Transferul de tehnologie si dezvoltarea industriala

1. Progres tehnic şi creşterea economică

Progresul tehnic reprezintă aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în practica

economică, fiind rezultatul unei ample activităţi de cercetare-dezvoltare, bazată pe
creativitate şi inovare.
Integrarea progresului tehnic în strategiile de dezvoltare globală asigură o creştere
economice durabilă, realizată pe o bază ştiinţifică, care are în atenţie obiective globale ale
omenirii: conservarea resurselor naturale, promovarea dezvoltării unor economii naţionale
sănătoase şi competitive, îmbunătăţirea condiţiilor sociale, de viaţă şi de lucru ale oamenilor,
protecţia mediului înconjurător etc.
Este recunoscut faptul că nivelul tehnologiei reprezintă factorul principal al
decalajelor care separă diferite ţări din punct de vedere al dezvoltării lor economico-sociale.
Cel care deţine noile tehnologii, mai eficiente (cu consum redus de materii prime şi energie şi
cu impact mai scăzut asupra mediului ambiant) poate obţine profituri mai mari, care să-i
permită finanţarea cercetării şi menţinerea supremaţiei într-un anumit domeniu.
Progresul tehnic (după Schumpetter) reprezintă ansamblul activităţilor de inovare a
sectorului productiv, având ca suport cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetarea
aplicativă.
Apare ca un asamblu de activităţi, prin care se operaţionalizează şi se transferă în
practica economico-socială, volumul cunoştinţelor din domeniul de cercetare-dezvoltare. Este
considerat forţa motrice a creşterii economice.
După P.Jira, progresul tehnic reprezintă ridicarea nivelului tehnic al elementelor
materiale ale procesului de muncă, ale proceselor tehnologice şi ale produselor, pornind de
la cercetare-dezvoltare, ca o sumă de activităţi, cum sunt cele de concepţie, proiectare,
asimilare şi introducere în producţie a celor mai noi cunoştinţe ştiinţifice.
Obiectivul progresului tehnic constă în perfecţionarea proceselor de producţie
(tehnologic şi managerial), conform cu cerinţele impuse de evoluţia pieţei. Asigurarea evoluţiei
progresului tehnic este determinată de cercetarea ştiinţifică, care asigură transformarea
noutăţilor ştiinţifice în noutăţi tehnologice. Evoluţia depinde ca amploare de rapiditatea cu
care se realizează transferul creaţiei tehmco-stiintifice în sfera producţiei materiale.
După tipul de efort angajat, progresul tehnic poate fi:
- Intensiv (“vertical”), bazat pe o concepţie proprie, care cere eforturi mari şi
continue, implicând riscuri, numeroase reiteraţii, încercări, dezvoltarea de activităţi conexe
şi colaterale. Se asigură dezvoltări de lungă durată, potenţial uman, tehnic, material şi
financiar ridicat şi posibilitatea de participare activă la schimbul de valori materiale
şi tehnologice. Datorită amplorii şi diversităţii efortului economic şi social pe care îl
cere, acest tip de progres tehnic nu poate fi aplicat decât pentru domenii şi produse de
perspectivă, cu interes economico-social deosebit;
-Extensiv (“orizontal”), bazat pe transferul de tehnologie. Are o pondere importantă
în economia mondială, atât datorită imposibilităţii de a asigura progresul tehnic
intensiv în toate domeniile activităţii practice, cât şi datorită faptului că permite
scurtarea timpului de introducere şi difuzare a noilor produse şi tehnologii.

1.1. Caracteristicile progresului tehnic

Principalele caracteristici ale progresului tehnic sunt:
a) Multilateralitatea, prin care progresul tehnic influenţează toate elementele
forţelor de producţie. Această funcţie este condiţionată de: - integrarea progresului

1
 tehnic în dezvoltarea economico - socială generală; - perfecţionarea proceselor de
producţie, concomitent cu dezvoltarea economică, socială, managerială; - percepţia ca
investiţie şi producţie de materie cenuşie, cu efecte în domenii diverse.
b) Factor de creştere economică datorită:
- reducerii forţei de muncă şi a cheltuielilor aferente;
- creşterii productivităţii muncii şi a volumului de producţie;
- creşterii eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor de fabricaţie, creşterea profitului;
- creşterii competitivităţii întreprinderii.
c) Caracterul dinamic, evidenţiat prin creşterea vitezei de aplicare şi de perimare a
rezultatelor aplicării practice a progresului tehnic.
d) Modelarea economiilor naţionale prin orientarea către domenii purtătoare de
progres tehnic. Exemplu: Japonia, care şi-a dezvoltat ramuri şi subramuri industriale cu
cel mai mare conţinut de progres tehnic, ca optica, electronica, electrotehnica etc.
e) Instituţionalizarea şi planificarea progresului tehnic. Instituţionalizarea la
nivel guvernamental are rolul de a stimula, orienta, coordona şi controla desfăşurarea
progresului tehnic, ca o componentă a politicii interne de creştere economică şi a politicii
externe de comercializare internaţională a produselor.
Planificarea progresului tehnic în strategia de dezvoltare economică naţională (la
nivel micro şi macroeconomic) intră în atenţia organismelor guvernamentale, care trebuie:
- să optimizeze raportul dintre mijloacele financiare necesare, cu disponibilităţile
deja existente;
- să stabilească priorităţile de stimulare în direcţia unor domenii compatibile cu
cerinţele şi posibilităţile de dezvoltare economico-socială;
- să intensifice, să susţină şi să accelereze cercetarea - dezvoltarea în anumite
domenii, conjugate cu alte activităţi de investiţii, specializări etc.;
- să stimuleze un spirit favorabil creativităţii şi inovării la nivel microeconomic.
f) Diferenţiază ţările în:
-producătoare şi consumatoare de progres tehnic (ţările dezvoltate, deţinătoare de
capital, ştiinţă, tehnologii, cadre înalt specializate etc.);
-consumatoare de progres ethnic (ţările în curs de dezvoltare, cu insuficiente
disponobilităţi).

Factorii de condiţionare a progresului tehnic

1. Factorul uman, a cărui acţiune este îndreptată spre creaţie şi inovare. Influenţează prin:
- numărul şi nivelul de pregătire şi de specializare a indivizilor;
- nivelul general de cultură proprie fiecărei ţări;
- existenţa unui sistem de valori umane unanim recunoscut, cu ierarhizarea după aportul
real la progresul tehnic;
- existenţa motivaţiei individuale şi colective pentru creaţie.
2. Baza tehnico-materială ce include resursele de materii prime, materiale, energetice
echipamentele performante. Aceste resurse depind de politica stimulatoare sau restrictivă în
domeniul cercetării ştiinţifice, orientată spre dezvoltarea tehnologică.
3. Factorul managerial, deci cadrul structural al desfăşurării activităţilor specifice de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Cadrul structural este urmărit prin sistemul
guvernamental, al organismelor care patronează astfel de obiective, unităţilor de profil, sau de
organizarea activităţii de creaţie în cadrul sistemului productiv privat. Depinde de politica de
dezvoltare a firmei şi de interesul competiţional.
4. Factorii economici vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate,
stimulentele financiare individuale şi colective.

2
 1.2. Progresul tehnic şi strategiile ştiinţifice
Colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică din cadrul cooperărilor internaţionale este o
componentă de bază a politicilor şi strategiilor din domeniul ştiinţei şi progresului tehnic,
îndeosebi pentru ţările interesate de accelerarea progresului economic propriu şi general. Din
acest punct de vedere, politicile şi strategiile ştiinţifice sunt concepute pe baza :
- caracterului naţional determinat de integrarea progresului ştiinţific şi tehnic în
strategiile de dezvoltare economico-socială a fiecărei ţări;
- caracterului internaţional, de mondializare, rezultat din existenţa unor obiective
strategice commune (exemplu poluarea), sau existenţa unor interese zonale, aşa
cum este integrarea europeană.
Progresul tehnic se amplifică în procesul de producţie în firmele/societăţile
producătoare, pe măsură ce se lărgeşte aria cerinţelor şi apar noi consumatori. Satisfacerea la un
nivel cantitativ şi calitativ superior a acestor cerinţe se realizează pe baza efectelor pozitive ale
progresului tehnic. Se produc şi schimbări structurale în întreaga economie, care contribuie la
creşterea economică a unei ţări.
Un nivel ridicat de dezvoltare economică permite alocarea de noi resurse pentru
stimularea creativităţii prin cercetare şi inovare. Existenţa unui nivel scăzut de dezvoltare
constituie o frână în promovarea elementelor de progres tehnic, neoferind condiţii suficiente de
cercetare ştiinţifică şi de aplicare a rezultatelor cercetării ştiinţifice. Există situaţii în care,
neexistând condiţii favorabile pentru aplicarea unor variante noi (metode, tehnologii) în
economia naţională, se transferă acestea prin licenţe şi brevete în afara graniţelor, contribuind la
progresul general al ţării care le-a cumpărat.

Efectele progresului tehnic

Progresul tehnic îşi difuzează efectele la nivelul întregii economii naţionale, începând cu
unităţile de cercetare-dezvoltare tehnologică, unităţile productive etc. Efectul cumulat ar putea fi
dat de suma algebrică a efectelor parţiale, care sunt: efectele din unităţile de cercetare,
întreprinderile producătoare, unităţile industriale utilizatoare şi din alte unităţi economice.
Principalele tipuri de efecte rezultate din introducerea progresului tehnic în practică includ
efectele economice, informaţional-ştiinţifice, tehnice, sociale, speciale, ecologice.
Procesul complex al progresului tehnic influenţiază, prin particularităţile activităţilor sale
atât componenta materială, cât şi cea spirituală a societăţii umane. Din acest punct de vedere,
efectele progresului tehnic pot fi grupate în :
- cantitative care modifică componenta materială şi pot fi măsurabile;
- calitative care se reflectă în latura spirituală a societăţii.
Evaluarea efectelor cantitative
Pentru aprecierea efectelor cantitative trebuie să se ţină cont de particularităţile de
realizare a progresului tehnic, cum ar fi:
a. activitatea de cercetare ştiinţifică care:
- realizează „bunuri" spirituale, contribuind la extinderea şi aprofundarea
cunoaşterii pe plan naţional şi universal;
- generează efecte sociale: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de trai, reducerea
volumului de muncă fizică grea, de rutină, obositoare, asigurarea securităţii
muncii, diminuarea numărului de boli profesionale etc.
b. acţiunea legii valorii, cu caracter aleatoriu în activitatea de concepţie ştiinţifică.
Valoarea de întrebuinţare a produselor se realizează în producţie, dar se apreciază de
consumatori pe pieţii;
c. mărimea efectelor totale cu grad mare de relativitate: apar unele efecte indirecte pe
toată durata de viaţă a produsului, apreciate valoric diferit de producător şi
consumator;

3
 d. rezultatele activităţii de concepţie au un pronunţat caracter probabilistic, cu grad de
risc în ce priveşte aplicarea lor în procesul de fabricaţie;
e. rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de
introducere a progresului tehnic sunt supuse unei uzuri morale, noul de azi devenind
vechiul de mâine;
f. dimensionarea efectelor progresului tehnic necesită raportarea la o stare
anterioară introducerii acestuia, mai ales la nivelul producătorilor de noi produse,
tehnologii şi al utilizatorilor acestora.
Repartizarea efectelor progresului tehnic între unităţile producătoare şi cele utilizatoare
se face în mod inegal şi diferit de la un domeniu la altul. Supuse unor factori diferiţi, efectele
progresului tehnic sunt uneori favorabile unităţilor producătoare şi nefavorabile celor
utilizatoare, dacă politica acestora este orientată către obţinerea unor profituri rapide.
La nivelul unităţilor de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică, efectele tehnologice
pot rezulta din:
- venituri realizate din activitatea proprie totală, în care sunt incluse şi veniturile
realizate din vânzarea de licenţe, know-how, invenţii etc;
- dintr-o activitate creatoare de noi valori de întrebuinţare (spor de producţie,
productivitate, eficienţă etc.) ce se vor obţine în unităţile utilizatoare ale acestor noi valori.
Determinarea efectelor economice ale introducerii progresului tehnic la nivelul
întreprinderilor utilizatoare ale acestuia ridică probleme de comensurare deoarece:
-elementele de progres tehnic pot fi: produse finite care participă independent la
procesul de producţie; produse ce participă discret la procesul de producţie (exemplu: mijloacele
de automatizare, componentele electronice etc.), pentru care aprecierea efectelor este mai dificilă;
-intervin o serie de factori care măresc sau diminuează mărimea
efectelor, fără a fi posibilă dimensionarea precisă a lor. De exemplu: politica şi strategia de
piaţă, politica de dezvoltare etc.
În majoritatea ţărilor occidentale se practică sistemul preţurilor gradate (în scară),
care prevede niveluri mult mai mari în prima perioadă, când eforturile investiţionale sunt mult
mai mari şi scăderea acestora pe măsura creşterii volumului de fabricaţie şi a celui de
vânzare, în vederea satisfacerii unei cereri sporite. De exemplu, cercetările privind evoluţia
preţurilor unor memorii pentru calculatoare au arătat că preţul unui produs existent deja pe piaţă a
scăzut cu 75% în cursul unui an (1980), iar preţul noului produs intrat în producţie un an mai târziu
(1981) a scăzut cu 90% în decurs de un an.
Aşadar:
- dimensiunile efectelor catitative ale introducerii progresului tehnic sunt diferite
de la un domeniu la altul, de la o întreprindere la altă, fiind mult mai mari în domeniile
purtătoare de tehnică de vârf;
- nivelurile determinate au un caracter pur orientativ, datorită relativităţii lor,
generate de compararea cu o stare de referinţă anterioară metodelor folosite, influenţei
unor factor exogeni şi existenţei unor efecte induse greu de comensurat;
- mărimea reală a efectelor este influenţată puternic de o serie de factori, cum
sunt calitatea integrării rezultatelor în producţie, aria de creativitate, politica guvernamentală;
- oportunitatea determinării acestor efecte începând cu perioada de fundamentare a
unor planuri de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducere a progresului tehnic,
cât şi în faza de difuzie a acestuia, permite evidenţierea efectelor negative şi identificarea
cauzelor de apariţie a acestora.
Evaluarea efectelor calitative
Efectele calitative se pot aprecia pe bază de ponderi sau coeficienţi de importanţă şi se
regăsesc în:

4
 - rezultatele directe ale progresului tehnic: cantitatea şi calitatea informaţională
despre produs/tehnologie, caracteristicile tehnico-funcţionale ale produsului/
tehnologiei;
- rezultatele ansamblului social: substituţia de produse şi servicii, creşterea calităţii
vieţii, influenţând indirect eficienţa activităţii economico-sociale.
Dificultăţile întâmpinate în evaluarea resurselor şi efectelor progresului tehnic sunt
numeroase. Aceste dificultăţi sunt cu atât mai mari cu cât aria de difuzare a progresului tehnic
este mai largă. Din aceste motive în cadrul diferitelor metode şi tehnici de determinare se
renunţă deliberat la evaluarea eforturilor antrenate şi a efectelor propagate pe termene medii
şi lungi.
Evaluarea progresului tehnic prin efectele acestuia nu se poate face pe baza unui
simplu raport cantitativ între mărimile respective, deoarece, din punct de vedere calitativ
raportul menţionat este puternic influenţat de:
- mărimea, complexitea, destinaţia şi aria de cuprindere a progresului tehnic;
- contribuţia diferită a fazelor progresului tehnic la consumul de resurse şi la crearea de
efecte;
- micşorarea continuă a timpului de creare şi de introducere în practică a progresului
tehnic.
Evaluarea cantitativă şi calitativă a progresului tehnic este posibilă prin:
• determinarea eforturile cumulate consumate şi prin suma efectelor generate;
• mărimea şi calitatea resurselor şi a efectelor globale dintr-o etapă.
Evaluările de aceste tipuri au implicaţii asupra alegerii metodelor de determinare a
resurselor şi efectelor, în funcţie de nivelul general sau localizat la care se urmăreşte
aprecierea progresului tehnic. Există şi situaţii în care progresul tehnic general antrenează
eforturi inferioare sumei progreselor tehnice localizate şi generează efecte mai mari decât cele
produse de acestea. Cunoaşterea efectelor este importantă pentru fundamentarea deciziilor
macroeconomice referitoare la dezvoltarea economico-socială.
Structura şi mărimea eforturilor şi a efectelor generate de procesul realizării
progresului tehnic diferă în situaţia când acesta se bazează pe creaţia tehnico-ştiinţifică
proprie, de cea în care se importă produsul sau tehnologia.
Activităţile de cercetare-dezvoltare şi introducere a progresului tehnic lăsate numai
la latitudinea criteriilor de eficienţă economică pot avea efecte ireversibile asupra
modelului uman existent. Edificatoare sunt efectele pe care le generează trecerea de la
utilizarea unor tehnologii clasice, la tehnologii moderne, care utilizează roboţi
industriali. Prin robotizare cresc considerabil cheltuielile fixe ca urmare a cheltuielilor
ridicate de amortizare (echipamentul având valoare mare şi perioadă surtă de amortizare), scad
cheltuielile legate de volumul forţei de muncă şi consumul de materiale (se reduc rebuturile),
creşte productivitatea.

2. Tehnologii emergente, apariţia şi evoluţia acestora

2.1.Definirea conceptului de tehnologii emergente

Termenul de tehnologie este deja utilizat nu numai în ştiinţă, ci şi în afaceri, încluzând
şi procesul de transformare a cunoştinţelor primare în aplicaţii utile.
Tehnologiile emergente au la bază cele mai noi inovaţii ştiinţifice, care au capacitatea
de a transforma o industrie existentă, sau de a crea o nouă industrie. Aceste tehnologii iau
naştere prin inovaţii radicale (ex : fotografia digitală, calculatoarele portabile) sau prin
combinarea rezultatelor unor cercetări separate (ex : faxul, operaţii bancare electronice,
internetul etc).
Tehnologiile emergente au câteva caracteristice care le definesc :

5
 - baza de cunoştinţe stiinţifice este în contină dezvoltare ;
- aplicaţiile acestora pe pieţele existente sunt inovatoare ;
- crează noi pieţe de desfacere.
La dezvoltarea tehnologiilor emergente contribuie şi firmele existente, prin procese şi
infrastructuri care funcţionează deja, precum şi prin disponibilităţi băneşti. Primele 15
companii din punct de vedere al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare deţin 50% din totalul de
130 miliarde de dolari investiţi în astfel de proiecte, în care inovaţia este puternic susţinută.
Noile tehnologii produc de multe ori o schimbare majoră a progreselor tehnice, având
baze tehnologice noi sau diferite, apărând astfel necesitatea dezvoltării de noi competenţe. În
primele stadii ele nu vor aduce avantaje decisive şi se vor confrunta cu o serie de condiţii
imprevizibile şi schimbătoare cu care vor interacţiona. De multe ori aceste greutăţi îi opresc pe
manageri de a utiliua aceste tehnologii, dar renunţarea ar fi o greşeală. Trebuie analizată situaţia
şi creată o strategie corectă pentru a acţiona în certitudine. Se prezintă în tabelul 1.1 diferenţele
dintre tehnologiile existente şi cele emergente.

Tabelul 1.1. Diferenţe între tehnologiile existente şi cele emergente

Factori analizaţi Existentă Emergentă
Tehnologie
• Bază ştiinţifică şi aplicaţii Existentă Incertă
• Structuri (arhitecturi)sau standarde Evoluate Emergente
• Funcţii sau beneficii Evoluate Necunoscute
Infrastructura
• Reţea de furnizori, canale Existentă În formare
• Organizare / standarde Existentă În formare
Piaţa / clienţi
• Utilizare de modele/comportament Bine definită În formare
• Cunoaşterea pieţei Directă Speculativă
Industria
• Structura Existentă Embrionară
• Rivalii Bine cunoscuţi Vechi şi noi
• Regulile jocului Cunoscute Noi

Din situaţia prezentată se constată că incertitudinile pentru cele două tipuri de

tehnologii sunt diferite.
Într-un mediu stabil se poate face faţă incertitudinii, deoarece sunt doar câteva
variabile care definesc viitorul, iar strategiile robuste pot fi gândite pentru a se adapta acestor
posibilităţi. Tehnologia, infrastructura, clienţii şi industria sunt termeni bine definiţi pentru
tehnologiile existente.
Incertitudinea tehnologiilor emergente este însă profund diferită, prezentând o mare
abiguitate.
Se evidenţiază astfel mari provocări cărora firmele existente trebuie să le facă faţă :
- gradul ridicat de incertitudine şi complexitate ;
- ritmul accelerat al schimbărilor ;
- dezvoltarea de noi competenţe.
Multe din firmele existente sunt preocupate să experimenteze tehnologiile disponibile în
propriile produse, sau să creeze noi produse. Cu toate avantajele pe care le au, firmele mai vechi
sunt deseori incapabile să facă faţă unei rupturi tehnologice radicale, eşecurile lor fiind bine

6
cunscute. Mărimea care reprezintă un avantaj, devine o frână. Legăturile care s-au stabilit de-a
lungul timpului cu unităţile de producţie, cu personalul şi cu partenerii de afaceri reduc din
flexibilitatea companiei. În noile companii aceste impedimente nu există, ele fiind guvernate de
următorul aspect : cerinţele consumatorului le determină caracteristicile, în timp ce cunoaşterea
pieţei este redusă, iar competiţia embrionară.
Diferenţele prezentate conduc astfel către noi modalităţi de concepere şi inovare a
activităţilor manageriale pentru a face faţă situaţiei şi de a avea succes.

2.2. Factorii care determină apariţia tehnologiilor emergente şi evoluţiile acestora

Cele mai multe succese obţinute peste “noapte” în domeniul tehnologiilor emergente
reprezintă rezultatul unor eforturi depuse de-a lungul câtorva decenii. Revoluţia tehnologiilor
energetice nu se datorează numai procesului ştiinţific, ci mai ales schimbării domeniilor de
aplicabilitate a acestora .
Astfel, deşi principiile de bază ale sistemelor de comunicaţie fără fir au fost aplicate
pe scara largă încă din anii 1940, ”revoluţia telefoanelor celulare “ s-a declanşat abia patru ani
mai târziu.
Tehnologia comunicaţilor fără fir a fost considerată revoluţionară atât în momentul
descoperirii telegrafiei fără cabluri, cât şi în momentul apariţiei telefoniei fără fir. În aceste
domenii, schimbările radicale au avut la baza o evoluţie treptată. Evoluţia spectaculoasă a
tehnologiilor de comunicaţii este efectul introducerii lor în domenii diferite de aplicatibilitate:
iniţial în laboratoare, în telegrafia fără fir, apoi în radioemisie, în telefonia fara fir .
Primele tehnologii de comunicaţie erau simple instrumente de laborator pe care
fizicianul german R. Hertz le-a utilizat pentru a testa teoriile lui Maxwell privind undele
electromagnetice. Ulterior dezvoltarea telegrafiei fără fir s-a datorat inginerului italian
Marconi.
Pentru a putea fi folosită şi în alte domenii telegrafia fără fir trebuia să aibă puterea de
a transmite la distanţă. În acest sens, cercetătorii s-au concentrat asupra amplificării puterii
emităţoarelor şi creşterii sensibilitaţii receptoarelor. Aceste eforturii au condus în cele din
urmă la apariţia tubului electronic cu vid. Acesta a stat la baza emiţătorului de unde continue,
care a fost introdus ulterior într-un nou domeniu aplicativ, cel al radiotelefoniei şi a
radiodifuziunii. Privind telefonia fără fir aceasta a fost utilizată iniţial de poliţie şi de serviciile
de urgenţă în scopul menţinerii siguranţei publice, ulterior trecându-se la comunicaţiile
mobile. Astfel tehnologiile fără fir au ajuns pe piaţa convenţională a bunurilor de consum.
Factorii determinanţi ai apariţiei noilor tehnologii sunt următorii: evenimentele
delimitative, criteriile de selecţie şi abundenţa resurselor, convergenţa şi fuziunea tehnologică,
precum şi evoluţia treptată şi distrugerea constructivă (creativă).

Evenimente delimitative
Biologia evoluţionistă a arătat că rezultatele unui proces de dezvoltare într-un alt
mediu pot fi diferite de rezultatele aceluiaşi proces realizat în alt mediu.
Elementele delimitative sunt acele evenimente care izolează un grup din cadrul unei
populaţii, ca de exemplu schimbările climaterice sau formarea unor bariere fizice cum ar fi
lanţul muntos, faliile etc. Evoluând într-un mediu diferit de cel al populaţiei majoritare, grupul
se conturează ca specie cu caracteristici diferite. Cu toate acestea, evenimentele delimitative
nu afecteză structura genetică a speciei, astfel încât cele două entităţi separate fiind relativ
omogene.
În sfera tehnologiilor emergente, corespondentul evenimentului delimitativ îl
reprezintă transferul de know-how într-un alt domeniu de aplicabilitate, care evoluând într-o

7
direcţie va genera o nouă clasă de tehnologii. Sunt însă şi numeroase situaţii în care
dezvotatea tehnologiei nu are consecinţe semnificative.
În domeniul tehnologic, de exemplu, un astfel de eveniment delimitativ s-a înregistrat în
evoluţia internetului. Acesta a fost utilizat pentru prima oară de Departamentul American de
Apărare pentru a uşura comunicarea la distanţă. Evoluţia internetului s-a intensificat după
realizarea unei interfeţe mai prietenoase de către Netscape, când s-a făcut şi trecerea de la
domenii restrânse la utilizarea pe scară largă, ceea ce a dus la un impact economic deosebit.
Deşi a căpătat o serie de caracteristici complet diferite şi s-a dezvoltat într-o direcţie nouă,
tehnologia internet şi-a conservat “caracteristicile genetice”, eficienţa faţă de tehnologia de bază
nefiind fundamentală.

Criteriile de selecţie şi abundenţa resurselor

Prezentarea comunicaţiilor fără fir şi a internetului prin prisma elementelor
delimitative a evidenţiat că dezvotarea unei tehnologii nu se realizează doar prin simplu
transfer către alt domeniu. Tehnologia transferată pentru a se adapta noii nişe trebuie să ţină
seama de caracteristicile funcţionale ale acesteia, de criteriile de selecţie şi să profite de
resursele ce se găsesc în noul domeniu de aplicabilitate. Îmbinarea acestora trebuie să
determine inovările ulterioare şi deci dezvoltarea tehnologiei.

Convergenţa şi fuziunea
Multe din tehnologiile emergente îşi datorează evoluţia nu numai schimbării
domeniului de aplicabilitate, ci convergenţei şi fuziunii cu tehnologiile anterioare.
Combinarea a două tehnologii distincte, într-un domeniu în care una dintre ele este
deja aplicată, reprezintă procesul de convergenţă.
De exemplu, scannerul CAT folosit în medicină pentru tomografii are la bază
tehnologia razelor X, deja aplicată în acest domeniu şi tehnica de calcul aplicată în procesarea
datelor. S-au utilizat componentele într-un alt domeniu, deci s-a produs o schimbare radicală a
aplicaţiei tehnologice.
Alte tehnologii diferite s-au îmbinat într-un domeniu cu totul nou, fenomen cunoscut
sub numele de proces de fuziune. Ca exemplu, domeniul tehnologiei de comunicaţie prin fibre
optice a rezultat în urma fuziunii tehnologiilor pe bandă magnetică (casetofonul) cu
tehnologiile de procesare a semnalelor optice folosite în telefonie. Astfel prin fuzionarea unor
tehnologii se utilizează inovările tehnice realizate în domeniile lor, obţinându-se produse care
revoluţioneză pieţele (fig.1.1)
Prelucrarea
Capete magnetice de înregistrare
semnalelor

Casetofoane Televiziune

Fibră
optică

Nou domeniu de
aplicabilitate:

videorecorderul

8
 Fig.1.1. Apariţia videorecorderului în urma unui proces de fuziune
Evoluţia treptată şi distrugerea constructivă
Analizând problema evoluţiei tehnologiilor emergente se constată pe de o parte
existenţa unor argumente suficiente pentru a afirma că schimbările tehnologice au cunoscut o
evoluţie treptată şi ascendentă, dar pe de altă parte constatăm o serie de schimbări tehnologice
rapide şi chiar discontinue, datorate unui val de distrugeri constructive (creative). Schimbarea
domeniului de aplicabilitate prin prisma elementelor delimitative determină aşa numita
distrugere constructivă.
Sunt de asemenea situaţii în care tehnologiile apărute în urma unui proces delimitativ,
după ce invadează cu succes alte nişe ale pieţei, se întorc din nou în domeniul din care au
pornit. Ca exemplu hard-discurile de 3.5 inch, care s-au dezvoltat datorită computerelor
portabile s-au folosit ulterior şi pentru computerele de birou.
În concluzie, cucerirea pieţei de către tehnologiile emergente este de cele mai multe ori
rezultatul unei perioade îndelungate de dezvoltare într-un domeniu relativ izolat.
Primele versiuni ale tehnologiilor emergente nu pot concura cu tehnologiile « clasice »
foarte elaborate. Intrarea pe piaţa pricipală depinde de criteriile diferite de selecţie aplicate de
această piaţă şi de gradul de disponibilitate al resuselor necesare dezvoltării tehnologice.
Evoluţia tehnologiilor emergente şi implicaţiile acesteia este o problemă de mare
complexitate, depinzând de o serie de factori ca : domeniul de aplicabilitate şi influenţa
majoră a acestuia asupra tehnologiei respective, piaţa (eterogenitatea) şi influenţa asupra
dezvoltării domeniului de aplicabilitate, momentul optim de lansare etc.
De cele mai multe ori, o nouă tehnologie concurează cu tehnologiile convenţionale şi
pentru aceasta trebuie să prezinte performanţe superioare, să ofere un avataj competitiv. De
exemplu, primele tehnologii de comunicaţie fără fir, cu toate că erau scumpe şi aveau o
calitate redusă a sunetului, ofereau mai multă mobilitate şi flexibilitate decât sistemele
perfecţionate de comunicaţie prin cablu. Au fost preferate de armată şi poliţie (o nişă), în care
mobilitatea (performanţă superioară) a compensat toate celelalte puncte slabe. Aşadar primele
domenii de aplicabilitate trebuie să manifeste o toleranţă faţă de unele performanţe mai slabe
ale noilor tehnologii. De cele mai multe ori după ce îşi ameliorează caracteristicile funcţionale
şi după ce îşi reduc costurile, tehnologile emergente se lansează pe o nişă mai amplă şi mai
importantă.
Există însă şi situaţii în care produsele tehnologiilor emergente nu s-au confruntat în
primele faze cu furnizorii existenţi.
S-a constatat de asemenea că o serie de tehnologii emergente nu au putut ajunge pe piaţă
decât după ce au fost aplicate într-un domeniu potrivit. În aceste condiţii, adoptarea deciziilor
strategice privind tehnologiile emergente trebuie să ţină seama de influenţele majore ale
domeniului de aplicabilitate asupra acestora. În ceea ce priveşte piaţa pe care este lansată o
anumită tehnologie, aceasta nu reprezintă doar o sursă de încasări, ci şi o direcţionare a
dezvoltării tehnologiei în funţie de cerinţele şi tendinţele consumatorilor. Astfel datorită
eterogenităţii pieţelor, studiile de marketing trebuie analizate cu multă atenţie, deoarece toate
segmentele pieţei abordeză problemele din aceeaşi perspectivă şi nu reacţioneză la fel la un
anumit factor.
De altfel eterogenitatea pieţei se reflectă şi la nivelul toleranţei manifestate de diferite
segmente faţă de tehnologiile emergente. Unele nişe pot fi mai îngăduitoare şi pot sprijini mai
mult noile tehnologii, atunci când acestea prezintă caracteristici funţionale bine apreciate. Se
ştie că segmentele mai îngăduitoare şi mai receptive faţă de tehnologiile emergente
favorizează dezvoltarea acestora.

9
 De asemenea de importanţă vitală pentru existenţa şi evoluţia unei firme este
momentul lansării noii tehnologii pe piaţă. Din acest punct de vedere se constată două direcţii
diferite de acţiune.
Sunt companii care preferă să lanseze timpuriu o tehnologie, acestea mizând pe
ajutorul pieţelor mai puţin exigente şi pe informaţiile oferite de pieţele intermediare despre
cerinţele consumatorilor. Toate acestea conduc mai repede la indentificarea direcţiilor optime
de dezvoltare, accelerând progresul tehnologic. Firmele care adoptă dezvoltarea pe baza
cercetării proprii deşi necesită un timp mai îndelungat, aleg o cale mai sigură. Tehnologiile
realizate vor răspunde însă pe deplin cerinţelor pieţei.
În concluzie se poate afirma că firmele ce au adoptat tehnologii emergente sunt mult
mai preocupate să le dezvolte din punct de vedere tehnic, decât să caute pieţele pe care aceste
tehnologii sunt mai profitabile, spre deosebire de firmele producătoare de tehnologii clasice,
convenţionale şi care se concentrează asupra marketingului şi mai puţin pe cercetare. Ambele
tipuri de firme sunt însă preocupate de politica de firmă pe termen scurt.

2.3. Identificarea, evaluarea şi adaptarea tehnologiilor emergente

Tehnologiile emergente în general sunt recunoscute numai după ce sunt puse în practică.
Astfel companiile pot fi felicitate sau criticate pentru decizia de a le fi adoptat, sau a le fi
respins. Câstigatorii nu pot fi intuiţi de la început şi acest lucru reprezintă cea mai mare
provocare a managerilor în ceea ce priveşte starea de dezvoltare şi evoluţia firmei. Detectarea
din timp a tehnologiilor emergente este crucială.
Creşterea riscurilor la care este supusă în prezent o companie prin costurile tot mai
ridicate de cercetare-dezvoltare, prin reducerea ciclului de viaţă a produselor a justificat
studiul efectuat de către R & D Decision Quality Association privind dezvoltaraea
tehnologiilor emergente. S-au identificat astfel 45 dintre cele mai bune elemente decizionale
în domeniul cercetării-dezvoltării. Rezultatele obţinute au fost comparate cu cele ale
compartimentelor de cercetare-dezvoltare din primele 79 de companii recunoscute pentru
excelenţă în domeniu.
Astfel identificarea şi evaluarea tehnologiei obţinute constituie un pas important al
procesului de adoptare a unei noi tehnologii care cuprinde: delimitarea zonei de interes (a
obiectivelor), cercetarea şi asumarea obligaţiilor (fig.1.2).

CERCETARE
ZONA DE INTERS
(descoperirea tehnologiilor.
(OBIECTIVE)
emergente)

EVALUAREA
TEHNOLOGIEI

ASUMAREA
OBLIGATIILOR

Figura1.2. Evaluarea unei tehnologii emergente

10
 Evaluarea tehnologiei este astfel un proces care anticipează efectele contactului cu
incertitudinile pieţei şi analizează resursele şi capacităţile de care dispune firma. După
fiecare studiu de evaluare se înţelege mai bine în ce măsură tehnologiile respective
corespund cerinţelor pieţei. Procesul de evaluare constituie şi o formă de învăţare
organizaţională, astfel că experimentele, studiile anterioare şi cerinţele pieţii determină
capacitatea de a concepe şi potenţialul viitoarei tehnologii. În economia de astăzi
capacitatea de a realizea o evaluare corectă a tehnologiei poate reprezenta o
componenetă importantă.

Delimitarea obiectivelor strategice

Se face des afirmaţia că daca nu ai un ţel stabilit, nici nu-l vei atinge. Astfel şi în
evoluţia unei tehnologii trebuie determinat scopul acestei evoluţii, conturându-se zona de
interes a unei firme în funcţie de obiectivele strategice şi de capacităţile de care dispune.
Obiectivele strategice determină direcţia în care evoluează o firmă. Ele depind de natura, sfera
sa de activitate, capacitatea proprie de a reliza aceste obiective, dintre care se pot menţiona: -
ce tehnologii ar trebui să adopte firma pentru a intra pe o piaţă nouă; - cum să obţină
performanţe superioare în domeniul în care activează; - cum să reducă costurile de producţie
etc.
Pentru a delimita cât mai corect zona de interes se constituie o echipă multifuncţională,
care cuprinde pe lângă oamenii de ştiinţă şi ingineri angajaţi direct în producţie, specialişti în
marketing şi în servirea clienţilor din piaţă. Se realizează astfel o integrare a evaluării tehnice
cu necesităţile pieţei. Evaularea trebuie să realizeze pe lângă stabilirea obiectivelor strategice
şi analiza firmei, punând în evidenţă resursele de care dispune firma şi valorificând anumite
competenţe.

Cercetarea în domeniul tehnologiilor emergente. Identificarea unei noi tehnologii

După ce îşi determină precis obiectivele şi implicit domeniul de interes, firmele trebuie
să stabilească cum şi de unde vor căuta noile tehnologii, adică studierea sistematică a mai
multor surse, care diferă de la un domeniu la altul şi de la o piaţă la alta.
O primă sursă şi cea mai la îndemână o constituiete tehnologiile care pot lua naştere în
chiar interiorul firmei.
Este de altfel privilegiul firmelor de top dintr-un domeniu, care au foarte bine dezvoltat
sistemul de cercetare şi care generează o serie de licenţe, brevete pentru aplicaţii şi invenţii
asupra domeniului.
O altă sursă o reprezintă universităţile sau institutele independente de cecetare precum
şi organizaţiile ce se ocupă cu transferul tehnologiilor şi prognoza tehnologică. Acestea fac
publice rezultatele cercetărilor şi le pot pune la dispoziţia celor interesaţi. Exemple de surse:
asociaţii universitare americane ca Association of Univerity Technology Managers, Consiliul
de Laboratoare Federale pentru Transfer de Tehnologie, etc. Tot în această categorie a
surselor se pot menţiona colecţiile de literatură tehnică şi de specialitate pe un anumit
domeniu, cum ar fi: Med Live, Dialogue sau Lexis Nexis. Cu toate că de obicei aceste surse
furnizează numai informaţii generale, ele pot contribui la delimitarea sferei de tehnologii
supuse evaluării şi la identificarea specialiştilor.
Identificarea apariţiei unei noi tehnologii este o sarcină destul de grea a unui manager,
sau a unei echipe manageriale, care trebuie să aleagă din multitudinea de informaţii oferite de
sursele enumerate tehnologiile profitabile.

11
 S-a constatat ca o primă observaţie că tehnologiile emergente pot fi recunoscute
datorită “discipolilor” lor tehnici. În domeniile ştiinţifice, evaluarea unei descoperiri poate fi
apreciată după impactul asupra domeniului (cât de des este citată, copiată sau aplicată).
Un alt ajutor în indentificarea unei tehnologii noi îl constituie strategiile tehnologice
şi investiţiile efectuate de firmele concurente. Acţiunile înteprinse de concurenţă sunt
sugestive fie că se produc înainte sau după ce o firmă realizează o investiţie într-o anumită
tehnologie, acţiunile imitative indicând faptul că tehnologia aleasă are un potenţial comercial
şi o confirmare a fiabilităţii sale.
O altă serie de informaţii tehnice pot fi culese din sursele convenţionale: rapoartele
industriale şi bazele de date on-line.
De asemenea, descoperirile paralele semnalate şi convergenţa unor tehnologii
constituie un alt ctiteriu pentru apariţia unor tehnologii, precum şi furnizorii de tehnologii care
pot transmite o serie de semnale.
Toate căile de identificare a tehnologiilor emergente prezentate foarte pe scurt
evidenţiază faptul că sursele externe ale înteprinderii sunt în general costisitoare şi consumă
foarte mult timp. În acest sens se poate face recomandarea ca managementul companiilor să
urmărească dezvoltarea şi consolidarea unei reţele interne de cunoştinţe şi informaţii.

Evaluarea tehnologiilor emergente

Evaluarea şi selectarea tehnologiilor emergente constituie o adevărată provocare a
unei companii. Un prim pas îl constituie stabilirea criteriilor de apreciere şi apoi acordarea
fiecărui criteriu unui coeficient de importanţă, pentru a realiza ierarhizarea tehnologiilor alese.
Ca prim rezultat se restrânge domeniul supus analizei. Tehnologiile rezultate trebuie apoi
analizate în contextul strategiei companiei. Astfel managerii dezvoltă planuri în care sunt
prezentate investiţiile necesare, modificările structurale intervenite şi eventualele câştiguri
financiare. Deoarece au un grad ridicat de incertitudine, planurile nu sunt foarte exacte, rolul
lor fiind acela de a identifica principalele probleme pe care le poate întâmpina compania pe
parcursul dezvoltării tehnologiei, precum şi posibilităţile de diminuare a gradului de
incertitudine.
Uneori tehnologiile emergente se pot dezvolta pe baza capacităţilor existente ale
companiei, dar există şi situaţii în care firmele sunt nevoite să se reutileze pentru a adopta noi
tehnologii.
Al doilea pas al procesului de evaluare îl constituie abordarea tehnologiilor şi din
perspectiva pieţei (nu numai a firmei). Trebuie să se stabilească dacă tehnologiile alese
răspund cerinţelor pieţei şi dacă se încadrează în limitele capacităţilor tehnice ale partenerilor
săi.
Se precizeză de asemenea dacă tehnologiile emergente pot fi destinate unei pieţe
familiare companiei sau unor pieţe complet noi. Cu cât piaţa este mai nouă, riscul ca
tehnologia să eşueze este mai mare (probabilitate de reuşită este de 0,25 - 0,45 când piaţa sau
tehnologiile sunt noi şi de 0,75 când se foloseşte aceeaşi piaţă).
În urma procesului de evaluare a tehnologiilor emergente se evidenţiază trei tipuri de
riscuri asociate :
- riscurile tehnice sau tehnologice (fezabilitatea tehnică, standardele nesigure, procesul
de producţie) ;
- riscurile de piaţă(dimensionarea pieţei şi obiectivele sale, definirea clienţilor, canalele
de distribuţie, cadrul legislativ, poziţiile şi reacţiile concurenţilor)
- riscurile organizaţionale : neconcordanţa cu capacităţile firmei, costurile, dependenţa de
alte noi organizaţii, dependenţa de partenerii externi, calitatea şi disponibilitatea personalului.
Fiecare dintre cele trei tipuri de riscuri trebuie bine evaluat. Este un proces dificil, dar

12
se obţin astfel o serie de informaţii şi cunoştinţe ce trebuie consolidate înainte de a stabili
potenţialul tehnologiei şi capcanele sale. De multe ori noile tehnologii nu afectează doar
procesul de producţie, sau distribuţia pe piaţă, ci şi dependenţa firmei de produsele
inovatoare. Se poate cita efectul dezvoltării şi utilizării biotehnologiei farmaceutice şi
agricole, care a avut atât de multe implicaţii asupra proceselor inovatoare de comercializare şi
de marketing încât firma Monsanto a scindat compania în două părţi şi-a reunit toţi sateliţii
într-o singură firmă.

Implicarea firmelor în dezvoltarea tehnologiilor emergente

Acţiunile firmelor implicate în dezvoltarea tehnologiilor emergente sunt grupate în patru
tipuri principale. Aceste tipuri de implicare sunt determinate de: relaţia dintre riscurile generate
de noile tehnologii şi câştigurile pe care le promit pieţele, de presiunea exercitată de concurenţă,
de semnalele ce anunţă apariţia respectivelor tehnologii emergente, precum şi de faptul că
rareori potenţialul unei tehnologii emergente este foarte promiţător.
Prima formă de implicare constă într-o atitudine de expectativă. Se adoptă în cazul unei
tehnologii cu grad mare de incertitudine. Deşi în aşteptare. compania îşi poate crea avantaje
competitive, deoarece o parte din echipa de evaluare rămâne activă la semnalele emise de
tehnologiile emergente.
Tot în această situaţie se poate solicita unor firme de consultanţă efecturarea unui
studiu care să determine implicaţiile schimbărilor mediului extern asupra firmei. Se consideră
uneori că tehnologiile emergente pot fi utilazate numai pentru aplicaţii limitate şi nesolicitate
de piaţă şi pot fi astfel chiar respinse cu multă uşurinţă. Acest fenomen de respingere este
manifestat şi datorită tendinţelor greşite de a compara versiunile iniţiale, costisitoare şi
imperfecte, cu versiunile elaborate ale tehnologiilor clasice . O serie de companii au înţeles că
în ciuda modului care se prezintă în faza incipientă, tehnologiile emergente pot evolua şi pot
determina apariţia unor industrii importante (ex : ceasurile electonice, aparatele electronice de
fotografiat etc.)
Această atitudine de expectativă poate fi determinată şi de fenomenul cunoscut sub
numele de « rezistenţă la schimbare » Cu toate că schimbările sunt perfect motivate,
companiile deja înfiinţate manifestă o inerţie mare şi pentru faptul că au aversiune faţă de
riscuri. Ex : Enciclopediei Britanice i s-a solicitat licenţa asupra conţinutului pentru a fi
distribuită pe CD-ROM. Firma a refuzat noua tehnologie rămânând la cea a paginilor tipărite.
Ca urmare a dezvoltării explozive a tehnologiei refuzate în perioada 1990-1995 s-a înregistrat
o reducere cu 50% a veniturilor sale.
Adoptarea unei tehnologii emergente de către o comapanie poate fi foarte dificilă, dacă
se desfăşoară în perioada în care mai multe versiuni ale aceleiaşi tehnologii se luptă pe
proiectul dominant, standard. Fiecare firmă trebuie să ştie pentru care standard se luptă,
asigurând o oarecare compatibilitate între standardele noii sale tehnologii şi cele anterioare,
sau ale tehnologiilor companiilor rivale.
În sfârşit şi nu în ultimul rând, această atitudine de expectativă este preferată şi de
firmele care dispun de suficiente resurse tehnice şi financiare, de pieţe, deoarece au astfel
posibilitatea de a adopta rapid tehnologia emergentă.
A doua formă de implicare este atunci când tehnologia nu generează un grad mare de
incertitudine sau când consecinţele neimplicării sunt negative. Firmele adoptă strategia
agresivă de dezvoltare a tehnologiei, ceea ce înseamnă angajarea efectivă a companiei în
procesul activ de învăţare.
Există însă situaţii în care firmele preferă să evite impilcarea totală. Deşi nu amână
momentul implicării în dezvoltarea unor tehnologii emergente şi nu manifestă rezistenţă la
schimbările pe care acestea le presupune, numeroase companiei consolidate ezită când se

13
pune problema asumării unui angajament total. Ezitarea firmelor consolidate de a-şi asuma o
responsabilitate totală faţă de tehnologiile emergente este rezultatul unui paradox recent
apărut în procesul managerial de asumare a riscurilor. Deşi se afirmă ca previziunile sunt tot
mai sigure, se constată că deciziile sunt tot mai puţin ferme, datorită faptului că metodele
complexe de previziune au impus respect, dar nu şi siguranţă.
Deoarece nu înţeleg modul în care se obţin aceste previziuni, puţin sunt cei dispuşi să le
verifice, sau să le acorde o încredere totală. Pe de altă parte, numeroase firme consolidate
evită un angajament total datorită incertitudinii profiturilor previzionate, precum şi concentrăii
acestora numai asupra clienţilor actuali. Noile tehnologii emergente se adresează unor
segmente reduse de piaţă ale căror cerinţe nu sunt clar exprimate, firmele fiind obligate să
satisfacă astfel simultan cerinţele pieţei actuale şi ale cele noi.
În concluzie se poate afirma că toate companiile implicate în dezvoltarea tehnologiilor
emergente se confruntă cu o serie de dificultăţi legate de evaluarea acestora şi stabilirea
direcţiilor de dezvoltare a lor. Deseori firmele trebuie să aleagă între progresele care
determină reducerea preţului şi cele care amelioreză performanţele. Obţiunea lor depinde de
segmentul de clienţi căruia se adreseză şi de aspectele care prezintă interes pentru aceştia.
Astfel spus, o alegere corectă nu poate fi realizată dacă nu sunt înţelese pe deplin atât
barierele tehnologice cât şi eterogenitatea pieţei, precum şi interacţiunea celor două aspecte.
Îşi face asfel apariţia un nou domeniu al strategiilor care pot fi adoptate în condiţiile unei pieţe
eterogene. Condiţiile pieţei influenţează deciziile de investiţii în anumite tehnologii, deoarece
valoarea opţiunilor reale este afectată de dimensiunea pieţei potenţiale a acelor tehnologii.
Imporanţa noilor tehnologii depinde, de asemenea, de rolul lor în dezvoltarea unor
caracteristici care deosebesc produsele sau serviciile firmei de ale concurenţei. Atributele de
diferenţiere se obţin pe baza utilizării tehnologiilor emergente, factor ce influenţează indirect
valoarea opţiunilor reale. Deci, în unele cazuri compania examineză piaţa pe care acţionează
pentru a identifica barierele tehnologice ce trebuie depăşite, pentru a coopta noi segmente, iar
apoi caută şi investeşte în tehnologiile care îi oferă această posibilitate. În alte cazuri firmele
dispun de o anumită tehnologie şi caută domeniul în care să aplice în cel mai profitabil mod,
sau caută piaţa pe care să o lanseze.
A treia variantă de implicare este aceea în care semnalele unei tehnologii emergente
sunt îndeajuns de puternice pentru a oferi un avantaj competitiv. Firma adoptă în această
situaţie o strategie activă de dezvoltare şi comercializare.
Există şi un al patrulea tip de implicare, când compania crezând foarte mult în
potenţialul atrăgător al unei tehnologii se hotăreşte să o adopte, chiar fără existenţa unor
semnale verificabile care să confirme potenţialul respectiv. Multe din tehnologiile
revoluţionare au fost adoptate pe baza inteligenţei şi flerului oamenilor de ştiinţă care au intuit
succesul acestora.

2.4. Statul şi dezvoltarea tehnologiilor emergente

În majoritatea ţărilor bine dezvotate din punct de vedere economic, statul deţine un rol
deosebit de important în dezvoltarea şi aplicarea tehnologiilor emergente. El este de altfel cel în
măsură să susţină dezvoltarea unor inovaţii revoluţionare, precum şi să stabilescă cadrul
legislativ şi să influenţeze configuraţia ramurilor industriale. De asemenea, tehnologiile de
success au luat fiinţă de cele mai multe ori în laboratoarele guvernamentale de cercetare.
Oricare ar fi atitudinea managerilor faţă de guvern, politica publică influenţează ritmul şi
direcţia de dezvoltare a inovaţiilor din fiecare stat al lumii. Statul este acela care contribuie la
realizarea infrastucturii, susţine financiar principalele domenii de cercetare şi dezvoltă
tehnologia militară. Se prezintă câtava forme de implicare a statului.
Infrastructura instituţională

14
 Guvernele statelor pot înfiinţa institute legislative care să încurajeze inovaţiile.
Asigură un sistem financiar capabil să furnizeze capital unui număr mare de firme.
Asigură un sistem de învăţământ care generează forţă de muncă bine pregătită şi capabilă
să facă faţă noilor tehnologii.
Infrastructura de cercetare
Se ştie că cercetarea primară deţine un rol primordial în dezvoltarea noilor tehnologii,
deoarece sunt puţine firme interesate să investească în acest domeniu, datorită riscului mare.
Guvernul este cel ce finanţeză asemenea cercetări şi ajută la difuzarea rezultatelor pe
calea publicaţiilor ştiinţifice de specialitate.
Una din modalităţile prin care guvernele stimuleză dezvoltarea cercetării ştiinţifice este
infinţarea unor laboratoare şi sprijinirea bursierilor, a oamenilor de ştiinţă şi a savanţilor. Un
exemplu în acest sens îl reprezintă acceleratorul de particule Brookhaven şi laboratoarele din
cadrul Institutului Naţional de Sănătate din StateleUnite ale Americii.
O altă contribuţie importantă la dezvoltarea infrastructurii de cercetare o pot avea şi
fundaţiile guvernementale, care finanţează “ mediile de testare”, respective anumite eşantioane
de consumatori, care sunt de acord să adopte, sau să utilizeze un produs nou, în vederea
verificării fezabilităţii sale. Prima finanţare a ARPANET-lui de la sfârşitul anilor’60
(“strămoşul” Internetului), a fost obţinută invocându-se necesitatea testării reţelelor paked
switched message în cadrul unei comunităţi universitare de cercetare.
Tehnologia militară
Una dintre reuşitele politicii tehnologice ale perioadei postbelice a constituit-o finanţările
directe acordate de guvern cercetării din domeniul apărării. Atât SUA, cât şi fosta Uniune
Sovietică au alcat fonduri substanţiale unor proiecte aeronautice, aerospaţiale, electronice şi de
comunicaţii, în scopul întăririri forţelor armate propri.
Stabilirea standardelor
În domeniul tehnologiilor emergente, standardele sunt impuse de consumatori, sau de
firmele importante de pe piaţă. Cu toate acestea, guvernul se poate implica şi în stabilirea
anumitor standarde. Un exemplu recent îl consttuie standadele impuse de guvernul Statelor
Uniote în domeniul televizoarelor highdefinition (cu imagini foarte clare).
Reglementările guvernamentale
Guvernul îşi poate exercita influenţa asupra inovaţiilor din anumite domenii.
Administarţia Alimentelor şi Medicamentelor (The Food and Drug Administrattion - FDA) din
Statele Unite, de exemplu este cea care are obligaţia să autorizeze noile medicamente, în
vederea lansării pe piaţă. Prin urmare, cercetarea din industria farmaceutică trebuie să acorde
mare atenţie reglementărilor emise de FDA, dacă se doreşte ca ulterior rezultatele să fie atestate,
autorizate şi lansate pe piaţă. În alte domenii, influenţa reglementărilor guvernamentale nu este
atât de vizibilă şi nici atât de importantă.

3. Difuzarea progresului tehnic

Produsele inovării (cunoştinţe, tehnologii, produse, servicii noi şi îmbunătăţite) trebuie

diseminate pe scară largă, pentru a-şi atinge scopul.
Difuzarea progresului tehnic depinde de caracteristicile acestuia şi de particularităţile
producătorilor şi ale utilizatorilor. Este necesar să se cunoască:
- efectele şi eforturile pe care le implică noul produs sau tehnologie;
caracteristicile tehnico-economice si sociale ale utilizatorilor;
- experienţa din alte firme de profil;
- poziţia firmei pe piaţa concurenţială.
Se apreciază că avantajul concurenţial poate fi asigurat nu atât prin poziţia de leader în

15
inovaţie, ci prin ritmul şi nivelul difuzării tehnologiei în economie.
Difuzarea tehnologiei se poate realiza rapid în perioada de început a difuzării şi lent, în
perioada a doua, sau cu viteză echilibrată .
Se diferenţiază, după aria de răspândire, difuzări intra-firmă, inter-firme şi la nivel de
economie naţională. Informaţiile tehnico-conomice, sociale, ecologice circulă vertical şi
orizontal, pentru o cât mai riguroasă luare de decizie.
Sursa iniţială pentru declanşarea defuzării o reprezintă stocul de invenţii şi inovaţii.
Difuzarea presupune un proces iterativ, în care se confruntă furnizorii şi cumpărătorii de
tehnologii, pe baza mecanismelor pieţii. Utilizatorii pot fi timpurii, majoritari şi târzii. Există
şi nonadaptori de care trebuie să se ţină seama, deoarece pot deveni posibili cumpărători de
inovare.
Datorită gradului ridicat de risc al activităţii de cercetare – dezvoltare şi costurilor
ridicate implicate, multe ţări acceptă difuzarea unor tehnologii îmbunătăţite ca alternativă mai
convenabilă. Firmele mari au capacitatea de a investi în cercetare şi în industrii
scientointensive (electronică, electrotehnică, chimie, aeronautica) şi cu producţie mare
(siderurgie, ciment, automobile etc.). Firmele mici pot investi în adoptarea şi modificarea de
tehnologii; se regăsesc în industriile tradiţionale (textile, încălţăminte, confecţii, construcţii,
tipografie etc.).
Analiza difuzării tehnologiilor are în vedere şi nivelul tehnologiilor. Astfel,
tehnologiile de vârf cum sunt: microelectronica, robotica, biotehnologiile, tehnologiile
materialelor noi etc. pun accent pe investiţii şi nu pe difuzare. O categorie aparte o reprezintă
tehnologiile de bază, care pot fi noi sau clasice şi care se confundă uneori cu tehnologiile de
vârf. Ele pot difuza de la o ramură la alta (de exemplu automatizarea se regăseşte astăzi în
toate domeniile).
Difuzarea tehnologică este stimulată de o multitudine de factori:
- nivelul economiei naţionale, în special al industriei;
- gradul de dezvoltare a pieţei libere, concurenţiale;
- sistemul financiar şi de credit;
- calificarea profesională a salariaţilor;
- nivelul de dezvoltare a infrastructurii tehnologiilor (instituţii şi centre de
consultanţă, asistenţă tehnologică);
- politica guvernelor de elaborare a unor programe naţionale speciale, pentru
domenii de vârf.

4. Transferul de cunoştinte şi tehnologie

Transferul de cunoştinte şi tehnologie de la cercetare spre industrie se realizează pe

căi diverse. În Europa occidentală şi SUA au apărut şi dezvoltat organizaţii specifice
denumite: incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice, parcuri de cercetare, centre de transfer de
tehnologie, spin-off etc. Aceste organizaţii au facilitat încă de la apariţia lor, promovarea
întreprinderilor mici şi mijlocii.
Incubatoarele de afaceri (denumire dată de EBN- Europeean Business Network) sunt
organizaţii care ajută întreprinzătorii să-şi valorifice ideile şi chiar să infiinţeze întreprinderi
noi. În Europa occidentală şi SUA există sute de incubatoare de afaceri, care funcţionează
independent, sau sunt susţinute în zonele slab dezvoltate industrial de Comisia Europeană şi
respectiv de NBIA (Asociaţia Naţională a Incubatoarelor de Afaceri pentru SUA). Comisia
Europeană prin programul PHARE şi Banca Mondială au sprijinit crearea de incubatoare de
afaceri şi în ţările fost socialiste. Programul ONU pentru Dezvolare orientează acest tip de
organizare şi spre ţări subdezvoltate, din Africa, America Latină şi Orientul Îndepărtat.

16
 Incubatoarele de afaceri adună într-un spaţiu limitat mai multe firme nou create,
oferindu-le construcţii modulare, unele facilităţi (telefoane, fax, calculatoare, secretariat etc.),
suport managerial ş.a. Firmele sunt orientate spre aplicarea de tehnologii noi, crearea de locuri
de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea locală.
Atelierul managerial asigură consultanţă sau finanţare activităţilor cu profil industrial
din firme deja existente, sau nou infiinţate. Prin dezvoltare, multe ateliere manageriale s-au
transformat în incubatoare de afaceri sau centre de inovare.
Centrul de inovare oferă facilităţi IMM-urilor şi întreprinderilor noi realizatoare de
produse sau procedee cu nivel tehnologic înalt. Facilităţile create pot fi de tip birotic, acces la
o reţea de cercetare sau de finanţare etc. Aceste centre de inovare pot fi părţi componente ale
parcurilor ştiintifice.
Centrul tehnologic ajută la dezvoltarea întreprinderilor care aplică tehnologie de vârf
rezultată din cercetare în centre ce pot diferi de universităţi. Se acordă întreprinderilor şi o
serie de facilităţi, servici, inclusiv desfacerea produselor.
Parcul de cercetare este amplasat în incinta unei universităţi sau a unui institut de
cercetare. Se efectuează cercetare ştiintifică fundamentală sau aplicativă de către cadre
didactice şi studenţi.
Spin-off –uri sunt afaceri iniţiate de profesori universitari, cercetători din universităţi,
absolvenţi sau persoane din afara universităţilor, care îşi comercializează rezultatele obţinute
din cercetarea efectuată în universităţi.
Parcul tehnologic este o organizaţie condusă de specialişti, în scopul dezvoltării
comunităţii prin promovarea culturii inovaţiei şi a competitivităţii firmelor şi organismelor ce
o compun.
Pentru a realiza toate acestea, un parc tehnologic stabileşte şi stimulează un transfer
de cunoştinţe şi de tehnologie între universităţi, institute de cercetare-dezvoltare, firme şi
pieţe; facilitează crearea si creşterea de firme bazate pe inovare prin realizarea de
incubatoare şi procese de diversificare, oferind totodată servicii cu valoare adăugată,
împreuna cu facilităţi de înaltă calitate.
Termenul de parc tehnologic este sinonim cu următoarele expresii: parc ştiinţific,
tehnopol, parc de cercetare. Se diferenţiază:
1. Parcuri ştiinţifice înfiinţate de universităţi şi unităţi de cercetare-dezvoltare cu
dublu scop:
- pentru lansarea unor companii care vor utiliza tehnologii noi;
- pentru transfer de tehnologii între unităţile de producţie si cele de cercetare.
2. Parcuri tehnologice create pentru companii care utilizează tehnologii noi, în
special în domeniul cercetare-dezvoltare. Astfel de companii dezvoltă activităţi de
producţie, servicii şi vânzare şi constituie în acelaşi timp centre de inovare în sprijinul
companiilor nou-înfiinţate.
3. Parcuri comerciale sunt destinate diferitelor activităţi cu caracter comercial:
ambalare, vânzare, organizarea de expoziţii, nefiind necesară o legătură strânsă cu unităţile
de cercetare.
Structurile mai sus menţionate pot fi incluse în categoria parcurilor industriale,
constituind un mijloc de promovare a inovaţiilor şi de obţinere a unei valori adăugate.
În România s-a demarat pentru perioada 2002-2005 programul intitulat "Parcuri
industriale" , cu scopul de a-i determina pe agenţii economici să investească în îmbunătaţirea
infrastructurii regionale, respectiv în parcuri tehnologice.
Pentru înfiinţarea şi funcţionarea parcurilor ştiinţifice si tehnologice se parcurg
următoarele etape:

17
 • asocierea intr-un consorţiu a unei universităţi, unei unităţi de cercetare-dezvoltare cu
agenţi economici, cu administraţia publică locală, regii autonome, companii naţionale,
asociaţii profesionale;
•consorţiul, prin consens desemnează o societate comercială a cărei activitate exclusivă este
cea de administrare a parcului;
• patrimoniul parcului este constituit din aportul fiecărui membru al consorţiului şi constă
din clădiri, terenuri, instalaţii, dotări specifice;
• societatea comercială constituită special pentru administrarea parcului se adresează
Ministerului Cercetării pentru a obţine autorizaţie de funcţionare, dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de Metodologia de autorizare si reconfirmare periodică a parcului ştiinţific
si tehnologic elaborată de minister;
• pe baza Procedurii de admitere în parcul ştiinţific si tehnologic, procedura elaborată de
ministerul cu probleme de cercetare se trece la admiterea în parc a agenţilor economici
solicitanţi;
• periodic, ministerul va evalua activitatea desfăşurată în parc, urmărind menţinerea şi
respectarea condiţiilor prevăzute în documentaţia pe baza căreia s-a obţinut autorizaţia de
funcţionare;
• în cazul în care nu sunt indeplinite criteriile de autorizare, ministerul va retrage
autorizaţia de funcţionare.
Titlul de parc tehnologic se acordă în următoarele situaţii:
1. crearea si dezvoltarea unor industrii cu înaltă tehnologie;
2. creşterea calităţii şi competitivităţii produselor realizate;
3. creşterea capacităţii de export si reducerea importurilor de produse industriale;
4. crearea în ritm accelerat de noi locuri de munca;
5. dezvoltarea de activităţi care să determine angajarea personalului cu înaltă calificare;
6. creşterea gradului de pregătire profesională a personalului angajat;
7. desfăşurarea de activităţi în concordanţă cu obiectivele de dezvoltare regională;
8. creşterea investiţiilor străine.
Terenul aferent parcului tehnologic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: o
suprafaţă liberă de cel puţin 10 hectare, acces la drum naţional sau european, se afla în
proprietatea sau în folosinţa, pe cel puţin 30 de ani, a societăţii comerciale care solicită titlul
de parc industrial, nu face obiectul unor litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti cu
privire la situaţia lui juridică.
Statisticile internaţionale arată ca dintre parcurile tehnologice existente :
- 26% sunt implicate în dezvoltarea tehnologiei informaţiei si telecomunicaţiilor;
- 20% se bazează pe biotehnologii;
- 19% produc produse electronice şi computere;
- 9% se ocupă de produse agroalimentare;
- 8% produc tehnologii pentru protecţia mediului;
- 6% studiază producerea de materiale noi;
-5% activează în industria farmaceutică.
In ceea ce priveşte companiile ce funcţionează în cadrul parcurilor tehnologice, 51%
activează în domeniul serviciilor, 26% sunt în domeniul cercetării şi 18% sunt companii
industriale.
Parcul industrial oferă:
1. Infrastructură la nivel fizic: drumuri, energie electrică, gaz metan, apă şi
canalizare, telefon , internet.;

18
 2. Infrastructura imaterială (servicii): administrare, logistică, servicii de
asistenţă financiar-contabilă, relaţii cu publicul, marketing, servicii bancare si
juridice, comerţ exterior, investiţii, dezvoltare.
Parcuri tehnologice se găsesc atât în ţări dezvoltate (Belgia, Canada, Franţa, Germania,
Japonia, Marea Britanie, Olanda, SUA), cât şi în ţări aflate în curs de dezvoltare. La nivel
internaţional a fost creată Asociaţia Internaţională a Parcurilor ştiinţifice IASP care are în
componenţă 55 de ţări membre.
În SUA, parcurile de cercetare şi incubatoarele de afaceri au contribuit semnificativ la
dezvoltarea complexelor din Silicon Valley şi Carolina de Nord. Pe lângă universităţi mai
funcţionează şi centre de dezvoltare a întreprinderilor mici, care acordă asistenă tehnică, ajută
întreprinzătorii să-şi completeze planul de afaceri şi să găsească surse de finanţare.
Tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania, atelierele manageriale,
centrele de inovare şi parcurile ştiinţifice din Marea Britanie au avut rol similar, de dezvoltare
economică locală, pe baza promovării inovării.
Pentru mediul universitar, dezvoltarea afacerilor se poate realiza în moduri diferite,
ca de exemplu:
- transferul direct al ideilor tehnologice şi know-how către firme care pot să le aplice
în practică;
- acordarea de servicii bazate pe know-how de către cercetători din mediul academic;
- spin-off-urile (firme desprinse dintr-un institut);
- proto-firme, care sunt firme tehnologice deficiente însă în domeniile de management,
producţie şi marketing.
Prin promovarea afecerilor cu firme, universităţile îşi găsesc resurse de finanţare
alternative, studenţii vin în contact cu firme unde găsesc locuri de muncă, se dezvoltă
industrial o zonă geografică.
Afacerile sunt favorizate de descoperiri tehnologice care nu au nevoie de capital mare
pentru a fi transpuse în practică, o cerere reală de produse de înaltă tehnicitate, un climat
favorabil inovării, infrastructură pentru cercetare–dezvoltare, instituţii de finanţare.
Cerceterea academică pentru dezvoltarea industrială a unor firme are la baza colaborarea,
sau contractele de cercetare.
Cercetarea în colaborare se realizează prin multiple forme. Colaboratorii contribuie cu
resurse umane, financiare şi infrastructură .
Cercetarea pe bază de contracte se întâlneşte frecvent, pentru realizarea unor proiecte pe
termen mediu. Proiectele pot fi între universităţi şi întreprinderi mici, mijlocii, mari,
administraţie, care finanţează cercetarea orientată, fundamentală şi aplicativă.
Pot exista şi activităţi de tip prestări de servicii în ansamblul activităţilor desfăşurate de
universităti pentru industrie. În general au o pondere scazută, care poate fi de 10-15%, sau se
limitează la o singură zi pe săptămână (în Germania, Belgia, Danemarca).
Colaborarea dintre universităţi şi industrie cunoaşte şi alte forme, cum sunt:
- formarea practică a studenţilor direct în întreprinderi;
- susţinerea unor prelegeri universitare de către experţi sau antreprenori;
- cursuri postuniversitare pentru personalul din întreprinderi, care au loc în universităţi
sau în întreprinderi;
- schimbul temporar de personal dintre universităţi şi întreprinderi, pe bază de contracte;
- bursele acordate de întreprinderi pentru studii universitare sau de doctorat.
Relaţiile dintre cercetare şi industrie pot avea caracter formal sau informal, sunt tot mai
complexe şi implică de la an la an un număr tot mai mare de persoane. Aceste relaţii depind şi
de politica gevernelor. În ţările dezvoltate, cercetarea fundamentală revigorată după 1990 are o
pondere importantă.

19
 În ultimii ani au apărut noi concepte, ca de exemplu cercetarea strategică sau
orientată, care încearcă să definească mai bine noile orientări în abordarea inovării, în care se
împletesc cercetarea fundamentală cu cea aplicativă. Cercetarea de bază este stimulată către
domenii cu potenţial de aplicabilitate bazat pe principii noi. Politica inovării tinde să
cuprindă o abordare sistemică, plecând de la cercetarea fundamentală, continuând cu cea
aplicativă, diseminarea noilor rezultate în economie, asistenţa financiară, fiscală, atragerea de
capital, infrastructură şi service, marketing, vânzări.

5. Forme de materializare a progresului tehnic

Studiile de prognoză tehnologică indică producerea unor adevărate „străpungeri
tehnologice”, cu impact considerabil asupra dezvoltării economico-sociale ale umanităţii.
La început de mileniu se conturează perfecţionarea tehnologiilor cunoscute, apariţia unor
noi tehnologii de fabricare, şi a unor noi domenii industriale nepoluante .
Tehnologia materialelor speciale se va dezvolta spre fabricarea materiale compozite, a
materialelor inteligente, a aliajelor cu memoria formelor, materiale electro - şi magnetostrictive,
piezoelectrice, semiconductoare ultra pure, supraconductoare etc.

Materialele compozite sunt alcătuite din două sau mai multe componente, ce formează
faze distincte şi care prezintă efecte sinergetice, sau proprietăţi diferite de ale fiecărui
component în parte.
Materiale compozite se găsesc şi în natură (diverse roci solide). Aceste materiale cu
proprietăţi programabile superioare materialelor tradiţionale au pătruns în domeniile tehnicii de
vârf, cum ar fi: tehnologiile aerospaţiale, microelectronică, tehnica nucleară, telecomunicaţii,
tehnica medicală a implanturilor, industria de automobile, de nave marine, industria chimică, a
mobilei, construcţii pentru protecţia antiseismică a clădirilor, birotică, industria materialelor
sportive şi a produselor de uz casnic.
Materialele compozite sunt realizate din doi sau mai mulţi componenţi care formează faze
distincte, fiecare componentă păstrându-şi caracteristicile individuale şi a căror combinare
conduce la obţinerea de performanţe ridicate prin efecte sinergetice, ceea ce permite lărgirea
domeniului de utilizare a acestora.
Materialele compozite pot include toate tipurile de materiale constituite din două sau mai
multe componente. Componenţii trebuie să aibă structuri compatibile, pentru a asigura o
legătură interfacială rezistentă. Difuziile termice trebuie corelate astfel ca la încălzire, sau la
răcire să nu se producă fisurarea, sau spargerea unuia dintre componenţi, sau a legăturilor dintre
ei. Ansamblu compozit trebuie să prezinte şi stabilitate chimică la prelucrare şi funcţionare.
Avantajele acestor noi materiale sunti:
- densităţi reduse, deci sunt mai uşoare;
- prezintă rapoarte rezistenţă/densitate şi rigiditate/densitate mult mai mari decât la
materiale clasice (metale, fibre de sticlă etc.);
- au rezistenţă mare la oboseală, la coroziunea factorilor de mediu sau ai altor agenţi
corozivi;
- tehnologiile de formare a pieselor din aceste materiale sunt relativ simple ca număr
de operaţii şi au consumuri reduse de energie;
- prezintă performanţe deosebite;
- raportul performanţe/cost este foarte ridicat;
- se pot proiecta materiale cu proprietăţi prestabilite.
Compozitele înlocuiesc unele materiale, în special pe cele metalice (care necesită
consumuri mari energetice şi resurse epuizabile), sau se impun datorită proprietăţilor lor.
Realizarea de materiale compozite s-a impus pe baza a numeroase considerente tehnice şi

20
economice, între care amintim: necesitatea realizării unor materiale cu proprietăţi deosebite,
imposibil de atins cu materialele tradiţionale, necesitatea creşterii siguranţei şi a fiabilităţii în
exploatare a diferitelor construcţii şi instalaţii, necesitatea reducerii consumurilor de materiale
deficitare, scumpe sau preţioase, posibilitatea reducerii consumurilor de manoperă şi a reducerii
duratei de fabricaţie.
Orice material compozit este alcătuit din două structuri spaţiale fundamentale:
- matricea (mediul solid continuu);
- faza dispersă (umplutura, armătura, materialul de ranforsare, sau rigidizare).
Matricea constituie componentul de legătură (liantul), suportul pentru faza dispersă; este
stabilizator la buclarea fibrelor, transferă efortul mecanic la armătură. Armătura reprezintă
componenta principală de preluare a sarcinii, reduce costul, îmbunătăţeşte caracteristicile
electrice, mecanice, termice etc. Dacă armătura are rolul de a durifica compozitul se denumeşte
agent de ranforsare, iar dacă adăugarea se face doar pentru creşterea volumului produselor şi
scăderea costului acestora se denumeşte umplutură. Matricea şi armătura au de obicei
proprietăţi opuse. Astfel, dintr-o matrice moale şi o armătură dură, sau dintr-o matrice dură şi o
armătură moale se poate obţine un compozit de 10-20 ori mai rezistent.
Geometria armăturii poate fi de :
- pulberi şi particule cu forme diferite;
- fire sau fibre continue, discontinue şi "whiskers" de sticlă, de carbon, bor, azbest,
bazalt sau fibre ceramice;
- formaţiuni bidimensionale (plăci, lamele, folii, foiţe, solzi).
Distribuţia armăturii în matrice poate fi diferită. Astfel, particulele pot fi repartizate
neuniform sau uniform, în şiruri liniare, aglomerări pe anumite plane paralele. Fibrele lungi se
distribuie aliniate axial şi paralel pe lungimea produsului, iar fibrele scurte se dispun în acelaşi
mod, sau încrucişate în plane paralele distanţate, sau în volumul matricei. Pot fi şi compozite
combinate, ca de exemplu: particule + fibre; particule + plăci stratificate, fibre + plăci
stratificate, particule + fibre + plăci. Există şi compozite placate, obţinute prin adăugarea la o
placă masivă, pe ambele feţe, a câte unei plăci subţiri de armătură.
Proprietăţile compozitelor depind de:
- natura matricei şi a umpluturii;
- raportul matrice/armătură;
- dimensiunile şi geometria armăturii;
- compatibilitatea matricei cu armătura;
- sensibilitatea materialelor componente la factorii de mediu (umiditate, temperatură,
oxigen şi ozon).
Pentru realizarea materialelor compozite performante se folosesc fibre cu rezistenţe
specifice mari (rezistenţă/greutate specifică) şi module specifice înalte (modul de
elasticitate/greutate specifică) cum sunt fibrele de bor, fibrele de sticlă, fibrele de carbon (cu
rezistenţă înaltă, cu modul înalt sau cu modul ultra-înalt) şi fibrele aramidice de tip khevlar.
Pentru elemente structurale utilizate în condiţii de solicitări mecanice şi termice înalte se
folosesc fibre carbon şi fibre ceramice etc.
Diversitatea foarte mare a materialelor compozite necesită apelarea la mai multe criterii
de clasificare a lor. După natura matriceise disting:
- compozite organice (polimerice) MCP;
- compozite cu matrice metalică MCM;
- compozite ceramice MCC.
Impunerea materialelor compozite polimerice în domeniile de vârf ale tehnicii, dar şi în
alte domenii industriale: în construcţii, sectorul bunurilor de larg consum etc. se datorează şi

21
caracteristicilor tehnologice ale acestora: prelucrabilitate uşoară, cu posibilitatea obţinerii de
piese finite printr-o singură operaţie, sau prin operaţii nu deosebit de dificile, cu posibilităţi de
mecanizare şi automatizare şi costuri relativ scăzute.
Preţurile materialelor compozite pot depăşi preţurile metalelor de 6-12 ori, dar alte
proprietăţi ale lor (densitatea mai mică, rezistenţa mecanică şi la agenţi climatici etc.) le impun
tot mai mult pe piaţă .
Competitivitatea compozitelor cu matrici polimerice este determinată şi de consumurile
relativ reduse de energie în procesul de obţinere .
Domenii de utilizare a materialelor compozite
Caracteristicile deosebite ale compozitelor polimerice au condus la pătrunderea rapidă a
acestora în diferite domenii ale tehnicii de vârf: aviaţie (elemente de structură a aeronavelor),
tehnica aerospaţială, electrotehnică, microelectronică şi optoelectronică, microbiologie şi
biomedicină, industria de automobile şi alte mijloace de transport, construcţii navale, utilaje
petroliere şi rezistente la coroziune şi alţi agenţi chimici, construcţii, telecomunicaţii, tehnica
nucleară. În industria construcţiilor aerospaţiale, de exemplu, 70% din sectorul termic al navetei
spaţiale Columbia a fost realizat cu plăcuţe de răşini epoxidice armate cu fibră de sticlă, iar la
naveta Discovery, 87 % din masa totală a fost realizată din compozite. In construcţia aeronavei
Airbus A 320 prin utilizarea materialelor plastice armate cu fibră de carbon la construcţia
secţiunii centrale a fuselajului s-a redus masa acestuia cu 33 % şi a timpului de fabricaţie cu
20 %. S-a redus totodată şi consumul de combustibil. Antena satelitului Intersat IV este
realizată integral din răşini epoxidice armate cu fibre de carbon.
Biocompatibilitatea materialelor plastice face ca aliajele plastice şi polimerii grefaţi să
intervină în tehnica medicală, în domeniul biomaterialelor. Prin realizarea ţesuturilor artificiale,
a pielei artificiale utilizată în cazul arsurilor grave, a organelor produse din aliaje polimerice şi
compozite, aceste materiale pot seconda sau înlocui complet ţesuturile şi organele corpului
omenesc. Valvele cardiace şi arterele artificiale, plămâni artificiali, ligamente, membre
artificiale, implantările de natură osoasă au intrat curent în practica medicală.
Industria de autoturisme utilizează în mod curent, de mulţi ani, caroserii, angrenaje fără
lubrifiere din materiale compozite. Industria electronică utilizează aceste materiale pentru
confecţionarea senzorilor de mare putere. Sportul de performanţă sau de agrement apelează tot
mai mult la materiale compozite, pentru densitatea redusă, rezistenţa bună şi foarte bună la
diverse solicitări.

Materialele "inteligente" sunt aliaje metalice, sau materiale de sinteză, capabile să se

autoadapteze la mediu, să adopte formele cele mai adecvate, ca reacţie la o solicitare exterioară
naturală sau provocată, de natură vibratorie, acustică, mecanică sau termică. Elementele care
conţin astfel de materiale sunt capabile să primească informaţii şi să se comporte ca nişte
captatori care execută un ordin, acţionând în consecinţă. Captatorul şi elementul activ formează
unul şi acelaşi ansamblul integrat.
Materialele "inteligente" capabile să-şi schimbe forma în funcţie de condiţiile de
exploatare vor înlocui piesele mobile ale aripilor avioanelor, vor elimina zgomotul produs de
automobile şi vor evita erorile comise de camerele de luat vederi de la bordul sateliţilor
artificiali. Folosirea materialelor inteligente asigură redundanţa absolută: senzorii şi captatorii
sunt plasaţi la suprafaţa materialelor, fiind capabili să-ţi asume funcţii îndeplinite de radare,
sonare, sisteme de tir optic, de amplificare a luminii, de vedere pe timp de noapte prin
termografiere, de reperare a obstacolelor, a inamicului etc.
Aliajele cu memorie a formei, pe bază de cupru, sau nichel sunt capabile să înveţe o formă
şi să revină ulterior la starea iniţială. După deformarea survenită la o temperatură scăzută, îşi
regăsesc forma iniţială prin încălzire. Sunt deja folosite în construcţii (sisteme de securitate),

22
electronică (contactoare), hidraulică (îmbinarea conductelor), mecanică, robotică etc.
Materialele piezoelectrice, elita mileniului III, au un mod de funcţionare şi proprietăţi ce
pot fi comparate cu cele ale sistemului nervos uman, combinând rapiditatea actului reflex cu
capacitatea de analiză care precede executarea unui gest voluntar comandat.
Materialele supraconductoare reprezintă o nouă clasă de materiale care au temperaturi,
câmpuri şi curenţi critici, ce le permit realizarea unei superconductibilităţi la temperaturi critice
înalte (23-110 K), ceea ce le conferă o mare importanţă tehnologică. Aplicaţiile industriale ale
supraconductorilor se conturează în următoarele domenii: câmpuri magnetice intense,
microelectronică, electrotehnică, transporturi şi informatică.
Cea mai importantă proprietate a supraconductorului este aceea că nu prezintă rezistenţă
electrică şi deci nu consumă energie electrică la trecerea curentului electric în condiţii critice.
De asemenea are capacitatea de a menţine starea supraconductoare în câmpurile magnetice,
ceea ce a permis crearea de solenoizi cu însuşiri supraconductoare pentru obţinerea unor
câmpuri magnetice puternice şi stabile. Se înlătură astfel diferenţele provocate de ecranarea
căldurii în câmpurile magnetice, se reduc masa şi dimensiunile magneţilor (de exemplu, un
magnet supraconductor cu masa de 1 kg creează un câmp magnetic de o mărime aproximativ
egală cu cel creat de un magnet de 20 t, cu un miez de fier). Aceste proprietăţi au permis
introducerea magneţilor supraconductori în acceleratoarele de particule şi în procesele
magnetohidrodinamice, în radiotehnică şi electronică, pentru aparatele de precizie, în
electrotehnică, pentru aparatura chimică, precum şi pentru aparatura destinată cercetărilor
cosmice. Cercetările în domeniul transportului în reţelele energetice, care în tehnologiile
existente au pierderi de 8% din cantitatea de energie transportată datorită pierderilor de căldură
prin efectul Joule-Lentz au drept scop reducerea acestor pierderi. Se studiază şi posibilitatea
stocajului magnetic al energiei electrice.
O aplicaţie spectaculoasă a câmpurilor magnetice intense create cu materiale
supraconductoare o constituie trenul cu levitaţie magnetică, experimentat deja în Japonia şi
Germania.
O importantă aplicaţie se prefigurează în microelectronică prin realizarea unui film subţire
supraconductor, care va elimina efectul Joule-Lentz în circuitele integrate, mărindu-se astfel de
circa 100 ori numărul de tranzistori/cip şi realizând totodată o miniaturizare mai avansată.
Materialele semiconductoare ultrapure obţinute în condiţii speciale de imponderabilitate
vor crea premisele realizării unor microcircuite pentru computere de 8 - 10 ori mai rapide decât
cele tradiţionale. Specialiştii NASA au realizat o platformă specială prevăzută cu o incintă,
pentru realizarea în spaţiul cosmic a unor materiale semiconductoare cu densităţi de 10.000 de
ori mai reduse decât cele obţinute în laboratoarele de pe Terra. Se obţin astfel cristale ultrafine
de arseniură de galiu, prin depunere atom cu atom, pe un substrat atomic preexistent. Noile
tehnici permit producerea unor cip-uri de arseniură de galiu de 4-5 ori mai performante decât
cele realizate în prezent. Viteza deplasării electronilor în cristalele de arseniură de galiu este mai
mare decât cea a electronilor din cristalele de siliciu, fapt care face posibilă construirea
microcircuitelor ultrarapide. Posibilitatea realizării unor structuri cristaline fără defecte
presupune creşterea densităţii componentelor integrate şi implicit, obţinerea unor viteze de lucru
mult mai mari.
Corporaţiile transnaţionale investesc mari sume în derularea cercetărilor cu privire la
fabricarea şi implementarea materialelor speciale, în special a componentele ultrarapide
specifice tehnicii de calcul performante, a roboţilor industriali "inteligenţi", a laserelor.

Nanotehnologia se ocupă cu proiectarea şi fabricarea de componente cu dimensiuni

submicronice, sau cu fabricaţia de componente mai mari, dar cu toleranţe de execuţie sau de
finisare a suprafeţelor submicronice, precum şi cu construcţia de maşini unelte şi agregate care

23
să poată executa mişcări sau poziţionări cu precizie submicronică în limitele 0,1-100 nm (1nm =
10-12 m).
Nanotehnologia acoperă structurile de ordinul de mărime 10-9, dar se cunosc şi particule
cu dimensiuni de ordinul 10-13-10-15. Se pot crea materiale cu caracteristici aproape de cele
ideale fie prin poziţionarea controlată de om a atomilor unul câte unul, fie din elemente care se
reproduc singure. La nivelul atomilor şi moleculelor deja se cunosc asemenea tehnologii, care
vor forma un nou domeniu tehnologic, cel al tehnologiilor infinitezimale, respectiv
picotehnologiile (10- 12), femtotehnologiile (10-15), attotehnologiile (10-18). Acestora le vor urma
tehnologiile moleculare - moltehnologiile, tehnologiile atomice - atomotehnologiile, până la
10-27 şi electrotehnologiile, până la 10-30.
Nanotehnologia implică dezvoltarea componentelor minuscule, la nivel molecular sau
atomic, utilizate în special în informatică. De exemplu s-au construit nanotuburi de carbon
(premiul Nobel în 1996), o primă etapă în realizarea circuitelor la scară moleculară. Se
apreciază ca la nivelul anilor 2030 se vor realiza tranzistori de dimensiunea unei molecule,
computere chimice cu procesoare de 1 cm2. Nanotehnologia se consideră importantă şi pentru
viitorul explorării spaţiale, prin realizarea de materiale mai uşoare, cu performanţe deosebite, ce
vor reduce considerabil costurile de lansare şi de exploatare a sateliţilor şi sondelor spaţiale.
Compania IBM, folosind tehnica numită „cascadă moleculară” , bazată pe molecule de
monoxid de carbon plasate pe suprafaţă de cupru a realizat circuite logice de aproximativ 260
de ori mai mici decât cele utilizate la fabricare celor mai moderne microprocesoare existente pe
piaţă. Pentru prima oară (în anul 2002) au fost fabricate şi asamblate toate componentele
necesare calculului informatizat la scară nanometrică.
Electronica moleculară îşi propune realizarea unor sisteme ultra complexe la nivelul
moleculelor. Elementele utilizate în acest scop sunt materiale organice şi biologice. Electronica
moleculară este de fapt un termen generic utilizat pentru caracterizarea accesului la procesele
electronice din cadrul diferitelor tehnologii. Ea va deveni un domeniu interdisciplinar, în
combinaţie cu microelectronica, optoelectronoica, nanoelectronica, biologia, biochimia şi
chimia. Câteva dintre obiectivele acestui domeniu sunt: realizarea de circuite integrate
tridimensionale de ordinul de mărime molecular, densitate mare de înregistrare, consum scăzut
de energie.
Tehnica microsistemelor include micromecanica, optica integrată, microelectronica,
tehnica microsenzorilor. Obiectul de activitate îl reprezintă miniaturizarea diferitelor sectoare
tehnologice şi interconectarea lor pe un minimum de spaţiu. Avantajele miniaturizării vizează o
mai mare fiabilitate a produselor, reducerea costurilor de fabricaţie, realizarea de calculatoare
tot mai perfecţionate şi performante, circuite integrate tridimensionale de mărimea moleculelor.
Se consideră că există mari similitudini între biotehnologie şi electronica moleculară, pe
de o parte şi tehnica sistemelor şi microelectronica, pe de altă parte.
Adaptronica va utiliza materiale care reacţionează la variaţia factorilor termodinamici
(presiune sau temperatură) prin autoreglare. De exemplu: ferestre care îşi reglează
transparenţa, aripi de avioane care îşi adaptează profilul în funcţie de condiţiile de zbor etc.

Biotehnologiile utilizează procese biochimice specifice vieţii în practica industrială,

aplicaţiile regăsindu-se în practica alimentară din cele mai vechi timpuri (în procesele fabricării
de vin, bere, oţet, iaurt, brânzeturi).
Aplicaţiile tot mai extinse ale acestor tehnologii se explică prin: - consumuri energetice
extrem de reduse; - instalaţii industriale considerabil mai simple; - fluxuri tehnologice cu număr
redus de operaţii; - posibilitatea de a obţine substanţe complexe, sau produse adaptate cerinţelor
economice (soiuri de plante înalt productive şi rezistente); - cantităţi reduse de deşeuri, în mare
măsură biodegradabile.

24
 În prezent se deosebesc trei mari catagorii de biotehnologii :
1. Tehnologii de tip fermentativ aplicate în industria alimentară, dar şi în alte domenii ca:
- metalurgie, pentru solubilizarea unor metale din minereuri, sau deşeuri cu conţinut
foarte redus în metale (de exemplu extragerea cu ajutorul unor microorganisme a
cuprului, fierului etc);
- tratarea şi purificarea apelor uzate. Se degradează unele substanţe organice poluante
(coloranţi, detergenţi etc.), sau se recuperează metale grele.
2. Tehnologii enzimatice care utilizează enzime drept catalizatori ai unor procese.
Enzimele sunt specifice unor procese (deci catalizează doar o singură reacţie,
obţinându-se un singur produs, la temperaturi de 30-400C şi presiune ambiantă). Se
obţin astfel antibiotice, aminoacizi, proteine monocelulare, biocarburanţi etc.
3. Tehnologii genetice care prin modificări ale codului genetic pot determina crearea de
specii noi de plante şi animale, rezistente la boli şi dăunători. Se mai pot utiliza
bacterii modificate pentru fabricarea de hormoni, insulină umană, interferon
(substanţă cu proprietăţi antivirale deosebite) ş.a. Astfel de substanţe nu se pot
produce în cantităţi suficiente prin procedeele convenţionale, sau prin extracţie din
materiale naturale.
Biotehnologia va deveni o disciplină autonomă a ştiinţelor biologice, o legătură necesară
între genetica moleculară, biochimie şi medicină.
Biotehnologia celulară urmăreşte aplicarea cunoştinţelor referitoare la celulă, privind
legăturile dintre structură şi funcţionarea celulelor, sau a componentelor acestora. Celula
constituie un sistem deschis, care se autoreglează şi care se caracterizează prin schimburile cu
mediul, metabolism, capacitate de multiplicare etc. Aplicaţiile se regăsesc printre altele în
catalizatorii biologici, medicină, bionică, biosenzorialitate etc.
Aplicaţiile neuronale în industrie şi informatică au drept obiectiv preluarea modelului de
dispunere a reţelelor de neuroni cerebrali în tehnica informatică.
Circa 2000 firme mari investesc zeci de milioane de dolari în domeniul controlului
proceselor, a prelucrării datelor, a recunoaşterii formelor şi semnalelor. Prin cuplarea unui
sistem de vizionare asistat de calculator la o reţea cu o dispunere asemănătoare celei neuronale
se urmăreşte automatizarea identificării produselor după forma lor. În numai trei secunde, un
astfel de dispozitiv este capabil să identifice fiecare profil metalic, din 15000 profiluri.
Biomimetica va utiliza materiale care reproduc structuri naturale – biocaptatori; de
exemplu, materiale pentru măsurarea glicemiei, halobacterii extrase din apa mării utilizate
pentru stocarea optică a datelor.

Prelucrarea materialelor prin tehnologii neconvenţionale

Prelucrarea materialelor prin procedee speciale bazate pe alte principii decât procedeele
clasice a fost denumită neconvenţională.
Procedeele neconvenţionale se aplică pentru: - prelucrarea unor materiale cu proprietăţi
deosebite (de exemplu cu duritate mare, casante etc.); - obţinerea cu mare precizie a unor
suprafeţe speciale ca formă, dimensiuni, rugozitate (cu microasperităţi);- lucru în medii
speciale, ionizate sau nu, la presiuni mari sau vid.
Cele mai multe procedee se bazează pe îndepărtarea de microaşchii din semifabricat, de
dimensiunile a zecimi până la miimi de mm, ca urmare a fenomenelor de eroziune. Se
utilizează un agent eroziv, care poate fi un sistem fizico-chimic complex, capabil să cedeze
energie direct suprafeţei de prelucrat, sau mediului de lucru. Energia transferată poate fi
electrică, electrochimică, electromagnetică, chimică, termică, sau mecanică şi contribuie la

25
distrugerea integrităţii materialului de prelucrat, până se ajunge la dimensiunile şi calitatea
dorită a suprafeţelor piesei.
Aplicarea procedeelor neconvenţionale de prelucrare a materialelor este justificată de
următoarele avantaje tehnice şi economice:
- utilizarea în domenii în care tehnologiile clasice (aşchierea, deformarea plastică) nu se
pot aplica. De exemplu, prelucrarea unor materiale cu geometrie deosebită, cavităţi
profilate complex, înfundate sau străpunse, microgăuri, profile, decupare, debitare,
sudură, microsudură, suduri speciale, gravare, filetare, rectificare, debavurare pe
materiale cu proprietăţi speciale, pentru dimensiuni la care se cere precizie deosebită
etc.;
- tehnologiile sunt complet automatizate, deci calitatea produselor este asigurată din
proiectare;
- productivitatea este ridicată;
- sunt eficiente din punct de vedere tehnico-economic la producţii de serie mare.
Aceste tehnologii moderne necesită însă instalaţii complexe, medii de lucru deosebite
(presiuni mari, sau vid, sau medii speciale de ionizare). De exemplu, necesită instalaţii anexe
generatoare de laser, plasmă, fascicol de electroni etc. pe lângă instalaţia de prelucrare propriu-
zisă.
La un număr mic de piese, de complexitate redusă, aşchierea este metoda cea mai ieftină.
Pentru piesele cu profiluri complexe, sau care necesită scule aşchietoare cu secţiune mică sau
profilate, devine eficientă electroeroziunea. Acest procedeu este economic şi util şi la producţii
de serie mică, pentru operaţii de rectificat, tăiere după contur etc.
Costul prelucrării este mai mare decât la prelucrările prin procedee convenţionale şi poate
fi redus prin creşterea numărului de piese de acelaşi tip, prelucrate.
Pentru producţii de serie mică, costurile descresc în ordinea :
Electrochimice > Electroeroziune > Electroabrazive > Aşchiere
Prin creşterea producţiei se ajunge la scăderi substanţiale ale costurilor unitare de
prelucrare, iar ordinea devine:
Aşchiere > Electroeroziune > Electrochimice > Electroabrazive

Tehnologiile de reciclare a materialelor vor lua o deosebită amploare, vizând protecţia

mediului şi economia de materiale.
Există posibilitatea conversiei materialelor plastice uzate în petrol la scară industrială,
după o fază iniţială de depolimerizare, prin hidrogenare în fază lichidă. Prima instalaţie de
reciclare din lume, la scară industrială a ambalajelor din plastic, pentru obţinerea de în petrol
prin hidrogenare a fost inaugurată în Germania, ţară în care ambalajele de plastic se
acumulează în cantitate de 600.000 t anual. Produsele unei astfel de instalaţii de reciclare
sunt: metan, etan, benzină, motorină şi lubrifianţi. Dintr-o tonă de materiale plastice se pot
obţine cca. 800 kg petrol sintetic. Procedeul este economic şi ecologic. Acest procedeu
prezintă interes economic şi ecologic şi la eliminarea reziduurilor industriale contaminate cu
solvenţi etc.

Metatehnologii reprezintă o clasă aparte de tehnologii, caracterizate prin asocierea,

suprapunerea şi integrarea diverselor tehnologii din cele mai diverse domenii, pentru creşterea
eficienţei acestora. Sunt utilizate nu numai în sfera producţiei de bunuri materiale, dar în toate
domeniile de activitate umană, contribuind la dezvoltarea societăţii.
Se diferenţiază:

26
 - Metatehnologia învăţării interactive continue;
- Metatehnologia managementului interactiv integrat ;
- Metatehnologia interculturalizării;
- Metatehnologia electronizării;
- Metatehnologia informaţiei şi telecomunicaţiilor ;
- Metatehnologia interfaţării om-maşină;
- Metatehnologia virtualizării;
- Metatehnologia automatizării complexe;
- Metatehnologia cibernetizării.
În general, metatehnologiile sunt tehnologii de vârf, avansate prin noutate, cu
consumuri reduse de resurse materiale, energetice, umane, nepoluante, cu grad de echipare
redus, deci aplicabile în condiţii de penurie de fonduri de investiţii şi disponibilităţi de
resurse umane calificate şi inovative. Ele pot constitui o soluţie pentru depăşirea decalajelor
în dezvoltarea economică.

6. Automatizarea

Automatizarea s-a impus în conducerea proceselor continue, a liniilor de asamblare

complexe, în pilotarea vehiculelor moderne (avioane, vapoare, nave spaţiale), conducerea
centralelor electrice (în special cele nuclearo-electrice), în medicină etc., extinzându-se astăzi în
toate domeniile (transporturi, servicii, agricultură, casnic, agrement ş.a.).
Prin automatizare se înţelege echiparea unei instalaţii cu un dispozitiv care să asigure
realizarea unei operaţii sau a unui proces, în anumite condiţii date (optime), sub controlul
personalului operator, dar fără intervenţia nemijlocită a acestuia. Instalaţia automatizată
împreună cu dispozitivul de automatizare formează sistemul automat de conducere a
procesului.
Sistemele de conducere automată realizează:
- reglarea parametrilor funcţionali (temperatură, presiune, debit, nivel, frecvenţă,
turaţie, tensiune, viteză etc.), cu menţinerea lor în limitele impuse, optime;
- urmărirea mărimilor rezultate la ieşirea din proces şi realizarea schimbării lor în
funcţie de modificarea obiectivelor;
- invarianţa mărimilor rezultate la ieşirea din proces, faţă de acţiunea perturbaţiilor;
- optimizarea regimului de lucru.
Efectele tehnico-economice obţinute prin automatizarea proceselor tehnologice sunt
următoarele:
 creşterea randamentului utilajelor, a instalaţiilor, datorită reducerii timpului de
pornire şi atingerea regimului optim de funcţionare, precum şi a respectării acestui
regim, a reducerii timpului de staţionare datorită opririlor accidentale;
 scoaterea omului din medii agresive chimic, radioactiv, termic, fonic, de la
înălţimi/adâncimi mari etc.
 reducerea consumurilor specifice de materiale şi de energie datorită respectării
riguroase a parametrilor de lucru şi exploatării instalaţiei în regim optim;
 îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea numărului de rebuturi;
 creşterea duratei de funcţionare a utilajelor prin îndepărtarea suprasolicitărilor,
a şocurilor în exploatare, eliminând uzura prematură;

27
  reducerea efectelor poluante asupra mediului ambiant datorită încadrării în
limitele prescrise de funcţionare, controlul asupra substanţelor eliminate din
sistem, blocarea automată a instalaţiei în cazul de eliminare a unor noxe,
avertizarea în cazul de avarie etc.
În plan social, introducerea automatizării, cibernetizării şi robotizării a condus la
următoarele aspecte:
- modificarea caracterului muncii prin eliminarea efortului obositor, de rutină, de
observare, memorare;
- creşterea securităţii muncii prin eliminarea pericolului producerii exploziilor,
incendiilor etc.;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prin plasarea operatorului uman la distanţă faţă
de sursele de zgomot, vibraţii, temperaturi înalte, noxe etc.;
- reducerea numărului de operatori umani angajaţi în conducerea şi controlul
proceselor de producţie.
Sistemele automate se clasifică după complexitate în sisteme convenţionale de
automatizare şi sisteme complexe (cu structură evoluată).
Sistemele convenţionale de automatizare se utilizează pentru:
 menţinerea constantă a unor parametri, când se numesc sisteme de reglare automată cu
referinţă fixă;
 modificarea automată a unui parametru, după un program prestabilit sau în funcţie de alt
parametru, când se numesc sisteme de urmărire automată cu mărime de referinţă mobilă.
Sistemele cu structură evoluată realizează funcţiuni complexe de conducere automată,
în concordanţă cu anumiţi indicatori de performanţă, prin utilizarea calculatoarelor analogice
sau numerice. Comenzile elaborate de sistemul automat complex determină menţinerea
indicatorilor de performanţă la valori extreme (minime sau maxime), în condiţia acţiunii
perturbaţiilor.

Conducerea cu calculatoare de proces (cibernetizarea)

Conducerea cu calculatoare reprezintă o tehnică de utilizare a calculatoarelor numerice
pentru conducerea unei părţi sau în totalitate a unui proces tehnologic, în scopul realizării şi
menţinerii unor performanţe tehnice şi economice.
Calculatoarele pentru conducerea proceselor tehnologice sau calculatoarele de proces se
justifică economic în cazul următoarelor situaţii:
- perturbări puternice şi frecvente ale regimului de funcţionare a instalaţiei;
- perturbări cu consecinţe economice severe;
- modificarea simultană a mai multor parametri într-un proces tehnologic;
- prelucrarea unui volum mare de date;
- în cazul extinderii instalaţiilor, pentru producţii suplimentare, când modul de
operare în tehnologia părţii noi poate fi simulat pe un calculator; pentru
cunoaşterea mai bună a proceselor etc.
Introducerea calculatorului pentru conducerea proceselor tehnologice nu se justifică
întotdeauna, datorită investiţiei mari, suplimentare, necesare pentru costul calculatorului şi a
instalaţiilor aferente. Investiţiile trebuie amortizate în timp de 2-7 ani, pentru ca sistemul de
calcul să fie considerat eficient.
Aportul calculatorului este legat de calităţile acestuia, în ceea ce priveşte: preluarea şi
prelucrarea unor volume mari de informaţii, precizia mare de prelucrare a datelor, capacitatea
de a executa calcule de mare complexitate, viteza mare de prelucrare a datelor, informaţiilor
din proces, precum şi de intervenţie asupra procesului tehnologic condus.

28
 Calculatoarele de proces sunt prevăzute cu unităţi specifice (interfaţă de proces) care le
permit să interacţioneze direct cu procesul tehnologic condus
Conducerea proceselor tehnologice cu calculator de proces se realizează în configuraţii
de sistem "off-line" şi "on-line", funcţie de modul de conectare a calculatorului cu procesul
respectiv condus.
În cazul configuraţiei "off-line", calculatorul nu este conectat în mod fizic cu procesul
condus şi este utilizat în calitate de "consultant". Legătura între calculator şi proces se face
prin operatorul uman, care recepţionează informaţiile şi le introduce în calculator ca date de
intrare. Calculatorul prelucrează datele conform unor algoritmi introduşi în prealabil în
memorie şi elaborează valori care sunt prelucrate şi introduse de operatorul uman în instalaţia
tehnologică. Această situaţie se întâlneşte doar în cazul în care condiţiile procesului se
modifică relativ lent.
Configuraţia de sistem "on-line" implică conexiunea bidirecţională proces-calculator.
Calculatorul primeşte date direct de la proces fără intervenţia operatorului uman, ia decizii pe
baza datelor obţinute în mod nemijlocit de la punctele de măsură şi control şi verifică efectul
comenzilor.

Conducerea numerică directă a proceselor tehnologice. Direct Digital Control (DDC)

Calculatorul primeşte direct de la procesul cu care este conectat, informaţii asupra
valorilor mărimilor de intrare, cât şi a celor de ieşire, prelucrează datele şi dirijează procesul
prin modificarea valorilor mărimilor de execuţie (m). Totodată, calculatorul urmăreşte
cunoaşterea efectelor intervenţiilor sale şi acţionează pentru realizarea programului propus.

c1 m1 e1
E1 T1
c2 m2 e2
E2 2 ProcesP T2
c3 m3 tehnologic e3
E3 T3

M1 M2 M3
A A A
r3 r2 r1

Demultiplexor Multiplexor

CNA CAN

c' r'
CN
Calculator numeric Memorie
Imprimantă
externă

Consolă operator de
proces Imprimantă

Fig.5.1. Schema de principiu a reglării numerice directe a unui proces tehnologic

T1, T2, T3 - traductoare; E1, E2, E3 - elemente de execuţie; M - memorii analogice; CAN -
convertor analogic numeric; CNA – convertor numeric analogic; e1, e2, e3 - mărimi de ieşire
din proces; r1, r2, r3 - mărimi de reacţie sub formă de semnal analogic; r' - mărime de reacţie 29
sub formă numerică; c' - mărime de comandă sub formă numerică; c1, c2, c3 - mărimi de
comandă sub formă de semnal analogic; m1, m2, m3 - mărimi de execuţie.
 În fig.2.1. este prezentată schema de principiu a reglării-conducerii numerice directe a
unui proces tehnologic (P) cu 3 bucle de reglare.
Mărimile de ieşire din proces (parametrii reglaţi) e1, e2, e3,…,en sunt transformate prin
intermediul traductoarelor T1, T2, T3,…, Tn în semnale analogice r1, r2, r3,…, rn. Acestea sunt
trimise pe rând spre calculator, prin intermediul multiplexorului. Semnalul ajunge apoi la
convertorul analogic numeric CAN unde este transformat în semnal numeric. CAN şi CNA
sunt convertoare analogic numeric, respectiv numeric analogice şi sunt constituite din circuite
electronice, care asigură transformarea unui semnal analogic/numeric în semnal
numeric/analogic, corespunzător valorii amplitudinii semnalului.
Semnalul numeric ajunge în calculator, unde se face compararea mărimii r' cu valorile
din programul de calcul şi se stabileşte dacă există abatere (diferenţă). Se trimite apoi un
semnal sub formă numerică spre convertorul numeric analogic CNA, care îl transformă într-
un semnal analogic (c) cu amplitudinea corespunzătoare numărului respectiv.
Prin intermediul demultiplexorului care cuplează pe rând elementele de execuţie la
calculator, mărimea de comandă (c), sub formă de semnal analogic este transmisă elementelor
de execuţie din sistem (E). Între demultiplexor şi elementele de execuţie sunt intercalate
memoriile analogice (M), destinate memorării valorii mărimii de comandă c între două testări
succesive. Mărimea de comandă c este transformată de către elementele de execuţie (E) în
mărimile de execuţie, m1, m2,…,mn, care se aplică procesului tehnologic (P), în scopul
anulării abaterilor de la valorile prestabilite, astfel încât valoarea mărimii controlate să
corespundă unei valori prestabilite de operatorul uman (sau unui interval de valori).
Elementele de execuţie pot fi robinete, întrerupătoare, potenţiometre etc. Multiplexorul,
demultiplexorul, CAN, CNA constituie interfaţa de proces.
Utilizarea calculatoarelor în conducerea proceselor tehnologice prezintă următoarele
avantaje:
- vizualizarea unui număr mare de informaţii exacte despre parametrii procesului
tehnologic, sub formă numerică, prin intermediul perifericelor de afişare;
- detectarea rapidă a defecţiunilor aparatelor de măsură şi control care furnizează
date din procesul reglat;
- eliminarea lucrărilor de rutină din activitatea operaţiilor tehnologice;
- optimizarea corelată în timp real a tuturor proceselor tehnologice din instalaţia
condusă (sau reglată automat).
Pentru tehnologia modernă, optimizarea are un rol deosebit de important în
fundamentarea deciziilor atât în principalele etape de concepţie a noilor tehnologii, precum:
analiza fezabilităţii, cercetarea de laborator, cercetarea de pilot, proiectarea, cât şi în decursul
funcţionării instalaţiilor existente, respectiv în conducerea acestora.

Automatizarea flexibilă şi roboţii industriali

Automatizarea flexibilă a apărut prin reunirea "inteligenţei" calculatorului electronic cu
manipulatoarele mecanice. Sistemele de automatizare flexibilă includ maşinile unelte cu
comandă numerică şi roboţii industriali.
Cuvântul robot a fost introdus de către scriitorul ceh Karel Capek, în 1921.
Roboţii industriali pot fi definiţi ca fiind maşini automate, uşor programabile, care pot
efectua lucrări simple, repetitive şi care posedă capacitatea de percepere şi interpretare a
semnalelor din mediul exterior, precum şi de adaptare la mediu în timpul procesului de lucru.

30
 Robotica este un ansamblu de tehnici care se ocupă cu realizarea şi utilizarea roboţilor.
Robotica are un caracter interdisciplinare, deoarece apelează la cunoştinţe din automatică,
informatică, matematică, mecanică, inteligenţa artificială etc.
Roboţii industriali înlocuiesc operatorul uman în aplicaţii cu grad înalt de repetabilitate,
solicitând eforturi fizice deosebite, în mediu toxic etc. De exemplu: la sudură, vopsire,
alimentare automată a utilajelor tehnologice, asamblare etc.
Clasificarea roboţilor industriali se face după numeroase criterii, unele fiind de natură
constructivă, altele de natură funcţională, capacitatea de percepere şi interpretare a semnalelor
din exterior, precum şi de adaptare la mediu în timpul procesului de lucru.
a) După evoluţia în timp se deosebesc:
- Roboţi din generaţia "zero" reprezentaţi de manipulatoare simple (mâini
mecanice), care pot executa o succesiune de operaţii fixe, predeterminate.
Standardele europene şi americane nu includ manipulatorii în categoria roboţilor;
- Roboţi din prima generaţie, programabili comandă cu comandă, în "buclă
deschisă" faţă de mediul de lucru (nu primesc semnale de reacţie de la senzori
externi); sunt utilizaţi în aplicaţii simple ca: vopsire, sudură, turnare, manipulări
grosiere, operaţii simple de asamblare etc.;
- Roboţi din generaţia a doua (apăruţi după 1980), prevăzuţi cu senzori tactili, de
forţă, camere de luat vederi etc. Aceştia furnizează informaţii privind starea
mediului înconjurător, având autonomie de orientare în mediul în care lucrează.
Piesele manipulate nu mai trebuie orientate în prealabil, deoarece mişcarea
organelor de lucru ale robotului se realizează în funcţie de situaţia reală dată,
obţinându-se o adaptabilitate ridicată;
- Roboţii din generaţia a treia (roboţii inteligenţi) sunt dotaţi cu senzori complecşi
şi utilizează elemente de inteligenţă artificială. Se detaşează de generaţiile
anterioare printr-un grad înalt de decizie şi planificare, realizând procese logice
complexe, în vederea unei rapide adaptări la o diversitate de activităţi şi, eventual,
pentru autoinstruire.
b) După caracterul operaţiilor executate:
- Roboţi industriali de producţie RIP, care participă direct în procesele de producţie;
- Roboţi industriali de ridicat şi transportat RIRT, utilizaţi pentru alimentarea
utilajelor sau a maşinilor unelte, sau la transportul şi depozitarea materialelor;
- Roboţi industriali universali RIU care au o largă destinaţie.
c) După metoda de instruire (adoptată de standardele japoneze):
- Clasa întâia - manipulatori. Sunt structuri mecanice acţionate de operatorul uman;
- Clasa a doua - roboţi secvenţiali, prevăzuţi cu sisteme de comandă
electromecanice secvenţiale. Acţionează conform unui program modificabil (la cei
variabili), sau nu (la cei ficşi);
- Clasa a treia - roboţi repetitori (play-back), instruiţi de operator prin operare
directă. Robotul memorează procedura de lucru şi o repetă continuu;
- Clasa a patra - roboţi cu comandă numerică, care au programul (secvenţe de
poziţii şi condiţii codificate binar) memorat pe bandă perforată;
- Clasa a cincea - roboţi inteligenţi, care îşi stabilesc comportarea cu ajutorul
capacităţii senzoriale şi de recunoaştere.

Funcţiile şi structura robotului industrial

Un robot industrial are în general, patru funcţii şi anume:
- funcţia de acţiune asupra mediului înconjurător prin intermediul unor organe
fizice, de regulă mecanice, denumite efectori, cum ar fi: efectori de apucare,
manipulare, ridicare, sudură etc.;

31
 - funcţia de percepţie, în scopul culegerii de informaţii asupra mediului
înconjurător, prin intermediul unor senzori sau traductori (de temperatură, de
formă, de greutate, de presiune, de volum etc.), precum şi prelucrarea electronică a
acestor informaţii, în vederea identificării, clasificării etc.;
- funcţia de comunicare care asigură schimbul de informaţii:
robot ↔ operator uman,sau cu alţi roboţi, inclusiv pentru instruirea robotului;
- funcţia de decizie care asigură în principal organizarea interacţiunii primelor trei
funcţii.
Pentru realizarea acestor funcţii, un robot industrial are în structură următoarele sisteme:
de acţionare, mecanic (cinematic), senzorial, de comandă şi programare (fig.2.2).

Sistem de comandă Sistem de Sistem

şi programare acţionare cinematic

Sistem senzorial

Fig.2.2. Structura tehnică a unui robot.

Sistemul mecanic al robotului asigură posibilitatea ca acesta să execute diversitatea

mişcărilor necesare pentru a se acţiona asupra mediului înconjurător (pe baza comenzilor
primite de la sistemul de comandă).
Structura mecanică e alcătuită dintr-un corp fix (piedestal) pe care se implantează braţul
(braţele) - organul de execuţie propriu-zis. În anumite cazuri, piedestalul poate fi mobil, fiind
dotat cu roţi, şenile sau picioare "mecanice".
Sistemul de acţionare utilizează motoare electrice, hidraulice sau pneumatice, care oferă
posibilitatea şi puterea necesară robotului de a efectua mişcări mecanice.
Sistemul senzorial al roboţilor poate fi definit în sens larg ca reprezentând un ansamblu
de elemente specializate pentru transpunerea proprietăţilor fizico-chimice ale diferitelor
obiecte în informaţii utile executării anumitor operaţiuni. Avantajul principal al echipării
roboţilor cu senzori rezultă din posibilitatea folosirii în timp real a informaţiei senzoriale, în
vederea executării unor mişcări diferite în medii necunoscute sau parţial cunoscute aprioric.
Senzorii mai des utilizaţi sunt senzori de forţă, densitate, termici, de culoare, de transparenţă
optică etc.
Sistemul de comandă şi programare are rolul de a genera şi de a transmite comenzi
către sistemul mecanic al robotului (prin intermediul sistemului de acţionare), pentru ca acesta
să efectueze mişcările dorite cu performanţe bune (viteză, precizie etc.).
În prezent, sistemele de comandă sunt echipate cu minicalculatoare, microcalculatoare,
sisteme multiprocesor şi programele aferente acestora.
Comunicarea trebuie să fie cât mai comodă şi eficientă, în scopul de a transmite
robotului dorinţele operatorului, iar robotul să comunice operatorului anumite informaţii
speciale pentru ca acesta să decidă. Roboţii industriali din generaţia a 3-a pot dispune şi de
sistem de comunicare cu operatorul uman prin viu grai, robotul putând înţelege comenzile ce
îi sunt transmise pe cale vocală.
Se disting două categorii de aplicaţii ale roboţilor industriali. O primă categorie de
aplicaţii se referă la operarea în regiuni îndepărtate, sau unde omul nu poate pătrunde fără
riscuri (cercetări spaţiale, explorări marine de mare adâncime), operarea în medii de lucru
ostile pentru sănătatea omului (unele sectoare din industria metalurgică, chimică, minieră,
nucleară etc.), în medicină.

32
 O a doua categorie de aplicaţii ale roboţilor se referă la organizarea şi automatizarea
procesului tehnologic, ca de exemplu pentru operaţii de sudare, forjare, turnare, vopsire,
asamblare, automatizarea depozitării, sortării etc.

Eficienţa economică a robotizării proceselor industriale

Costurile roboţilor industriali sunt ridicate, ceea ce impune ca orice implementare a
acestora în procesul de producţie să fie fundamentată din punct de vedere economic.
Roboţii cu grad ridicat de flexibilitate în mişcări conferă proceselor tehnologice
posibilitatea de adaptare rapidă şi eficientă, pentru realizarea de operaţii noi, în succesiuni
diferite.
Pentru a stabili, într-un caz concret, dacă este sau nu oportună introducerea sau
modernizarea automatizării se poate proceda la un calcul comparativ între soluţia propusă şi
situaţia existentă, luându-se în considerare baza de comparaţie corespunzătoare cazului de
analizat. Se notează cu indicele "1" soluţia existentă şi cu indicele "2" soluţia ce se
elaborează. Calculul comparativ se face pe baza a doi indicatori: indicatorul de creştere a
performanţelor (Kp) şi indicatorul de disponibilitate (Kd).
Indicatorul de creştere a performanţelor (Kp) depinde de raportul preciziilor în
efectuarea operaţiilor, raportul numărului locurilor de muncă servite, raportul numărului
operaţiilor tehnologice executate etc.
Indicatorul de disponibilitate (Kd) se calculează cu relaţia:
To
Kd =
To + Tb
în care: To = durata medie de bună funcţionare; Tb = durata lucrărilor de reparaţie şi
întreţinere.
Se consideră că acţiunea de automatizare este oportună, dacă Kp > 1 şi Kd2 > Kd1.
Termenul de recuperare a investiţiei (Tr) se calculează cu relaţia:
I t - I t1
Tr= 2
P1 - P 2
în care: It = cheltuieli de investiţii totale necesare pentru introducerea automatizării; P = costul
unitar al producţiei.
Investiţia şi respectiv acţiunea de automatizare într-un caz concret este considerată
raţională dacă termenul de recuperare nu depăşeşte 7 ani.
Tendinţele de perfecţionare a roboţilor industriali se referă la următoarele aspecte:
- mărirea gradelor de liberate în mişcare,
- structură constructivă compactă,
- viteză mai mare;
- schimbarea facilă a programului de lucru;
- vedere artificială;
- creşterea capacităţii de memorare, de luare a deciziilor etc.

33
Concluzii

 Este recunoscut faptul că nivelul tehnologiei reprezintă factorul principal al

decalajelor care separă diferite ţări din punct de vedere al dezvoltării lor economico-
sociale. Cel care deţine noile tehnologii, mai eficiente (cu consum redus de materii
prime şi energie şi cu impact mai scăzut asupra mediului ambiant) poate obţine
profituri mai mari, care să-i permită finanţarea cercetării şi menţinerea supremaţiei
într-un anumit domeniu.

Bibliografie:

1. Ionescu, C.S- Managementul dezvoltarii – Editura Electra, Bucuresti 2004

2. Ionescu, C.S -Managementul inovarii –Editura Politehnica Press 2007
3. Ionescu, C.S –Excelenta Industriala. Practica si teoria calitatii- Editura Economica,
Bucuresti
4. Baloiu, L- Managementul inovatiei- Editura Eficient, Bucuresti 1995
5. Transferul tehnologic si investitiile – Institutul National
6. Plumb,I. Visan,S.Botez,L.- Managementul cercetarii si inovarii- Editura A.S.E.,
Bucuresti 2006
7. www.google.ro

34