităţii – harta comunităţii

Realizarea unei hărţi a comunităţii în care urmează să se desfăşoare un proiect

este poate cea mai bună metodă de a începe lucrul cu o comunitate. Se realizează o
plimbare împreună cu un grup de membri ai comunităţii prin comunitate (participanţii la
curs), după care desenează o hartă a locului. Harta va fi o reprezentare grafică schematică
– un desen simplu cu străzile principale, instituţiile existente şi localizarea lor, aşezarea

26
geografică a comunităţii de romi, existenţa sau nu a infrastructurii (curent electric, reţea
de apă, canalizare, gaze, etc).

III. Comunitatea romă

3.1. Originile poporului rom

Sosirea romilor pe continentul european a avut loc în mai multe valuri, în urma
unei lungi migraţii, între secolele IX si XV. Ei au avut ca punct de plecare nord-vestul
sau centrul Indiei, iar traseul urmat a putut fi reconstituit pe baza influenţelor pe care le-
au avut asupra limbii romani, limbile unor popoare asiatice şi balcanice alaturi de care au
petrecut un anumit timp pe parcursul acestei migraţi.
Astfel, traseul principalelor grupuri de romi străbate Persia, Armenia, Imperiul Bizantin
şi Peninsula Balcanică. Sosirea lor in Asia Mică are loc începand cu secolul XI, iar la
începutul secolului al XIV-lea romii sunt semnalaţi în insula Creta şi in Pelopones.
Teritoriile din sudul Dunării constituie locul de unde romii s-au raspândit, în perioada
urmatoare, în mai multe regiuni ale continentului european, inclusiv în Ţările Romane.
După unele teorii, doua grupuri de romi au urmat un traseu diferit, unul intrand în
Europa prin stepele Asiei Centrale si pe la nordul Marii Negre, iar celalalt trecând prin
nordul Africii, în peninsula Iberica. Cercetatorii sunt însă de acord ca grupul cel mai
numeros a fost cel care intrat în Europa prin Asia Mica. Este interesant de semnalat că
cele mai răspândite denumiri sub care este cunoscuta etnia romilor se datoreaza perioadei
petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Ca majoritatea elementelor legate de originea
romilor, nici originea acestor denumiri nu este pe deplin clarificată. Exista totuşi la ora
actuala, un numar de ipoteze ce întrunesc un consens destul de larg între specialişti.
Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor romii au fost
confundati cu membrii une secte crestine originare din Asia Mica si care aveau reputatia
de magicieni si ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (“neatins”, “de neatins”, sau
“care nu se ating de altii”), a fost deci transferat grupurilor de romi şi stă şi astazi la baza
denumirii utilizate în mai multe limbi pentru a-i desemna pe romi: ţigani în română,
bulgară şi maghiară, tsiganes în franceză, zingari în italiană, zigeuner în germană, etc.

27
 Tot în aceeaşi regiune a Balcanilor şi în aceeaşi perioadă s-a constituit şi mitul
originii lor egiptene. Datorită fertilitatii lor, unele zone frecventate de nomazi, cum a fost
cazul Epirului din Grecia, au fost denumite “Micul Egipt”. De aici romii au început să fie
numiţi “egipteni”, iar ulterior, pe această bază, s-a raspandit ideea ca ei ar fi originari din
Egipt. În mai multe limbi europene aceasta idee este reflectată în cuvintele utilizate cu
referire la romi: « gypsies » în engleză, « gitanos » în spaniola, etc.
Cuvantul “rom” işi are şi el originile, conform unei teorii, în perioada petrecuta în
Imperiul Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generica utilizată pentru
populaţia Imperiului în perioada respectiva: “romaios”. Alte ipoteze susţin însă
provenienţa cuvantului din limba arhaica utilizată de aceasta populaţie înainte de
părăsirea teritoriului Indiei.
„Rrom” este un cuvânt vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru
desemnarea apartenenţei etnice a rromilor. După cea mai bine documentată ipoteză,
termenul provine din cuvântul prakrit „dom” (cu d celebralizat), care însemna „om” şi se
referea, pe de o parte, la imigranţii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au
amestecat şi au realizat căsătorii mixte în Persia, formându-se ca popor acolo şi pornind
apoi spre Europa, iar pe de altă parte, la un subgrup etnic din India, care există şi astăzi.
Evoluţia fonetică firească a condus la transformarea cuvântului „dom”, cu d celebralizat,
în cuvântul „rrom”, cu r nazalizat.
Cert este insa faptul ca toate grupurile de romi ce şi-au pastrat limba proprie,
limba romani, utilizează termenul “rom” cand se refera la membrii comunitaţii în această
limbă. Cuvantul “rom” reprezinta deci, incontestabil, un mod de autoidentificare a
membrilor acestei minoritaţi şi totodata un element important de unitate pentru o mare
parte a populaţiilor de romi din intreaga lume.
Romii şi-au păstrat până în secolele XV - XVI conştiinţa originii lor indiene.
Începând cu această perioada ea se va pierde treptat, dovedirea ei fiind datorată
specialiştilor în lingvistică. Primele menţiuni ale romilor, sub denumirea de “atigani”, pe
teritoriul actual al Romaniei, dateaza din 1385 şi sunt continute într-un act de donaţie al
voievodului Dan I al Ţării Româneşti către Mânăstirea Tismana. Alte atestări similare
apar şi in timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Un act al lui Mircea cel Bătrân, situat de
specialisti în intervalul 1390-1406, conţine şi prima menţionare a unor grupuri de romi pe

28
teritoriul Transilvaniei. Prima atestare certă dateaza însă din 1416 ş se refera la donaţii
facute de oraşul Brasov către un grup de romi în trecere prin regiune. În Moldova
prezenţa romilor este menţionată pentru prima dată în 1428, în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun, şi de aceasta data într-un act de donaţie către o mânăstire.
Mai multe argumente susţin însă ideea că primele grupuri de romi au trecut
Dunărea spre Ţările Române înca din anii ‘60–’70 ai secolului al XIV-lea, deci imediat
dupa formarea primelor structuri prestatale în această regiune. Alte grupuri li s-au alaturat
în cursul secolului al XV-lea.

3.1.1.Situaţia socială a romilor din evul mediu până în prezent

Romii au inspirat încă de la venirea lor în Europa teamă şi respingere, de aceea

relaţiile dintre romi şi neromi nu au fost niciodată fară probleme. Politicile publice pentru
romi s-au dezvoltat pe negarea culturii romilor, limba romani, portul tradiţional şi alte
elemente culturale au fost etichetate ca fiind deviante, cei care au făcut politicile
rezervandu-le romilor o poziţie marginală în societate. De-a lungul timpului s-au întâlnit
urmatoarele tipuri de politici destinate romilor: politici de excludere, politici de
subordonare si politici de asimilare. Aceste trei tipuri de politici apar atât în succesiune
cronologică, cât şi împreuna, voinţa de asimilare a romilor nu a redus niciodată dorintă de
excludere a acestora.
În 1416 a fost dată prima lege împotriv romilor, iar pâna în 1774 în Germania
au fost emise 48 de legi care aveau acelaşi scop. În 1504 Ludovic al XII-lea interzice
şederea romilor în Franţa, iar în 1510 romii care au fost prinşi că nu s-au supus ordinului
de a părăsi ţara au fost spânzuraţi. Uneori alungarea şi omorârea romilor devine formă de
distracţie, amuzament sau mod de petrecere a timpului liber. Asfel în 1514 Elveţia
încurajază vânatoarea de romi, iar în 1835 se inţiază întrecerea denumită Sport în Jutland
în care recordul a fost stabilit de grupul care a reuşit să ucidă 260 de romi, un proprietar
din Rhein incluzând în această întrecere a vânătorilor “o ţigancă cu pruncul ei sugar”.
Începând cu 1749 în Spania are loc arestari masive în rândul romilor şi ducerea acestora
la munca silnică pe santiere navale şi depozite. În martie 1899, s-a creat, pe lângă poliţia

29
din Baviere Biroul de Informaţii asupra Ţiganilor, cu scopul de a supraveghea romii
îndeaproape. În 1933 se ordona prin lege sterilizarea romilor, iar după 1938 romilor li se
impun domicilul forţat, dupa care deportatrea în lagrele de concentrare din Polonia. În
România statisticile oficiale relevă faptul că se află cei mai mulţi romi din Europa.
O posibilă explicaţie cu privire la opţiunea masiva a romilor pentru ţinuturile din
nordul şi sudul Dunarii este aceea a nişelor economice şi nevoii socilale. Indiferent ce
sentimente inspirau romii, dacă ei reuşeau să satisfacă aceste nevoi, locuitorii cooperarea
fară nici o opoziţie, chear dacă cooperare era numai până la apariţia unor posibilităţi mai
bune. Nevoia de mestesugari, precum şi nevoia de braţe de muncă ieftine, a fost
argumentul principal al simbiozei dezvoltată de către populaţiile majoritatre şi romi.
Romii au vennit purtand cu ei aura de buni meseriaşi, de buni cunoscători ai
materialeleor, tehnologiilor şi procedeelor de lucru a metalelor. Se pare că în acele
vremuri, romii au apărut ca singura posibilitate şi s-au menţinut multă vreme ca purtători
ai tehnicii şi ai progresului tehnic.
Chiar după abolirea robiei, datorită neincluderii romilor în programul public de
reformă şi emancipare, a lipsei unei elite rome formatoare şi a resurselor de dezvoltare,
romii au continuat să ramână în afara istoriei, nu departe de statusul de rob, într-un
profund eşec al integrarii sociale. Datorită faptului că între anii 1945 – 1989, în România
s-a dus o politică de egalizare a indivizilor, promovată de regimul comunist, prin care se
încercă asimilarea populaţiei de etnie roma. Oficial nu au existat procese de
marginalizare a etnicilor romi de către instituţiile publice, deşi informal existenţa
prejudecăţilor, a stereotipurilor sau chiar a unor atitudini discriminatorii în rândul
populaţiei nerome nu era un lucru rar întâlnit. După 1989 însă, schimbările sociale rapide
şi intensive, care au ridicat probleme serioase în cursul procesului de instituţionalizare şi
consolidare democratică în societate precum şi tranziţia către o economie de piaţă au
generat un proces de marginalizare a romilor.
Familia romă de astăzi se confruntă cu o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin
din trecutul ei istoric şi cu elemente de modernitate din lumea în care trăim. Progresul
societăţii nu a determinat ruperea totală de trecut, comunităţile de romi dovedind o
rezistenţă mai mare la schimbarile sociale decât alte comunităţi. Diversitatea neamurilor
de romi şi a obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat

30
păstrarea identităţii rome. Păstrând tradiţia medievală, chiar şi astăzi există în unele
comunităţi rezolvarea internă a conflictelor în cadrul unui romano divano sau, dacă este
necesar, se convoacă kris romani (judecata de pace a romilor). Kris-ul este un tribunal în
toată regula, alcătuit de reprezentanţi din diferite “viţi” şi este monopolizat de către
bărbaţi. El constă dintr-un sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulţi judecători – cu toţii
bărbaţi. În secolul XX s-a produs o emancipare în rândul romilor, o mare parte dintre ei
renunţând la organizarea tradiţională. Romii nomazi sunt cei care păstrează cel mai bine
modul tradiţional de viaţă.
În prima jumătate a secolului XX, până la începutul celui de-al doilea război
mondial au existat încercări de organizare şi afirmare a etniei. În 1933 a luat fiinţă
“Asociaţia Generală a Ţiganilor din România” care, din păcate, s-a scindat imediat după
constituire din cauza neînţelegerilor dintre conducători. Un an mai târziu, însă, în 1934, s-
a format ”Uniunea Generală a Romilor din România”, condusă de Gheorghe Niculescu, şi
care a funcţionat până în 1939, fiind desfiinţată de regimul carlist. Această uniune a reuşit
să editeze două numere ale revistei “O Rom” (Glasul romilor) care avea ca deviză:
“Romilor, uniţi-vă!”, şi în cadrul căreia au apărut proiecte în ceea ce priveşte organizarea
şi îmbunătăţirea situţiei romilor. Între 1940-1944, în timpul celui de-al doilea război
mondial, aproximativ 90.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria pe considerentul că
periclitau siguranţa ariană pe teritoriul naţional în faţa bombardamentelor inamice. După
instalarea regimului comunist situaţia romilor s-a schimbat. Oficial era promovată o
ideologie demagogică care susţinea nediscriminarea etnică. Romii erau obligaţi să se
integreze în muncă, să se sedentarizeze, să meargă la şcoală, încercându-se astfel o
asimilare culturală forţată. Începând cu 1948, printr-o rezoluţie a P.C.R., le-a fost
ignorată existenţa. Astfel ei au intrat într-un con de umbră timp de aproape o jumătate de
secol. Prin această atitudine regimul comunist stimula vechile clişee şi diferitele
prejudecăţi referitoare la romi, cu scopul declarat de asimilare. Industrializarea, prin
asimilarea produselor în serie, a avut un impact negativ asupra statutului ocupaţional al
romilor. Produsele meşteşugăreşti, neglijate de aceştia, nu mai aveau valoare. Astfel romi
s-au “reprofilat” din punct de vedere profesional: unii s-au angajat ca muncitori
necalificaţi, alţii au continuat să-şi practice meseriile tradiţionale, dar fără autorizaţie, în
afara legii şi cei mai mulţi au devenit şomeri, “profesie” nerecunoscută de regimul trecut,

31
caracterizată ca fiind “parazitism social”. Politica de “sistematizare” a localităţilor, a
încercat să împrăştie grupurile de romi, să le dividă. Din aceste încercări au rezultat
numeroase tensiuni între romi şi celelalte grupuri etnice sau majoritate. Aceste conflicte
au determinat o creştere a devianţei şi a infracţionalităţii. După revoluţia din 1989,
situaţia romilor se schimbă iar ei sunt recunoscuţi oficial ca etnie. Democratizarea
instituţională, realizată în România cu începere din 1990, a permis manifestarea în plan
cultural, politic, educaţional şi nu numai a minorităţii rome, care, cu excepţia perioadei
interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorită sistemelor politice de
guvernământ. Sunt aproape 18 ani de la Revoluţie şi în toată această perioadă s-a scris
mai mult, s-a încercat mai mult şi s-a făcut mai mult decât în tot restul istoriei României
pentru etnia romă, pentru dezvoltarea ei şi promovarea intereselor romilor pe toate
planurile.
Datorită procesului întârziat mult prea mult, romii, comparativ cu celelalte
popoare, nu se bucură nici în prezent de condiţii favorizante sau factori acceleratori, asa
cum ne-am astepta să se întâmple, ci dimpotriva, decurge greu fiind frânat, pe lingă o
serie de factori externi şi de un set de factori ce poartă amprenta internă.. Asfel, dintre
factorii interni menţionaţi îi vom lua în discuţie pe aceia care răspund necesităţii unei
analize, pe cit posibil, raţionale şi convingatoare. Vom avea în vedere următorii factori:
a) Factori de natură demografică, dintre care amintim:
1. Numărul mediu de persoane în familiile de romi, care este de 6,6 membri, ceea ce
înseamna mai mult decât dublul mediei pe ţara, medie în care este cuprinsă şi populaţia
de romi.
2. Structura pe vârste a populaţiei de romi, în care 43,3% din totalul membrilor de familie
sunt în vârsta de pâna la 16 ani, creeaza alura reala a unei populaţii foarte tinere din punct
de vedere demografic, conferind o bază largă piramidei vârstelor. Acest aspect ne
demonstrează că romii nu au parcurs înca tranziţia demografică prin care a trecut
majoritatea populaţiei Europei, nici macar până la nivelul înregistrat de România cu puţin
înainte de sfârşitul anului 1989..
3. Vârsta medie la căsătorie, de numai 17 ani pentru fete şi 18 ani pentru băieţi, faţă de
media pe ţara de 22,5 ani la fete si 25 ani la baieti, constituie nu numai explicaţia dar şi

32
una dintre sursele principale care influenţează în mod hotarâtor structura demografică şi
pe vârste a acestei populaţii.
4. Faptul că o cincime dintre femeile rome nasc înainte de 16 ani, iar peste 50% pâna la
18 ani au cel putin o naştere, susţine incontestabil situaţia demografică existentă.
5. Natalitatea foarte ridicată (5,1 copii / femeie) continuă şi dupa 1989, fiind mai mult
decit dublul mediei pe tara, medie ce nu depaşeste nivelul de 1,79 copii / femeie.

b) Factori de natură socială

1. Traiul în forme tradiţionale şi familia largita, constituita din 2, 3 sau chiar 4 generaţii,
nu reprezinta un factor favorizant pentru modernizare.

2. 58% dintre barbati si 89% dintre femei nu au nici o profesie (traditionala sau
moderna), 80% dintre membri nu au nici o calificare, iar 60% dintre salariaţi lucrează ca
necalificaţi.
3 . Consecinţa acestei situaţii este reprezentată de aceea ca 32% dintre barbatii „cap de
familie" nu au de lucru si doar 3% din intreaga populaţie de romi primeste ajutor de
somaj.

4. Situaţia şcolară este extrem de precară şi numărul mare de analfabeţi relevă un aspect
pe cât de trist, pe atit de grav, şi anume că mai mult de un sfert dintre membrii acestei
etnii sunt lipsiţi de posibilitatea de a scrie, a citi, a se adresa organelor adminsitraţiei
locale şi de stat, de a lectura, a deprinde şi a înţelege normele de convieţuire, morale şi de
drept, fără de care viaţa într-o societate modernă devine încordată, prin rarefierea
dialogului social, lipsa participării la viaţa societăţii şi creşterea pâna la generalizare a
tendinţelor de „retragere" în zona marginală a societăţii. Constatarea faptului că procentul
copiilor de pâna la 8 ani care nu au frecventat niciodată o formă de învaţamţnt ori au
abandonat-o, este destul de ridicată, arată că lipsa hainelor, a hranei, lipsa posibilităţilor
de procurare a rechizitelor şi, mai ales, lipsa perspectivelor de după absolvirea unei scoli,
asociate cu dezinteresul, blazarea sau disperarea familiilor carora le apartin, acutizeaza şi
mai mult fenomenele de anomie şi disperare sociala la nivel de grup.

33
3.1.3. Structura socială tradiţională a comunităţilor de romi

În decursul istoriei, comunităţilor tradiţionale ale romilor le-a fost respectată în

general autonomia în ceea ce priveşte organizarea interna. Aceasta autonomie, precum şi
diferenţele existente între structura sociala a populaţiei majoritare şi cea a romilor au
facut ca modul de organizare a romilor din primele secole de la apariţia lor în Ţările
Române să poată fi regăsit aproape neschimbat în trecutul apropiat la ultimele comunităţi
nomade. Nucleul comunităţii îl constituia familia, iar un grup de familii de romi, de
obicei înrudite, forma o ceată. Ceata, formata de obicei din 30-40 de familii ce aveau
aceeaşi ocupaţie şi călătoreau împreună prin ţară, reprezintă forma clasică a comunităţii
de romi. O ceată făcea la rândul ei parte dintr-un “neam”, un grup de comunităţi ce aveau
în comun, nu atat legături de rudenie sau stramoşi comuni, cât o ocupaţie comună.
Fiecare ceată avea un conducator, denumit jude în Moldova şi Ţara Românească şi
voievod în Transilvania. Acesta era ales pe viaţă de membrii comunităţii dintre bărbaţii
cei mai puternici şi mai înţelepţi. Alegerea se facea în cadrul unei adunări la care
participa tot grupul şi care se desfasura dupa un ritual bine stabilit. Judele, respectiv
voievodul, se bucura de o mare autoritate în rândul membrilor comunităţii. Prima dintre
atribuţiile lor era aceea de a rezolva problemele aflate în litigiu între membrii comunităţii.
Această autonomie internă a cetei este confirmată de mai multe documente ale
domnitorilor celor trei ţări române în care se precizează dreptul judelui sau voievodului
de a administra justiţia în problemele interne şi se interzice amestecul funcţionarilor
statului.
Judecata era facută în faţa întregii comunităţi ţinând cont de normele interne
nescrise ale acesteia. Atat în procesul de judecata cat şi în aplicarea sancţiunilor stabilite,
comunitatea are un rol fundamental. De cele mai multe ori sancţiunile se bazează pe
izolarea de comunitate a persoanei vinovate şi a familiei sale. În timp, alaturi de ceată,
prin interacţiunea cu structurile statului sau cu alte grupuri, apar şi alte forme de
organizare, superioare ca importanţă. Astfel, şefii unor grupuri mai mari de romi au fost
desemnaţi de autorităţile statului sau de proprietarii de robi şi aveau ca atribuţie
principala strângerea impozitelor. Dealtfel chiar şefii cetelor aveau, alaturi de

34
responsabilitatile interne, şi datoria de a aduna taxele pe care membrii comunităţii
trebuiau să le plătească statului, autorităţilor locale sau stăpânului feudal. În schimbul
acestor servicii judele sau voievodul erau scutiţi de orice fel de obligaţii fiscale. De
asemenea, data fiind respectarea autonomiei interne a cetelor de romi, sefii acestora
îndeplineau şi rolul de intermediar între comunitate şi autorităţi.
Pe lângă aceste comunităţi tradiţionale, autorităţile au creat structuri ce reuneau
mai multe grupuri cu aceeasi ocupatie dintr-o anumita regiune. Acestea erau conduse de
vatafi, numiţi de autorităţi. Vătafii erau romi care aveau în subordine şefii cetelor de romi
şi care erau răspunzători, pe de o parte, de rezolvarea diferendelor dintre cete sau dintre
romi proveniţi din cete diferite si, pe de alta parte, de încasarea impozitelor. Şi vătafii
erau scutiţi de dări şi de orice alte obligaţii faţă de stat. Începând din secolul al XVIII-lea
vataful începe sa fie numit “bulibasa”.

Deţi relicve ale modului tradiţional de organizare socială a romilor se mai

păstrează şi astăzi, în general se poate afirma ca politicile de sedentarizare forţată şi de
asimilare promovate în decursul timpului de autorităţi, precum şi procesul firesc de
modernizare ce a afectat intreaga societate, inclusiv comunitatile de romi, au dus la
disparitia aproape completa, sau cel putin la scaderea semnificativă în importanţă, a
acestui mod de organizare.
După criteriul socio-ocupaţional, romii se împart în mai multe neamuri / viţe /
naţii. În cultura tradiţională a romilor, noţiunea de neam nu se referă la înrudirea de
sânge, ci la gruparea romilor după următoarele elemente comune: meseria tradiţională,
structurile de organizare socială, obiceiurile de familie şi sărbătorile calendaristice.

IV. Metodologia cercetării şi proiectul de intervenţie

4.1. Definirea problematicii abordate

Domeniul teoretic mai larg din care fac parte problematica acestei investigaţii este cel
al cercetărilor care vizează obţinerea unei imagini de ansamblu asupra unei comunităţi
particulare şi determinarea caracteristicilor specifice respectivei comunităţi. Acest tip de

35
investigaţii îl regăsim cel mai des în sociologie, dar şi în asistenţa socială are un rol
important, mai ales în cazul asistenţei sociale comunitare. Pentru sociologi, cercetările în
acest domeniu, au un caracter descriptiv, implicarea lor în comunitate terminându-se
odată cu aplicarea instrumentelor de lucru (în special a chestionarelor). Cei care intervin
în cadrul comunităţilor privesc aceste cercetări ca o fază iniţială a intervenţiei în
comunitate. Pe lângă faptul că aplică anumite instrumente de lucru în vederea obţinerii
informaţiilor, facilitatorii oferă empatie, înţelegere şi ascultare activă a membrilor
comunităţii. Astfel ei reuşesc să răspundă anumitor nevoi ale clienţilor cum sunt cele de
respect , de înţelegere şi de autodeterminare.
Problema abordată în această cercetare vizează două aspecte principale :
- identificarea caracteristicilor socio-economice a unei comunităţi de romi din
mediu rural;
- identificarea de soluţii viabile pentru rezolvarea problemelor sociale cu acre se
confruntă comunitatea respectivă.
Fiecare din aceste aspecte presupune găsirea răspunsurilor la un set de interogaţii.
În primul caz (situaţia socio-economică a romilor) setul de întrebări se referă la :
- structura comunităţii şi a familiei de rromi ;
- nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională a romilor ;
- situaţia materială , juridică şi a sănătăţii în ceea ce îi priveşte pe romi ;
- locuinţa şi dotările gospodăreşti ale romilor ;
- tipul de relaţii în comunitatea de romi ;
- relaţiile romi-români ;
- relaţiile romilor cu diferite instituţii locale.
Al doilea aspect (referitor la identificare soluţiilor la problemele comunităţii)
vizează găsirea răspunsurilor la un set de întrebări cu privire la :
- resursele umane din comunitate ;
- gradul de disponibilitate al comunităţii în vederea alocării de timp pentru
rezolvarea problemelor comunităţii;
- interesul autorităţilor locale faţă de problemele identificate;
- resursele materiale pe care se poate baza comunitatea.

36
 Pentru a răspunde la aceste interogaţii am ales o comunitate rurală în care trăiesc
atât români cât şi romi. Localitatea aleasă este Pădureni din judeţul Timiş. Localitatea
număra la 1 ianuarie 2005 o populaţia stabilă de 1470 persoane, din care: 714 persoane
de sex masculin şi 756 persoane de sex feminin, care trăiesc în 545 gospodarii.
Din cei 1461 de locuitori din Pădureni 312 sunt de etnie roma. Pe lângă romi, în
localitate mai trăiesc în localitate maghiari, sarbi, germani şi evrei. Comuna Pădureni este
o localitate care şi-a obţinut recent autonomia, ea aparţinând până în 2004 de comuna
Jebel. Aşezată la 17 Km de Timişoara comuna Pădureni are un singur drum de acces în
localitate care se intersectează cu Drumul European E70. În afară de acest drum care este
asfaltat, celelalte drumuri din comuna sunt acoperite cu pietriş pentru a se putea circula.
Comunitatea de romi este împărţită în doua grupuri unul este aşezat compact în zona
numita „gropi”, aici nu exista reţea de apa, drum pietruit iar locuinţele sunt modeste, din
chirpici şi supraaglomerate, de multe ori locuind 5 sau mai mult de 5 persoane într-o
încăpere. Celălalt grup de romi este aşezat în alta parte a satului fiind răspândiţi printre
majoritari.

4.1.1. Ipotezele şi obiectivele operaţionale

Aceată cercetare, datorată problematicii abordate, are mai degrabă un caracter
explorativ decât de testare de ipoteze. Datorită acestui fapt am urmărit descrierea
fenomenelor care constituie substanţa problematicii alese, astfel încât ipotezele sunt
prezente mai mult implicit, decât explicit. Fără a mai insista precizez că ipoteza
principală a acestei cercetări este aceea că situaţia socio-economică a romilor este foarte
precară şi aceasta se datorează printre alte cauze, şi ignoranţei autorităţilor locale vis-à-
vis de problemele romilor. Obiectivul principal al cercetării constă în identificarea
problemelor cu care se confruntă comunitatea de romi din localitatea Pădureni.

4.1.2. Populaţia cercetată

Populaţia vizată în această cercetare e formată din :
- totalitatea familiilor de romi din localitatea Pădureni (56 de familii);
- un număr de 35 de persoane nerome din aceeaşi localitate dintre care 20 sunt persoane
care lucrează în instituţiile publice locale şi 15 sunt săteni (oameni obişnuiţi).

37
4.1.3. Metodologia cercetării
Metoda de bază a acestei cercetări este cercetare acţiune. Cercetarea acţiune este un
proces interactiv ce presupune un ciclu de activităţi incluzând diagnoza problemelor
sociale, intervenţia socială, analiza rezultatelor intervenţiei, reajustarea strategiei de
intervenţie socială. Această metodă a fost fundamentată în anii ’40 de căte Kurt Lewin,
în încercarea de conecta teoria şi practica socială. Acest tip de cercetare presupune o
modalitate specifică de abordare a procesului de schimbare socială, în care cercetătorul
îndeplineşte un rol important în intervenţia socială, devenind chiar parte a procesului de
schimbare. Cercetarea acţiune se aplică în diferite domenii cum sunt cel organizaţional,
comunitar, al asistenţei sociale, al politicilor sociale, fiind considerată adecvată
specificităţii şi dificultăţilor proceselor de intervenţie socială. Procesul de implementare
al aceste metode presupune o serie de activităţi cum ar fi : idenificarea unei „idei”
iniţiale, aflarea faptelor, planificarea, acţiune, evaluare, elaborarea unui plan îmbunătăţit
şi aplicarea acestuia, urmate apoi de reluarea acestor activităţi cu scopul înţelegerii
suplimentare a situaţiei şi formulării unei teorii cât mai apropae de situaţia reală.
Instrumentul principal folosit a fost interviul structurat şi nestructurat, precum şi
focus grupurile. Pe lângă această metodă am mai apelat la studiul documentelor şi
observaţie. Studiul documentelor se concretizează, în această cercetare, în analiza
Registrului agricol al Primăriei Pădureni urmărindu-se identificarea situaţiei oficiale a
romilor din această localitate.
Observaţia neparticipativă a fost folosită pe tot parcursul cercetării. Ea m-a ajutat
să cuprind anumite detalii şi în funcţie de acestea să-mi conturez sau să-mi schimb
anumite atitudini sau opinii.
Interviul nestructurat a avut un loc marginal în acest demers de cercetare. L-am
folosit de câte ori am simţit nevoia, pentru a oferi un feedback oamenilor cu care am
colaborat, de multe ori interviul a luat o formă narativă sau biografică, oamenii reuşind
astfel să-şi concretizeze anumite frustrări sau să-şi “ descarce sufletul “. Deasemenea
interviul a avut un rol important în luarea contactului cu comunitatea de romi şi cu
instituţiile publice locale.

38
4.1.4. Desfăşurarea cercetării

După stabilirea problematicii abordate, a obiectivelor, a ipotezei şi a metodologiei

de lucru, culegerea propriu-zisă a datelor s-a desfăşurat în câteva etape :
a. luarea contactului cu reprezentanţii autoritilor locale şi contactarea liderilor
formali /informali ai romilor din loclitate;
b. interviuri cu romii din localitate;
c. interviurii cu reprezentanţii instituţiilor publice şi neromii din loclitate;
d. organizarea de focus grupuri, atât cu romii cât şi neromi, precum şi combinaţi
romi-neromi.
e. înfiinţarea unui Grup de Iniţiativă Locală.
f. identificarea problemelor comunitare şi ierarhizarea lor
g. elaborarea unui plan local de acţiune.
Cercetarea a început în anul 2007, luna noiembrie şi continuă şi în preuzent.
Prima fază de contactare a reprezentanţilor autorităţilor locale şi a liderilor locali s-a făcut
în luna noiembrie , iar interviurile au avut loc în perioada decembrie – februarie. Focus
grupurile au fost organizate în cadrul primăriei Pădureni în luna martie, iar în luan aprilie
s-a înfiinţat Grupul de Iniţiativă din 30 de persoane, majoritatea fiind de etnie romă. În
perioada aprilie – mai a fost elaborat planul locad de acţiune pentru îmbunătăţirea
situaţiei romilor din Pădureni.

Analiza SWOT a comunităţi de romi din localitatea Pădureni

Puncte tari: Puncte slabe:

• Deschidere mare din partea
autorităţilor
• Grup de iniţiativă constituit
• Numărul mare de romi care arată
interes faţă de implicarea în rezolvarea
problemelor
• Copii romi frecventează şcoala
• Existenţa unui lider
• Procentul mare de populaţie romă în
localitate
• Existenţa unui asistent social interesat
de rezolvarea problemelor
• Lipsa studiilor la romi fapt ce nu
le permite sa se angajeze pe posturi
bine plătite
• Lipsa actelor de identitate
• Lipsa locuinţelor şi a utilităţilor
acolo unde sunt locuinţe
• Lipsa fondurilor la consiliul local
• Neimplicarea părinţilor în viaţa
şcolii
• Lipsa locurilor de muncă in
localitate
• Lipsa drumurilor şi a reţelei de

39
 • Romii sunt uniţi şi au acelasi lider
• Existenţa locurilor de muncă în
Timisoara, la 17 Km de sat
Oportunităţi:
• Anul electoral
• Existenţa finanţarilor specifice pentru
romi
• Existenţa unor ONG-uri interesate de
problemele romilor
• Consiliul local e dispus sa ofere teren
pentru locuinţe
apă
• Lipsa unor reprezentanţi ai
romilor în consiliul local sau în
instituţii
• Lipsa unui promotor local si a
strategiei de dezvoltare a localităţii
Ameninţări:
• Anul electoral, Schimbarea
conducerii instituţiilor
• Lipsa de încredere faţă de cei care
doresc sa mai facă proiecte pentru
romi datorită faptului ca până acuma
intotdeauna s-a eşuat
• Riscul apariţiei unor epidemii
datorita condiţiilor improprii în care
locuiesc foarte mulţi membrii ai
comunităţii
• Neşcolarizarea copiilor care nu au
fost cuprinşi în sistemul de
învăţământ
40
 4.1.5. Viziunea comunitatii:
Romii din Pădureni locuiesc în locuinţe decente care au acces la infrastructura
modernă de drum, apă curentă, canalizare, alimentare cu gaz. Toţi romii au acces la
servicii de sănătate. Toţi romii au locuri de muncă decente, copiii frecventează şcoala, au
rezultate bune la învaţătură iar dupa cursuri rămân la şcoală unde îşi fac temele, şi învaţă
pentru a avea rezultate mult mai bune în viitor. Grupul de iniţiativă al romilor din
loclitate s-a dezvoltat şi acceseaza fonduri pentru derularea de programe comunitare în
parteneriat cu Primăria şi alte instituţii în vederea îmbunătăţirii situaţiei romilor.

Prioritati:
În urma întâlnirii membrilor comunităţii cu reprezentanţii Grupului Local de Iniţiativă
(GIL) cu reprezentanţii autorităţilor locale aceştia au stabilit următoarele priorităţi pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţa ale romilor din comuna Padureni:

Nr. Crt. PRIORITATEA OBIECTIV TER SURSA DE RESPONSA

GENERAL MEN FINANTARE BILI
Reabilitarea şi Îmbunatăţirea situaţiei Programe Biroul de
1 construcţia locative cetaâenilor romi 2009 europene şi integrare
locuinţelor din Pădureni Bugetul local europeana şi
GIL
2 Drumuri de acces Îmbunătăţirea Programe Biroul de
infrastructurii în Pădureni 2010 europene şi integrare
Bugetul local europeana şi
GIL
3 Reţea de apă şi Îmbunatăţirea Programe Biroul de
canal infrastructurii în Pădureni 2010 europene şi integrare
Bugetul local europeana şi
GIL

4.1.6. Plan de actiune

41
Prioritatea 1: locuinţe sociale
Obiectiv general: Îmbunătaţirea situaţiei locative romilor din Pădureni
Grup tinta: 150 de persoane de etnie roma din Pădureni
Context:
În localitatea Pădureni locuinţele sunt vechi şi supraaglomerate în multe cazuri. Există
case în care locuiesc sub acelaşi acoperiş trei generaţii: nepoţii, copii şi parinţii.
În cazul romilor din zona “gropi” aceştia traiesc în condiţii jalnice, fără apă, sau alte
facilităţi. Primaria este conştientă de nevoia de locuinţe sociale în acest sat, chiar a oferit
posibilitatea locuitorilor să concesioneze teren la intrarea în localitate pentru a construi
case însă datorită situaţiei economice precare a acestora nu s-au rezolvat problemele.
Oamenii nu au bani pentru a concesiona terenurile. Lipsa unei locuinţe îi face pe aceşti
oameni să se gandeasca doar la supravieţuire, nu la un loc de muncă pe termen lung şi la
educaţia propriilor copii. Pe termen lung aceasta problem poate degenera în mult mai
multe.

1. Obiectiv specific: Îmbunătăţirea condiţiilor locative 100 de persoane de etnie

romă din comuna Pădureni prin construirea unui numar de 12 locuiţe sociale până
la sfârşitul anului 2009.

Activitati pentru Rezultate Indicator Cost Surse de Terme Responsabil

realizarea aşteptate i de finantare ne
obiectivelor performa
nţă
1.1 Întâlnire între Parteneriat Colaborar Luna 1 Reprezentanţii
reprezentanţii ONG, functional intre e mai primăriei
APL, reprezentanţi ai GIL si primarie bună
comunitaţii pentru
construcţia echipei
1.2 Rezolvarea Emiterea unei Buget Local Luna 2 Membrii GIL,
problemei terenului Hotărţri a CL reprezentanţii
prin care se primăriei, lider
pune la local
dispoziţie
terenul necesar
construirii
locuinţelor
1.3 Organizarea unei Subcontractarea 300 EUR Bugetul local Lunile Reprezentanţii
licitaţii pentru lucrărilor 2-3 primăriei,
subcontractarea membrii GIL
lucrarilor
1.4 Construcţia a 12 12 locuinţe Locuinţe 180000 Buget local, Lunile Reprezentanţii
de locuinţe sociale construite le Euro Finanţări externe 4-16 primăriei,
pentru cazurile cele construite CJ membrii GIL
mai grave

42
1.5 Recepţia lucrării 12 locuiţe Luna Reprezentanţii
construite 11 primăriei,
conform membrii GIL
standardelor
1.6 Realizarea Drumuri, reţea 20000 Buget local, Lunile Reprezentanţii
infrastructurii ( drum, de apă, reţea de Euro Finanţări externe 12-17 primăriei,
reţea de apă, canalizare, CJ membrii GIL
canalizare, gaz, telefon,
telefon, transport în transport în
comun) pentru comun pentru
locuitorii acestor noul cartier ce
locuinţe se va forma
1.7 Inaugurarea 12 locuiţe Condiţii 500 Euro Buget local, Luna Reprezentanţii
locuinţelor inaugurate locative Finanţări externe 18 primăriei,
mai bune CJ membrii GIL
1.8 Raportări Doua rapoarte Lunile Biroul de
intermediare şi finale narative şi 9 si 18 Integrare
financiare Europeană
Membrii GIL

2. Obiectiv specific: Îmbunatăţirea condiţiilor locative pentru 80 de persoane de

etnie roma din Pădureni prin reabilitarea unui numar de 10 locuiţe sociale în
perioada lunile 4-16

Activităţi pentru Rezultate Indicatori Cost Surse de Terme Responsabil

realizarea aşteptate de finanţare ne
obiectivelor performan
ţă
1.1 Întâlnire între Parteneriat Colaborare Luna 1 Reprezentanţii
reprezentanţii ONG, functional între mai buna primăriei
APL, reprezentanţi ai GIL şi primărie
comunităţii pentru
construcţia echipei
1.2 Organizarea unei Subcontractarea 300 EUR Bugetul local Lunile Reprezentantii
licitaţii pentru lucrarilor 2-3 primariei,
subcontractarea membrii GIL
lucrarilor
1.3 Reabilitarea a 10 10 locuinte Locuinţele 100000 Buget local, Lunile Reprezentanţii
de locuinte pentru reabilitate reabilitate Euro Finanţări externe 4-16 primăriei,
cazurile cele mai CJ membrii GIL
grave
1.4 Recepţia lucrării 10 locuite Luna Reprezentantii
reabilitate 11 primariei,
conform membrii GIL
standardelor
1.5 Inaugurarea 10 locuite Conditii 500 Euro Buget local, Luna Reprezentantii

43
locuintelor inaugurate locative Finantari externe 18 primariei,
mai bune CJ membrii GIL
1.6 Raportari Două rapoarte Lunile Reprezentantii
intermediare şi finale narative şi 9 si 18 primariei
financiare Membrii GIL

Prioritatea 2: drumuri comunale

Obiectiv general: Îmbunătăţirea infrastructurii în localitatzea Pădureni
Grup tinta: 180 de persoane de etnie romă locuitorii ai comunei Pădureni
Context: În comuna Pădureni drumurile de acces comunale au fost reabilitate în
proportie de 70%. Restul de 30% ce au ramas, în mare parte dintre ele sunt drumuri
laturalnice, care trec prin cele doua zone unde se află aşezate comunităţile de romi,
deoarece acestea sunt la marginea localitaţii. Pe langa acestea trebuie amintit că în
zona”gropi” nu exista nici un fel de drum, sunt doar urmele pe pamant ale locului pe unde
se circula si unde ar trebui să existe un drum de acces. Lipsa drumurilor de acces a făcut
ca accesul cu orice fel de vehicul pe timp polios să fie imposibil. În comunitatea de romi
începând cu luna octombrie când începe toamna şi apar precipitaţiile şi până în martie
este aproape imposibil de intrat cu un autoturism, fapt care îngreunează accesul
persoanelor care locuiesc în aceste zone la servicii de sanatate de urgenţă când este
nevoie precum şi la celelalte servicii oferite de instituţiile din localitate.
Totodată este îngreunată şi supravieţuirea locuitorilor comunităţilor. Acestia işi câştigă
existent prestânda diverse servicii de transport cu căruşe cu cai iar pe timp polios datorită
lipsei drumului le este foarte greu să-şi câştige existenţa. Copii se duc la şcoală plini de
noroi, de multe ori lipsind pe motiv ca s-au murdarit la plecarea de acasă şi s-au întors
inapoi. Pe termen lung lipsa acestor drumuri va afecta din mai multe puncte de vedere
dezvoltarea localităţii.

1. Obiectiv specific: Îmbunătăţirea accesului la serviciile comunei a 180 de

personae de etnie roma din comuna Pădureni, prin reabilitarea a 7 KM de drum
comunal cu bordura şi piatră concasată în lunile 4-10 de proiect.

Activităţi pentru Rezultate Indicator Cost Surse de Terme Responsabil

realizarea obiectivelor asteptate i de finanţare ne
performa
nţă
1.1 Întalnire cu membrii Construirea Luna 1 Reprezentanţii
GIL pentru constructia unei echipe primăriei
echipei de lucru
1.2 Organizarea unei Subcontracta 300 EURBugetul local Lunile Reprezentanţii
licitaţii pentru rea lucrarilor 2-3 primariei,
subcontractarea membrii GIL
lucrărilor
1.3 Construirea 7Km de 250000 Buget local 10% Lunile Reprezentanţii
drumurilor drum EUR + Proiecte 4-10 primăriei,
reabilitat europene 90% membrii GIL

44
1.4 Recepţia lucrării Luna Reprezentanţii
11 primăriei,
membrii GIL
1.5 Sărbatorirea Sărbătorirea 1000 Buget local 10% Luna Reprezentantii
finalizării proiectului inaugurării Euro + Proiecte 12 primariei,
drumului de europene 90% membrii GIL
către
membrii
comunităţii
1.6 Raportări Două Lunile Reprezentanţii
intermediară şi finală rapoarte 6 şi 12 primăriei
narative şi Membrii GIL
financiare

Prioritatea 3: reţeaua de apă

Obiectiv general: Îmbunăţaţirea infrastructurii în comuna Pădureni
Grup tinta:180 de persoane de etnie romă, locuitori ai comunei Pădureni
Context: În comuna Pădureni reţeaua de apă existentă acoperă doar o proportie de 40%
din necesarul comunei. Restul locuitorilor unde nu au ajuns până acum reţeaua de apă se
alimenteaza de la cismele. Accesul greu la sursele de apa se datorează şi faptului că
drumurile şi trotuarele sunt impracticabile în acele zone. Faptul că oamenii nu au sursă
apă în case a dus la nerespectarea tuturor normelor de igienă pentru o viaţă sanatoasă şi
de multe ori în sat apar epidemii de gripa sau diverse boli. De asemenea s-a constatat că
pe timpul verii cismelele de unde se ia apa nu facă faţă numarului mare de personae care
iau apa de acolo pentru uz personal şi pentru animale.

1. Obiectiv specific: Creşterea accesului la apă potabilă cu 180 de persoane din

localitatea Padureni prin extinderea retelei de apa potabila cu 7km în lunile 3- 11
de proiect.

Activitaţi pentru Rezultate Indicator Cost Surse de Terme Responsabil

realizarea obiectivelor aşteptate i de finanţare ne
performa
nţă
1.1 Întalnire cu membrii Construirea Luna 1 Reprezentanţii
GIL pentru construcţia unei echipe primariei
echipei de lucru
1.2 Organizarea unei Subcontracta 300 EURBugetul local Lunile Membrii GIL,
licitaţii pentru rea lucrărilor 2-3 reprezentanţii
subcontractarea primăriei, lider
lucrărilor local
1.3 Săparea şi 7Km de 210000 Buget local 20% Lunile Reprezentanţii
introducerea tubulaturii reţea de apă EUR + Proiecte 4-10 primăriei,
europene 80% membrii GIL

45
1.4 Racordarea la 50 5000 Buget local 20% Luna Reprezentanţii
reţeaua existentă racorduri EUR + Proiecte 11 primăriei,
europene 80% membrii GIL
1.5 Sărbatorirea Sarbătorirea 1000 Buget local 20% Luna Reprezentanţii
finalizării proiectului inaugurării Euro + Proiecte 12 primăriei,
drumului de europene 80% membrii GIL
către
membrii
comunităţii
1.6 Raportări Două Lunile Reprezentanţii
intermedire şi finală rapoarte 6 si 12 primăriei,
narative şi membrii GIL
financiare

CONCLUZII

46
 Având în vedere ceea ce şi-a propus această lucrare şi analizând ceea ce a realizat pot
concluziona următoarele: dezvoltarea comunitară reprezintă una din metodele cele mai
eficace de lucru cu comunităţile de romi din România. Integrarea socială a romilor nu
înseamnă neapărat asimilarea lor de către majoritate, ci educarea lor în vederea adoptării
unui mod de viaţă compatibil cu cerinţele societăţilor moderne. Specialistul care face
munca de facilitare la latitudinea fiecăruia posibilităţile de schimbare. În cazul
intervenţiei în comunitatea de romi, aceştia pot alege fie să îşi asimileze modul de viaţă al
majorităţii, fie să-şi creeze un mod de viaţă propriu compatibil cu cel al majorităţii.
Pentru ca majoritatea să-şi schimbe imaginea despre romi şi acestora să le crească
nivelul de trai e nevoie de eforturi, în primul rând, din partea romilor, apoi din partea
majorităţii, şi nu în ultimul rând din partea autorităţilor. Aceştia din urmă au rolul de a
iniţia schimbarea, de a mobiliza factorii implicaţi pentru implementarea schimbării şi de a
contribui la realizarea ei. Romii trebuie să lupte pentru a obţine o poziţie mai privilegiată
prin acţiuni ca:
• Organizare socio-politică – crearea de structuri la nivel local, regional, naţional şi
internaţional, care să le reprezinte interesele.
• Creşterea nivelului educaţional – există posibilitatea (cel puţin la nivel teoretic) în
România de azi ca orice rom să atingă orice poziţie socială şi orice nivel educaţional;
din partea lor trebuie să existe o deschidere mai mare spre educaţie pentru că aceasta le
poate oferi prosperitatea.
• Scăderea natalităţii, o sursă importantă a sărăciei este numărul mare de copii.
Reducerea acestui număr ar duce iminent la o creştere a nivelului de trai. Pentru ca
aceasta să se realizeze este necesară informarea romilor în legătură cu mijloacele
contraceptive moderne, iar din partea lor e nevoie de mai multă acceptanţă vis-à-vis de
aceste metode.
Fiecare din direcţiile de schimbare prezentate mai sus, odată implementate au propriile
lor consecinţe:
• Organizarea socio-politică dă putere romilor, făcându-i părtaşi la procesul de luare a
deciziilor
• Educaţia le dă posibilitatea de a-şi creşte veniturile şi implicit nivelul de trai

47
• Scăderea natalităţii are consecinţe în primul rând la nivelul familiei de romi în ceea ce
priveşte intimitatea acesteia; efectele pozitive se regăsesc şi la nivelul sănătăţii mamei şi
a copilului, a situaţiei materiale a familiei de romi etc.
Schimbarea esenţială care trebuie să se producă pentru ca romii să facă paşi spre
integrarea socială este la nivelul mentalităţi. Aceasta presupune modicări atât la nivelul
mentalităţii majorităţii (vizând stereotipurile şi prezudecăţile), cât şi la nivelul minorităţii
rome (vizând atitudinile şi convingerile ei despre lume şi viaţă).
Soluţia propusă de mine în vedera implementării acestei schimbări este
dezvoltarea comunitară. Această metodă se centrează pe implicarea activă a membrilor
comunităţii în dezvoltarea acesteia. Aici se află întreaga esenţă: implicarea activă
presupune mobilizare, organizare, formare şi schimbare de atitudini. După cum reiese şi
din conţinutul prezentei lucrări rolul celui care iniţiază procesul este foarte complex într-o
astfel de intervenţie incluzând activităţi de mobilizare, organizare, advocacy, educare etc.
cercetarea şi intervenţia realizată conturează o imagine despre ceea ce înseamnă un
proces de dezvoltare comunitară în comunitatea de rromi.
Lucrarea de faţă nu are pretenţii de a fi epuizat subiectul, din contră ea doreşte să
fie un punct de plecare în realizarea unor programe temeinice de intervenţie tip
dezvoltare comunitară în comunităţile de romi din România.

BIBLIOGRAFIE

48
1. Bruna Zani, Augusto Palmonari (2003) Manualul de Psihologia Comunităţi, Iaşi,
Ed. Polirom.
2. Alexiu, M.T, Anăstosoaiei, T ( 2001) Dezvoltare comunitară, Timişoara, Ed.
Waldpress
3. Băcanu, M. (1996), Ţigani – minoritate naţională sau majoritate infracţională,
Bucureşti, Ed. Bravo Press.
4. Băican, E. (coord.), Pervain, A. (1997), Imaginea celuilalt; percepţii şi atitudini
ale populaţiei faţă de rromi, Cluj-Napoca, Medecins Sans Frontieres.
5. Bourhis, R.Y., Leyens, J. (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri,
Iaşi, Ed. Polirom.
6. Burtea, V. (1996), Marginalizare istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei
de rromi, în revista Altera, nr. 5, an 2, Tg. Mureş, Ed. Pro Europa.
7. Chelcea, L., Cristea, O., Lăţea, P. (1996), Dincolo de iluzia unităţii. Mecanisme
de percepţie a alterităţii în comuna Sântana, în Rev. de Cercetări Sociale, an 3,
nr. 4, Bucureşti, Ed. Imas S.A.
8. Chelcea, I (1940), Ţiganii din România – monografie etnografică, Bucureşti,
Institutul Central de Statistică.
9. Cherata, L. (1994), Istoria ţiganilor, Bucureşti, Ed. Z.
10. Dicţionar de sociologie, (1996), Bucureşti, Ed. Universul Enciclopedic.
11. Dumitru Sandu (2005), Dezvoltare comunitară, Iaşi, Ed. Polirom
12. Francis, D., Henderson, P. (1992), Working with Rural Communities, London Ed.
Jo. Campling.
13. Neculau, Adrian coord. (2003) Manualul de psihologie social, Iaşi, Ed. Polirom
14. Potra, G (1939), Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti,
Fudaţia Regele Carol I.
15. Pepenel, Valentin (2006) Ghid pentru părinţii romi, Timişoara, Ed. Institutul
Intercultural
16. România şi minorităţile, (1997), colecţie de documente, Tg. Mureş, Ed. Pro
Europa.

49
 17. The Roma in Serbia, (1998), Belgrad, Centre for Anti-War Action, Institute for
Criminological and Sociological Research.
18. Weber, R (1996), O recomandare specifică pentru o minoritate aparte, în reviata
Altera, nr. 5. Ed. Pro Europa. Tg. Mureş.
19. Zamfir, C, Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti, Ed.
Alternative.
20. Zamfir, Catalin, coord, Stoica, Laura, coord (2006) O noua provocare :
dezvoltarea sociala, Iaşi, ED. Polirom
21. Zamfir, Catalin, coord. Stănescu, Maria Simona (2007) Enciclopedia dezvoltării
sociale, Iaşi, Ed. Polirom

În vederea elaborării acestei lucrării au mai fost consultate următoarele site-uri

- http://www.dezvoltarecomunitara.ro/
- http://www.fndc.ro/
- http://www.ruralnet.ro/
- www.ardc.ro/
- www.rural-center.org/ -

50