P. 1
Golu

Golu

|Views: 1,419|Likes:
Published by Postolachi Andreea

More info:

Published by: Postolachi Andreea on Apr 12, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/11/2013

pdf

text

original

Sections

  • 1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell
  • 2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale
  • 3. Concepţia lui J.L. Moreno şi linia cercetărilor sale
  • 4.1. Punctul de vedere al lui Heider
  • 4.2. Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb
  • 4.3. Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger
  • 4.4. Modelul congruenţei cognitive
  • 5.1. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului
  • 5.2. Teoria dezvoltării grupului
  • 5.4. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale
  • 6.1. Teoria sintalităţii grupului
  • 6.2. Teoria performanţei (realizării) de grup
  • 7.1. Teoriile rolului social
  • 7.2. Teoria grupului de referinţa
  • 8. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale
  • 9. Orientarea către studiul atitudinilor

Golu, Pantelimon. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomenelor colective. Bucureşti: Editura Miron.

Variabile definitorii pentru dinamica de grup în genere (cercetări clasice şi mai noi)
în cadrul acestui capitol vor fi trecute în revistă câteva din cele mai reprezentative concepţii, puncte de vedere şi investigaţii concrete, clasice sau mai noi, din psihologia socială, relevând unele din particularităţile şi variabilele fundamentale ale psihologiei de grup, 1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell Primele cercetări concrete (experimentale) de psihologie a grupurilor mici debutează la sfârşitul secolului al XlX-lea (N. Triplett 1897). Autorul compara subiecţii care lucrează singuri cu subiecţi care lucrează alături unii de alţii asupra unei sarcini, în scopuri individuale. Cercetările continuă până în jurul anilor 1930 şi reprezintă, într-un fel, o prelungire a psihologiei clasice; grupul mic e tratat ca o variabilă independentă, urmărindu-se influenţa acesteia asupra comportamentului unui individ. Ele marchează însă un important pas înainte, deoarece, la variabilele privind stimulii, sarcina şi subiectul, vin să se adauge variabilele privind situaţia în care lucrează subiectul. începând cu anul 1920. F.H. Allport (1920), întreprinde o serie de experimente, în cadrul cărora subiecţii erau puşi să lucreze în următoarele două situaţii: a) situaţia solitară: fiecare subiect era izolat într-o cameră, iar semnalul începerii activităţii li se dădea simultan printr-un vibrator; b) situaţia colectivă: subiectul lucrează în prezenţa a 3-4 alţi subiecţi, asupra uneia şi aceleiaşi probleme, fiind cu toţii aşezaţi la aceiaşi masă. Subiecţilor îi se precizează că munca nu-i competitivă, că rezultatele nu vor fi comparate. Cu toate acestea, se constată că, în situaţia colectivă, majoritatea subiecţilor lucrează mai repede, depunând un efort mai mare decât în situaţia solitară. De asemenea, în situaţia colectivă, performanţele tind să se niveleze: indivizii lenţi se ameliorează mai repede decât cei rapizi (aceasta, deoarece performanţele celor rapizi ating aproape maximul în cursul probei singulare, ceea ce face ca zona lor de ameliorare să fie mai restrânsă). Situaţia socială, în ciuda anumitor aspecte negative (distragere, anxietate), are un efect de facilitare: subiecţii percep mişcările pe care le fac alţii, pot să aibă o reprezentare a performanţei camarazilor lor, fapt care le serveşte ca punct de referinţă în procesul realizării propriei performanţe. Faptul de a lucra unul în faţa altuia naşte o atitudine competitivă. Câţiva ani mai târziu (1926), constatările lui Allport sunt confirmate de datele lui S. Sinha, care ajunge la concluzia că în situaţiile experimentale 107

colective, când subiecţii lucrează cot la cot, aceştia sfârşesc prin a se asemăna: rezultatele unuia bun, situat între doi subiecţi slabi, se diminuează, şi invers, randamentul unuia slab, situat între doi subiecţi buni, creşte. Se stabileşte un fel de nivel mediu, pe baza diminuării diferenţelor interindividuale şi a apropierii extremelor. în sarcinile de asociaţie şi raţionament se constată diferenţe calitative: în condiţii de izolare, asociaţiile sunt mai personale, în vreme ce în condiţii colective, ele sunt mai exterioare. De asemenea, exactitatea şi calitatea argumentelor sunt superioare în condiţii singulare. Faptul de a lucra în colectiv, conchide Allport, face gândirea mai obiectivă, ideile mai numeroase, dar mai mediocre. Grupul atenuează extremele indicatorilor, acţionând într-un sens modelator. în legătură cu această a doua categorie de concluzii ale lui Allport (privind sarcinile de asociaţie şi raţionament), trebuie spus că ele pot sa suscite încă discuţii. Aceasta, în primul rând, deoarece, deşi lucrează în situaţie colectivă, subiecţii lui nu formează, totuşi, un grup propriu-zis, cu o organizare internă proprie. în al doilea rând, trebuie precizat că deşi unul din efectele principale ale situaţiei colective rezidă în tendinţa de omogenizare şi uniformizare a conduitelor şi performanţelor individuale - fenomen surprins foarte bine de Allport -intensitatea şi amploarea acestor efecte depinde de nivelul de conformism care sa Instaurat în grup. In sfârşit, în al treilea rând, în ciuda instructajului dat subiecţilor, situaţia experimentală creată de Allport evoluează, totuşi, ca o situaţie de esenţă competitivă, fapt care, datorită tensiunii care se naşte, are nu numai efecte stimulative, dar şi efecte inhibitorii (mai ales în ceea ce priveşte parametrii calitativi ai performanţei). Pornind de ia impresia că în experimentele lui Allport nu se diferenţiază suficient de clar între efectele facilitării sociale şi efectele rivalităţii, Dashiell repetă unele din experienţele lui Allport pe grupe mai mari de subiecţi şi sub un control experimental mai riguros, punând în faţă subiecţilor sarcini de multiplicare, analogie şi teste de raţionament. El introduce, ca variabilă experimentală, diferite grade de competiţie. Se lucrează în următoarele condiţii experimentale: a) competiţie în interiorul grupelor; subiecţii erau aşezaţi în jurul a două mese mari şi li se spunea explicit că scorurile vor fi comparate; b) repartizarea subiecţilor în grupuri cu consemnul de a nu intra în competiţie, dat fiind că rezultatele lor nu vor fi comparate; c) repartizarea subiecţilor în camere separate, în aceeaşi clădire şi în acelaşi moment. Subiecţii nu se puteau nici vedea, nici auzi unii pe alţii, dar începeau şi terminau activitatea la un semnal auditiv dat simultan pentru toţi; ei ştiau că alţi subiecţi lucrează în altă cameră asupra aceleiaşi sarcini; nu se spunea nimic apropo de competiţie; d) subiecţii erau supuşi unui control strict din partea altor indivizi; subiecţilor nu li se spunea nimic despre competiţie. 108

Rezultatele obţinute arată că, la toate sarcinile, productivitatea era mai mare în prima şi în ultima situaţie (peste 30% şi chiar peste 40%). Productivitatea era evaluată după rapiditatea execuţiei, fără să se ţină seama de exactitate. S-a constatat, de asemenea, că dacă se compară productivitatea unor subiecţi puşi în condiţia nr.3 (lucrează izolat, dar simultan), cu aceea a unor subiecţi care lucrează izolat, dar în momente diferite, productivitatea este mai mare în primul caz. Ceea ce denotă că, psihologic vorbind, conştiinţa prezenţei unor subiecţi care nu sunt percepuţi direct are efecte de tip competitiv. în condiţii experimentale" pure" de facilitate socială fără rivalitate, productivitatea tinde să scadă. Trebuie să subliniem, totuşi, că între datele celor doi autori nu există, de fapt, o opoziţie, deoarece şi în experimentele lui Allport avem de-a face, aşa cum am arătat, cu fenomenul competiţiei, Numai că aceasta apare, la Allport, nu ca o atitudine explicită, introdusă prin instrucţia verbală (ca ia Dashiell), ci ca o atitudine implicită, generată de percepţia interpersonală. Meritul incontestabil a! experimentelor lui Allport este acela de a fi permis sesizarea elementului de noutate pe care îl introduce variabila socială în conduita individuală, şi anume efectul de facilitare, care constituie cheia explicativă a numeroase fenomene de ameliorare a acţiunilor individuale în situaţia de grup. 2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale Un aport deosebit la înţelegerea raporturilor dintre grup şi individ 1-a adus concepţia dinamistă a iui K.Lewin la baza căreia se află ideea de interacţiune, luată în sensul cei mai larg al cuvântului. Orientarea spre studiul climatelor sociale şi ai fenomenelor de grup formează conţinutul celei de-a treia etape din activitatea lui Lewin. In prima etapă, care se referă ia activitatea de dinaintea emigrării în S.U.A., interesul ştiinţific ai lui Lewin se concentrează în jurul unor probleme de psihologie clasică, cum ar fi: măsurarea voinţei, a asociaţiei, perceperea mişcării şi a reliefului; problema tensiunii psihice, a activităţilor de substituţie, a nivelului de aspiraţii etc. Cea de-a doua etapă, cuprinsă între anii 1930-1938, şi concretizată, îndeosebi, în lucrările A dynamic theory of personality (1935) şi Principles of topological psychology (1936), se caracterizează prin interesul pentru o teorie de ansamblu a comportamentului individual. Cea de-a treia etapă începe după anii 1938 şi se caracterizează prin detaşarea de formalismul topologic ca instrument de analiză şi prin trecerea treptată de ia psihologia individuală la psihologia de grup şi de la aceasta la cercetarea problemelor mediului social în care gravitează grupul (K.Lewin 1967). Sub influenţa atitudinii epistemologice pe care i-o inspiră ideile moderne de fizică, în speţă cele generate de teoria relativităţii ( ca teorie a relaţiilor dintre corpuri, a reciprocităţii acţiunii şi ca metodă de construcţie), K.Lewin (1951) introduce în psihologie noţiunea de câmp. Conţinutul principal al noţiunii de câmp 109

şi. la rândul lor. care constituie zona de incidenţă a variabilelor nepsihologice asupra comportamentului individului considerat. Kurt Lewin distinge trei câmpuri .câmpul individual. 12. b) variabilele nepsihologice. după Lewin. ei concepe comportamentul într-o manieră dinamistă. F . câmpul psihologic este înţeles de Lewin drept totalitatea faptelor care există la un moment dat.şi al teoriei câmpului constă. percepţii) aparţinând individului considerat. motivaţii.ambianţa. într-o formă prescurtată. Structura câmpului psihologic individual. El este delimitat printr-o zonă de frontieră (F). In cadrul acestei definiţii. biologice (reglările hormonale) şi fizice (condiţiile climatice) şi care au incidenţă directă asupra comportamentului considerat. pentru individul sau grupul considerat. în aceea că ea reprezintă" o metodă de analiză a relaţiilor cauzale şi o metodă de construcţie a conceptelor ştiinţifice.environement). indiferent de faptul dacă individul este sau nu conştient de acţiunea acestor variabile. de Lewin prin Lsp (life space). desemnat. scopuri. Faptele sau variabilele existente la un moment dat în univers şi care pot fi legate într-un fel de comportamentul unui individ dat pot fi grupate în trei categorii: a) variabilele psihologice (trebuinţe. se pot deduce proprietăţile câmpului în mediul său ambiant şi invers. o anumită distribuţie a forţelor determină comportamentul unui obiect care dispune de proprietăţi definite. c) alte variabile ale universului. întrun mediu definit. care cuprinde toate variabilele psihologice ce au incidenţă asupra comportamentului individului considerat. acest spaţiu de viaţă se compune din doua regiuni principale: persoana (P) şi împrejurimea sa (E . E . câmpul de grup şi câmpul social . Cunoscând obiectul pe baza observării comportamentului său. idei. trei nivele de analiză. care sunt. P —persoana. pornind de la proprietăţile câmpului şi de la comportamentul obiectului se pot deduce proprietăţile acestuia din urmă. Primele două câmpuri (individual şi de grup) sunt câmpuri psihologice. sociale (normele culturale). ca reprezentând o modificare de câmp psihologic într-o unitate de timp dată.zona de frontieră 110 . în sens larg. Fig. După cum reiese din figura 12. respectiv. cele care nu au nici o incidenţă directă asupra comportamentului individului considerat: în câmpul psihologic al individului considerat se includ numai variabile care au un efect demonstrabil asupra comportamentului său. câmpul psihologic al individului se compune din spaţiul de viaţă. Structural.

funcţionale dintre P şi E. echivalentul lui —. Ideea este valoroasă pentru psihologia socială. de suprafaţă. In consecinţă. iar ambianţa este în funcţie de persoană. culturale. ci ca ansambluri dinamice. pe baza unor criterii statice. grupurile sociale. 111 .înlăuntrul acestei structuri se dezvoltă raporturile dinamice. în psihologie. dx Lewin arată că. ceea ce înseamnă că comportamentul din momentul t este funcţie a situaţiei din >t + n l momentul t şi nu funcţie a unei situaţii trecute sau viitoare : S' sau : S E posibil ca un comportament (b) să fie legat indirect de o situaţie anterioară sau de o situaţie viitoare. care. dinamic. poate fi redat prin formula bl = F (S{). persoană) care să nu se afle întotdeauna în situaţie. depinde numai de câmpul psihologic existent la un moment dat. După Lewin. legile comportamentului pot fi formulate astfel : Bl = F (P. funcţional. Situaţia anterioară (sau viitoare) influenţează asupra comportamentului numai în măsură în care în câmpul psihologic actual există elemente care. aşa după cum am arătat cu alt prilej (P. La rândul ei. 1967). ca şi în fizică. conceput ca modificare de câmp psihologic. Golu. De aici concluzia că nu există situaţie care să nu fie situaţia unui organism (si respectiv. care. Pornind de la ecuaţia fizică —. un scop este o relaţie între P şi o anumită regiune a lui E. a unei persoane) şi nu există un organism (respectiv. pe care P doreşte s-o atingă.Lewin. De asemenea. bazate pe combinare identică de constructe şi dacă se poate ţine seama de schimbările survenite în perioadele intermediare. ceea ce înseamnă că modificarea dt diferenţială în poziţia punctului x (dx) înăuntrul unui sistem în timpul unei perioade de timp diferenţial (dt) depinde univoc de situaţia din momentul dat (S1). care include P şi E2. orice comportament. însă nu-i mai puţin adevărat că omul şi comportamentul uman. Cele două regiuni sunt interdependente: persoana este în funcţie de ambianţă.din fizică este conceptul de dt comportament (behavior).= F (S ). 2002) examinează omul dintr~o perspectivă dinamică.) şi studiindu-i variabilitatea comportamentului în funcţie de aceste concomitente. Ideea dependenţei stricte a conduitei de situaţia existentă la un moment dat este întru totul în spiritul unei concepţii interacţionale. în cadrul cărora întregul este mai mult decât suma părţilor componente. de grup etc. Astfel. potrivit unor legi cunoscute (K. aceasta se poate face numai dacă se ştie în ce fel ultima situaţie S* depinde de situaţia anterioară Sl"n sau de situaţia viitoare St+n. această cunoaştere depinde de măsura în care cele două categorii de situaţii (anterioară sau viitoare şi cea actuală) sunt sisteme închise. E)\=F (Lsp)1 adică comportamentul (B) în momentul t este în funcţie de spaţiul de viaţă (Lsp) în momentul t. relaţional. reuniţi laolaltă într-o manieră clasificatoare. privite din această perspectivă dinamistă. mai mult decât oricare alt obiect. temporare. dar. plasându-1 între anumite coordonate concrete (spaţiale. dinamiste. sunt legate de aceste situaţii. nu ne mai apar ca simple colecţii de indivizi.

el arată că între câmpul individual şi câmpul de grup există o strânsă interdependenţă. predeterminat de istoria anterioară. percepţiile pe care le are grupul asupra lumii înconjurătoare. Adoptând o viziune psihologică de factură ecologică (K. A şi B. ceea ce înseamnă că diferitele variabile ale grupului se situează la frontiera spaţiului de viaţă al indivizilor. fără a risca o reacţie agresivă din partea acestora. Tot astfel. Intr-o manieră abstractă. Intre câmpul psihologic al grupului şi câmpul social în care este integrat grupul există 112 . comportamentele individuale sunt limitate prin normele grupului căruia îi aparţin indivizii. anumite variabile ale sistemului A pot funcţiona ca parametri în sistemul B. grupul exercită asupra indivizilor o anumită presiune. Or. această variabilă situându-se la frontiera spaţiului de viaţă al grupului. El se prezintă nu numai ca un sistem sincronizat cu situaţia prezentată. totodată. Cu privire ia grup. îndeplinind o funcţie de rezistenţă şi delimitare (K. anumite variabile psihologice individuale pot juca rol limitativ în comportamentul grupului. A treia categorie de câmp pe care o distinge Lewin este câmpul social. de factură sociologică. Modalitatea concretă de întrepătrundere a celor două categorii de variabile poate fi ilustrată prin următorul exemplu: graţie normelor şi puterii sale. de factură ecologică . Ansamblul parametrilor constituie cadrul ecologic pe care A îl oferă B. Astfel. concepţia lewiniană cu privire la determinarea comportamentului uman poartă pecetea unui anumit schematism şi simplism. Intre câmpul psihologic Individual şi câmpul psihologic al grupului funcţionează tocmai o astfel de categorie de raporturi. îndeplinând o funcţie ecologică. anumite cadre limitative în interiorul cărora suntem liberi să ne mişcăm şi la care trebuie să ne adaptăm. Lewin arată că acesta se defineşte nu pe baza similitudinii membrilor săi (criteriu clasificator). Lewin. 1969).Lewin înţelege prin psihologie ecologică studiul raportului dintre variabilele psihologice şi variabilele nepsihologice). In exemplul de mai sus. este orientat spre viitor şi se comportă în prezent din perspectiva viitorului. Grupul nu poate însă impune indivizilor frustrări care exced posibilităţile lor de toleranţă. Câmpul grupului este tot de natură psihologică şi el cuprinde totalitatea normelor de grup. ignorând aceste aspecte. ci pe baza sistemului de interdependenţe dintre membri (criteriul dinamic). diversele roluri şi norme ale câmpului de grup se comportă ca parametri ai comportamentului individual. iar toleranţa la frustraţie se comportă ca un parametru al comportamentului de grup. inclusiv nouă. Structura universului impune organismelor vii. Toleranţa indivizilor la frustraţie apare ca o condiţie delimitantă a comportamentului grupului. dar şi ca un proces diacronic. Suprapus câmpului individual este câmpul grupului. relaţia ecologică de mai sus poate fi formulată astfel: când se consideră două sisteme.se prezintă ca un sistem care cumulează în sine experienţa stărilor anterioare şi care. distribuţia rolurilor şi statutelor între membrii grupului. oamenilor. alcătuit din totalitatea variabilelor nepsihologice.

După Show şi Constanzo (1970).tot o relaţie ecologică. La rândul lui. activitatea legiuitoare este şi ea limitată de o serie de parametri ai psihologiei de grup. pot fi identificate patru asemenea teorii: teoria relaţiilor interpersonale a lui Heider. Câmpul social furnizează câmpului psihologic al grupului parametri sociologici. fără a sacrifica rigurozitatea. fiind conceput prin analogie cu modelele din fizică. cum ar fi perceperea altei persoane. care exprimă rezistenţa grupului la penetraţia normei sociale. Vom vedea că aceste limite se conservă şi la nivelul modalităţii de înţelegere de către Lewin a problemei liderului şi a conducerii în viaţa de grup. indicând. "încercare". se poate spune că.este stimulul apropiat (proxima! stimulus). O ilustrare a acestei relaţii ar putea fi. în vreme ce legislaţia furnizează parametrii comportamentului de grup. întrebuinţaţi însă într-un sens mai special. câmpul social suportă şi el influenţa câmpului de grup. având drept componentă fundamentală interdependenţa funcţională dintre persoană şi situaţie. se impune. caracteristică teoriilor comportamentiste bazate pe întărire. problemă la care ne vom referi în capitolul următor. O serie de teorii au adoptat conceptele de bază ale teoriei câmpului. In aceşti termeni el face consideraţii asupra mai multor aspecte ale relaţiilor interpersonale. Teoria lui Heider (1958) porneşte de la ceea ce el numeşte "psihologia simţului comun" ca sursă a intuiţiei în conduita interpersonală. In acelaşi timp. analiza acţiunii. El relevă evenimentele sociale şi oferă cadrele sociale în care se înscriu comportamentele. Heider se referă la contactul dintre P (persoană) şi O {other person = altă persoană) în termeni de descriere fenomenală şi cauzală. între P şi O se interpune un proces de mediere. de conţinut. Lewin. cealaltă persoană în postura de receptor. modificându-i şi adaptându-i principiile la fenomene socialpsihologic cu o sferă mai largă. aceea că. trebuie subliniat că modelul său de interacţiune. nu reflectă aspectele calitative. ea punea accentul pe conceptele umanistice şi fenomenologice. de grup şi social. ca şi între câmpul individual şi cel de grup. ca principală. Cealaltă persoană (O) este stimulul îndepărtat {distal stimulus). în cadrul preocupărilor de psihologie socială ale lui K. "dorinţă". teoria câmpului a lui Cartwright despre putere. Concepţia lui Lewin a exercitat atracţie în rândul multor teoreticieni. care conduce la conştientizarea lui O. de pildă. specifice diferitelor nivele de integrare: individual. de 113 . teoria formală a puterii a lui French şi teoria despre cooperare şi competiţie a lui Deutsch. în lucrările lui putând fi întâlniţi mulţi termeni comuni cum sunt: "posibil". rolul variabilelor ambientale. delimitând regiunile de activitate permise sau interzise. In concluzie. crearea modelului dinamic al interacţiunii psihosociale. dintre grup şi cadrul social al grupului. experienţa dorinţei şi plăcerii. In opoziţie cu aparenta "dezumanizare". verbale) care determină modelul stimulului îndepărtat. guvernând raportarea unei persoane faţă de cealaltă. Heider încearcă să folosească conceptele limbajului de fiecare zi în explicarea relaţionării cu celălalt. constând în acele manifestări ale personalităţii lui O (expresive. iar construcţia perceptivă înăuntrul lui P.

A are putere asupra lui B. numită inteligentă. fiind legat de abilitatea de a influenţa. la rândul lor. învăţarea şi conduita de rezolvare a problemelor sunt evenimente relativ tranziente. Controlul este un caz special al puterii. Ea încearcă să raporteze rezultatul acţiunii la anumiţi factori personali. temperament. care devin inteligibile când le raportăm la o proprietate mai permanentă. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul când o persoană observă acţiunea alteia. controlabilă. Concepţia lui Cartwright (1959) porneşte de la sensul conceptului de putere sugerat de Lewin. Teoria lui French (1956). De exemplu. dar nu-i controlează conduita. "încercând" desemnează proprietăţi dispoziţionale care. a atribuirii şi inferenţei sociale. Acestea fac lumea noastră mai stabilă. cum ar fi puterea.exemplu. fără ca în realitate să acţioneze astfel. în analiza naivă a acţiunii. (Acest "poate" se referă aici la posibilitatea ca o acţiune dată să fie efectuată de persoana respectivă). dacă un individ învaţă rapid şi rezolvă uşor problemele. De exemplu. considerând că puterea lui A asupra lui B. sunt condiţia necesară şi suficientă a conduitei finaliste. care sunt determinaţi. Relaţiile interpersonale depind în largă măsură de perceperea de către persoană a acţiunii altuia. este egală cu intensitatea maximă a forţei rezultante pe care A o poate produce în acea direcţie în acel timp. El distinge. Dacă persoana are puterea de a face ceva. Deosebirea dintre cei doi autori rezidă în aceea că Lewin defineşte puterea ca proporţie a forţei maxime. vizează procesele de influenţă în grup. Consideraţiile lui Heider se constituie ca o contribuţie la teoria echilibrului. Termenii "poate". în legătură cu schimbarea de la x la y în timp specificat. concepte asupra cărora vom reveni ulterior. Persoana poate dispune de abilitatea de a activa forţele acţionând asupra altei persoane şi totuşi. de abilităţi. de asemenea. care sunt numite proprietăţi dispoziţionale. într-un asemenea caz. Controlul este situaţia în care un act al lui A are drept rezultat combinarea forţelor în spaţiul de viaţă al lui B. se poate infera că el este inteligent. dar poate să n-o facă dacă este văzută ca neîncercând acest lucru. persoana P poate să efectueze acţiunea x. psihologia bunului simţ percepe că ea poate s-o facă. El propune o versiune modificată a definiţiei lui Lewin. intenţie. motivaţia. predictibilă. cu alte cuvinte dacă nu este motivată pentru x şi nu face efort în această direcţie. să nu dispună de abilitatea de a-i schimba conduita. Teoria încearcă să reducă influenţa la însumarea influenţelor 114 . omul înţelege realitatea raportând conduita tranzientă şi variabilă la condiţiile fundamentale relativ invariabile. care schimbă conduita lui B într-o direcţie corespunzând celei intenţionate de A. influenţele care duc la modificarea opiniilor într-un grup de N persoane. De exemplu. că este vorba de un O supărat. A poate cere lui B să execute ceva anume şi B poate încerca tendinţa de a-1 executa. denumită teoria formală a puterii sociale. între putere şi control. Conform lui Heider. în timp ce Cartwright o defineşte ca diferenţă maximă. care consideră că puterea persoanei A asupra lui B poate fi definită ca fiind cotientul de forţă maximă pe care A îl poate induce lui B şi de rezistenţă maximă pe care B o poate mobiliza în direcţie opusă.

unde ordonata indică intensitatea forţei pe care A o poate induce lui B şi intensitatea rezistenţei pe care B o poate mobiliza împotriva lui A. Influenţa socială este analoagă forţelor câmpului induse de o persoană altei persoane. pentru a determina cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al grupului o are asupra altui membru. Ea este o putere potenţială. în toate punctele situate în dreapta acestui punct al echilibrului. Modelul de schimbare a opiniilor este derivat de French din teoria lewiniană a echilibrului cvasistaţionar. Câmpurile forţelor influenţând schimbarea opiniei persoanei Modificarea actuală a opiniei lui B este funcţie de forţa rezultantă a forţelor tuturor membrilor şi de forţa corespunzând rezistenţei lui B. 13. iar abscisa indică continuumul opiniei. Linia continuă reprezintă forţa pe care A o poate induce lui B. (fig. au opiniile iniţiale reprezentate în figură. care poate fi măsurată printr-o scală a proporţiilor.sociale implicând trei modele de relaţii: relaţiile de putere între membrii grupului. unde există un echilibru: cele două forţe sunt egale în intensitate şi opuse ca direcţie. Puterea este proporţională cu intensitatea forţei induse. Intensitatea forţei A B Continuumul opiniei Fig. care nu va deveni efectivă decât dacă A comunică cu B într-o anumită manieră.m . modelele de comunicare în grup şi relaţiile între opinii în interiorul grupurilor. A şi B. iar cea întreruptă forţa rezistenţei emanând de la B în raport cu A. 13) Două persoane. Cele două forţe se intersectează într-un punct situat la jumătatea distanţei dintre A şi B. Schimbarea de opinii este conceptualizată în termenii forţelor operând de-a lungul unui continuum unidimensional. French presupune un continuum unidimensional al opiniei. forţele lui 115 .

vizează efectele celor două procese asupra funcţionării grupurilor mici. Deutsch formulează un număr de 34 de ipoteze. dezvoltată de Deutsch (1949). către care toţi membrii se vor schimba în cursul unităţii viitoare. Dinamica acestor evenimente psihosociale se mulează pe anumiţi invarianţi structurali („proprietăţile dispoziţionale") şi este guvernată de legile direcţionalităţii şi echilibrului. Pornind de la aceste definiţii. legăturilor şi combinaţiilor dintre ele. care redau şi detaliază diferite aspecte particulare ale relaţiilor cooperatoare şi competitive. indiferent dacă este vorba de explicarea relaţiilor interpersonale. Teoria cooperării şi competiţiei. La sfârşitul unei unităţi. Situaţia de cooperare se caracterizează prin relaţionarea unor scopuri care se susţin reciproc. ale intenţiei şi scopului. Divizând procesul de influenţă în unităţi. teoriile menţionate converg prin substratul lor comun. teoria lui French. ar putea fi aşezate sub denumirea generală 116 . Faptul se reflectă în sensurile conceptuale analoage sau echivalente ale termenilor în care îşi formulează propoziţiile de bază. în primul caz. generat de filiaţia cu optica gestaltisă şi cu paradigma dinamistă a câmpului. dacă o persoană îşi atinge scopul (se deplasează în direcţia regiunii scopului) cealaltă persoană nu-şi atinge scopul. Aceste idei se găsesc explicit şi pe larg în lucrările unor autori ale căror contribuţii. Influenţa în grup este un proces gradual care necesită timp. Procesul va continua până ce toţi membrii grupului vor avea aceeaşi opinie sau până ce se va produce un maximum de schimbare posibil. a puterii şi controlului. asupra cărora nu mai insistăm. a interacţiunii şi influenţei. pe probleme foarte diferite. constelaţiei de ansamblu a elementelor. Definirea celor două concepte are la bază distincţia dintre modurile de interrelaţionare a domeniilor scopului în cele două situaţii. In toate punctele situate în stânga punctului de echilibru. Este vorba. rezultantei totalizatoare. între altele. French defineşte unitatea drept timpul necesitat de toţi membrii care au fost influenţaţi pentru a-şi schimba opinia în direcţia punctului de echilibru al tuturor forţelor care operează de la începutul acestei unităţi. o nouă constelaţie a forţelor este în stare să producă un nou echilibru. a opiniilor şi comunicării. fiecare persoană poate să-şi atingă scopul (să se deplaseze către regiunea scopului ei) numai dacă altă persoană din grup atinge acelaşi scop. inducţiei şi ale rezistenţei la schimbare. pornind tot de la teoria lewiniană a câmpului. admiţând că toţi membrii se schimbă în aceeaşi proporţie. de rolul acordat întregului structural şi structurant. în timp ce competiţia se distinge printr-o relaţie de interdependenţă de sens contrar domeniilor scopurilor. Astfel. Modelul este valabil şi pentru reprezentarea efectului forţelor indus în context de grup. rezistenţa lui B este mai puternică decât forţa lui A şi B se va mişca spre punctul de echilibru. Diferite prin problemele particulare pe care le abordează. deschide calea către înţelegerea genezei uniformităţii în grup.A sunt mai puternice decât rezistenţa lui B şi B îşi va modifica opinia în direcţia lui A. a cooperării şi competiţiei. în cazul al doilea.

care apare ca un ecou sintetic. Era vorba de sfaturile terapeutice ale unei bătrâne ţigănci care. se intensifică introducerea tehnicilor cantitative în investigarea relaţiilor interpersonale şi a fenomenelor de grup. la 6 mai 1889. Ţiganca i-ar fi prezis că va fi un om mare. a asimilaţiei şi contrastului au fost reluate de orientarea cognitivistă în explicarea unor aspecte ale relaţiilor interpersonale şi ale grupării oamenilor. Moreno.1990) un apatrid care~şi începea viaţa în anonimat. De la ea a aflat de o intervenţie ţigănească în viaţa sa. iar Moreno şi-ar fi organizat viaţa din jurul lui 117 .L. legea semnificaţiei. lăsând copilul să se joace pe nisip. legea recentrării câmpului perceptiv. Pionierul acestei orientări este sociologul de orientare psihologică J. creator. echilibrate).îl lua în braţe cântându-i "Ce te legeni codrule". vezi şi Pierre De Visscher. Concepţia lui J. confortului şi disconfortului interpersonal.sociometria . Mama sa . ideile de personalitate. în condiţii grele. în postularea conceptului de cadru de referinţă (frame of reference) ca expresei a semnificaţiilor conduitei derivate din raportarea ei la un anumit context. îndeosebi.L. coeziune). cum ar fi ideea izomorfismului structurilor. la soare. în furtună.Moreno Misim Levi şi Paulina lancu . Personaj inventiv. în constituirea modelului conceptual al balanţei. pe timp de furtună în cursul unei călătorii pe mare.care. urmând ruta Spania. etimologic vorbind. a presărat nisip în curte.lacob Levy zis Moreno după numele tatălui său (în ebraică Moreno înseamnă maestru. 1970). închise. dinamică de grup (stil de conducere. fondatorul unei noi discipline .de orientare cognitivistă. pe linie de obiect. L. din părinţi evrei . făcând o adevărată cură de însănătoşire. Născut la Bucureşti. greu de desluşit. 2001) afirmă. ideea dominaţiei „figurilor brune" (simetrice. orientarea cognitivistă a preluat. motivaţie. apoi toată familia se mută la Viena. în descrierea perceperii omului de către om în cazul diferitelor grupuri etnice. ca expresie a tendinţei de a se identifica total cu tatăl. Moreno şi linia cercetărilor sale în perioada la care ne referim. Turcia. lacob Levy. concordanţei. se ocupă cu studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei. în autobiografia publicată postum. până la 6-7 ani. (J. pe care le-a utilizat în studierea dinamicii conduitei în contexte sociale. înseamnă aplicarea măsurii (metrum) la fiinţa socială (socius) şi care. pitoresc. individ-ambianţă.o sentimentală. O serie de idei ale psihologiei structuraliste. amplificat al teoriei gestaltiste şi al teoriei câmpului în psihologia socială. Constanţa (Rene Marineau. de o originalitate derutantă. când lacob avea un an şi se simţea foarte slăbit. lacob Levy Moreno în loc de Iacov Levi. Moreno şi-a petrecut copilăria în Bucureşti. care îşi admira tatăl (născut la Plevna într-o familie de evrei spanioli) adopta ca patronimic numele de Moreno al tatălui. Moreno. discuţie de grup. cu temperament artistic . Marea Mediterană. că venise pe lume. interacţiune. De la teoria câmpului. învăţător. 3.

a fondat baza clinică psihiatrică de la Beacon. se pare . cu prietenii şi apoi pe o scară mai mare. constituirea diverselor subgrupuri şi a formulat ideea unei analize sociometrice. Ca fondator al studiilor relaţiilor interindividuale. un agregat de mituri şi exagerări. care nu suporta nesupunerea şi contrazicerea. practicate în vederea repartiţiei persoanelor în funcţie de afinităţile lor. subiectiv. fără performanţă prea mare în domeniu. explicaţie cu care se familiarizase în anii achiziţiilor de la Viena. Scenariul său preferat era "viaţa în cer". dând curs exprimării spontane de sine. realizând o instituţionalizare a concepţiei sale novatoare. în copilărie şi în adolescenţă el a fantasmat mult. op. ci ca unul psihodramatic. sau chiar a creat. Cei şase ani trăiţi în România fuseseră o perioadă decisivă pentru cristalizarea personalităţii sale. dar îi impută. apelând la tehnica discuţiei libere de grup. Moreno apreciază explicaţia psihanalitică dată vieţii sufleteşti. nu în engleză. unde persoanele din public erau invitate să urce pe scenă şi să interpreteze diverse roluri. cum arătam mai înainte. 118 . în preajma stingerii din viaţă (1974). Este vorba de un adevăr biografic. Sora sa. un teatru terapeutic. Moreno a conceput domeniul terapeutic ca pe o artă a adevărului. Se interesează tot mai mult de teatru. între anii 1916-1917. o megalomanie normală în psihologia şi comportamentul fiecăruia. interiorizat. un fel de preludiu al instituţiei medical-artistice a psihodramei. a eului său abisal. care face loc cotidianului bucuriilor şi suferinţelor vieţii şi care recunoaşte rolul imaginarului şi subiectivităţii în determinarea stării de satisfacţie individuală. considerându-se un nou Isus (De Visscher. a studiat relaţiile de atracţie şi de respingere dintre componenţii unui câmp de refugiaţi. în 1921. în 1931. El insistă asupra omniprezenţei celorlalţi.în profeţia ţigăncii. joacă mai multe roluri. cu tehnicile sale sociometrice şi cu ideile sale despre spontaneitate şi creativitate. ale căror roluri le pune ulterior în scenă. nu cu un construct istoric.după cum relatează Ada Abraham. unde vine cu planul teatrului său terapeutic în cerc. caracterul ei static. vorbind în termeni psihanalitici.cit) Jocul de-a Dumnezeu. o psihodramistă israeliană din România . numit teatrul spontaneităţii. asistă la procese ale criminalilor. încadrate în forme comunitare active. simpatetice. relatează că de mic conducea tiranic jocuri cu ceilalţi copii din preajma casei. practicat zilnic. Lotte. iar rolul său preferat era rolul de Dumnezeu. ci la un real care strânge capital de pe urma îngroşaţii realităţii. a fost reluat în familie. el recomandă o terapie centrata pe dimensiunile sociale ale personalităţii umane. Acest adevăr face apel nu numai la realul imediat. în 1925. Personaj greu de desluşit. poetic. rezistent la destabilizare. în cadrul Teatrului de copii din Angarten.că Moreno vorbea numai în germană şi în română. S-a preocupat de readaptarea socială a prostituatelor. în 1917 îşi ia la Viena doctoratul în medicină. mai ales terapiei analitice. Viena. artificial. emigrează în America.

Potrivit acestei doctrine. totalitate sociometrică a societăţii umane (matricea sociometrică). asupra conceptelor de bază cu care operează Moreno şi asupra acelor variabile psihologice -interpersonale şi de grup . aceea de moleculă socială. 2) spontaneitatea. cum ar fi. sublimare. cu un pregnant conţinut operaţional. este redată în schema de mai jos. grup social (clasoid). Conţinutul acestor faze îl constituie însăşi interacţiunea dintre spontaneitate. îl ajută pe cel aflat în suferinţi să-şi dezvăluie iui însuşi tensiunile sufleteşti şi astfel să le depăşească. aceea de întâlnire. constând într-o reacţie adecvată ia o situaţie inedită. Spontaneitatea este un catalizator. substituţie. spontaneitatea şi creativitatea reprezintă. . ci sunt dotate. Creativitatea este înţeleasă ca substanţă care condiţionează destinul cultural al omului. sau într-o reacţie nouă la o situaţie cunoscută. care constituie cheia explicativă a unei noţiuni cu o sferă mai largă . socioid. dintre o societate şi altă societate. după Moreno. care. dintre persoană şi opera sa. concepte considerate de el drept" pietre unghiulare ale sistemului sociometric". Astfel de teorii ale psihologiei. Sub influenţa concepţiei bergsoniene cu privire la elanul vital. Pe scurt. din acestea derivă noţiunea de teleelement. ar trebui reexaminate în lumina doctrinei despre spontaneitate şi creativitate. printr-o analiză empirică. se prezintă astfel: la baza sistemului se află noţiunile de sponteneitate şi creativitate'.apreciază că grupul. Moreno creează doctrina spontaneităţii şi a creativităţii. de pildă. improvizaţii teatrale.pe care le evidenţiază modalitatea sociometrică de interpretare a fenomenelor sociale şi psihice. cât şi atomul social îşi pot îndeplini rolul de cheie explicativă a altor noţiuni numai raportându-se la o altă noţiune. în capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia. şi anume. aceasta din urmă constituie cheia explicativă a unor noţiuni cu o sferă mai largă. pe care o prelungeşte în plan acţionai. văzută ca sistem conceptual. creativitate şi modelul cultural. sociometria. mai mult sau mai puţin. cu iniţiativă şi spontenaitate. dintre persoană şi lucruri. Atât teleelementul. 4) modelul cultural fixat.atomul social. ea se exprimă prin operaţia de eliberare de energie psihică actuală şi este prezentă în toate planurile relaţiilor umane. principiul universului mental şi social. cum ar fi. fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre două persoane. jocul de rol. conţinutul reflectorii! al fiecărui concept şi dinamica transformărilor reale pe care le suportă acest conţinut. prin psihodramă. fiinţele umane nu se comportă ca nişte păpuşi. cele despre frustraţie. Activitatea creatoare se desfăşoară în mai multe faze: 1) creativitatea. Luate împreună. de pildă. operaţional. proiecţie. la rândul ei. îndeosebi. 3) procesul de eliberare. Pentru a înţelege esenţa sociometriei este necesar ca dincolo de sistemul conceptual să detectăm.

Moreno). Fiecare din aceste componente ale triadei. expresia operaţională a creativităţii. Operaţia IV: modelee stabilizate (CC) se acumulează indefinit. înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul spontaneităţii.eliberarea spontaneităţii. creativitate şi modelul cultural (după J. 14. Operaţia I: spontaneitatea trezeşte creativitatea S ~ C.L. teleelementul dă naştere unor entităţi sociale cu o complexitate crescândă: atomul social (cea mai mică unitate relaţională de tip preferenţial sau cea mai elementară reţea sociometrică.Fig. Câmpul operaţiilor circulare care se desfăşoară între spontaneitate. sub raport funcţional se manifestă ca un act de recepţie sau de emisie la distanţă. pentru a-şi regăsi eficacitatea. un teleelement -"cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul". după cum se ştie. reprezintă. ele trebuie să fie revitalizate prin catalizatorul spontaneitate: C: C—>»S—>»CC.C. în triada atracţie-respingereinterferenţă. 120 . după Moreno. Operaţia III: din această interacţiune se naşte modelul cultural S —> C—». fie asupra modelelor culturale. tot felul de grupuri mici (ansambluri de socioide) pe care se sprijină structura de clasă a societăţii.CC. Sontaneitatea nu operează în vid. care. devine materie de construcţie pentru actul interpersonal. molecula socială (superatomul). C = creativitate. constând. Prin proliferare. care înconjoară un individ dat). Operaţia II: creativitatea răspunde spontaneităţii S f. S = spontaneitate. stocându-se ca într-un gheţar. ci fie asupra creativităţii. W . socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale). Energia psihică.

care este concepută de Moreno ca o măsurare a relaţiilor preferenţiale pe viu. Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei interindividuală sub formă de teleelement nu este văzută însă de Moreno într-o manieră pasivă. In concepţia lui Moreno. invizibilă. MS. LS este izolată şi respinsă atât în grupul său cât şi în exterior. ca întâlnire. formale). LE concentrează antipatiile a 9 fete din grupul său şi a 5 fete din exterior. partenerii se proiectează unul în altui. oficiale. HI PC. SO. Ea încearcă simpatie pentru GO care locuieşte în acelaşi pavilion şipentru 5 fete din alte pavilioane: MC. HM. care tind să devină din ce în ce mai complicate. BU este atrasă de 5 colege din pavilionul ei: SV. Ea respinge 3 fete din grupa sa TA. Toate acestea o resping sau manifestă indiferenţă faţă de ea. atunci când făcea din imitaţie sursă principală a mterpsihologiei. care încearcă să surpindă saltul de la individual la interpersonal în însuşi "focul" realizării lui. BR şi ET. se reaiizeză unul prin altul. ci ca act. " îii stătu nascendi ". ca întretăiere şi confruntare dramatică a două sau mai multe perspective individuale. NS. criteriul: viaţa în comun. realitatea intimă. care exprimă structura informală. Această viziune s-a repercutat puternic asupra metodei de investigaţie.15. această matrice sociometrică. în schema de mai sus (fig. vibrând spiritual la unison. noţiune sintetică în care se reflectă aspectele microsociale ale vieţii sociale. în afara grupului ea nu manifestă simpatie decât pentru o singură fată BR. contemplativă. constând din totalitatea grupurilor şi instituţiilor vizibile.15) sunt redate unele aspecte ale acestor structuri. este ascunsă sub învelişul societăţii externe (structura de suprafaţă a vieţii sociale. Putem spune că este una din contribuţiile majore ale sociometriei la psihologia socială această viziune activă. 121 . se absorb unul în altui. Este ceea ce intuise deja Tarde. WT.Fig. cu care formează perechi de atracţii reciproce. Atomi sociali. dinamistă. In cadrul întâlnirii se petrec intense schimburi interpsihologice. de profunzime a realităţii sociale. în situaţia de alegere. Totalitatea constelaţiilor generate de teleelement formează conţinutul matricei sociometrice.

atunci când se analizează atomul social. fricţiuni. lanţuri. 16. reprezintă. în măsura în care au timp liber. altele sunt mai slabe. impuse de o autoritate oarecare. o sursă de conflicte latente Fig. Modelul unui atom social din punctul de vedere al colectivităţii (aspect centripet). este reprimată şi înăbuşită sub presiunea vieţii sociale instituţionalizate. tind să spargă cadrele sociale prestabilite. după Moreno. Relaţiile imediate cu atomii b. prin ajustarea celei dintâi la cea din urmă. au loc permanente opoziţii. reţeaua in care este el încorporat (după J.LMoreno.Aşa cum în interiorul modelului freudian al vieţii psihice. e. în sfîrşit. grupurile spontane şi funcţiile pe care le exercită indivizii în ele. se petrece o permanentă luptă între contrarii. descrise de Moreno. Sarcina sociometriei ar fi tocmai aceea ca. Atomul social A este centrul atenţiei. indivizii. spontană şi creatoare. sau au intenţia să le exercite. Grupurile mici dispun. op. depozitată în reţeaua raporturilor informale dintre oameni. de o structură psihologică care diferă profund de manifestările informale ale membrilor săi: în cadrul grupului. de asemenea. Diagrama arata că este important ca. conflicte. caracterizat prin dualismul conştient-inconştient. planşa XIV) 122 foo / / .constelaţii centrale ale vieţii sociale informale.cit. pornind de la relevarea decalajului dintre organizarea formală şi structura informală a vieţii sociale. să nu se piardă din vedere contextul. O oglindă fidelă a "dramatismului" psihologic al vieţii sociale de ansamblu o oferă atomii sociali (relaţiile interpersonale) şi grupurile mici . să contribuie la găsirea unui echilibru între cele două laturi contrarii. arată că unele din ele sunt strânse. c. după Moreno. existenţa simultană a unor grupări spontane şi a unor grupuri oficiale. tot astfel între cele două nivele ale realităţii sociale. apar. au o influenţă decisivă asupra structurii psihologice care diferă profund de manfestările informale ale comportamentelor individuale şi colective. Experienţa afectivă a vieţii colective. d.

antipatie. sentimentele şi atitudinile oamenilor. psihologicul înglobează în sine socialul şi generează efecte sociale. moleculă socială etc. ea este situată de Moreno înaintea libidoului. socialul. a memoriei şi a inteligenţei.caracterizată prin "defalcarea" şi urmărirea consecventă a efectelor unei anumite variabile a persoanei . în centru acestui model se află variabila afectivă tridimensională (simpatie. ca factori ce ţin de sfera subiectivului. cum sunt automatismele şi activitatea reflexă. relaţionale etc. ideile. în concluzie. dezvoltă o viziune dinamistă asupra fenomenelor psihosociale. Ca şi la Lewin. o abordare psihosocială. El este persoană şi în această calitate. simultan. dinamic. In analiza planului interpersonal. dacă vom proceda la o comparare a factorului psihologic cu factorul social. în viaţa socială. Moreno înţelege omul într-o manieră cam simplistă. la Moreno avem de-a face cu conceperea dinamicii proceselor interpersonale şi de grup prin analogie cu combinaţiile din fizică şi chimie (atom social. prin excelenţă.cognitive. Moreno nu greşeşte nicidecum când recunoaşte şi " drepturile " acestui factor. volitive. la rândul său. întrucât izvorăşte direct din viaţa oamenilor este. De aceea.) să fie corectă. reţinem faptul că Moreno. în virtutea acestui fapt.care se combină şi se ierarhizează după anumite legi de construcţie în sistemul persoanei. afective. deşi determinant în raport cu psihologicul. De aceea. modalitatea analitică de cercetare . pot fi înţelese şi tratate la justa lor valoare numai dacă sunt proiectate pe fondul factorilor sociali. omul nu este numai trebuinţă şi numai trăire emoţională. ca un "pachet" de trebuinţe.de care face uz Moreno . care este o proiecţie şi o desfăşurare în exterior a componentelor persoanei. Socialul precede. ca o caracteristică generală a vieţii oricărui grup mic.Desigur.) 123 . Raportată la celelalte fenomene psihice. factorul viu. tendinţe şi impulsuri primare. De aici caracterul oarecum rudimentar al tipului de afectivitate pe a cărui declanşare spontană mizează Moreno în explorarea sociometrică a raporturilor dintre oameni. ea trebuie să fie o abordare sociopsihologică. trebuie să ţină sema de aceasta şi să se muleze dinamicii lui. indiferenţă). care exprimă latura lui informală. Or. ea trebuie să fie. el dispune de numeroase componente . Eroarea lui este de ordin metodologic şi ea constă în inversarea raporturilor dintre ele: factorul psihologic este hipostaziat şi transformat în cheie explicativă a realităţii. spontaneitatea apare ca fiind înrudită cu astfel de forme arhaice ale conduitei. pentru ca abordarea diferitelor fenomene psihice de pe poziţiile psihologicului să fie justă. iar genetic. creând însă un model de interacţiune de esenţă biopsihologică. pulsativ. motivaţionale.cea emoţională -poate fi productivă. administraţiei. nu se poate face abstracţie de acest lucru. Or. nediferenţiate. care se distinge de factorul social prin spontaneitatea şi expresivitatea lui subiectivă. conducerii etc. . primul este tot atât de real ca şi cel de-al doilea şi că el. după cum. pentru ca abordarea diferitelor probleme de pe poziţiile socialului (economiei. vom constata. într-adevăr că. Cu toate acestea. determină şi înglobează în sine psihologicul.

"dacă nu ne iubim pe noi înşine. în sentinţe literare şi filozofice cu privire la relaţiile interpersonale.1. 4. cu prilejul unei campanii propagandistice. incongruenţă.procedând. credinţe. o idee a altor persoane) perceput de cei doi ( X ) şi ele pot să capete semnificaţii diferite. de la ceea ce el numeşte" psihologia naivă". cum am mai arătat mai înainte. al formaţiunilor mentale în reglarea conduitei sociale. Punctul de vedere al lui Heider Considerat ca fiind primul care utilizează conceptul de neconcordanţă cognitivă. teoria congruenţei (Osgood şi Tanenbaum). P poate fi alegător. un lucru. Ea generează tensiuni. orientarea cognitivă accentuează rolul proceselor centrale. ca mod al omului de a-şi reprezenta lumea într-o manieră ordonată şi coerentă. astfel: "iubim oamenii care aderă la noi". "prietenii noştri sunt prieteni între ei".X .ideea echilibrului şi ideea atribuirii . O 124 . Persoana se conduce astfel încât să maximizeze echilibrul intern al subsistemului său cognitiv. plăcută din punct de vedere psihologic. a bunului simţ. "grupul nu-1 iubeşte pe cel a cărui opinie se abate de la opinia grupului" Heider extrage din asemenea sentinţe postulatele de bază ale punctului său de vedere cognitivist . opinii. care pun accentul pe factorii periferici (variabilele observabile. obiectul (un fenomen. disarmonică dă naştere unei stări de neplăcere. "iubim ceea ce iubesc prietenii noştri". proces în urma căruia iau naştere diferite imagini. la structurarea modelului balanţei cognitive. Ideea generală a acestor teorii este aceea că structura cognitivă neechilibrată. atunci nu iubim nici lucrurile care ne aparţin şi nici oamenii care ne iubesc". De exemplu. care concură la categorializarea şi interpretarea evenimentelor. "celălalt" sau subiectul perceput (O). presează în direcţia congruenţei şi conconanţei. teoria disonanţei cognitive a lui Festinger. Heider (1946) porneşte. pe baza lor.4. iar grupurile se conduc astfel încât să maximizeze concordanţa internă a relaţiilor interpersonale. teoria simetriei în comunicarea interpersonală (Newcomb). idei. de exemplu. Reprezentative pentru orientarea cognitivă sunt aşa numitele teorii ale concordanţei cognitive (cognitive consistency theories). disonanţă. atitudini. Psihologia naivă îşi găseşte expresia în limbă. Conceptele de bază cu care operează această orientare sunt cele de cogniţie şi structură cognitivă. expectaţii. Orientarea cognitivistă In contrast cu abordările behavioriste. apărute în cursul deceniului al cincelea sub denumiri diferite şi patronate de autori diferiţi: teoria balanţei cognitive (Heider). având funcţia de reglatori ai conduitei. asimetrie. Cele trei elemente exprimă subiectul care percepe (P). care conduce la conduita destinată să obţină starea de echilibru. legate de stimuli şi răspunsuri). operaţionalizat sub forma aşa-numitei scheme P .O . care sună. forţează către simetrie. Relaţia de neconcordanţă este desemnată prin termeni diferiţi: dezechilibru.

aprobare. percepută scăzut). Celelalte desemnează gradul unităţii percepute a elementelor şi se exprimă în termenii: asemănător . determinarea schimbării atitudinilor alegătorilor sub influenţa acţiunii de propagandă. cum ar fi. care pot să constituie un determinant important al sistemului balanţei. aparţine . Se reproşeză teoriei lui Heider absolutizarea tendinţei spre echilibru. nL = evalutive negative (de regulă. nU = relaţii de adeziune negative (grad de unitate. 125 . după Heider. Primele se exprimă în conceptele de simpatie. Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive.O . adorare.X (a lui P faţă de X) dacă nu sunt cunoscute celelalte două .neasemănător. U = relaţii de adeziune pozitive (grad ridicat de unitate percepută). fiecare dintre ele sunt desemnate de Heider prin simboluri distincte: L = relaţii evalutive pozitive (de regulă. Figura de mai jos iîustrază combinaţiile posibile ale elementelor schemei P . X . redate cu ajutorul simbolurilor menţionate. de pildă. ci perceperea de către P a stării reiaţilor. cele negative .a lui P faţă de O. condamnare. a lui O faţă de X -prin aceasta fiind p PLO PLO OnLX PnLO O p P„LX PLO OLX PLX PLO r~"o^x r-» pţx PLX O OnLX 0LX O °nL* Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive. cele negative = netranzitive) operaţională în raport cu unele realităţi empirice.candidat politic. tranzitive: extinderea atitudinii pozitive a lui P asupra obiectului atitudinii pozitive a lui O). Fenomenul balanţei exprimă nu starea relaţiilor reale dintre elemente. apropiat -îndepărtat. pozitive sau negative. iară să se prevadă posibilitatea unor grade de pozitiv sau negativ.X. Şi unele şi altele pot fi. Relaţiile dintre cele trei elemente sunt de două tipuri: evaluaţive (sentiment relation) şi de apartenenţă sau adeziune (unit relations). respingere. viziunea reducţionistă asupra pozitivului şi negativului relaţional (reducerea lor la legea " tot sau nimic").nu aparţine. netranzitive).netranzitive) Fig.comentator. Schema ilustrează un model simplu de prognoză a relaţiilor în cadrul triadei P .O . antipatie.

2. după Newcomb.4. la ei apare tendinţa de a dezvolta o atitudine asemănătoare faţă de acest al treilea. pe care o extinde la comunicarea dintre indivizi şi la relaţiile din interiorul grupului. Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb Pornind de la modelul lui Heider. orientarea. A şi B vor dezvolta acte de comunicare între ei.X sunt actul comunicaţional. de exemplu. ceea ce produce afecţiune între A şi B. în timp ce divergenţa de atitudine naşte neplăcere. care permit persoanei discriminări cognitive. X . psihologic. fenomen pe care Newcomb îl numeşte tendinţă către "simetrie a orientărilor" şi a cărui intensitate o defineşte ca intensitate a atitudinilor faţă de al treilea. Aspectul cathetic se referă la tendinţele de apropiere .X . interesează cura îi percepe A pe B şi pe X : A percepe ca o consonanţă asemănarea atitudinii sale faţă de X cu a lui B faţă de X. permiţând celor două persoane să menţină o orientare simultană unul către altul şi faţă de obiectul comunicării. Ipoteza generală de la care porneşte Newcomb este aceea că există o relaţie legitimă între credinţele şi atitudinile manifestate de individul dat şi că anumite combinaţii ale credinţelor şi atitudinilor sunt. Comunicarea îndeplineşte. stare. în cadrul diadei sau al grupului. Ca şi în cazul schemei lui Heider. Dacă.altul" sau din incertitudinea privind orientarea altuia. X (o persoană sau un obiect). ceea ce se exprimă în termeni de atracţie sau de relaţionare cu obiectele din jurul nostru.obiectul faţă de care cei doi au o anumită atitudine. o funcţie necesară.X. se percep pozitiv una pe alta şi îşi elaborează o anumită atitudine faţă de al treilea. Actul comunicaţional constă în transmiterea informaţiei de la sursă la receptor. Când două persoane. Conceptele-cheie ale schemei A . atunci trebuinţa de reducere a acestei divergenţe duce la creşterea frecvenţei actelor de comunicare.B . Orientarea se referă la deprinderea cathetică sau cognitivă de relaţionare a noastră cu alte persoane. din aceasta rezultând evenimente care conduc la o combinaţie mai stabilă. A şi B. apare o divergenţă a orientărilor faţă de al treilea. A atribuie lui B o atitudine faţă de X şi manifestă el însuşi o atitudine faţă de X. Sistemul presiunii sau presiunea spre simetrie se referă la starea de tensiune psihologică rezultând din perceperea discrepanţei orientărilor "eu . B -cealaltă persoană. structurarea atributelor obiectelor orientării. instalabile. 126 . In cadrul schemei A . când. care stabilesc asemănarea de orientare. ceea ce se exprimă în termeni de atitudine. Informaţia constă în stimulii asociaţi cu un obiect. coorientarea şi sistemul de presiune (tensiune).B . proprietate. Aspectele cognitive se referă la ordonarea. eveniment.evitare. Theodor Newcomb (1961) elaborează teoria simetriei în comunicarea interpersonală sau teoria A . Coordonarea sau orientarea simultană se referă la interdependenţa orientării lui A faţă de B şi faţă de X.B . care vor duce la creşterea asemănării atitudinilor lor faţă de X. A reprezintă subiectul care percepe. fiind o teorie reprezentativă pentru abordarea de tip cognitivist. orientarea variind în acest caz în direcţie şi forţă.

Ea permite. altul . De aceea. având atitudini similare. îndeosebi în desfăşurarea acţiunii propagandistice. atracţia lui A faţă de B.nefavorabile). A şi B putând să aibă atitudini similare faţă de X (favorabile sau nefavorabile) sau diferite (unui . Probabilitatea simetriei percepute creşte proporţional cu atracţia şi cu intensitatea atitudinii. Toate pot fi facilitate prin comunicare.Componentele minimale ale sistemului A .pozitive sau negative. modifică percepţia sa asupra atitudinii lui B faţă de X. sunt procese necesare. orientarea către obiecte şi către alte persoane. însemnă că ele sunt simetrice şi invers: sunt asimetrice când sunt diferite. unde A devine receptorul. Simetria cognitivă are avantajul că permite individului să emită predicţii asupra conduitei altora.X sunt atitudinea lui faţă de X.comunicatorul. relevanţa lui X pentru sistem. Gradul de adecvare al modelului s-ar putea verifica prin capacitatea lui de a previziona asupra rezultatelor ce se vor obţine în urma acţiunii de propagandă a comunicatorului. deci. Atitudinile pot fi favorabile sau nefavorabile. reduce relevanţa percepută a lui X pentru B. persoană în raport cu care se desfăşoară o anumită campanie propagandistică. conchide Newcomb. Newcomb identifică mai multe căi prin care individul poate reduce presiunea şi. Când atitudinile şi atracţiile lui A şi B sunt similare. poate diminua relevanţa lui X. sistemul de relaţii este asimetric şi atunci apare presiunea către simetrie. validarea consensuală a atitudinilor faţă de X. iar X . dacă orientarea lui A faţă de B ori X depinde de orientarea lui B faţă de X. B . certitudinea propriei orientări. deoarece rareori orientarea lui A faţă de B se produce într-un vacuum ambiental. Modelul propus de Newcomb îşi găseşte o largă aplicaţie în procesele comunicării de masă. direcţia şi gradul atracţiei dintre A şi B. ca şi orientarea persoanei către X într-un vacuum social. fenomen. iar mărimea presiunii spre simetrie depinde de următorii factori: gradul atitudinii de discrepanţă percepută între A şi B. atitudinea lui B faţă de X şi atracţia lui B faţă de A. deoarece A şi B. La fel se poate spune despre atracţii. importanţa lui X (a obiectului comunicării).B . atunci A va fi motivat să descopere orientarea lui B faţă de X şi să-i influenţeze atitudinea faţă de X. sub influenţa căruia este de aşteptat să se modifice pozitiv 127 . Mai mult. modifică propriile sale atitudini. iar simetria va căpăta o valoare recompensatoare secundară. Dacă A are o atitudine favorabilă faţă de X şi este atras de B şi A percepe că B are o atitudine nefavorabilă faţă de X. Asimetria conduce la tensiune. In virtutea avantajului simetriei.oricare eveniment.favorabile. dobândi simetrie: A poate diminua forţa atracţiei faţă de B. Coorientarea este presupusă ca fiind esenţială în viaţa umană. iar atracţiile . au mai multă încredere fiecare în propria atitudine faţă de X. Rareori persoanele pot să menţină relaţiile dntre ele în afara referirii ia altul şi puţine obiecte sunt atât de secrete încât atitudinea persoanei faţă de ele să nu fie influenţată de atitudinea altora. de asemenea. actele comunicaţionale care rezultă în condiţiile simetriei vor fi recompensatoare. care activează conduita de orientare spre dobâdirea simetriei. orientate spre acelaşi obiect.

înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul. generată intrinsec de perceperea decalajului de atitudine. datorită mai ales ingeniozităţii cu care Festinger şi-a formulat ipotezele. Leon Festinger descrie amănunţit diverse situaţii şi contexte. teoria lui Newcomb conturează şi o posibilă paradigmă ameliorativă în raport cu dezechilibrul ce se poate ivi în plan relaţional. Ceea ce este foarte important. în aparenţă foarte simple: între elementele cognitive poate să existe o relaţie de nepotrivire" care generează disonanţă. 4. Modelul poate să prevadă modificarea poziţiei receptorului aflat în situaţie de dezechilibru. în sfârşit.receptorul în raport cu evenimentul în cauză. generatore de disonanţă. Este surprins. coorientarea în raport cu un termen extradiadic comun naşte impulsul de a influenţa asupra atitudinii celuilalt şi se constituie. acţionând ca forţă aptă să determine partenerii să caute sau să restabilească echilibrul intradiadic. avem de-a face cu acceptarea de către receptor a punctului de vedere al comunicatorului. Interdependenţa orientărilor. Modelul lui Newcomb reprezintă o contribuţie importantă la problematica actului interpersonal şi a microgrupului. Ea se distinge însă prin două aspecte: îşi propune să se refere la conduita cognitivă în general. totodată. Ne vom rezuma la a reaminti aceste ipoteze. rezultatul acestei presiuni se manifestă în modificări ale cogniţiei şi conduitei şi în expunerea selectivă la noi informaţii şi opinii. naturale şi experimentale.1968). 128 .în spiritul teoriei dinamiste a lui Lewin -. ca şi modalităţi de reducere a ei. asupra căreia ne-am oprit pe larg cu alt prilej (P. ca suport al trecerii necesare de ia diada interpersonală la microgmpul social. dacă restabilirea echilibrului la nivelul receptorului se face pe calea modificării atitudinii lui faţă de comunicator. abordată din perspectiva unor conceptecheie ale psihologiei sociale. faptul dacă ea va fi orientată în raport cu transmiţătoral sau cu obiectul comunicării. disonanţa cognitivă dă naştere presiunii către reducerea ei. Este surprins rolul reglator al comunicării ca mecanism de redistribuire echitabilă a substanţei interacţiunii şi ca instrument de realizare a influenţei între parteneri. rolul motivaţiei ca factor propulsor al intercaţiunii.Golu.3. asupra cărora vom mai reveni. de asemenea . în timp ce. dar nu şi direcţia acestei schimbări. 1974). deoarece. în caz contrar. se înscrie şi ea în contextul tradiţiilor teoriei concordanţei cognitive a lui Heider. tensiunea. înlocuind termenii de "concordanţă" şi "neconcordanţă" prin cei de "consonanţă" şi "disonanţă". Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger 'Teoria disonanţei cognitive a. a exercitat în psihologia socială o influenţă mult mai mare decât celelalte teorii ale concordanţei. lui Leon Festinger (1957.

pe care P îl apreciază negativ. în genul cele de ma jos: bun : : : .K) şi cu obiectul atitudinii. comunicator (K) şi informaţia despre un anumit obiect (O). deci. Dacă P îl apreciază pozitiv pe K. pentru măsurarea atitudinii subiectului faţă de obiectele sociale. ci coloratura emoţională a semnificaţiei. Modelul congruenţei cognitive Modelul congruenţei. în care comunicarea. El se constituie ca o scară bipolară descriptivă compusă din şapte trepte. "metaforic") al conceptului. care ar corespunde conceptelor lui Heider de "atitudini pozitive" şi "atitudini negative".4. Ei au conceput şi o metodică pentru a determina direcţia schimbării atitudinii prin intermediul măsurării celor două categorii de afirmaţii.Subiectul situează în spaţiu (marchează pe scală). este o evaluare a obiectului. emanând de la sursă. atitudinea faţă de sursa mesajului privind obiectul atitudinii şi natura evaluativă a informaţiilor în raport cu sursa şi cu obiectul atitudinii. în contextul teoriei congruenţei. Conceptul este evaluat prin bifarea unuia din cele şapte intervale. care are o atitudine pozitivă faţă de O. Se studiază. dacă se realizează o alegere corectă a perechilor conceptuale evaluative. metodica difereţiatorului semantic poate fi folosită. Atitudinea faţă de obiect (concept) este o proiecţie în dimensiunea evaluativă a spaţiului semantic. activitate (activ-pasiv). nu semantica. Autorii introduc termenii de "afirmaţii asociative" şi "afirmaţii disociative. Este vorba de o scală semantică diferenţiată sau de aşa-numitul procedeu al diferenţîatorului semantic. Procedeul are în vedere sensul conotativ (emoţional. obligă subiectul să adopte o atitudine particulară faţă de un anumit obiect. 129 . care reprezintă extremele continuum-ului redat pe scară. date sub forma unor termeni ~ concepte opuse (adjective bipolare). este presupusă aceeaşi schemă formată din receptor (P). slab). Ieşirea din situaţie presupune modificarea simultană a atitudinii lui P atât faţă de K. poziţia care corespunde direcţiei şi intensităţii judecăţii lui pentru trei grupe de factori: evaluare (bun-rău). Ca şi la autorii discutaţi mai înainte. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum se distinge de cele anterioare prin tentativa de a emite predicţîi cu privire la direcţia şi cantitatea schimbării atitudinii concomitent în raport cu sursa (comunicatorul . Operaţie al cărui succes depinde de respectarea câtorva condiţii decurgând din aşa-numita teorie a "spaţiului semantic11 al semnificaţiilor. necoincidenţă) între cele două aprecieri (atitudini) ale sale. propus de Osgood şi Tannenbaum (1955). Subiectului i se prezintă colecţii de răspunsuri verbale alternative. După Osgood Şi Tannenbaum. nu pe cel denotativ. cât şi faţă de O. : : : rău. forţă (puternic. atunci în structura cognitivă a lui P apare o situaţie de necongruenţă (nepotrivire. Variabilele implicate sunt: atitudinea faţă de obiect. având drept specific faptul că se concentrază asupra variabilelor semnificative ce intervin în schimbarea atitudinilor şi că previzionează asupra acestui proces într~o situaţie experimentală tipică. face şi el parte din familia teoriilor concordanţei cognitive.4.

să spunem. Dezechilibrul în structura cognitivă a lui P depinde nu numai de semnul atitudinii lui P faţă de K şi O. Restabilirea echilibrului se poate face nu numai prin modificarea semnului atitudinii lui P faţă de unul din membrii triadei (cum preconizau modelele lui Heider şi Newcomb). adică mărimea sumaţi vă a modificării atitudinilor. P manifestă o atitudine negativă faţă de K. p . Aici intervine următoarea legitate: mărimea schimbării atitudinii. O şi K .3 şi. în unul şi acelaşi spaţiu). Ceea ce se obţine prin măsurarea distanţei dintre semnificaţii pe scara evaluativă a diferenţiatorului semantic. faţă de ceilalţi doi componenţi ai triadei.elaborată de Osgood: posibilitatea de a determina locul fiecărei semnificaţii în spaţiul semantic. posibilitatea de a calcula distanţa dintre semnificaţii (diferenţa de semnificaţii dintre două noţiuni este funcţie de diferenţierea poziţiilor lor. de exemplu. Ceea ce poate fi măsurat prin metoda diferenţiatorului semantic. 2+3 . Dacă. se restabileşte echilibrul.3 şi + 2. este invers proporţională cu intensitatea atitudinii (atitudinile polarizate: extremităţile evaluării se modifică mai puţin şi invers).mărimile absolute ale relaţiilor afective ale lui P cu O şi P cu K. atât ca semn cât şi ca intensitate. ei manifestă o atitudine destul de pozitivă faţă de O. totodată. Când cele două atitudini se egalează.mărimea presiunii în direcţia congruenţei. care. a cărei intensitate poate fi evaluată ca fiind . Dk K -modificarea atitudinii Iu P faţă de K . necesară pentru egalarea semnificaţiilor lor. de asemenea. Tot acest proces poate fi determinat recurgând la următoarele formule: DkO: = (k) O+K O p. ci pe calea modificării semnului şi intensităţii. care poate fi apreciată cu +2. diferenţa de semnificaţie dintre două noţiuni fiind funcţie de diferenţierea poziţiilor în unul şi acelaşi spaţiu. modificându-şi simultan atitudinea faţă de O şi faţă de K: va reduce întrucâtva intensitatea atitudinii pozitive faţă de O şi va diminua întrucâtva intensitatea atitudinii negative faţă de K. poate să provoace efecte de necongruenţă. El va căuta ieşirea din situaţie. fixând două din însuşirile ei de bază: direcţia (calitatea) şi distanţa (intensitatea). K emite anumite afirmaţii pozitive la adresa lui O. Punctele din spaţiul semantic servesc la definirea operaţională a semnificaţiei. P se va afla într-o situaţie de necongruenţă. ci şi de intensitatea acestei atitudini. obţinem: 130 DkO = 5 = 3. când se revine la starea de congruenţă. atunci. menţionate mai sus. DtK: = o+ K • p unde DkO reprezintă modificarea atitudnii lui P faţă de O. aflând că. posibilitatea de a fixa deplasarea semnificaţiei cuvintelor în condiţiile introducerii lor în îmbinări de cuvinte. Operând cu semnificaţiile . simultan.

am consemnat tendinţa ei de a depăşi tradiţiile mecaniciste.condiţionarea operantă. datorită tentativei lor de a depăşi tendinţele mecaniciste ale behaviorismului şi de a propune o psihologie mai umanizată. Astfel. armonioasă.1. pentru întraga psihologie socială contemporană şi. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum aduce o perfecţionare a descrierii naturii dezechilibrului cognitiv. modificarea atitudinii lui P faţă de O trebuie să se deplaseze cu 3 unităţi în direcţia înrăutăţirii ei. Se insistă mai mult pe latura formală a neconcordanţei dintre elemente şi mai puţin pe analiza conţinutului. comunicare interpersonală şi de grup. ca şi celelalte modele cognitiviste. pe elemente a structurii conduitei observabile . percepţie. de a năzui spre schimbare.şi de a propune o psihologie mai "umanizată".O =--------«5 = 2 2+3 Ceea ce însemnă că. metodica descrisă a fost verificată şi confirmată. Principiul homeostaziei. sensuri) printr-o analiză molară a întregului structural. situaţia de congruenţă se restabileşte. D 5. deci. cunoştinţe. pentru prognozarea schimbării atitudinilor. propuse de cei doi autori. în general.cu două unităţi în direcţia îmbunătăţirii ei. atitudinile sunt înalt polarizate. spre nou. 131 . coerenţa lumii cognitive a omului nu se poate explica decât prin corespondenţa ei cu o lume externă raţională. astfel încât semnificaţiile exprimând aceste schimbări de atitudine să se apropie. fără să reuşească să explice mecanismul apariţiei neconcordanţei la nivel de atitudine. iar atitudinea lui P faţă de K . ca valabilă. după comunicare. Dar. raţională în condiţiile unei lumi externe neraţionale. orientată către studiul formaţiunilor mentale (semne. fundamentând unele concluzii cu privire la echilibrul structurilor sociale. Teoriile cognitiviste s-au bucurat şi se bucură în continuare de o oarecare popularitate. semnificaţii. După cum au observat mulţi dintre criticii teoriilor cognitiviste. coerentă. ale behaviorismului . conflictuale? Raţionalitatea. Absolutizarea paradigmei echilibrului poate să ducă şi a dus la interpretări eronate în plan social şi politic. de a ieşi din limitele sistemului de legături dat. îndeosebi. fiind considerat ca o expresie a unei trebuinţe fundamentale a naturii umane. stării de confort domină toate aceste teorii. pentru orientarea intitulată expres "psihologie umanistă". ajungând amândouă la valoarea . tendinţă caracteristică. analiza moleculară. Dar cum poate fi construită o lume internă a omului coerentă. şi acesta doar constată fenomenul. la fel de fundamentală pentru om este şi tendinţa de a rupe starea de echilibru. al căutării echilibrului. cu precizarea însă că modelul nu funcţionează atunci când valorile lui p' (presiunea în direcţia congruenţei) sunt foarte mari şi când. Elaborată de Osgood. de Tannenbaum la nivel de grup. El apare ca fiind mai coerent şi mai riguros în contextul premiselor şi definiţiilor iniţiale. Teorii psihosociale fundamentate psihanalitic Analizând orientarea cognitivistă.

care implică desexualizarea energiei instinctuale a infraeului şi canalizarea ei către atitudini şi activităţi acceptate social: iubire. Adler. cel de sublimare şi cel de identificare. personalitatea individului este strâns relaţionată cu energia mentală şi cu libidoul. supraeul. de pildă.Psihanaliza continuă şi adânceşte această tendinţă. a oferit concepte şi principii şi a influenţat asupra manierei de interpretare a unor variate probleme de psihologie socială. Copilul stabileşte contactele sociale iniţiale în familie. Horney. funcţiunea societăţii fiind de a inhiba şi a suprima impulsurile instinctuale ale individului. ele servind drept protecţie adaptativă culturală şi individuală şi. sociologie. în opera lui Moreno. proprie.Freud (1962). Multe teorii neoanalitice. conflictul social. 132 . care tinde să construiască o psihologie a persoanei şi relaţiilor interpersonale pe măsura exigenţelor metodologiei naturalist-ştiinţifice. cum am văzut. Sistemul social nu este decât o versiune macrocosmică a sistemului personalităţii. tendinţă ce va atinge cotele ei maxime în cadrul orientării intitulate expres "psihologie umanistă". perfecţionare vocaţională. a atras atenţia asupra componentei emoţionale a interrelaţiilor din grupuri. Prin extrapolare. utilizează elemente şi principii ale psihanalizei clasice. istorie. psihologiei sociale contemporane. de inspiraţie pozitivistă. artă. centrată pe unicitatea lumii lui interne. în general. cum sunt cele formulate de Sullivan. cum sunt. eul. activitate tehnică. Modelului comportamentist. deşi încercă să se abată oarecum de la forma ei ortodoxă în mişcarea lor de la planul intrapersonal spre cel interpersonal şi grupai. Potrivit concepţiei lui S. creaţie artistică. Societatea şi cultura îi apar ca un produs al aglomerării personalităţilor individuale înăuntrul ei. Fromm. Energia libidoului circulă într-o reţea intrapersonală închisă şi este distribuită în trei sisteme structurale majore. Psihodinamica freudiană a grupurilor este axată pe două concepte. filosofic. se regăseşte. Freud conceptualizează omul şi ambianţa socală în termenii stării de conflict. Concepţia psihanalitică care. Sigmund Freud invocă frecvent factorii sociali. Procesul socializării copilului implică interiorizarea dictatului social admistrat de părinţi şi formarea superego-ului. până la un punct. dragoste. suport al legăturilor care unesc oamenii în grupuri. infraeul. înscriindu-se în cadrul disputei dintre scientism şi umanism. Freud încearcă să aplice această schemă dincolo de graniţele psihologiei persoanei. El consideră că agentul fundamentai al societăţii este grupul primar al familiei. totodată. Postulând principiul naturii opuse a trebuinţelor omului şi a cerinţelor societăţii. structura familală. Societăţile şi grupurile se formează ca jocuri subsecvente ale legaturilor indivizilor cu părinţii lor. structura politică. războiul şl postulează unele principii ale psihologiei de grup. i se opune tot mai mult tendinţa spre o psihologie "adecvată omului". Legăturile de familie sunt prototipul tuturor relaţiilor de grup. abordând probleme de psihologie socială. care operează mai explicit cu variabilele psihosociale.

ci asupra lui însuşi. de pildă. 1958).1. Fiind o versiune macroscopică a individului. ei constituie prototipul de lider al copilului. ipoteze de bază ale grupului. ca ideal. Se petrece ceva similar stării de hipnoză. se identifică cu acesta şi numai în această măsură se identifică şi unul cu altul. mentalitate de grup. iar la baza acestor sentimente consideră că s-ar afla competiţia pentru favoarea liderului. teoria lui Bion tinde sa vadă grupul nu ca un agregat de indivizi.415-437). întreţin.1961). El derivă. înregistrată în practica tratării nevrozelor. p. Complexul oedipian este relevant în raport cu acest proces de identificare cu liderul. Viziunea lui Freud asupra instituţiilor sociale este una pesimistă. Shephard". ostile şi sexuale. Protecţia şi întreţinerea pe care o acordă ei creează condiţiile dependenţei. 251-279). teoria dezvoltării grupului (Bennis. Am putea menţiona astfel teoria psihodinamică a funcţionării grupului (Bion. Interrelaţiile lor emoţionale sunt mediate de relaţia cu liderul. iar reprimarea şi frustrarea instinctelor creează sentimentul ostilităţii şi al fricii. 24. Părinţii protejează. Freud vede toate legăturile din grup ca fiind bazate pe procesul de identificare cu liderul puternic. Având în faţă acest lider puternic. care posedă calităţi şi capacităţi pe care nu le au ceilalţi şi care. ci ca o unitate a indivizilor posedând proprietăţi emoţionale şi dinamice. caracterizată prin pierderea simţului critic. după Freud. 133 . 1960. 1956. teoria tridimensional. sistem prolomental. liderul induce o codnuită de grup regresivă. motive. Tradiţiile psihanalizei clasice (freudiene) au servit drept izvor de inspiraţie în generarea unor scheme interpretative pentru diferite probleme de psihologie socială. sugestibilitate. dependenţă. Prin purtatea sa deosebită. psihologic. sancţionează şi. este centrat nu asupra membrilor. tendinţă caracteristică observabilă încă în alcătuirea primelor manuale de psihologie socială. justiţia socială din sentimentele de invidie şi ostilitate pe care membrii grupului le încearcă unii faţă de alţii. care acceptă una şi aceeaşi persoană. 9. copilul se identifică cu el şi încorporează valorile lui. p. 5.care servesc ca prototip al tuturor relaţiilor sociale. narcisismul fiind caracteristica lui fundamentală. liderul.. Instituţii cum sunt dreptul şi religia s-ar fi format în ordinea protejării omului şi societăţii împotriva impulsurilor agresive. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului Bazată pe observaţii şi participări la terapia de grup. teoria psihanalitică a atitudinilor sociale (Sarnoff. grupul posedă parametri asemănători cu cei ai persoanei: trebuinţe. proprii omului. Componenţii grupului. Principiul tratării grupului prin analogie cu caracteristicile psihologice ale individului duce la construirea unor capitole de psihologie socială analoage tematicii psihologiei generale. cultură de grup. Conceptele de bază ale teoriei lui Bion sunt cele de grup ocupaţional. Aceasta duce la micşorarea ostilităţii şi la reţinerea impulsurilor agresive împotriva părinţilor.. scopuri. a conduitei interpersonale (Schultz.

2.Grupul ocupaţional are drept scop obţinerea performanţei într-o sarcină specifică. care însă se deosebeşte de rolul tradiţional al liderului. Un rol important în atingerea obiectivului revine antrenorului grupului. Percepţia de către fiecare membru a locului său în grup se armonizează cu percepţia celorlalţi membri. Sistemul conceptual al teoriei lui Bion apare similar. care se referă la faptul că fieca•. mulţi membrii încep să fie îngrijoraţi că vor fi "înghiţiţi" de grup. la creşterea acurateţei predicţiei consecinţelor proprii'or acţiuni. trece printr-o perioadă de preocupare pentru identitatea individuală şi evoluează către rezolvarea problemei interdependenţei Intr-o primă subfaza. pe fondul congruenţei eforturilor colective. propuse de Cattell. El întreţine rezervorul ipotezelor de bază şi împiedică grupul să facă experienţe unor ipoteze conflictuale. la preocuparea pentru formarea relaţiilor personale. Grupul se deplasează de la preocupările pentru relaţiile de autoritate. Faza autoritară cuprinde subfaza centrării pe supunere (dependenţă). intenţii. bazate pe dependenţa de lider (faza autoritară). grupul se simte relaxat. cu trecerea timpului. armonia începe să devină din ce în ce mai iluzorie. un nivel al funcţionării grupului în care mentalul şi fizicul sunt contopite. începe o altă subfaza. care acţionează în combinaţie cu funcţia de grup ocupaţional. bazate pe interdependenţă (faza personală). în cursul căreia grupul se divide în două 134 . teoriei sintalităţii grupului. cum vom vedea. este o matrice a elementelor mentale şi fizice folositoare grupului. Ea este structura grupului la un moment dat. Faza personală debutează prin preocuparea pentru identificarea interpersonală. a ostilităţilor şi disensiunilor dintre membri şi subfaza rezolvării problemei dependenţei. motivaţii. Mentalitatea de grup se referă la exprimarea unanimă a voinţei grupului.: membru dobândeşte abilitatea de a se exprima exact şi liber în legătură cu propriile sentimente. făcând uz de o serie de reguli şi procedee. subfaza zisă a rebeliunii. 5. Din ipotezele pe care grupul le face în jurul raţiunii sale de a fi emerg anumite proprietăţi emoţionale. Cultura grupului este un construct conceptualizat ca produs al conflictului dintre voinţa individuală şi mentalitatea de grup. armonic şi înalt coeziv. ocupaţia îndeplinită. Teoria dezvoltării grupului Orientată psihanalitic este şi teoria lui Bennis şi Shepard. care vizează procesele dezvoltării în grupurile de antrenare J relaţiilor umane. Ipotezele în baza cărora acţionează grupul pot fi interpretate pornind de la climatul afectiv al grupului şi ele se reflectă în conduita expresivă a membrilor grupului. Principalul obiectiv al acestui tip de grup constă în a contribui la cultivarea dezvoltării şi înţelegerii propriilor motive. la instaurarea unei comunicări valide. care conţine prototipul ipotezelor de bază ale grupului. Teoria lui Bennis şi Shepard statuează câteva faze ale dezvoltării grupului. organizarea adoptată. că îşi vor pierde identitatea personală. Sistemul protomental este o entitate abstractă. Fiecare fază se divide în trei subfaze.

proces care decurge într-un mod caracteristic fiirui determinantul primar al conduitei interpersonale. Teoria tridimensională a conduitei interpersonale Teoria tridimensională a conduitei interpersonale. determinând grupul să se deplaseze de la o fază la alta. ei dezvoltă mecanisme de apărare. Diada poate varia ca grad de compatibilitate între cele două extreme. Acest subgrup se opune continuării unor relaţii strânse. care pot fi observate în interacţiunea interpersonală. Pentru a face faţă acestor sentimente. încântat încă de noţiunea armoniei de grup. ce variabile influenţează rata dezvoltării. Autorii recunosc că nu toate grupurile îşi ating în final scopul. incluzând atât conduita proprie. insistă mai puţin asupra grupului şi mai mult asupra activităţii individuale. membrii celuilalt devin îngrijoraţi că îşi vor pierde identitatea individuală şi neliniştiţi ca aprecierea de sine să fie distrusă şi identificată cu grupul. mecanismul dezvoltării grupului este lăsat în umbră. Fiecare verbalizează propria schemă conceptuală pentru înţelegerea conduitei umane. astfel încât ele vor putea sau nu vor putea să lucreze împreună. de libertate sau de control. In măsura în care aceste trebuinţe n-au fost satisfăcute în cursul copilăriei. ori incompatibile. Dacă dezvoltarea de grup continuă potrivit modelului obişnuit. Pe scurt.copil este una de călăuzire accentuată. Când două persoane intră în relaţii interpersonale. ce variabile determină forma rezolvării problemelor dependenţei şi interdependenţei. trebuinţa de incluziune depinde de măsura în care copilul a fost intergat în grupul de familie. nu şi durata acestor faze. la care ne-am referit şi cu alt prilej. modelele lor caracteristice de conduită pot fi ori compatibile (armonioase. conţinutei toeriei lui Schutz. Trebuie observat că autorii indică numai secvenţele fazelor de dezvoltare a grupului. doreşte să se continue relaţiile mterpersonale apropiate. Trebuinţa de afecţiune variază în funcţie de gradul în care copilul a fost aprobat sau respins emoţional. La baza modelul'-ţ interacţiunii dintre indivizi se află trei trebuinţe de bază . individul se va simţi. Se trece la ultima subfază. 5.incluziunea. Evaluarea de grup duce la înţelegere şi la o comunicare mai validă. conflictul dintre subgrupuri eventual se rezolvă. creată de Schutz şi cunoscută sub denumirea prescurtată de FIRO (Fundamental Interpersonal Relations Orîentation = orientarea fundamentală a relaţiilor interpersonale) încearcă să explice conduita interpersonală în termeni de orientare a unui individ în raport cu altul.care s-au dezvoltat pe parcursul copilăriei prin interacţiune cu adulţii (părinţii). care se manifestă în modele caracteristice de conduită.3. La vârsta adultă. Procesul dezvoltării de grup devine complet. Iată. respectiv. generând satisfacerea mutuală a trebuinţelor interpersonale). redat pe scurt. Apar conflicte între cele două subgrupuri. Trebuinţa de control depinde de faptul dacă relaţia părinte . insignifiant. cât şi pe a celorlalţi. controlul ^ afecţiunea . La nivel de 135 . care implică rezolvarea problemelor interpersonale. incompetent sau neiubit.subgrupuri: unul dintre ele.

în bună parte. sunt adesea simptome ale unor motive mai importante care nu sunt acceptate de individ. Reacţia de apărare a eul ai aste un răspuns protector care apare când nivelul de risc indus (de ameninţare) devine intolerabil şi individul nu se mai poate separa pe sine însuşi de obiectul ameninţător. întrucât atitudinile sunt inferate de la răspunsul deschis. de măsura în care modelele de conduită ale membrilor sunt compatibile sau incompatibile.4. nu depăşeşte opoziţia dintre condiţiile sociale externe şi sistemul. Sarnoff numeşte simptom răspunsul deschis la o tensiune care nu poate fi relaţionată logic cu motivul inaccceptabil sau a cărui relaţie cu motivul inconştient nu este percepută de subiect.grup. deşi modifică unele aspecte ale freudismului clasic. se bazează pe concepţia psihanalitică a mecanismelor de apărare a eului. Atitudinile. relaţie ce se exprimă în cele patru concepte de bază ale teoriei: motivul. Sarnoff defineşte atitudinea ca dispoziţie de a reacţiona favorabil sau nefavorabil la o clasă de obiecte. ca expresii comportamentale deschise. Motivă este definit ca stimul intern eficient care induce o stare de energie. care vizeză trebuinţele interpersonale. Ea postulează o relaţie între motivele care fundamentează şi susţin acţiunea individului şi atitudinile exprimate de subiect.al lumii interne a persoanei. conflictul. Conflictul exprimă faptul că ori de câte ori două sau mai multe motive sunt activate simultan. 136 . atmosfera şi eficienţa grupului depind. potrivit căreia multe atitudini au funcţia de a proteja eul împotriva ameninţărilor interne şi externe. Ideile de bază ale teoriei lui Schutz sunt formalizate în câteva postulate şi teoreme. apărarea eului şi atitudinea. Trebuinţele care animă relaţiile interperosnale sunt date de la început. produce tensiune şi care determină individul să acţioneze astfel încât să reducă tensiunea generată de el. fiind posibil ca motivul să poată fi trăit ca experienţă conştientă de către individ. Eul se referă la configuraţia abilităţilor perceptive şi motorii care ajută individului să maximizeze reducerea tensiunii motivelor lui înăuntrul domeniului constrângerilor ambianţei sale. In consens cu alţi psihologi sociali. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale Teoria atitudinilor sociale. care se produce în raport cu o clasă de obiecte. rezultă că atitudinea este un produs emergent al răspunsului de reducere a tensiunii. consecinţele trebuinţelor interpersonale pentru compatibilitatea şi dezvoltarea de grup. propusă de Sarnoff. conceput ca fiind static. coliziunea lor produce c stare de conflict. personalitatea adultului fiind predeterminată de experienţele copilăriei 5. iar acesta se produce în ordinea reducerii tensiunii generate de motiv. Teoria trebuinţelor şi a modelelor de conduită relaţionale cu ele relevă cu claritate influenţa orientării psihanalitice asupra concepţiei lui Schutz care. rolul fiecărei experienţe a copilăriei în dezvoltarea acestor trebuinţe.

datorită concentrării acestui model asupra componentelor involuntare şi inconştiente ale conduitei. represiunea. totuşi.Atitudinea individului faţă de o clasă de obiecte este determinată de rolul particular pe care aceste obiecte ajung să-1 joace în facilitarea răspunsului care reduce tensiunea unui motiv particular şi care rezolvă conflictul particular dintre motive. de obicei. de obicei. nici de încercarea de reducere a tensiunii. Autorul îşi dă seama de dificultatea de a aplica modelul psihanalitic la procesul atitudinal. individul este conştient de motivele lui şi de funcţia răspunsului său de reducere a tensiunii. Şi invers: atitudini identice. fiind. ca şi cele analizate anterior. o idee călăuzitoare se poate desprinde. Or. 6. bazate pe conceptul fundamentai de întărire. Intre acestea pot fi menţionate: teoria sintalităţii grupului (Cattell). la produse întrucâtva diferite de original. atunci atitudinea poate fi privită ca un simptom mediat de apărare a eului. ceea ce îi sporeşte anxietatea. atunci atitudinea poate fi privită ca fiind refectată adecvat de răspuns: dacă. teoria performanţei de grup 137 . nu se poate determina un suport experimental neechivoc al ei. între care atitudinile care facilitează refuzul. Sarnoff examinează câteva tipuri de atitudini. individul nu este conştient de motivul lui. încercând o adaptare a unor elemente ale teoriei psihanalitice la fenomenul atitudinilor sociale. teoria lui Sarnoff ajunge. proiecţia. atunci atitudinile divergente. Teoriile proceselor de grup Deşi relaţionale cu teoriile conduitei în grup. menţinute de mai mulţi indivizi faţă de aceeaşi clasă de obiecte. la care ne-am referit în subcapitolele anterioare. Pornind de la acest cadru conceptual. pot să medieze reducerea unor motive diferite pentru fiecare persoană. Atitudinile provenind din motive acceptate conştient sunt conceptualizate diferit de atitudinile provenind din motive inacceptate conştient: dacă. teorii transorientaţionale. Totuşi. Şi întrucât tensiunea generată de motiv poate fi redusă prin diferite răspunsuri deschise. formarea reacţiei. şi anume aceea că individul caracterizat printr-o defensivitate înaltă este mai puţin înclinat spre schimbarea de atitudine în procesul comunicării decât cel cu uri nivel de defensivitate coborât sau intermediar şi aceasta pentru că primul se simte mai ameninţat de pe urma conştientizării motivelor inacceptabile. răspunsul simptomatic deschis. pot să reflecte diferite răspunsuri deschise utilizate de acele persoane pentru reducerea tensiunii generate de motiv. teoriile proceselor de grup nu se bazează pe o anumită orientare teoretică particulară. Datorită faptului că teoria este puţin testabilă împotriva interpretărilor alternative. menţinute de diferiţi oameni faţă de aceeaşi clasă de obiecte. multe din aspectele formării şi schimbării atitudinilor se produc înlăuntrul percepţiei conştiente şi cu concursul sancţionării conştiente a procesului de către individ.

ca un tot integrat. derivă din studiul analitic factorial iniţiat de el şi urmăreşte să furnizeze un fundament pentru descrierea şi măsurarea grupului. Trăsăturile de sintalitate pot fi inferate de la conduita externă a grupului şi pot să includă. va spune tot Cattell puţin mai târziu (1951). conceput ca o singură entitate. cunoscând structura de grup şi conduita grupului. tipic) a caracteristicilor măsurate ale membrilor grupului sau la definiţia personalităţii de membru mediu (tipic) al grupului: inteligenţa medie. măsurarea şi clasificarea exactă a fenomenelor. conduita grupului. sau. grupul posedă impulsuri mai mult sau mai puţin integrate în funcţii executive. experienţa de grup este memorată. de pildă. 6. ceea ce implică luarea în considerare a ceea ce Cattell numeşte sintalitatea ("personalitatea") grupului. conduita de grup similară. Caracteristicile structurale vizează relaţiile dintre membrii grupului. caracteristicile structurii interne şi caracteristicile de populaţie.1959). atitudinea medie faţă de variate rezultate sociale ale membrilor grupului. sintalitatea se referă la performanţa finală măsurabilă a grupului ca grup. aspect. Pentru a descoperi legile care guvernează conduita de grup trebuie mai întâi defint exact grupul la un moment dat. una de interdependenţe. De exemplu. adoptat de Cattell în 1948. după Cattell. Cattell sugerează că sunt necesare următoarele dimensiuni pentru definirea grupului: trăsăturile de sintalitate. modelul probabilistic al eficienţei conducerii (Fiedier). statura medie. clicile. Dacă ştim toate legile psihologiei sociale. formele de conducere. decizia într-un comitet. alături. putem să prezicem un aspect pornind de la cunoaşterea celorlalte două. Trăsăturile populaţiei se referă la ceea ce este medie (mod. şi. energia în schimburile cu alt grup. în special. Argumentele par a fi următoarele: grupul îşi păstrează caracteristicile lui ca structură şi conduită. Trebuie avute în vedere două aspecte: dimensiunile grupului şi dinamica sintalităţii grupului. argumentele lui Mc. grupul produce deliberări colective. 138 . grupul este capabil să răspundă ca un tot la slimnlii îndreptaţi spre părţile lui. Conceptul de sintalitate. conduita internă a grupului. sta tuşurile interacţionale. putem previziona asupra trăsăturilor populaţiei.1. în ipoteza că predicţia ştiinţifică exactă necesită descrierea. laolaltă) al grupului şi include trăsăturile de dinamică. Relaţia dintre cele trei aspecte constituie. De exemplu. în ciuda modificării componenţei membrilor. Teoria sintalităţii grupului Teoria sintalităţii grupului. grupul dezvăluie variate stări emoţionale. modelele de comunicare şi alte relaţii.(Stogdill). Dougall cu privire la asemănarea (analogia) indivizilor şi a grupurilor se referă la acel togetherness (a fi împreună. temperament şi abilitate ale grupului. dacă cunoaştem structura şi trăsăturile populaţiei putem prevedea trăsăturile de sintalitate. formulată de Cattel (1953. modelele organizaţionale care funcţionează în interiorul lui. rolurile. modelul descriptiv al răspunsului social (Willis).

de sinergie de menţinere şi respectiv. Sinergia totală în grupurile interferate este constant întreţinută. întrucât structura sintalică a grupului este modelată. adică energie individuală totală disponibilă în grup şi ea reprezintă suma totală a intereselor membrilor grupului în dinamica existenţei şi activităţii de grup. înăuntrul căreia un grup poate utiliza alt grup ca instrument pentru atingerea anumitor scopuri. Partea de energie rămasă este folosită pentru realizarea unor scopuri exterioare suplimentare ale grupului şi constituie sinergia de eficienţă. Intre caracteristicile paralele majore. la care ne-am mai referit şi noi cu alt prilej (P. în ultimă instanţă. In ciuda unei terminologii uneori ambigue. O altă teoremă afirmă că sinergia totală a grupului este o rezultantă vectorială a atitudinilor tuturor membrilor faţă de grup. integrarea sintalică şi inteligenţa personală.1974).Dinamica sintalităţii grupului este analizată de Cattell sub forma mai multor teoreme. De exemplu. cu implicaţii în sfera dinamicii grupurilor oferind. O parte a acestei energii sau sinergii este cheltuită în legătură cu relaţiile interpersonale din grup. susceptibilă de a fi testată empiric. de condiţiile realităţii. unde componentele parţiale sunt articulate într-un tot structural coerent. sugerate de Cattell. între grupuri se pot crea modele de interacţiune ca de la grup la subgrup. atât caracteristicile de personalitate. o bază pentru legătura psihologiei sociale cu alte domenii. dar familia are nevoie de naţiuni pentru atingerea unor scopuri ale sale. Potrivit unei alte teoreme. forma ei la un moment dat depinde de caracteristicile individuale. Există un paralelism strâns între trăsăturile de sintalitate şi trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului. de sinergie de eficienţă. In sfârşit. cum ar fi etica şi economia. Prima dintre ele afirmă că grupurile se formează în scopul satisfacerii trebuinţelor indivizilor. prin viziunea ei sintetică integratoare asupra proceselor de grup. Cele două componente ale energiei sunt desemnate de Cattell prin conceptele. intrate în literatura de specialitate. relaţia putându-se inversa când intervin alte scopuri. astfel că stabilitatea structurilor grupului depinde de stabilitatea sentimentelor corespunzătoare ale membrilor individuali ai grupului. pentru rezolvarea neînţelegerilor şi menţinerea coeziunii. este o teorie consistentă intern. contribuind la stabilitatea populaţiei (unul din obiectivul naţiunii). ceea ce Cattell numeşte latice sintalică dinamică. proces constând în ceea ce Cattell numeşte sinergie. 139 . Teoria lui Cattell se remarcă. conflictul politic sintalic şi toleranţa personală la conflictul mental. în care modelele de recompensare a răspunsului sunt stabilizate. viziune axată pe modelul personalităţii individuale. aşadar.Golu. cât şi structura sintalică sunt subiecte ale schimbării. libertatea sintalică faţă de modă şi maturitatea emoţională personală. totodată. modelele dinamice ale conduitei în grup se formează prin încercări şi erori sau prin învăţarea intuitivă. figurează : rezistenţa sintalică la schimbare a grupului şi rigiditatea dispoziţională personală. cum sunt protecţia şi educaţia copiilor. naţiunea sprijină familia pentru că aceasta este o verigă subsumată a naţiunii.

El introduce conceptul de expectanţă. Stogdill consideră că interacţiune şi performanţa oferă baza pentru structura şi operaţiile de grup. Interacţiunea socială este o caracteristică interpersonală a conduitei. Variabilele mediatoare alcătuiesc două clase: structura formală. Direcţia generală a efectelor este de la variabilele de intrare la variabilele mediatoare şi apoi la realizarea de grup. efectul final fiind realizarea de grup. izolaţi sau în interacţiune. ca sistem de interacţiune deschis. într-un cerc vicios: întărirea este experimentarea unui rezultat care satisface sau confirmă o expectaţie. Aceste variabile duc la structura de rol şi la operaţiile de grup. Teoria performanţei (realizării) de grup Teoria realizării de grup. performanţa 140 . interacţiunii şi expectaţiei se combină: performanţa combinată cu intercţiunea determină structura în interacţiune. pregătirea pentru întărire se referă la măsura în care individul este pregătit pentru rezultatul dat. efectul feedback se produce. pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for reinforcement). Stogdill defineşte grupul în termeni de interacţiune. iar continuitatea sistemului este dependentă de interacţiunea membrilor. la rândul ei. este o funcţie a impulsului. luarea decizie. variabilele mediatoare şi ieşirile grupului. dezirabilitatea estimată a unui rezultat. Ea Include acţiunea şi reacţia. planificarea. care răspund diferenţiat la întărire. întrucât ea necesită prezenţa a cel puţin doi indivizi. interacţiunea şi expectaţia apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup. care sunt proprietăţi de grup. evaluarea. Structura de rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală. Perfomanţa. fiecare dintre ele putând fi privită ca performanţă care determină structura sistemului. include structura internă şi operaţiile de grup şi se bazează pe elemente ale teoriei învăţării. Expectanţă este rezultatul interacţiunii probabilităţii estimate şi a dezirabilităţii estimate. interacţiunile şi expectanţele. probabilitatea estimată că rezultatul se va produce. Efectele performanţei. Intrările includ trei elemente: performanţele. Termenul de performanţă în teoria lui Stogdill se referă la conduita de grup: ea desemnează răspunsul care identifică actorul ca membru al grupului şi include astfel de acţiuni diverse cum sunt munca cooperatoare. propusă de Stogdill (1959). ale teoriei expectaţiei şi ale teoriei interacţiunii. Variabilele de intrare sunt atribute ale indivizilor. Totuşi. care înglobează responsabilitatea şi autoritatea. morala şi integrarea.2. totuşi. pe trei categorii de factori: variabilele de intrare (membrii). care. Definiţia lui Stogdill se învârteşte.6. "Ieşirile" reprezintă realizările grupului şi includ productivitatea. Teoria se bazează. şi structura de rol. în care structura sistemului este determinată de acţiunile membrilor grupului. structural. comunicarea. astfel că fiecare set de variabile este influenţat de celelalte două. concept utilizat pentru a descrie situaţia în care reacţia unui membru apare ca răspuns la reacţia unui alt membru. care cuprinde formaţiile şi statusurile. ca dimensiune de bază a organizării grupului.

Ea presupune o abordare care utilizează. pentru ca răspunsul social să fie numit conformitate. sau aşa-numitul model diamond al conduitei conformiste. deopotrivă. Congruenţa se referă la acordul dintre un răspuns individual şi răspunsul definit social ca fiind "corect". Structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. de reacţie la presiunea socială. Mişcarea se referă la schimbarea survenită în răspunsul relativ la standardul social. interaţiunii şi expectanţei. este inadecvată pentru dezvoltarea unei descrieri generale a răspunsului social. (1964). morala (gradul de libertate derivând din restricţia de funcţionare faţă de scopul grupului) şi integrarea (gradul în care grupul poate să-şi menţină structura şi operaţiile în condiţii de încordare). o variaţie survenită în răspuns în raport cu standardul social. supunerea (ascultarea). Rezultatul final al proceselor de grup este reuşită de guap (group achievement). Potrivit acestei analize. performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei. elaborat de Willis R. mediate prin structurile şi operaţiile de grup şi are ca dimensiuni esenţiale productivitatea (gradul de schimbare survenit în valoarea aşteptată rezultând din conduita de grup). Definirea conceptuală a termenilor nu furnizează o bază pentru a trece la proceduri operaţionale. prin contrast cu modelul stimulului care are 141 .N. Modelul descriptiv al răspunsului social Modelul descriptiv al răspunsului social. ea este consecinţa performanţei. Deci. acceptarea comunicării persuasive. conformitatea este numai unul din modurile răspunsului social. Autorul crede că definirea conformităţii în termeni de acord cu majoritatea. Dar ea este imprecisă în ceea ce priveşte relaţia dintre variabilele identificate. congruenţa şi mişcarea. se referă la răspunsul la influenţa socială. ea se distinge prin consecvenţă internă şi este în acord cu evidenţa empirică privind procesele de grup. Aceasta. specifice şi interrelaţionate. nu se relevă mecanismul prin care structurile şi operaţiile de grup mediază realizările.3. Meritul teoriei lui Stogdill este că identifică unele din elementele majore ale proceselor prin care grupul îşi atinge scopurile. dar trebuie să reprezinte şi o schimbare (mişcare) a răspunsului. Alte exemple de comportament social includ imitaţia. Statutul poziţiei defineşte gradul de libertate al ocupantului poziţiei în iniţierea şi menţinerea direcţiei scopului.. Modelul răspunsului social este privit ca un caz special al răspunsului model şi este definit ca model pentru modurile posibile. Poziţia în structura de grup include statutul şi funcţia.membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului. 6. Funcţia poziţiei se referă la natura contribuţiei care este de aşteptat să fie adusă de ocupant la efortul de grup. Stogdill descrie structura şi operaţiile de grup. întărirea mutuală a normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi expectanţei. el nu numai că trebuie să concorde cu idealul social. Pornind de la aceste propoziţii.

Aşa cum rezultă din figura de mai jos. Independenţa pură este conduita care conferă ponderea zero expectanţei normative percepute. indiferent de expectanţa normativă a grupului. Deşi modelul este afirmat în termenii unor moduri perfecte de răspuns social. fie în direcţia acordului. măsura în care modificările în răspunsurile individului sunt influenţate de presiunea socială. întrucât reprezintă un dezacord complet şi perfect cu propriul răspuns iniţial al individului. Anticonformitatea perfectă este o conduită de răspuns la expectanţa normativă. Ea este un fel de autoanticonformitate. cea din urmă fiind definită drept conduita destinată să îndeplinească (să desăvârşească) expectaţiile grupului normativ aşa cum sunt percepute de individ. independenţa. rar se întâmplă ca răspunsurile să fie perfect pure. El reflectă măsura în care schimbările în judecăţile individului (răspunsurile) sunt nerelaţionate cu influenţele sociale. dar nu~i permite acesteia să-i influenţeze răspunsul. Atât conformitatea. Modelul specifică două dimensiuni ale răspunsului: independenţa şi conformitatea netă. cu interrelaţia lor şi cu modelul proceselor care privesc schimbarea în timp. cât şi anticonformitatea depind de standardul social. 142 .de a face cu variabile-stimul. conformistul îşi modifică răspunsul când se modifică perceperea de către el a expectanţei normative a grupului. în situaţii naturale. Variabilitatea perfectă este definită drept o modificare invariabilă a răspunsului. Individul poate foarte bine să considere expectanţa normativă când decide cum trebuie să se comporte. Autorul identifică patru moduri de răspuns social: conformitatea. cele două dimensiuni sunt ortogonale. anticonformitatea şi variabilitatea. Modelul reflectă. deci. dar care este direct antitetică prescripţiei normative. dar în direcţii opuse. trebuie avut în vedere că. iar la cealaltă de conduita anticonformistă. Mişcarea nu este relaţionată aici cu presiunea socială. Conduita perfect conformistă este definită drept încercare perfect consecventă din partea individului de a face răspunsul său congruent cu expectanţele normative ale grupului specific. fie în direcţia dezacordului cu standardul social. Modelul diamond este reprezentarea interrelaţiei dintre cele patru moduri de răspuns social. Conformitatea netă este reprezentată la o extremitate de conduita conformistă. Wilîis distinge între conformitate în general şi conformitatea psihologică. Dimensiunea independenţei este delimitată la o extremitate de conduita independentă şi la cealaltă extremitate de conduita variabilităţii.

Anticonformitatea se produce când grupul este relativ incompetent. anticonformistul ca fiind cel mai puţin atrăgător. Toate aceste expectanţe sunt susţinute prin rezultatele unor studii în care modurile de răspuns au fost manipulate experimental. Conformitatea. iar efectele modului de răspuns intercţionează cu competenţa. Independenţa este maximă când individul este relativ înalt în competenţă.N. un conformist incompetent va fi mai atractiv decât unul competent. El previzionează: conduita conformistă va fi maximă când competenţa grupului sau a partenerului este relativ înaltă. Dacă există patru moduri posibile de răspuns. iar recompensa este mare când individul dă un răspuns care este corect. Totuţi.Willis) Ele sunt mai degrabă o mixtură între variate tipuri. conformistul ca fiind moderat atrăgător. variabila "competenţă" se relaţionează şi ea cu atracţia. iar recompensa este mare când răspunsul concordă cu grupul. poziţia individului în spaţiul diamond reprezintă gradul în care răspunsurile lui sunt nişte formaţiuni compuse ale celor patru moduri de răspuns. iar recompensa este mare când ea produce un răspuns corect. Modelul diamond al interdependenţei dintre cele patru moduri de răspuns social (după R. dar care nu concordă cu răspunsul grupului. anticonformistul competent va fi mai atrăgător decât cel incompetent.Conformitate Independenţă Variabilitat e An ticonform i ta te Fig. 18. De exemplu. individul adoptă o atitudine flexibilă. Conduita individului se estimează că produce consecinţe măsurabile în interacţiunea socială. atunci devine posibil să se specifice condiţiile în care fiecare mod este probabil să se producă. Willis presupune că modul de răspuns va fi determinat de competenţele relative ale individului şi ale grupului social. el adoptă o atitudine de consecvenţă. independentul competent lucrând cu un grup competent va fi cel mai atrăgător individ. Conformitatea şi variabilitate produc percepţii similare între ele dar semnificativ diferite de cele produse de 143 . de atitudinea adoptată de individ şi de structura recompensei. individul adoptă o atitudine flexibilă. Vâri abilitatea se asociază cu o autoapreciere negativă sau foarte joasă. independenţa şi anticonformitatea duc la percepţii diferenţiate din partea membrilor grupului: independentul este perceput ca fiind mai atrăgător.

testabile şi în acord cu alte teorii şi date privind influenţa socială. 7. efect al generalizării de către individ a 144 . renumit filosof. Omul îşi exprimă stările prin intermediul feţei.) sau în matricele raporturilor diadice concepute de Thibaut şi Kelley. Teoria este mai mult descriptivă şi mai puţin explicativă. al devenirii lui ca personalitate. Interacţionismul simbolic (G.anticonformitate şi independenţă. este percepută ca o condiţie necesară. La baza formării semnificaţiilor şi a interpretării se află teza lui Mead privind dependenţa succesului comunicării interumane de capacitatea individului de "a-şi asuma rolul altuia". orientarea cu denumirea de mai sus îşi are izvorul în lucrările lui G. atitudinile particulare ale celorlalţi devin ceea ce Mead numeşte "altul generalizat".Mead (1962). Punctul ei de plecare îl consituie nu individul izolat. De aici un cerc larg de probleme care intră în aria de preocupări a concepţiei interacţioniste: comunicarea prin simboluri (interacţionismul simbolic): rolul limbii şi al structurilor persoanei. conduita de rol şi grupul de referinţă. interacţiunea indivizilor. produs de Willis.Denzin. Ele se constituie ca atare când provoacă implicit în individ aceleaşi reacţii pe care le provoacă explicit la alţii.a. Prezenţa partenerului de comunicare. devenind ceea ce Mead numeşte "gesturi semnificative" sau "simboluri". M. N. al unor acţiuni şi mişcări capabile să transmită o anumită semnificaţie.Mead şi continuatorii săi: N.a. ipotezele sunt intern consecvente. care nu se pot forma decât în societate. ci integralitatea activismului de grup.H. Modelul răspunsului social. în cadrul orientării interacţioniste accentul cade pe analiza a însuşi procesului interacţiunii. Spre deosebire de interacţiunea implicată în schemele orientării congnitiviste (Heider. problema rămânând deschisă în ceea ce priveşte identificarea condiţiilor în care variate forme de conduită pot fi aşteptate să se producă şi specificarea consecinţelor fiecărui mod de răspuns. Aceasta este şi mecanismul socializării individului. formarea structurilor cognitive. sociolog şi psiholog social american. Festinger ş. Cristalizate într-o orientare sau într-o poziţie unitară.Shibutani ş.K. Orientarea interacţionistă în psihologia socială Centrată în jurul conceptului de interacţiune. reacţiile la stimuli ale participanţilor la interacţiune). Newcomb. în care interacţiunea apare ca o condiţie necesară analizei altor categorii de fenome nepsihosociaie (actele comunicative. căruia i se adresează simbolul.) porneşte de la teza întemeiată că individul. T. persoana sunt realităţi sociale. Procesul se petrece în cadrul grupului. Blumer.Kuhn. de a intra în situaţia celui cu care comunică şi de a-şi reprezenta modul cum vor fi percepute de alţii cuvintele şi actele sale. Conformistul şi cel care răspunde variabil sunt priviţi ca fiind mai influenţaţi de către alţii. s-ar putea spune că este o "mică teorie". unde conduita individului se constituie ca rezultat al asumării de către el a atitudinilor altora în raport cu sine.

poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de el. Astfel, conceptul introdus de Mead se află în strânsă legătură cu acela de "grup de referinţă". Potrivit concepţiei interacţioniste, conduita individului este determinată de trei variabile: structura personalităţii, rolul şi grupul de referinţă. Persoana este alcătuită din trei componente: eul (I) impulsiv, activ, creativ al persoanei; eul normativ (me) - cum trebuie să mă vadă alţii, controlul social intern, bazat pe aşteptările şi exigenţele altora semnificativi (altul generalizat), cu funcţie de îndrumare a eului impulsiv, în concordanţă cu normele de conduită însuşite, în vederea realizării interacţiunii sociale; şinele omului, persoana (seif) - sinteză a primelor două concepte, rezultat al interacţiunii lor. Persoana este, în ansamblu, o entitate socială activă, capabilă să~şi aprecieze şi să-şi dirijeze propriile acţiuni. Preluând această idee, valoroasă în esenţa ei, interacţioniştii contemporani au extrapolat-o la nivelul macrosocial. Făcând abstracţie de legităţile istorice şi social-economice, ei consideră că izvorul schimbărilor din societate trebuie căutat în specificul construcţiei persoanei, în începutul ei activ, creator; prezenţa, în structura ei, a eului impulsiv (activ, creator) ar permite apariţia diverselor variaţii sau chiar abateri întâmplătoare de la şabloanele conduitei de rol, variaţii şi abateri care devin normă a stabilirii unor noi tipare de conduită şi, deci, sursă de schimbare în societate. Din interacţionismul iniţial s-au dezvoltat două direcţii: şcoala de la Chicago, reprezentată de Blumer (1969 ), care continuă tradiţiile socialpsihologice ale lui Mead şi şcoala de la Yowa, reprezentată de Kuhn (1964), care încearcă să modifice în sens neopozitivist unele componente ale concepţiei lui Mead. Şcoala de la Chicago promovează metodele descriptive (studiul documentelor, observaţia, interviul), pornind de la considerentul că fenomenele psihosociale, aflându~se într-o continuă schimbare, nu pot fi exprimate sub formă de mărimi matematice. Şcoala de la Jowa, dimpotrivă, recurge la definiţii operaţionale, la modelare şi studii empirice. Prima pune accentul pe momentele procesului, cea de a doua pe structură- După Blumer, individul nu este ceva aruncat în lume, ci se opune activ lumii, el acţionează, nu doar reacţionează, nu se rezumă la a-şi conştientiza faptele, ci îşi construieşte propria conduită. Acţiunea eului impulsiv anulează stabilitatea montajelor persoanei, determină ca tabloul intercaţiunii să se modifice continuu şi drept urmare conduita nu poate fi prevăzută, ci cel mult explicată. Şcoala de la Yowa ignoră acţiunea eului impulsiv asupra persoanei, reprezentantul ei, M.H.Kuhn, dezvoltând "teoria autoaprecierii persoanei", potrivit căreia conduita poate fi prevăzută pe baza cunoaşterii factorului determinant al persoanei, eul normativ, şi deci, a aşteptărilor sau a rolurilor interiorizate. Dacă . ştim grupul de referinţă al individului, putem prevedea autoaprecierea persoanei şi dacă ştim cum este autoaprecierea putem prevedea conduita. Definirea operaţională a persoanei se exprimă în răspunsul pe care individul îl dă la întrebarea "cine sunt eu?", adresată sie însuşi sau la întrebarea, adreasată altuia, "cine eşti tu?". Definiţia operaţională a persoanei s-a

concretizat în metoda numită" Cele 20 de răspunsuri la testul de autoapreciere" (twenty statements selfattitude test) sau, mai pe scurt, testul "cine sunt eu?". Testul constă în aceea că subiectul sau grupul de subiecţi sunt rugaţi ca, în curs de 12 minute, să dea 20 de răspunsuri diferite la unica întrebare care li se adresează: "cine sunt eu?". Li se spune că răspunsurile trebuie date în ordinea în care le vine în cap, independente de logica sau importanţa unora sau a altora din răspunsuri. Răspunsurile sunt prelucrate prin analiză de conţinut şi cu ajutorul scării lui Guttman. Răspunsurile sunt împărţite în două categorii: răspunsuri caracterizând statutul social şi rolul subiectului, apartenenţa la grup (de exemplu, "student", "fiică", "cetăţean"); răspunsuri referitoare la caracteristici individuale (de exemplu, "fericit", "gras"). S-au dat, în medie, 17 răspunsuri, majoritatea lor absolută încadrându~se în prima categorie, vizând statusul şi rolul social al persoanei. De aici concluzia lui Kuhn că poziţiile de rol sunt cele mai importante pentru persoană, fiind conducătoare în ierarhia autoaprecierii şi că ia diferiţi indivizi se observă un diapazon larg al autoaprecierilor în raport cu poziţiile de rol şi cu însuşirile individuale. Pentru Blumer, conduita de rol, mai precis producerea rolului (role-making) este un proces dinamic, explorativ, creator, interacţiunea are un caracter formator, acţiunile modificându-se în funcţie de apreciere; normele culturale, statusurile şi rolurile sunt numai cadrul în care se realizează acţiunile sociale, nu factorul lor determinant. Opus acestei poziţii, Kuhn vorbeşte despre executarea, jucărea, asumarea roluiui, excluzând elementul de spontaneitate ; individul îşi formulează planurile de conduită în funcţie de rolurile executate şi de statusurile ocupate în grupurile cu care se identifică (grupurile de referinţă). Alt reprezentant al interacţionalismului simbolic, N.K.Denzin (1972), încearcă să găsească un compromis între cele două poziţii extreme, considerând necesară luarea în considerare, atât a formelor conduitei discrete, simbolice, cât şi a formelor conduitei evidente, observabile în exterior. Interacţionalismul simbolic are meritul că, spre deosebire de tradiţiile proprii behaviorismul, încearcă să detaşeze specificul uman al conduitei omului şi să localizeze mecanismele psihosociale ale formării persoanei ca entitate socială la nivelul interacţiunii în grup. Ignorând însă condiţionarea social-istorică a relaţiilor interpersonale, el arată cum decurge intercaţiunea, dar nu explică de ce omul procedează aşa şi nu altfel în raporturile sale cu ceilalţi. 7.1. Teoriile rolului social Una din direcţiile specializate ale orientării interaţioniste o constituie teoriile rolului social, având ca reprezentanţi pe T.Sarbin, E.Goffamn, R.Linton, P.Rommetveit, N.Gross ş.a. Conceptul de rol se regăseşte şi în neobehaviorism, congnitivism, în teoriile învăţării sociale ş,a, dar el ocupă o poziţie centrală tocmai în sistemul orientării interacţioniste. Terminologic vorbind, conceptul de rol a 146

apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestaţiile actorului în cadrul unei reprezentaţii şi de aici el a migrat în limbajul ştiinţelor sociale, referindu-se la funcţia pe care o îndeplineşte o persoană ocupând o poziţie particulară într-un context social particular. La fel ca în cazul actorului, al cărui rol este definit parţial de rolul pe care îl joacă alt actor, rolul persoanei este dependent parţial de rolul altora cu care ea se relaţionează în contextul social. Evoluţia conceptului de rol are un caracter transdisciplinar, multe dintre contribuţiile la această problemă venind din direcţiile antropologiei, sociologiei, psihologiei. Găsim elemente ale rolului în studiile lui James şi Baldwin privind "şinele", în referirile lui Durkheim la obiceiuri şi norme, în concepţia lui Mead şi Cooley cu privire la "eul oglindă", a cărei esenţă constă în aceea că baza formării reprezentării individului despre sine şi a formării personalităţii lui o constituie reprezentarea celorlalţi despre el, a acelora cu care el interacţionează, în care el îşi vede chipul ca într-o oglindă (aparenţa noastră externă, manierele, scopurile, faptele, caracterul se oglindesc în gândirea celorlalţi şi acestea acţionează într-un fel determinant asupra noastră). "Adoptarea rolului altuia", despre care vorbeşte Mead, înţelegând prin aceasta capacitatea de a te privi din exterior cu ochii partenerului de interacţiune, apare drept principala condiţie a realizării interacţiunii dintre oameni. Noţiunea de rol apare ca fiind foarte complexă, ea reflectând îmbinarea unor caracteristici simultan obiective şi subiective, sociologice şi psihologice, normative şi personale: funcţia socială, în care se regăsesc un anumit gen de activitate şi un anumit procedeu general (standard) de conduită, elaborate de societate şi condiţionate de locul pe care îl ocupă individul în sistemul relaţiilor sociale; îndeplinirea concretă a rolului de către fiecare individ, având coloratura ei specifică, generată de mecanismele şi legităţile psihosociale ale perceperii, înţelegerii, adoptării şi interpretării rolurilor de către agenţii sociali. Unii autori (Biddle, Thomas,1966) propun mai multe clase terminologice pentru clasificarea constructelor care intră în sfera teoriei rolului: termeni pentru compartimentarea (separarea) persoanelor; termeni pentru compartimentarea conduitelor; termeni pentru seturi compartimentate ale persoanelor şi conduitelor; termeni pentru seturi de legătură ale persoanelor şi conduitelor. Termenii din prima categorie desemnează actorul (persoana, eul, şinele), adică cel care se comportă în rolul dat şi altul (ţinta, alter ego, noneul), cel care susţine relaţia venită de la actor şi roiul lui sau, cum notează alţi autori (Secord şi Backman), persoana este individul care ocupă o poziţie focală în relaţia observată, iar altul este persoana ocupând o contrapoziţie, fiind partenerul persoanei, ambii aflându-se în relaţii reciproce (de exemplu, mamă - copil, soţsoţie). Deşi termenii de "actor" şi de "altul" se întâlnesc şi în altele din teoriile discutate anterior, acestea nu sunt teorii ale rolului în sensul strict al cuvântului. Situaţia de bază înăuntrul căreia rolul poate fi structurat este cea pe care o implică 147

cum ar fi. Expectanţa apare ca normă sau punct de vedere general privind modul în care persoana. trebuie să funcţioneze în acest rol. "performanţă şcolară". tatăl răspunde cel puţin uneia din expectanţele rolului de tată.a. "disciplinarea unui copil". Performanţa de rol constă în conduita actuală manifestată de actor. decât în termeni de mijloace. Actorul este liber să varieze expresia funcţiei rolului înăuntrul limitelor impuse de funcţiile şi experienţele relaţionate cu rolul. performanţă. El clasifică jucărea rolului în termeni de intensitate a interpretării pe care o defineşte. Cea de a doua categorie cuprinde termenii care descriu conduitele relaţionale cu rolul: expectanţa. "menţinerea ordinii". deprivare psihologică sau prin manipularea dependenţei.David şi Harari între expectanţa de rol predictivă şi expectanţa de rol prescrisă. situaţie în care actorul sau altul au roluri care sunt legate prin factori ca similaritatea. complementaritatea. Potrivit autorilor menţionaţi. Pot fi variaţii considerabile în maniera în care diferiţi actori interpretează acelaşi rol sau în maniera în care acelaşi actor interpretează acelaşi rol în diferite ocazii. la rândul ei. în toate cazurile. sancţiune. prima nefiind bazată pe normă. ş. evaluare. Unul din reprezentanţii proeminenţi ai teoriei rolului. ocupând o poziţie dată de rol. normă. performanţa de rol reprezintă conduita actuală manifestată de un actor în rol. porneşte. în definirea dimensiunilor acţiunii de interpretare a rolului. prietenia. O distincţie similară introduc Mc. expectanţele se bifurcă pe baza naturii lor anticipatoare şi a naturii lor normative. Continuitatea experienţei de intercţiune poate să faciliteze achiziţionarea unor standarduri interne cu privire la conduita altora sau la reacţia lor. ci în termeni de calitate generică şi de scopuri sau motive ale acestei conduite. Dacă afirmăm că disciplinarea copilului este una din funcţiile expectante ale rolului de tată. de la relaţia dintre eu şi rolul pe care acesta îl are de îndeplinit. Conduita de rol poate fi clasificată ca "performanţă de muncă". în contrast cu expectanţa normativă care exprimă cerinţa comportamentală a rolului dat. teoria rolului tinde să clasifice performanţa de rol nu în termeni de conduită specfîcă performantă în interpretarea rolului. Un anumit număr de conduite de rol diferite pot realiza expectanţa aceluiaşi rol. în sensul strict al cuvântului. Performanţa de rol se clasifică în general în termenii naturii şi finalităţii ei. Date fiind aceste situaţii.Sarbin. Multe din prescripţiile importante care guvernează conduita sunt bazate pe norme interiorizate care corespund rolului dat. "performanţă atletică" sau poate fi clasificată în termeni de scop al conduitei jucate. Calitatea prescriptivă a expectanţei de rol reprezintă pe acel "se cuvine" sau "trebuie" al rolului dat. Th. care este relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă. Calitatea anticipatoare a expectanţei este o forţă care ghidează intercaţiunea. Expectanţa normativă reprezintă drepturile şi obligaţiile care acompaniază ocuparea poziţiei de rol date. un tată oarecare poate să realizeze această funcţie prin pedeapsă fizică. mai degrabă.un actor acţionând în raport cu sau cu referire la altul. de-a lungul dimensiunii 148 . de pildă.

variind în termeni de intensitate. comportamente) comune. care implică o diferenţiere clară între eu şi rol. care implică integrarea completă a eului şi a rolului.diferenţierii dintre eu şi rol. Ca atare. deşi evaluarea şi sancţionarea actorului de către alţii este un aspect important al teoriei rolului.stimul pentru o serie similară de răspunsuri condiţionate. în general. Deşi rolul este conceptul central în analizele teoretice de rol. El presupune că există şapte niveluri ale interpretării rolului. individul îşi formează un sistem intern de valori prin care îşi autoreglează propria conduită. Unele din definiţiile reprezentative consideră că rolul constituie: "expectanţele pe care persoanele le manifestă în comun faţă de o persoană care aparţine unei categorii particulare în virtutea poziţiei pe care o ocupă în sistemul social (Secord şi Backman.cit). pot fi deschise sau ascunse. ale altuia în 149 . evaluarea implică a face o judecată pozitivă sau negativă în legătură cu o conduită de rol particulară. In ceea ce priveşte evaluarea şi sancţionarea. care reprezintă modelul . "conduita caracteristică şi aşteptată a persoanelor care ocupă o poziţie în grup" (Jones şi Gerard. date de un membru al situaţiei sociale. Evaluările făcute de alţii la adresa actorului se pot interioriza şi deveni valori ale actorului. se pare că în jurul lui există cele mai multe controverse. "o serie de răspunsuri condiţionate. Cea de a treia categorie de termeni desemnează seturi compatimentate ale persoanelor şi conduitelor. iar termenul de sancţionare îi aplică conduitei sinelui sau altuia care încearcă să obţină fie constanţa. 1967). Cele două compartimente intră împreună în conceptele generale de poziţie sau rol. Evaluarea şi sancţionarea pot avea o sursă externă sau internă. Biddle şi Thomas definesc primul concept ca expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei de rol a noastră sau a altora. Ei se referă la combinarea compartimentului comportamental cu cel al persoanei. Astfel. evaluarea de către actor a propriei conduite este şi mai importantă. fie cu schimbarea conduitei evaluate negativ. conduita de rol va fi mai probabil să fie evaluată şi sancţionată pozitiv când ea este conformă cu expectanţa normativă pentru rolul în chestiune şi invers. fie schimbarea conduitei de rol. după Secord şi Backman (1964). având consecvenţă internă. op. definiţie la care Biddîe şi Thomas adaugă faptul că poziţia constă într-un set de persoane împărţind atribute (reacţii. consecvente intern. Poziţia reprezintă. sau care sunt percepute similar de alţii. comunicarea expectanţei normative prin evaluări şi sacţionări externe până la punctul când copilul acceptă şi internalizează aceste norme ca guvernatori ai conduitei proprii. Odată cu acceptarea internă a normelor de bază ale altora. Deci. iar sancţionarea este procedura ce se ocupă fie cu menţinerea conduitei de rol evaluate pozitiv. Ele se bazează pe comunicarea expectanţei normative a altora prin mijloace predominant deschise. pornind de la nivelul cel mai de jos. aceştia nemafiind diferenţiaţi. Ambele se bazează pe expectanţa de rol. socializarea copilului de către mamă implică. De exemplu. Variaţii ale performanţei de rol sunt generate de implicarea individului în rol. categoria de persoane (actori) care ocupă un loc specific în structura socială. şi până la cel mai înalt nivel.

"o secvenţă .această situaţie" (Cattrell. El distinge între "avanscena" interacţiunii (unde se petrece nemijlocit interacţiunea) şi culise. Biddle şi Thomas găsesc că există un element comun: înţelegerea rolului ca set de prescripţii care definesc conduita dezirabilă a poziţiei ocupate. Ei propun o matrice a relaţiei persoană-conduită. Principalul pentru executantul rolului constă în a crea la alţii impresia că el îşi îndeplineşte corect rolul. fără să ne întrebăm dacă îşi ascunde intenţia adevărată? Goffman consideră că cercetătorul nu trebuie să aibă încredere în formele exterioare ale conduitei de rol.etalon de acţiuni învăţate sau de fapte săvârşite de persoană în situaţia de interacţiune" (Sarbin. Goffman foloseşte noţiunea de "faţadă" în analiza îndeplinirii rolului prin care înţelege mijloacele expresive standardizate care sunt folosite voluntar sau involuntar de individ în procesul îndeplinirii rolului. Dincolo de varietatea definiţiilor propuse. individul apărând ca purtător al unor roluri străine personalităţii sale sau ca un trişor cinic. experienţa de intercţiune anterioară. pentru a reda mai clar conţinutul conceptului de rol (fig. care găseşte o analogie deplină între situaţiile de viaţă reală şi reprezentările teatrale. In procesul interacţiunii sociale. în culise. acea imagine despre sine care îi serveşte cel mai bine. îndeosebi de aspectele lui simbolice. unde are loc o activitate raportată la rol. pe care el şi~i poate dirija. nu în îndeplinirea lui efectiv corectă. Goffman descrie laturile de fineţe ale "tehnologiei" conduitei de rol a individului angajat în îndeplinirea unor roluri diferite.1954). dar informaţia cea mai semnificativă despre partener se află în vorbele şi faptele lui. Un loc aparte printre exponenţii rolului îl ocupă E. care.19). se ridică întrebarea: putem noi să-1 credem pe cel care pare să-şi confirme motivul prin manifestări emoţionale corespunzătoare? Pe cel care pare să acţioneze sub acţiunea afectului pe care îl manifestă în exterior. factori controlabili. De aceea. omul este capabil şi să-şi corecteze propria conduită în concordanţă cu aşteptările altuia. 150 . aparenţa externă a individului şi maniera de conduită. 1964 ). nu mai devin obligatorii. El priveşte membrii societăţii ca actori şi se preocupă de tehnologia conduitei de rol. partenerul poate să creeze. ambianţa în care se află individul. Cu ajutorul acestui aparat noţional.1951). Procesul interacţiunii sociale este tratat ca adaptare a persoanei la situaţie şi ca automascare.Goffman (1959). dar inaccesibilă ochiului auditoriului. în ochii celorlalţi. Drept surse ale informaţiei despre partener pot să servească aparenţa externă. Manevrând aceşti factori. "pattern-ul sau tipul de conduită socială care pare adecvată situaţional rolului în termeni de cerinţe şi expectanţe ale grupului (Sargent. Drept elemente ale faţadei el consideră ambianţa. astfel încât să creeze despre sine o impresie cât mai favorabilă şi să dobândească un profit cât mai mare de pe urma acestei interacţiuni. Pe avanscenă sunt respectate exigenţe riguroase. partenerii de interacţiune aşteptând unul de la altul un acord între aceste elemente.

. indiferent de clasele de conduită din care provin ele.. conduitele actorului ca partener al unui complex de roluri...... P2 mama. Dimensiunea verticală...... op.. sancţiunilor. Acest segment poate varia în lărgime odată cu numărul persoanelor intrând în subsetul supus investigaţiei.... Porţiunea esenţială a matricei o reprezintă ariile secţionate de pe orizontală şi verticală... C2 . El poate servi ca plan singular pentru a cuprinde multe descrieri particulare ale rolurilor persoanelor reprezentând: rolul individual. constă în clasele de conduită relevante. setul subiecţilor se limitează la unităţile ....Pm reprezintă setul subiecţilor şi constă în poziţiile relevante ale persoanelor.) sunt conduitele intrepretate de unităţile individuale ale setului de subiecţi... evaluărilor. care sunt caracteristici ale conduitei tatălui sau ale tatălui şi mamei (ceea ce constituie subsetul părinţilor) sau ale conduitei fiilor şi fiicelor (subsetul copiilor).. Ci poate consta într-un grup de prescripţii. Din acest segment au proliferat.p ...... acţiunilor.... Segmentul persoanei este compus din ansamblul conduitelor manifestate de o singură persoană sau de un subset de persoane. B12 etc.... . De obicei.Setul de subiecţi Pi Cj P 2 Ps P 4 B3} B22 .. Thomas... 19. Segmentul persoană-conduită Segmentul conduită c i n nm Fig... etichetată Pi .o categorie de acţiuni sau sancţiuni.Cn.. atât prin setul persoanelor. P3 fiul. cât şi prin setul claselor de conduită... descrierilor făcute laolaltă..... ■ ■ Segmentul persoanei P. Matricea relaţiilor persoane — conduită (după BJ... segmentul persoanei poate consta în totalitatea prescripţiilor. iar Pi tatăl. De exemplu. etichetată Ci . rolurile "altuia".. în 151 ...... Astfel..... conduitele unui agregat de indivizi.o categorie de evaluare. Fiecare clasă de conduită este o categorie care include poziţia comportamentală individuală specifică.. C3 .-J.persoane înăuntrul unei singure unităţi sociale ample.Biddle şi E....cit) Matricea constă într-un set de conduite care sunt ordonate.. Astfel. setul total de subiecţi poate fi familia.. Dimensiunea orizontală... Elementele de intrare (Bn.

astfel. Se poate. un criteriu operând în comun pentru similaritate şi determinare. în sistemul familiei. investiţiile. al bărbatului.prescriptive. gradul de codeterminare sau interdependenţă pentru oricare două sau mai multe compartimente. vorbi de combinarea unui segment al persoanei cu un segment al conduitei. exactitate (când descrierea rolului este similara şi determinată de performanţa de rol şi de expectanţa de rol). Potrivit celui de al doilea criteriu. utilizată de Biddle şi Thomas. în majoritatea cazurilor rolul este examinat în raport cu poziţia sau statusul individului. Conceptele de rol corespunzătoare primului criteriu sunt: diferenţiere. Ei propun trei criterii pentru a infera existenţa relaţiilor dintre orice set de compartimente ale conduitei şi orice compartiment al persoanei: gradul de similaritate sau disimilaritate între compartimente.persoană al matricei se clasifică în seturi selectate de clase de conduită. Matricea discutată furnizează o schemă descriptivă. uniformitate. ci ca o categorie subiectivă: aşteptările de rol angajate în conduita de rol şi în condiţionările social .prescriptive. corespunzător celui de al treilea criteriu. active (performanţele de ro! ale ansamblului actorilor în unitatea socială). desemnează seturi relaţionale ale persoanelor şi conduitelor. autorii disting conceptele de conformitate. deschis . prescriptive (proprietăţi normative ale rolurilor în sistemul social selectiv). Probleme cum sunt C&IQ privind 152 . Din acest segment emerg astfel de roluri: deschise sau publice. recompensa. în sfârşit.conduită pot fi reiaţionate cu altul pe baza similarităţii sau a lipsei similarităţii. interne sau particulare. Aşa cum rezultă din analiza termenilor şi definiţiilor propuse de diverşi autori în raport cu conceptul de rol. al liderului etc). De exemplu. facilitând sau stânjenind una alteia performanţa. concept pe care însă autorii interacţionişti îl văd nu ca poziţie obiectivă a individului în sistemul relaţiilor sociale. consens. segmentul conduită ~ persoană poate consta în roluri individual . Relevanţa rolului este evidentă pentru psihologia socială. Segmentul conduită . oricare două compartimente ale conduitei sau ale relaţiei persoană . descriptive (concepţiile de rol înăuntrul unităţii sociale). interdependenţa implică o relaţie determinată sau cauzată între conduitele sau compartimentele conduitei a două persoane.istorice ale conduitei de rol. de sancţionare (sancţionările aplicate violării normelor din unitatea socială selectată). Potrivit primului criteriu. conduitele a numeroase roluri particulare (rolul mamei. care pot fi plasate într-o singură clasă sau într-un set de clase de conduite. adaptare. evaluarive (norme de evaluare a rolurilor în unităţile sociale). Cea de a patra categorie de termeni.literatura de specialitate consacrată teoriei rolului. clasificarea rolului prescriptiv al tatălui va include toate prescripţiile care sunt ocupate de tată. consistenţă. Despre rol s-au elaborat mai mult sisteme teoretice înăuntrul psihologiei sociale şi îndeosebi o analiză funcţională a conduitei interacţionale. specializare. Segmentul comportamental constă în conduitele tuturor persoanelor luate împreună.

celelalte care provoacă individului tendinţa de a se manifesta împotriva lor. orientându-se în raport cu valorile şi normele grupului respectiv. T. Termenul de grup de referinţă a fost introdus de psihologul social american Hyman (1942). în psihologia socială. conştient sau inconştient. N. în scopuri interpretative. Teoria grupului de referinţa O direcţie de exprimare a orientării interacţioniste o constituie teoria grupului de referinţă (reference group). cu procesele motivaţionale.Newcomb (1950). mari şi mici. Corespunzător. Newcomb. luarea deciziei individuale şi de grup. se detaşează două funcţii ale 153 . două tipuri de relaţii diferite între individ şi grup. care îi serveşte individului ca standard sau sistem de apreciere a altora şi a sa şi ca sursă a formării montajelor şi orentăriîor lui de valoare. el desemnând grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul statut. învăţarea socială au fost puse în evidenţă prin utilizarea frecventă. pozitive şi negative. dilema persoanei marginale. Grupul de referinţă a devenit. Calitatea de grup de referinţă pot s-o aibă cele mai diferite formaţiuni umane: grupuri de apartenenţă şi grupuri externe. Majoritatea autorilor (M. a rolului şi a fenomenelor care intră în relaţie cu rolul. după M. percepţia persoanei.Merton) înţeleg prin această noţiune grupul la care individul se raportează psihologic.Hyman. M. Rezultatul comparaţiei este o autoapreciere a statusuîui pe care Hyman o tratează ca variabilă dependentă.M.Sherif. în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de plecare. acesta nedorind să se numere printre membrii lor.relaţiile de putere şi conducere.K. conflictele. ca punct de referinţă.Kelley. o noţiune esenţială pentru înţelegerea proceselor formării montajelor sociale şi autoaprecierilor.N. cu procesele perceptive. Grupul de referinţă desemnează. Unul din neajunsurile metodologice ale teoriilor rolului social rezidă în subestimarea laturii de conţinut a activităţii persoanei. grupuri reale şi ideale.N. R. Grupul de referinţă joacă un rol important. în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statutul propriu în comparaţie cu statutul altor persoane. după T. şi pe de altă parte.M.2. pe de o parte. nu numai în formarea orientărilor sociale ale individului. reacţia neunivocă a diferitelor straturi ale unui auditoriu la una şi aceeaşi comunicare parvenită prin rnass-media. ci şi în aprecierea fenomenelor vieţii sociale şi în formarea unui tablou asupra lumii. manifestarea criminalităţii în rândul minorilor. 7. legate. Autorul citat consideră că trebuie distins între calitatea de mebru al grupului actual şi grupul de referinţă ia care individul se raportează psihologic. primele fiind cele care provoacă individului năzuinţa de a fi primit în rândurile lor.Sherif (1969). după Kelley. Grupurile de referinţă pot fi. ea fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt inconsecvenţele conduitei individului în condiţiile unui nou context social.

cu toate că această noţiune pare a fi foarte productivă pentru cercetările empirice de psihologie socială. Aşa cum am mai arătat. normativă şi comparativ-apreciativă (H. 1952).H.H. deci. ca grup normativ de referinţă.grupului de referinţă. aşa cum observă unii autori.teoria rolului şi teoria grupului de referinţă . ci procesul interacţiunii simbolice dintre individ şi societate ca sistem de comunicări şi de relaţii interpersonale. mai mult au generat probleme decât au dat răspunsuri. aptă doar de a recţiona. care ar include atât grupul. Unii autori (T.L. funcţia de impulsionare a individului spre a tinde să devină membru al grupului de referinţă.Kelley. nu grupul de apartenenţă. Noţiunea de "grup de referinţă" se constituie ca un instrument metodologic cu ajutorul căruia pot fi descifrate tainele mecanismului interacţiunii dintre poziţia socială a persoanei şi montajele ei sociale. el va tinde să aleagă ca grup de referinţă grupul cu un status superior. e mare şi posibilitatea individului de a-şi schimba statusul social şi apartenenţa de grup. orientarea interacţionistă. ci un grup extern: când grupul de apartenenţă nu asigură un prestigiu satisfăcător membrilor săi. Cea de-a doua funcţie rezidă în capacitatea grupului de referinţă de a servi ca punct de plecare pentru comparaţii.Merton (1957). dintre motivaţia individului şi structura socială.Hardely.a pătruns în psihologia socială venind din direcţia sociologiei şi de aici specificul punctului ei de plecare: nu individul. când mobilitatea socială este ridicată şi. acestea din urmă. interacţionismul acordă cea mai mare atenţie conduitei raţionale a omului.Kuhn) propun în locul grupului de referinţă termenul de "categorie de referinţă". când individul ocupă în grupul de apartenenţă un statut scăzut şi se simte izolat. cât şi individul de referinţă sau "altul orientativ". Prima funcţie rezidă în a-1 obliga pe individ să urmeze standurile de conduită (normele de grup) stabilite şi ea se realizează dacă grupul este capabil să recompenseze indivizii pentru conformitate şi să-i sancţioneze pentru nonconformitate. El se 154 . Noi contribuţii la teoria grupului de referinţă aduce R. cu ajutorul cărora individul se apreciază pe sine şi-i apreciază pe alţii. E. previziunea cu privire la conduita individului în raport cu grupul de referinţă rămânând încă o problemă deschisă. care încearcă să determine condiţiile în care individul alege. Spre deosebire de psihanaliză. Avându-şi baza teoretică.Shibutani) disting şi o a treia funcţie a grupului de referinţă. iar alţii (M. apreciază şi reglează conduita prin comunicarea simbolică. alegerea de către individ a grupului de referinţă depinde de caracteristicile lui personale. interacţionismul simbolic se deosebeşte atât de behaviorismul clasic. cu cele două direcţii ale sale . care el însuşi alege. ci ca un participant activ la interacţiune.K. cât şi de neobehaviorism prin aceea că priveşte omul nu ca o "maşină psihologică". Dar. ignorând sfera emoţională şi subconştientul. asemenea behaviorismului. în filosofia pragmatistă.

susceptibil să diminueze entropia vieţii individuale şi interpersonale. incoerenţă. orientarea umanistă încercă să întemeieze o nouă concepţie asupra omului pornind direct de la variabila psihologică. "socialul" însuşi (ca sistem al relaţiilor sociale existente obiectiv) rămânând în afara analizei. pe fondul efectelor alienante ale progresului economic şi tehnic. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale Apărută în deceniul al şaselea. Ideea. generatoare. de fapt. nu este dusă până la capăt şi aceasta din cauză că "accentul se pune numai pe o anumită latură a problemei ~ interacţiunea . inferioritatea. să-i înţeleagă. în condiţiile în care. intenţionalitatea şi libertatea umană. care se vor inginerii sociale şi umane. neîmpliniri. să se regăsească pe sine. la toate aceste întrebări. de nesiguranţă. Ea apare în contextul anumitor premise obiective. din exterior. In aceste condiţii. a comportamentului. crize. orientări sociale. profunde. dincolo de multitudinea funcţiilor şi rolurilor sociale. nelinişte. proprii societăţii contemporane. sursele teoretice în fenomenologie şi existenţialism. ca o reacţie împotriva teoriilor behavioriste şi neobehavioriste. autentice cu semenii săi. la problematica vieţii personale. care se vrea o nouă filosofie asupra omului. De aici predilecţia pentru preocupări vizând omul în situaţie.pîaseză foarte aproape de cognitivism. care curge în ritm alert sau totul nu este decât tranzienţă. centrate. cum am arătat pe tehnicile de condiţionare şi modificare. îşi are. se simţea nevoia revenirii la om şi la subiectivitatea umană. conflicte. reuşeşte oare omul ca.privită ca formă dată nemijlocit a socialului". să stabilească contacte sincere. Ea înmănunchează mai multe tendinţe. o nouă filosofie de viaţă şi o nouă cultură a relaţiilor interpersonale. 155 . să afle un sens integrator şi explicativ pentru acţiunile pe care le întreprinde? Ştie el să evite însingurarea. un anumit proiect de reconstrucţie umană. Psihologia umanistă. să se apropie de ei. dată individului în experienţa lui de zi cu zi. corectă prin ea însăşi. Viaţa modernă este punctată de dezechilibre. afirmarea de sine. Principala limită a interacţionismului constă în a interpreta "socialul" numai ca intercaţiune. superficialitate. modele de reconstrucţie culturală a vieţii individului. promotoare ale recentrării demersului filosofic pe analiza experienţei nemijlocite a conştiinţei umane şi pe reflecţia asupra condiţiei umane concrete. în plan psihologic. care tind să-i pulverizez personalitatea. suspiciune. că interacţiunea şi comunicarea sunt realitatea nemijlocită a relaţiilor sociale. sensul vieţii pentru el. 8. cotidiene. atât în viaţa personală cât şi în cea interpersonală? Psihologia umanistă încearcă să propună. să devină solidar cu ei? Se pot găsi nişte invarianţi emoţionali şi atitudinaîi pe fondul unei vieţi-mozaic. punând accentul pe aspectele cognitive ale comunicării: percepţii. tensiuni.

competenţă pentru schimbare şi terapie de schimbare. autonomie şi autorealizare. El posedă capacitatea de a experimenta conştient factorii inadaptării sale psihice -incongruenţa dintre conceptul de sine şi totalitatea experienţei sale . deschis şi dispus să-I înţeleagă. individualitate şi unicitate. distructivă. E. al cărui punct maxim îl constituie tocmai trebuinţa de afirmare de sine. Şi enumerarea de termeni ar putea continua. exprimând nevoia de celălalt. Lui Maslow îi aparţine.Sutieh. El dispune de suficientă putere pentru a trata într-o manieră constructivă toate aspectele de viaţă care îi pot parveni în câmpul conştiinţei. constructivă şi nu rea. holistă asupra omului. calm şi linişte interioară. pătruns de bunătate şi spirit constructiv până în straturile sale profunde şi intime. fericire.Harris.Berne. conceptul de întâlnire. La rândul lui. cu ecou în întreaga psihologie umanistă. ci o persoană aflată în procesul creării de sine. colaborare şi comprehensiune. J. să-i stimuleze.Shostrom). de autodeterminare şi autodezvoltare. spre afirmare de sine liberă şi spontană. manipulativă. valoare.şi de a-şi reorganiza conceptul de sine. cum se ştie. AJ. normalul cu patologicul. Prezenţa lor constituie o componentă esenţială a existenţei sale. care.Termenul de psihologie umanistă îi aparţine lui Hadley Cantril. dar reprezentanţii acestui punct de vedere sunt mult mai numeroşi (F. psihologii umanişti recurg la terminologii şi definiţii care amalgamează psihologicul cu eticul şi axiologicul.T. pe eliberarea potenţialului uman prin autoactualizare. Ca actor implicat activ în schimbarea de sine. Abraham Maslow dezvoltă o viziune totalitară. omului calea de acces spre plenitudine. o condiţie a împlinirii proprii. reflecţia filosofică cu optica religioasă. o păpuşă aflată la discreţia inconştientului ori a forţelor constrângătoare ale mediului şi ale instituţiilor. E.1973). Criticând behaviorismul pentru concepţia şi metoda lui constrângătoare.1966. după părerea sa. umaniştii zugrăvesc imaginea unui om eminamente pozitiv. demnitate. tendinţă înnăscută şi tendinţă actualizantă. Psihologii umanişti dezvoltă o manieră de înţelegere similară asupra raportării omului la alt om. bazată pe excesul de control asupra conduitei. Omul tinde spre creştere şi dezvoltare personală. Charlotte Biihîer. între ei impunându-se însă numele lui Abraham Maslow (1970. modelul piramidal al evoluţiei graduale a nevoilor umane. Punând la lucru tot acest arsenal terminologic. naturalpozitivă. în straturile ei intime. Individul este capabil să se dirijeze el însuşi. Natura umană este.L. Ei ne vorbesc de nevoi de bază şi metanevoi.Misiak. Rogers consideră că omul nu este un sclav. H. bunătate.Severin. valori şi valorizare. bună. demnitate. cu accent pe unicitatea şi spontenaitatea fiinţei umane. 1972) şi Cari R. 156 . Sensul însuşi al termenului de "umanistă" derivă din asocierea lui cu noţiunile etico-filosofice de bunătate. creaţie. El este orientat spre ceilalţi. sine şi altul. individul îi schimbă implicit pe alţii. deschide finalmente. cunoaştere de sine şi confesiune. Th. spontaneitate şi creativitate. creştere psihologică şi dezvoltare.Cohen.Rogers (1951. perfecţiune. să-1 accepte. De aici. toleranţă şi acceptare.

formulată de Bennis şi Shepard (1965). se află metoda discuţiei. Familiarizaţi cu obiectivele acţiunii în grup. acceptarea. La baza practicii T-grupului. trebuind să stăpânească o anumită artă a comunicării interpersonale. strategiilor conduitei de comunicare a partenerilor. pe de o parte. oameni care. de sprijin şi acceptare. tehnica T-grupului reprezintă un instrument de învăţare a relaţiilor umane. de regulă. de a fi permisivi la cunoaştere şi de a se accepta şi tolera. Pentru a ajunge la raporturi calde. Se impune. să devină mai alocentrld. intenţii. componenţii grupului observă atent conduita proprie şi conduita altora. Dimensiunile grupului variază de la 7 la 15 membri. întâlnirea şi comunicarea cu celălalt. care. să capete abilitatea de a se deascoperi unii în faţa celorlalţi. sincere. apropiate cu ceilalţi. exprimându-se sincer. acţionează asupra altor oameni. toleranţa. fiecare manifestând faţă de celălalt o atitudine suportivă. centrată pe analiza proceselor de interacţiune dintre participanţi. care pot să varieze de la două zile la două luni. democratică. una din formele şi metodele de antrenament psihosocial. adică de însuşire a cunoştinţelor. înţelegerea motivelor. oamenii trebuie ajutaţi. T-grupul are. admiterea pluralităţii situaţiilor interindividuale ar fi temeiul depăşirii dilemei egoism-altruism şi al construirii a ceea ce ei numesc o societate sinergetică. respectul. frustraţii. Se presupune că prin aceasta se stimulează creşterea competenţei persoanei în raport cu propriile motive. de educare a sensibilităţii faţă de problemele comune. nu se cunosc între ei. conştientizarea obstacolelor interînţelegerii. Parte componentă a teoriei dezvoltării grupului. prin procese de educaţie şi învăţare. medici. Reglatorul relaţiilor cu altul sunt intercunoşterea. care este una antibirocratică. un act de cultivare a relaţiilor interpersonale în vederea dobândirii tehnicii de a ne raporta la ceilalţi. Pe fondul acesta de încredere şi explorare intensă. "encounter group" (grup de întâlnire). capabilă să răspundă nevoilor fundamentale ale oamenilor. înţelegerea. sociologi. pe de altă parte. care însă nu oferă răspunsuri. încrederea reciprocă. Aceştia pot fi administratori. scopurilor. priceperilor şi abilităţilor necesare comunicării şi schimbării interpersonale. subsumând analizei colective fiecare secvenţă a intercaţiunii. deci. respectiv. prin două modalităţi procedurale distincte : tehnica T-grupului şi tehnica E-grupului formulări prescurtate ale denumirilor de "training group" (grup de antrenament) şi. Grupul are un antrenor. Partenerii observă interacţiunea şi învaţă din observarea şi discutarea proceselor de interacţiune care se derulează între ei. ci se îngrijeşte să asigure în grup o atmosferă deschisă. de a supune analizei membrilor însăşi această activitate. jurişti.privit ea factor declanşator şi facilitator al actualizării şi creşterii personale. de încredere şi să constituie un model al conduitei dorite. psihologi. facâridu-i pe aceştia mai alocentrici (orientări spre alţii). demonstrând loialitatea în raport cu ceilalţi. menirea de a organiza activitatea în comunn a membrilor lui şi. profesori. prin profesiunea lor. participanţii încearcă să se angajeze şi să înceapă o interacţiune. Este ceea ce se încearcă la nivel de grup. Şedinţele se ţin la anumite intervale. Liderul nu apelează la experienţa anterioară a 157 .

introdusă din exterior de terapeut. Modelele de conduită şi experienţă învăţate în laborator urmează a fi transferate şi implementate în situaţiile sociale naturale. Cum ar putea fi omul scos de sub presiunea acestor factori traumatizanţi? Psihologia umanistă consideră că pentru a răspunde la acesta întrebare nu trebuie să privim omul dintr-o perspectivă axată pe boală. o nouă cultură a interacţiunii şi comunicării umane. nu manipularea expertă a unei personalităţi mai mult sau mai puţin pasive. după Rogers. clasă. considerat ca fiind competent pentru schimbare. patologia ei cotidiană este. Se creează. ale relaţiilor dintre generaţii. s-au dezvoltat variante particulare. care este mai importantă pentru el decât trecutul. grupul de întâlnire (E-grupul). rasă. compromiterea normalităţii psihice. Se pune accentul. electrofiziologie. Dimpotrivă. eliberarea capacităţii existente deja în individ. frustrarea. Nu trebuie nici să ne rezumăm la a scotoci în trecutul pacientului . ci de un compex de factori psihosocioculturali: nesiguranţa.crezând că astfel îl ajutăm să se elibereze de el. interne. anomia. care pot fi soluţionate prin imaginea unui nou tip de relaţie între terapeut şi pacient. cum ar fi. de pildă. Tocmai acesta este mecanismul învăţării în grup. care condamnă pacientul la dependenţă de terapeut. electrochirurgie. Disfuncţionalitatea vieţii concrete. centrate pe readaptarea diverselor categorii de devianţă. Se crede că prin transferul modelelor de experienţă interacţională. grupurile de intervenţie socială. sentimentul de nerealizare. în condiţii experimentale. legat îndeosebi de numele lui Cari Rogers. caracterizate prin eliminarea inhibiţiilor. fiecare membru fiind informat. sex. fiind generată nu atât de cauze organice. se va obţine o creştere a indicelui de umanizare a relaţiilor sociale de ansamblu. somnoterapie. grupul de confruntare. participare şi deschidere la schimbare. de fapt. destinat să rezolve problemele (antagonismele) generate de diferenţele de vârstă. neâncrederea în celălalt.prin mobilizarea tuturor resurselor şi potentelor lui 158 . dar conceput să funcţioneze în baza unor principii care să depăşească psihanaliza. cu privire la modul cum interpretează alţii cele spuse de el. De inspiraţie psihanalitică. destinate analizei critice a problemelor vieţii sociale şi politice.membrilor sau la experienţe din afara grupului. prin legături inverse. ci a elibera exerciţiul tendinţei interne.cum a procedat psihanaliza . Regula care stă la baza acestei relaţii constă. apartenenţă etnică. trebuie să pornim de la ipoteza că omul posedă o minte funciarmente sănătoasă şi să punem accentul pe reconstrucţia experienţei lui prezente. grupurile de autogestiune. pe ceea ce se petrece "aici" şi "acum". cultivate în laborator. în analiză. Misiunea terapeutului ar fi aceea de a crea condiţiile valorizării de sine pozitive a pacientului . ci de probleme umane. fizice. ce dă prioritate tehnicilor de recuperare fundate pe tratamentul medicamentos. un set de noi norme de grup. Mai corect este să vorbim nu de boli mentale. Pornind de la modelul T-grupului. în următoarele: nu o modificare ex nihilo. pierderea sensului vieţii şi implicit. este centrat pe terapia intrepersonală şi pe dezvoltarea umană. astfel. metapatologie. grupuri centrate pe probleme ale relaţiilor dintre sexe şi ale vieţii de familie. înstrăinarea.

spovedanie. bunătate.conferă psihologiei umaniste nota de doctrină care. nu ne propune numai o teorie ameliorativă. a nevoii stringente de a proceda la schimbări cu caracter de ameliorare şi optimizare în mediul existenţial al condiţiei umane. vom sublinia. mai întâi. expresivă. Doctrina umanistă se menţine în limitele strategiei microschimbărilor . ca tehnici pe care individul şi le aplică singur în faţa unui terapeut care tace şi ascultă cu căldură şi înţelegere "ca de la suflet la suflet". la crearea unui nou mediu cultural al relaţiilor interpersonale. a tuturor factorilor sociali şi culturali favorabili . este pusă în slujba reorientării spre salvarea omului. educaţionale. formarea cadrelor de conducere. desfăşurate rapid şi trăite profund. ci pe variabila emoţională şi pe comunicarea nonverbală. cum ar. Recuperarea omului în contextul reabilitării condiţiei sale de fiinţă umană. pasul înainte pe care îl face. concepute ca instrument de înlesnire a creşterii umane. îndemnul la sinceritate. confensare. De aici.sănătoase. autodezvăluire. secondată de ecouri şi aplicaţii. care. ci şi o practică ameliorativă. 159 . ca şi grupul de antrenament. cultural şi valoric propriu societăţii contemporane. cel puţin prin intenţiile sale. de pildă. ce solicită competenţă socială şi umană.pentru a facilita pacientului construcţia unui eu congruent cu experienţă. fi. interpersonale şi de date individuale -crezând că. aceasta pare a fi crezul terapiei rogersiene. somatică şi afectivă. ca trăsătură distictivă faţă de concepţiie anterioare. umanizarea proceselor educaţionale. utilizându-se variate exerciţii interacţionale de angajare a individului ca realitate mentală. nu doar evocate verbal. concură. Ceea ce nu se poate realiza decât pe calea înţelegerii empatice a ceea ce exprimă pacientul. spre deosebire de alte orientări. Ea se constituie. creşterea eficienţei acţiunilor de comunicare şi cooperare. exprimate în concepte cu profundă rezonanţă etico-filosofică . unicitate.cum sunt cele de valoare.la nivel de relaţii familiale. prin procese de învăţare socială. creativitate. s-ar putea ajunge indirect şi la alte tipuri de schimbări sociale. Cu deosebirea că. Preocuparea aceasta pentru probleme majore ale definirii poziţiei omului în lume. prin conştientizarea crizei modelului uman. De remarcat că psihologia umanistă. ca expresie. Ceea ce aminteşte de tehnica psîhodramei şi sociodramei moreniene. libertate . într-un fel. în plan teoretic. Totul în ipoteza că deblocarea sentimentelor inhibate se produce mai uşor când acestea sunt asociate cu împrejurări sugerate acţionai. demnitate. încercând o apreciere de ansamblu a psihologiei umaniste. prin acumularea schimbărilor individuale şi interpersonale. în sfera unor multiple domenii de acţiune socială. directă. Grupul de întâlnire apare drept cadrul de practicare a unor experienţe de viaţă intensive. de data acesta. accentul cade nu pe variabila informaţională şi pe comunicarea verbală explicită.

alternativ. impunându-se. Scările de măsurare a atitudinilor. către măsurarea atitudinaiă. (în cursul perioadei 1965 .stările subiective -în raport cu care ştiinţele naturii (ştiinţele fizicii) ofereau prea puţine indicaţii. Unii autori consideră conceptul atât de important încât definesc însăşi psihologia socială ca fiind studiul atitudinilor sau echivalează fiinţa umană cu aptitudinea de a forma şi a utiliza atitudini (K. care am trecut pe primul plan.Thurstone.1930.1960. Mc Guire (1986) consideră. drept urmare. se produce pe fondul nevoii acute de realizare a diversităţii în contextul contactelor dintre diverse fracţiuni regionale. la care ne vom mai referi în capitolul de faţă. de alte concepte. atitudinile eronate vor fi corectate şi. etnice şi clasiale.90.autori ai unor tehnici de măsurare a atitudinilor care au mai fost prezentate şi analizate în literatura noastră de specialitate (P. Perioada măsurătorilor de atitudine este ilustrată de o serie de nume devenite clasice în psihologia socială . apărată în Statele Unite ale Arnericii. cum ar fi.1957). dinamica grupurilor (între anii 1935 . conservatorismul politic. 2) perioada cuprinsă între anii 1950 . exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept. Despărţite între ele prin interregnurile dominate. Orientarea. cogniţia socială.Golu. centrată pe măsurarea şi şcolărea atitudinilor. cu ponderi dominante printre celelalte concepte.Goldstein. numită şi "prima din cele trei vârste eroice ale cercetărilor atitudinale''.1974).Bogardus. au provocat o reacţie de respingere din partea celor ce nu agreau spiritul matematic în psihologie. cu toate că. caracterizată prin focalizarea interesului asupra structurii atitudinii. Orientarea către studiul atitudinilor Conceptul de atitudine ocupă o poziţie importantă în spaţiul de preocupări al psihologiei sociale. au contribuit la consolidarea mentalităţii ştiinţifice în psihologia socială şi la creşterea respectului faţă de studiile de atitudine. autorii menţionaţi dezvoltă o serie de modele de abordare scalară a atitudinilor. motivaţi de presupoziţia optimistă că de îndată ce atitudinile vor fi identificate şi măsurate. atitudinea. 160 . într-un amplu studiu de sinteză. se va putea obţine consensul opiniei publice ca factor ce insuflă direcţie energiilor sociale. că atitudinea a dominat aria psihologiei sociale în trei perioade diferite de timp.Trecând în revistă lucrările care se ocupă de cercetarea atitudinilor. prin nota lor de orientare spre abstract şi cantitativ. locul altor subiecte. In intervalele care separă aceste perioade. 3) perioada cuprinsă între anii 80 . religiozitatea. corespund următoarelor trei momente de înflorire a interesului pentru atitudine: 1) perioada cuprinsă între anii 1920 .L. Era vorba de a măsura nişte fenomene . L. dominată de interesul pentru studiul schimbării de atitudine. prejudecăţile etnice. Pornind de la încercarea lui Fechner de a măsura senzaţia şi de la încercarea lui Spearman de a măsura inteligenţa. Psihologii sociali se angajează în operaţia intensivă de măsurare. R. totuşi. de pildă. chiar decât cel de grup. aceste trei perioade. a cedat. fără a înceta să conteze ca obiect al preocupărilor ştiinţifice.9. exprimate în termeni de tendinţă sau înclinaţie socială.S.Lickert . în anumite perioade de timp.1939).1985).E.

reprezentările diferenţelor atitudinale individuale se concentrează asupra variabilităţii atitudinilor. totuşi. în scopul unei mai bune identificări şi manipulări a variabilelor. deficienţa de bază a acestor inovatori ai scalarii atitudinilor din anii '20 . după expresia lui Mc Giure.'30 a constat în încercarea de a măsura variabilele individuale izolate. stârnind îndoieli cu privire la valoarea măsurării. care face ca membrii unui grup să se distingă între ei. care se fac îndeosebi către sfârşitul acestei perioade. Unele tendinţe de supraelaborare şi de cuantificare excesivă. Dar. într-un fel. O complementaritate a celor două direcţii se pare. în contradicţie cu popularitatea câştigată de fenomenul de asemănare sau chiar de identitate a formelor psihologiei colective. au putut şi ele să contribuie la declinul orientării respective. radicalismul. fac dificilă utilizarea instrumentelor de către cei neiniţiaţi riguros şi împovărează cercetarea cu proceduri analitice lungi şi intimidante (Mc Guire). dacă reprezentările colective se referă mai ales la fenomenul de omogenitate din interiorul grupului şi la contrastele dintre grupuri. Aceasta. că există. S-a produs o sensibilizare a specialiştilor în raport cu necesitatea introducerii măsurii cantitative în cercetările psihologice şi psihosociale. larg utilizate şi în prezent. în acest caz. se produce. de a deveni un câmp ornamental interesant mai degrabă prin el însuşi şi nu un mijloc de finalizare a făuririi teoriei sociale. Una din direcţiile măsurătorilor din această primă perioadă a constituit-o testarea relaţiei de corespondenţă dintre atitudine şi acţiune. cât şi la contrastele dintre grupuri. scările de atitudini ofereau o varietate de soluţii şi proceduri ingenioase. criterii interne (omogenitatea evaluărilor judecăţilor. deoarece. fără să se ia în considerare necesitatea scalarii simultane a mai multor variabile şi a relaţiei dintre ele. Scorurile corelaţionale scăzute obţinute. cum arată adeseori Mc Guire. cum ar fi ateismul. Ca răspuns la tendinţa cercetărilor axate pe măsurarea atitudinilor de a deveni un scop în sine sau. altele fac uz de criterii exterioare (corelaţia diferenţelor individuale de atitudine cu variaţia acţiunilor în raport cu obiectul judecăţii). corelaţia itemilor separaţi cu întregul. Lucrările consacrate scalarii diferenţelor atitudinale ale indivizilor vin. atât în interiorul grupului. în contrast cu implicarea primelor măsurători de atitudine în determinarea cantitativă a aspectelor practice ale unor probleme sociale controversate. pentru determinarea diferenţelor individuale sub forma unor dimensiuni atitudinale specifice. comutarea interesului de la măsurarea statică de atitudine la procesele de grup. către sfârşitul anilor '30. în vederea validării instrumentului de măsurare. aşa cum apăruseră ele în operele lui Durkheim şi Wundt. care ocolea problema măsurării. ostilitatea rasială. Faptul că membrii fiecărui grup împărtăşesc structura mentală ale cărei forme disting grupurile între ele nu exclude existenţa variaţiei intragrupale la nivelul acestei structuri modale. In timp ce unele abordări scalare utilizează. care au dominat mai mult 161 . modelele răspunsului unidimesional).Depăşind empirismul de duzină. chiar dacă mulţi autori au continuat să opteze pentru teorii bazate pe ipoteze greoaie.

Campbell. rafinamentul complicat al unor termeni cum sunt cei de coezivitate. cercetările cu indici mutipli (Adorno. structura grupului. cum sunt împărtăşirea normelor de grup. moralul.1966). s-a concretizat. a fost transplantat în S. diferite categorii de populaţie.Sherif.. prin intermediul comunicării persuasive. pasiv (cerecetăriîe lui Mayer Moede) şi apoi asupra efectului grupurilor zise "calde". manipulate şi controlate situaţiile sociale. în studiul unor priobleme specifice. căutând să promoveze o ştiinţă psihosocială distinctă. Levinson. Sechrest. orientarea către dinamica grupurilor a început şi ea să cunoască o descreştere de entuziasm.Brunswick. (Lazarsfeld. putere.U. în schimbare se deschide prin încercarea lui Hovland (1949) de a descrie eficienţa persuasivă a variabilelor procesului de comunicare în îndoctrinarea soldaţilor S. unde a proliferat sub forma a numeroase cercetări (Allporî.modelul acestor studii centrate pe dinamica grupurilor. cât pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Campbell. Scwartz.Lewin. după cum am văzut. în raport cu realitatea socială. Măsurătorile de atitudine. datorită unor factori similari cu cei ce au dus la reducerea interesului pentru măsurarea atitudinilor ■ excesul de clasificare conceptuală. devenită acum temă predilectă a cercetării psihosociale. Sandford 1950).A. Cercetările de dinamică a grupurilor au apărut mai întâi pe continentul european. Era studiilor consacrate urmăririi diacronice a atitudinilor.Heider . conducere. interactive (cercetările lui Bechteerv). îmbrăcând. conformitatea. puterea. influenţa socială. motivaţia. Patty.M. F.de două decenii arena psihologiei sociale.1983 ).1959) scalograma lui Guttman şi abordarea de tipul teoriei datelor a lui Coomb. Frenkel . canalizându-şi preocupările către studiul schimbării de atitudine. coeziunea.către sfârşitul anilor '60 . sofisticarea metodologică. stilul de conducere. forma studiilor asupra efectului psihologic al coprezenţei grupului "rece". specialiştii din ţările europene încep să se manifeste critic faţă de modelul american al dinamicii proceselor de grup. Constituită în ordinea unei interacţiuni sui-geneiis între realizările psihologilor sociali de pe continentul european şi ale celor de pe continentul american.când specialiştii americani începeau să-1 privească cu mai puţin interes. să subziste sub diferite forme dincolo de anii '30: studiul structurii latente. productivitatea. interesul pentru măsurarea atitudinilor continuă. totuşi. interesate în a descoperi cum pot fi înţelese.U. în speţă cele axate pe dinamica proceselor de grup. cooperarea. nu atât pentru măsurarea. Deşi nu mai apare în prim plan. 1979). în mişcare.A. Prin intermediul unor specialişii . în primul rând prin fundamentele ei teoretice. K. 162 . Urmărirea dinamicii grupului mic. Dashiell). statice şi limitate la trecerea în revistă a situaţiei existente şi a modului cum percep şi simt. teoria acţiunii raţionale (Cocioppo. Curând însă. competiţia. păreau să nu mai corespundă nevoilor practicii sociale a anilor '40. validarea internă şi externă (Cook. reţelele de comunicare. la început. Se studiază influenţa socială care. fiind apoi returnat psihosociologilor europeni într-o perioadă . măsurarea noncreativă (Webb.

efectele unui sprijin contraatitudinal. Prima subperioadă predomină de-a lungul anilor '50 şi este reprezentată de Hovland şi de grupul său de la Yale. abordarea convergentă a schimbării de atitudine suferă de un anumit eclectism. getsalistă. psihanalitică. Mc. testarea predicile! interacţionale. 1983). reajustarea postdecizională a atitudinilor. Accentul se pune pe procesele de informare-comunicare. schimbarea de atitudine ca factor inductor de efecte acţionale întârziate. la studiul atitudinilor. cum ar fi impactul atracţiei "riscului". deşi se concentrează asupra unor probleme valoroase. atitudinii. îndeosebi a unor astfel de mijloace tehnologice cum sunt televiziunea şi radioul. variabilele dependente fiind măsurate de regulă pe o scară dihotomică. iar datele obţinute sunt tratate cu ajutorul statisticilor inferenţiale şi al analizei de variaţie (Mc Guire. cum observă cu îndreptăţire Mc Guire. de o oarecare artificialitate şi superficialitate. Revenirea în această perioadă. "sursa efectelor de credibilitate. decât de la fenomenul observat. O anumită saturaţie. care se va axa mai degrabă pe analiza structurii atitudinilor decât pe schimbarea lor. Guirre consideră că în cadrul acestei perioade pot fi identificate două subperioade: decada stilului convergent şi a celui divergent în abordarea schimbării atitudinilor. Se porneşte. cu puţine variabile independente. utilizându-se acesta teorie pentru a explica o mică parte a covariaţîei unei întinse varietăţi de reiaţii. generată de frecvenţa studiilor de schimbare a atitudinii. s-a produs după interludiul cogniţiei sociale. care să poată cuprinde convergent fenomenele de explicat şi se preocupă de măsurarea atentă a variabilelor dependente: fiecare factor inclus în cercetare este tratat în condiţii multiple. mai degrabă.'90. de la o serie de ipoteze divergente generatoare ale strategiei de elaborare a teoriei. dinamistă .urmăreşte schimbarea cogniţiei. interpus între etapele a doua şi a treia ale cercetărilor de atitudine şi eşalonat pe o durată de 20 de ani (1965-1985). Cercetarea se face în baza unor designuri simple.şi încearcă să cuprindă un număr cât mai mare de variabile independente relevante. Fiecare din cele două stiluri dezvoltă o viziune care lasă în umbră o anuuaia parte a realităţii psihosociale. Stilul divergent de abordare a schimbărilor de atitudine îşi are originea în modelul disonanţei de grup al lui Leon Festinger şi el se alpeacă asupra unor variate fenomene atitudinale cum sunt: expunerea selectivă la o informaţie de confirmare a atitudinii. Dar. realizate prin intermediul mass-media. care se va dezvolta în anii '80 . în condiţiile acestui stil.De aici necesitatea unui stil sistemic în abordarea atitudinilor. Abordarea convergentă reuneşte un spectru larg de orientări teoretice -asociaţionistă. Ea utilizează o gamă largă de noţiuni explicative. Devine însă dificilă. comportamentului. lipsa generalităţii atîtudinal-intersituaţionale şi mai ales corelaţia atitudine -acţiune scăzută sunt factori care au dus la diminuarea entuziasmului pentru 163 . manipulate însă atent în situaţii experimentale ingenios imaginate. Cea de a doua domină anii '60 şi este reprezentată de Festinger şi de grupul său de la Minessota/Standford.

încorporând ipoteze adiţionale în realitatea supusă cogniţiei. Cogniţia socială implică atât mecanismul reducţiei cât şi mecanismul elaborării informaţiei receptate. Cercetările arată că subiectul observator. opuse dar mutual complementare.sporind relevanţa lor. în vreme ce abordarea social . integrează elementele acestor informaţii într-o impresie evaluativă generală. aceasta aflându-se în legătură strânsă cu atitudinile.. care poate să ducă la suprasimplificarea realităţii şi. alese experimental. funcţionând. cu accent pe aspectele reductive. Cercetările asupra ramificaţiilor cogniţiei sociale depăşesc acest 164 . Vom menţiona însă cele două tendinţe sau ramuri ale ei. care pun accentul pe atribuirea de sens. Atunci când se utilizează. în speţă cu studiul încodării selective a proceselor informaţionale. la supraelaborarea datelor ei.inferenţîală. în ambele cazuri. o abordare de tipul răspunsului liber alternativ. pe care am făcut-o în lucrări anterioare. prin restrângerea la cuantumul informaţiei necesare relevante.stimul. asupra capacităţii persoanei de a face faţă complexităţii ambianţei sensibile. acţionale . Modelul propus de şcoala de la Yale a lui Hovland. cu privire la orientarea spre studiul cogniţiei sociale. respectiv.cognitive. Prima implică operaţia de extragere a unei mici proporţii din informaţia conţinută în experienţa perceptiv-senzorială şi încercarea de a subsuma acesta informaţie unor categorii cognitive preexistente. abordarea inferenţială se concentrează mai degrabă asupra mărimilor de ieşire ale cogniţiei sociale. atunci când intervine hiperfuncţionarea celor două mecanisme.reprezentaţională se ocupă mai mult cu mărimile de intrare ale cogniţiei sociale. pe integrarea informaţiei au contribuit la pregătirea abordării structurale a atitudinilor. afective. prima evită dezorientarea provocată de supraâncărcarea informaţională. care prevedea o conceptualizare a persoanei în termeni de schimbare de atitudine. astfel. care permite observatorului să aleagă dimensiunea sub care percepe persoana . căruia i se prezintă informaţiile despre mai multe trăsături.stimul.investigarea schimbării atitudinilor. prin care se descrie o oarecare persoană -stimul ipotetică. cea de-a doua leagă reprezentarea cu alte modele . condensatoare ale cogniţiei şi cea social . Ceea ce împientează. Ea nu este însă scutită de riscul unor distorsiuni şi erori. Nu vom relua aici discuţia. rezervă acesteia rolul de receptor pasiv ai informaţiei în cadrul comunicării persuasive emanând de la o sursă externă. iar în cazul al doilea. Aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale. cea social . se constată că observatorul produce parcă informaţii în raport cu ceea ce este izbitor în perceperea persoanei . Cea de a doua constă în încercarea de a construi. pe informaţia conţinută în experienţă. în primul caz. simplificându-se. Prin simplificare. realitatea. cu accent pe aspectele de elaborare cognitivă. în plan metodic. în continuare. Prin mecanismul inferenţei. creând terenul pentru mişcarea în favoarea cogniţiei sociale.reprezentaţională. prin depăşirea setului informaţiilor selectate şi continuarea procesului de elaborare a relevanţei lor. adică asupra decodificării selective a informaţiei.

Aşa se explică. pe de o parte.activă a persoanei care. atitudinile în interiorul persoanei totale. pe integrarea informaţiei şi pe ramificaţiile sociognitive. sistemul atitudinilor. repetând procedura pentru fiecare opţiune. abordarea structurală. constând în raportarea obiectelor atitudinilor la spaţiul semantic (poziţiile dimensionale) ale unor judecăţi apreciative şi distingerea obiectelor atitudinii în funcţie de astfel de dimensiuni cum ar fi complexitatea. probabil. înţelegerea structurală a atitudinilor se manifestă. model marcat însă de o limită importantă şi anume procedura lungă pe care o implică (Se cere subiectului să estimeze fiecare determinare a obiectului şi a conduitei faţă de fiecare din scopurile sale multiple evaluând fiecare atractivitate a scopului. pot să evolueze pe căi diferite. ei prin manipularea caracterului izbitor al informaţiei pe care deja o posedă persoana: se utilizează metoda socratică a întrebării persoanei privind poziţia ei asupra problemei relatate. la trei niveluri: structura atitudinilor individuale. prezintă interes. Procesele informaţionale. multiplicând determinările prin atractivitatea pentru fiecare scop. modelul analizei dimensionale (însăşi definiţia uzuală operaţională a atitudinii se face în baza acestui model: atitudinea este un răspuns situând un obiect al gândirii de-a lungul unei dimensiuni a judecăţii). pro şi contra. formulează răspunsuri cognitive. Comunicările pot să modifice atitudinile fără ca elementele lor informaţionale să fie asimilate.scop. efectul socratic al cercetării probabile. unitatea. relevarea componentelor. de care vorbeşte Mc Guire. asupra modului în care atitudinea poate fi schimbată nu prin prezentarea de noi informaţii din exterior. din punct de vedere psihosocial: modelul analizei atribuţional . Privitor la primul nivel structural. instrumentalitate . având drept copmponente relaţiile expectanţă .model. care pun accentul pe artibuirea de sens. organizarea. au pregătit terenul trecerii la cea de a treia etapă a studiului de atitudine. se obţine efectul de modificare de atitudine autoindusă. apărute ca răspuns la comunicarea persuasivă. generalitatea. Persoana răspunde la comunicarea persuasivă nu numai receptând şi absorbind argumentele ei.evaluative. iar oamenii nu sunt întotdeauna conştienţi de bazele atitudinilor lor sau de lipsa unor atitudini organizate. centralitatea. prelungită până în zilele nostre. permeabilitatea. alegerea căii de urmat fiind determinată de factori dispoziţionali şi situaţionali.valori. integrând produsele printr-o anumită "algebră cognitivă" (de tip aditiv sau obişnuit). utilitate maximizatoare. Ele propun o reconceptualizare receptiv . după Mc Guire (1986). până ce persoana determină care dintre alternative are o mai mare utilitate subiectivă sau valoare expectată). structura internă. Toate aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale. 165 . în procesul comunicării. diferenţierea. ci şi opunând argumente şi generând argumente. proprii. implicând. care sunt nişte predicatori mai buni ai schimbării de atitudine decât sunt argumentele asimilate din mesajul de comunicare. modelul analizei bazal-periferice. incluziunea.

porneşte de la ideea că oamenii dispun de o ideologie organizată care le permite să acţioneze în acord cu orientări dispoziţionale largi. structura poate să apară în unul din cele trei moduri: a) ca interrelaţie sistemică.profund înrădăcinate ale atitudinilor. persistente peste timp. aduc argumente care susţin opinii contrare. de îndată ce presiunea influenţei sociale a fost îndepărtată. Privitor la cel de al doilea nivel structural. în fapt. dacă mai multe obiecte ale gândirii sunt proiectate pe o singură dimensiune a judecăţii. exercitate. conduita este determinată mai degrabă situational decât dispozitional. frecvent. indiferenţă. In primul caz. cea mai completă şi mai semnificativă din punct de vedere psihosocial. Cel de al treilea nivel structural readuce în discuţie aspecte ale unor probleme clasice ale psihologiei sociale: felul în care sistemul afectiv . înăuntrul atitudinilor. pe de altă parte. se utilizează măsurători funcţionale pentru testarea modelului mediei ponderate al "algebrei cognitive": o măsură de tip scalar. Corelaţia dintre excesul de informaţii despre obiect şi nivelul simpatiei faţă de el este modestă: când persoana achiziţionează noi informaţii pozitive sau negative despre obiect. dar sunt şi larg independente (factorii care sporesc comprehensibilitatea mesajului intensifică impactul afectiv al mesajului. uşor de schimbat. nu au argumente pentru opiniile pe care le exprimă. cercetările arată că între cele două sisteme există o corespondenţă. cum observă cu justeţe Mc Guire. ceea ce se reflectă în faptul că. b) când un singur obiect al gândirii este proiectat pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. pe de o parte. adevăr. Privitor la primul aspect. cu sistemul informaţional şi. care se manifestă în credinţe şi conduite specifice. c) când obiectele multiplu corelate ale gândirii sunt proiectate pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. de pildă. exprimă opinii diferite asupra aceleiaşi probleme uşor modificate ca formulare. oamenii declară că nu au opinii în legătură cu unele probleme care. aduc temeiuri eronate pentru opiniile lor. când sistemul de atitudini legat de un singur obiect al gândirii este raportat la mai multe dimensiuni apreciative. pe de altă parte. Cea de a treia modalitate de exprimare a structurii. ceea ce denotă că ele se află în legătură. Mc Guire consideră că. dar care pot fi uşor repuse în acord cu componentele bazaîe. testâdu-se relaţia ipotetică dintre ele. îl afectează. se observă uşoare creşteri sau descreşteri ale simpatiei faţă de el. care însă este limitată. prin comunicarea persuasivă şi. cu sistemul comportamental al personalităţii. Informaţia autogenerată modifică în mai mare măsură impactul afectiv decât cea dintr-o sursă externă). cu intervale de situare a obiectelor atitudinii pe dimensiuni. relevarea componentelor de suprafaţă. Cu toate acestea. minciună.atitudinal al persoanei faţă de un obiect intră în relaţie. stabile. care rezistă procedurilor de influenţare socială. sistemul de atitudini poate fi exprimat ca set de obiecte propoziţionale ale gândirii proiectate pe o dimensiune comună a judecăţii scalate probabilistic: dezirabiîitate. pe măsură ce 166 . în cazul al doilea.

afect şi acţiune. de asemenea. la sublinierea existenţei unei legături mai strânse între cele două sisteme.timpul trece. devine necesar un stil sistemic de cercetare. Aşa cum arăta Mc Guire. abordarea mai multor subdimensiuni ale fiecărei dimensiuni împărtăşite interpersonal. caracterizat prin aceea că : introduce mai multe variabile în design-ul de cercetare. ca dimensiuni ale atitudinii. în cursul perioadei în care ne aflăm. descreşterea simpatiei intră într-o corelaţie uşoară cu uitarea informaţiei despre el. . permite ca fiecare variabilă să varieze natural. reale. Este vorba despre: utilizarea unor itemi multipli. totuşi. Cât priveşte cel de al doilea aspect. pentru ca progresul în clarificarea corespondenţei dintre informaţie. supune datele timp-serie unei analize cauzale.1979) arată că intenţia comportamentală poate fi mai uşor prezisă dacă luăm în considerare nu numai inferenţele persoanei în jurul obiectului evaluării atitudinale. fapt care va permite să se detecteze căi multiple de influenţă între variabile. care se manifestă însă numai în anumite condiţii şi cu o mărime a covarianţei redusă (Atitudinea afectează acţiunea. ci şi inferenţele persoanei în jurul felului cum alţii. Aprofundarea studiilor metodologice şi perfecţionarea instrumentului de măsurare a atitudinii şi acţiunii au dus. deplasarea accentului de la măsurarea intenţiilor comportamentale la măsurarea comportamentelor actuale. consideră că trebuie să se comporte faţă de obiect. plasarea măsurării fiecărei subdimensiuni în contextul unor niveluri comparabile de determinare situaţională. cercetările arată. că există o legătură între sistemul atitudinal şi cel acţionai . să devină evident. semnificativi pentru el. în ultima vreme. 'Cercetările (Fishbein. feedbackuri inelare. permite legatari cauzale bidirecţionale. iar conformarea indusă comportamental modifică gradul de internalizare a atitudinilor).comportamental.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->