Turismul cultural

prof. Magda Lupchian

Cuprins:

I. Noţiuni introductive
I.1. Definirea fenomenului turistic
I.2. Clasificarea turismului şi locul turismului cultural în cadrul fenomenului turistic
I.3. Concepte cu care se operează în geografia turismului
I.4. Evoluţia fenomenului turistic în general şi a turismului cultural în special

II. Fluxurile turistice generate de turismul cultural

II. 1. Fluxurile turistice majore
II. 1.1. Fluxurile turistice spre Europa Sudică
II.1.2. Fluxurile turistice spre Europa Atlantică
II.1.3. Fluxurile turistice spre Europa Central-Estică
II.1.4. Fluxurile turistice nord-americane
II.1.5. Fluxurile turistice japoneze
II.2. Fluxurile turistice minore
II.2.1. Fluxurile turistice spre Mediterana Meridională
II.2.2. Fluxurile turistice spre Asia Anterioară
II. 2.3. Fluxurile turistice spre Asia Musonică
II. 2.4. Fluxurile turistice sud-americane

III. Resursele turistice antropice – baza dezvoltării turismului cultural

IV. Turismul cultural pe Glob

IV. 1. Turismul cultural în Europa
IV. 1.a. Centre şi regiuni turistice în Europa Sudică
IV. 1.b. Centre şi regiuni turistice în Europa Occidentală
I V.1. c. Centre şi regiuni turistice în Europa Central Estică
IV.2. Centre şi regiuni turistice din America
IV.2. a. Centre şi regiuni turistice în America de Nord
IV.2.b. Centre şi regiuni turistice în America Centrală şi de Sud
IV.3. Centre şi regiuni turistice din Africa
IV.4. Centre şi regiuni turistice din Asia

1
 OBIECTIVELE CURSULUI OPŢIONAL „TURISMUL CULTURAL”

Cursul este structural în 5 capitole de dimensiuni variabile, care se referă

la: definirea turismului cultural, a particularităţilor sale, a locului sau în ansamblul
fenomenului turistic, evoluţia fenomenului turistic în timp cu privire specială
asupra turismului cultural, prezentarea noţiunilor şi conceptelor cu care operează
geografia turismului, analiza fluxurilor generate de turismul cultural, prezentarea
de ansamblu a resurselor antropice care reprezintă principala atracţie în cadrul
turismului cultural, iar în final analiza spaţială a manifestării turismului cultural pe
continente, cu privire specială asupra potenţialului turistic.
Cursul Turismul cultural se doreşte a fi o incursiune în domeniul
fenomenului turistic cu motivaţie culturală, atât din punct de vedere teoretic cât
şi prin analiza manifestărilor spaţiale ale acestui tip de turism.
În acest context, la sfârşitul parcurgerii acestui curs, studenţii vor fi
capabili să:
 definească turismul cultural şi să enumere câteva particularităţi care îl
deosebesc de alte tipuri de turism;
 să cunoască evoluţia în timp a fenomenului turistic şi să identifice rolul
pe care l-a avut turismul cultural în cadrul deplasărilor turistice în
diverse perioade istorice;
 să identifice şi să caracterizeze fluxurile turistice generate de turismul
cultural;
 să cunoască principalele categorii de resurse antropice care generează
turism cultural, caracteristicile lor, precum şi câteva exemple pentru
fiecare categorie;
 să identifice particularităţile de manifestare ale turismului cultural pe
continente;
 să înţeleagă particularităţile turismului cultural românesc şi să identifice
priorităţile ce trebuie urmate în dezvoltarea acestuia;
Evaluarea activităţilor se va realiza prin luarea în considerare a trei
parametri:
 nota obţinută la colocviu (70%)
 nota obţinută la tema de control (20%)
 prezenţa activă la activităţile tutoriale (10%)
Tema de control: Turismul cultural într-o regiune a Globului sau a
României.
2
  se va realiza pe baza bibliografiei menţionate şi a altor lucrări,
descoperite de student sau pe baza cunoaşterii directe în cazul în care
se optează pentru prezentarea turismului cultural din judeţul (oraşul) de
domiciliu;
 se recomandă să fie însoţită de o reprezentare grafică (de exemplu: o
planşă care să redea repartiţia spaţială a resurselor turismului cultural
dintr-un judeţ);
 va fi predată fie pe 8 mai 2004, fie va fi trimisă până la data de 7 iunie
2004 pe adresa Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu menţiunea
„Turism cultural”.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. DEFINIREA FENOMENULUI TURISTIC

Turismul este o noţiune neclară, subiectivă în esenţă. Este dificil de

separat ce este turistic şi ce nu într-un spaţiu dat, pentru ca aceleaşi amenajări
pot servi unor scopuri multiple. Turismul este o activitate umană bazată pe
deplasarea în spaţiu a indivizilor, de aici derivând deosebirea sa de ,,recreere”,
care nu necesită neapărat deplasare. Una dintre cele mai simple definiţii ale
fenomenului turistic ar fi abandonarea temporară a spaţiului cotidian de viaţă, în
favoarea altui lor, construit pentru şi de către turişti, consacrat exclusiv odihnei.
Conform primei definiţii dată de O.M.T. în 1978, turistul este orice
persoană aflată în afara reşedinţei sale curente pentru o durată de cel puţin 24
ore (o noapte) şi pentru maximum 4 luni, din următoarele motive: agrement,
sănătate, misiuni sau călătorii de orice fel (congrese, seminarii, pelerinaje). Tot
conform O.M.T. se pot deosebi mai multe categorii de persoane care se
deplasează mai ales în scopul destinderii:
a) călătorii, cu excepţia celor care muncesc sau caută de lucru în alte state, se
refugiază sau exercită o meserie care impune deplasarea (armată,
diplomaţie); în aceste condiţii nu sunt definiţi ca turişti muncitorii
transfrontalieri, nomazii, pasagerii aflaţi în tranzit, refugiaţii, membrii
forţelor armate şi ai misiunilor diplomatice, imigranţii temporari sau
permanenţi.

3
 b) Vizitatorii - acea parte din călători care sunt înregistraţi ca atare în
statistici. Pot fi divizaţi în două grupe: excursioniştii, care nu fac apel la
serviciile turistice propriu-zise, în afara unor cheltuieli simbolice şi turiştii,
cei care petrec cel puţin o noapte în afara domiciliului;
Există mai multe categorii de motive pentru deplasările turistice:
a) agrementul, căruia îi sunt asociate deplasările din vacante şi concedii,
vizitele culturale, practicarea sporturilor, vizitarea rudelor sau prietenilor.
b) rnotivaţiile profesionale: reuniuni, colocvii, seminarii, congrese, misiuni
oficiale, întâlniri de afaceri, festivaluri;
c) alte motivaţii, care ţin de studii, sănătate, tranzit.
În condiţiile unei asemenea varietăţi de motivaţii pentru deplasările
turistice, definiţia propusă de O.M.T. a fost permanent completată şi adaptată.
Astfel, P. Cuvelier (citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind
un ansamblu de practici asociativ abandonării temporare a reşedinţei, având
drept obiectiv destinderea sau motivaţii cu caracter socio-cultural. D. Pearce
(citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind ansamblul de
relaţii şi fenomene rezultate în urma călătoriilor şi sejurului temporar al
persoanelor, în special pentru a se destinde sau recrea.
Aşadar, în definirea fenomenului turistic intervin trei elemente majore:
locul turistic, timpul destinat activităţilor turistice şi activităţile specifice. Din
punct de vedere geografic sunt abordate 4 elemente esenţiale: turiştii, populaţia
locală, fluxurile şi teritoriile marcate de turism.
În acest context în definirea turismului se impun mai multe forme de
abordare:
a) din punct de vedere economic turismul este acea activitate economică care
încearcă să exploateze şi să valorifice avantajele pe care le oferă unele
elemente ale peisajului.
b) din punct de vedere social turismul a devenit o componentă de bază a
comportamentului uman din statele dezvoltate.
Ţinând seama de toate definiţiile prezentate până acum se poate spune că
turismul este o componentă activă a vieţii social-economice contemporane, care
marchează profund regiunile favorizate de un potenţial natural şi antropic de
excepţie, prin atracţia exercitată asupra maselor largi, în contextul creşterii
nivelului de trai şi necesităţi atenuării influenţelor nocive ale mediului urban-
industrial modern. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).

4
 De altfel şi O.M.T. a perfecţionat definiţia din 1978 şi a emis, în 1993, o
definiţie mai cuprinzătoare, conform căreia turismul cuprinde toate activităţile
desfăşurate de către persoane în cursul călătoriei în afara locului de domiciliu,
pentru o perioadă care nu depăşeşte un an, în diverse scopuri.
Accepţiunea noţiunii de ,,turism” a variat foarte mult în timp, de la
,,vilegiatura” secolului al XIX-lea la o gama foarte largă de activităţi în prezent,
activităţi care au determinat clasificarea fenomenului turistic în mai multe tipuri.
Astăzi sunt incluse în turism şi activităţi precum participarea la diverse congrese,
conferinţe, festivaluri, manifestări sportive, pelerinaje, deplasări la sfârşit de
săptămână, toate presupunând o puternică bază materială

I.2. CLASIFICAREA TURISMULUI ŞI LOCUL TURISMULUI CULTURAL ÎN CADRUL FENOMENULUI

TURISTIC

Există numeroase încercări de clasificare a fenomenului turistic, având la

bază criterii diferite: motivaţia, potenţialul turistic, durata desfăşurării
fenomenului turistic. Una dintre cele mai complexe clasificări este cea propusă de
P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002) care disting tipuri şi forme de
turism. Pentru aceşti autori există 4 tipuri de turism:
 de recreere şi agrement;
 de îngrijire a sănătăţii (curativ);
 cultural;
 polivalent;
Este evident faptul ca aceste tipuri de turism se întrepătrund şi ca
încadrarea unei deplasări turistice într-unul sau altul dintre aceste tipuri are la
bază motivaţia determinantă, dar nu singura. Motivaţia culturală de exemplu
poate să fie prezentă în toate tipurile menţionate la un moment dat.
Aceeaşi autori definesc mai multe forme de turism, pornind de la
modalităţile de practicare a tipurilor anterior menţionate. Ele vor fi definite în
funcţie de mai multe criterii:
A) După distanţă există:
 turism de distanţă mică
 turism de distanţă mare
 turism de distanţă foarte mare
B) După durata călătoriei:
 turism de scurtă durată (1-3 zile)
 turism de durată medie (suprapuse concediilor)
5
  turism de lungă durată (peste 30 zile)
C) După zona de provenienţă:
 turism intern
 turism internaţional
D) După numărul participanţilor:
 turism individual
 turism de grup
E) După modul de desfăşurare:
 turism organizat
 turism semiorganizat
 turism neorganizat
F) După modul de desfăşurare în timp:
 turism continuu (definit prin luarea în considerare a
particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a opţiunii
participanţilor)
 turism sezonier
 turism de circumstanţă
G) După mijloacele de transport utilizate:
 turism pedestru
 turism rutier
 turism feroviar
 turism aerian
 turism naval
H) După vârsta participanţilor
I) După criteriul economico-social:
 turism social, de masă
 turism particular
J) După particularităţile regiunii de destinaţie
I. Velcea şi Al. Ungureanu (1993) propun o clasificare mai simplă, care ţine
cont mai ales de motivaţia deplasărilor turistice:
1. Turism balnear maritim
2. Turism montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă
3. Turism de cură balneară
4. Turism de vânătoare sau safari
5. Turism cultural
6
 6. Turism festivalier
7. Turism sportiv
8. Turism de reuniuni şi congrese
9. Turism de afaceri
Cea mai recentă clasificare din literatura geografică românească aparţine
geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) şi propune următoarele tipuri şi
criterii de clasificare a turismului:
1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;
2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism literal, turism alpin, turism
lacustru, turism fluvial, turism citadin, turism rural-etnografic, turism
cultural, turism frontalier;
3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de masă, turism
expediţionar, turism cinegetic, pelerinajul, turism cultural-sportiv;
4. criteriul geografic: tipuri de turism specifică climatului temperat, polar
sau tropical.
Se observă aşadar că, indiferent de clasificarea la care ne raportăm,
turismul cultural apare ca un tip de turism clar diferenţiat de celelalte forme sau
tipuri de turism mai ales prin motivaţie. El poate fi definit ca o formă de
mobilitate turistică al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoştinţe
prin descoperirea patrimoniului cultural-artistic sau arhitectural şi al teritoriilor în
care acesta se înserează. Conform Micului Dicţionar Enciclopedic, cultura
reprezintă expresia civilizaţiei materiale şi spirituale generate a unui popor. În
sens larg cuprinde atât cultura materială (toate bunurile materiale şi tehnicile
necesare producerii lor), cât şi cultura spirituală (creaţiile din domeniul ştiinţei,
literaturii, artelor). În acest context turismul cultural reprezintă o formă de
valorificare a resurselor antropice şi tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere se
poate include şi turismul citadin şi turismul rural-etnografic. Turismul cultural
trimite obligatoriu la noţiunea de patrimoniu, care reprezintă componentele
materiale şi imateriale ale identităţii oricărei societăţi, elaborate, apoi transmise
şi reactualizate în teritoriu. Patrimoniul material cuprinde muzeele, monumentele,
ansamblurile arhitectonice, oraşele de artă, satele cu tradiţii bine păstrate,
siturile arheologice, grădinile, edificiile de natură religioasă sau militară.
Patrimoniul imaterial include sărbătorile şi manifestările culturale, tradiţiile şi
aptitudinile creative acumulate în timp.

7
 P. Origet de Cluzeau sintetizează, în lucrarea sa ,,Le tourism culturel”
principalele teme ale turismului cultural şi formele de manifestare turistică pe
care le generează astfel:

TEMA FORMULA TURISTICĂ EXEMPLE

Pelerinaj, întâlniri
Religioasă Lourdes, Taize
carismatice
Descoperirea de oraşe,
Circuit, sejur cu excursii Bruges, Bretagne, Italia
regiuni, ţări
Istorică Circuit, vizitarea sitului Napoleon în Corsica
Circuitul Debarcării în
Amintire Circuit şi excursie
Normandia
Vizita canadienilor la „verii”
Etnică Circuit, sejur
lor acadeeni din Poitou
Valea Loirei, stagiu muzical
Artistică Circuit, stagiu
la Arc et Senans
Circuit tematic, excursie în Vizitarea centralelor
Artizanat / Industrie
situri industriale nucleare
Circuitul parcurilor şi
Parcuri şi grădini Circuit, sejur, excursie
grădinilor din Normandia
Festivaluri, manifestări Expoziţia de pictură de la
Sejur
culturale Paris
Circuit – degustare în
Burgogn
Gastronomic Sejur, circuit, stagiu culinar
Stagiu „canard” în
Dordogne
Cumpărături de obiecte de
Cumpărături Sejur în oraş
artă şi de lux
Lingvistică Sejur în şcoală, în familii Marea Britanie, Germania
Ore de patrimoniu.
Pedagogia culturii Ore în afara şcolii
Călătorii de studiu

Acelaşi autor identifică o serie de caracteristici ale turismului cultural, pe

care le prezentăm în continuare.
Fluxurile turistice în cadrul turismului cultural se caracterizează prin
alcătuirea dintr-o clientelă proprie care poate fi fie specializată într-o anumită
tematică (capabilă să parcurgă distanţe impresionante pentru a surprinde încă o
faţetă a pasiunii lor), fie atrasă de tot ce este cultural, fie ocazională, care este de
obicei majoritară şi se constituie din cei care, aflaţi în concediu sau vacanţă în
scopul odihnei şi recreerii, vizitează şi obiectivele turistice antropice din spaţiul în
care se află. O altă caracteristică a fluxurilor care participă la realizarea
turismului cultural o reprezintă apartenenţa participanţilor la categorii socio-

8
profesionale superioare sau cu un nivel de educate mediu şi ridicat: elevi,
studenţi, intelectuali şi de aceea caracterul sau de masă este incert.
Preponderentă în alcătuirea fluxurilor turistice este populaţia urbană.
Practicile turistice culturale sunt şi ele destul de diferite, variind de la
vizitarea muzeelor şi monumentelor în scopul cunoaşterii efective a patrimoniului
acestora, la simpla lor utilizare, ca decor al unor practici ludice (frecventarea unei
cafenele sau a unui bar situat în apropierea unui obiectiv de patrimoniu, de
exemplu). Există, se pare, şi o diferenţiere a practicilor culturale pe sexe: femeile
sunt mai atrase de artele plastice şi de arhitectură, dominând net mişcările
turistice culturale; bărbaţii preferă siturile tehnico-ştiinţifice, tradiţiile şi artele
populare. În general există o preferinţă pentru siturile culturale în aer liber,
ruinele atrăgând mai mulţi vizitatori decât multe monumente păstrate intactate.
Practicile culturale se pot deosebi şi în funcţie de specificul mental şi
comportamental al unor popoare. Astfel, anchetele efectuate în Franţa, principala
destinaţie a turismului cultural mondial, demonstrează o anumită superficialitate
a spaniolilor, o preferinţă a germanilor pentru artă romană sau Evul Mediu,
dorinţa nord-americanilor de a-şi regăsi rădăcinile culturale, atracţia olandezilor
pentru spaţiile rurale, interesul britanicilor pentru descoperirea monumentelor şi
a locurilor care evocă relaţiile franco-engleze, în timp ce italienii preferă
sanctuarele şi locurile de cult.
În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au diversificat
foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului gastronomic.
Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori:
cererea publicului, tot mai curios şi exigent şi atitudinea comunităţilor locale care
doresc să obţină beneficii de pe urma activităţilor culturale pe care le finanţează.
Eficienţa turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile de
turism, dar dezvoltarea sa prezintă şi o serie de avantaje, ce se referă la faptul că
cererea este stabilă, solidă şi nu ţine cont de modă, aşa cum a fost cazul
turismului balneo-climateric. Potenţialul de extindere este imens, mai ales în
contextul mondializării, când situri exotice precum Insula Paştelui nu mai sunt aşa
de îndepărtate.

I.3. CONCEPTELE CU CARE SE OPEREAZĂ ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI

În ceea ce priveşte geografia turismului, tematica sa poate fi organizată în

jurul a trei concepte majore:

9
  distribuţia spaţială (a ofertei şi a cererii turistice, a modurilor de
practicare a acestei activităţi, a strategiilor de localizare, a difuziunii
formelor prin care se manifestă în spaţiu)
 producţia spaţiului turistic (atât imaginar – reprezentări, percepţii, cât şi
material – forme, modele, tehnici de amenajare, peisaje rezultate)
 adecvarea spaţială a activităţilor turistice, în multiplele forme de
manifestare.
Deşi toate aceste aspecte impun o abordare sistemică a fenomenului
turistic, cea mai mare parte a studiilor geografice abordează doar o parte a
sistemului turistic şi anume potenţialul turistic sau locul de destinaţie al turiştilor.
Geografia turismului operează cu o serie de concepte care nu sunt definite
unitar în literatura de specialitate. I. Muntele şi C. Iaţu vorbesc despre materia
primă a turismului pe care o consideră a fi spaţiul şi pe care o subdivid în materia
primă naturală şi materie primă antropică. Autorii admit faptul că materia primă
turistică se confundă cu potenţialul turistic resursele turistice sau oferta turistică,
între care introduc totuşi câteva nuanţări.
Potenţialul turistic se referă la elementele naturale sau antropice care
pot constitui obiectul atracţiei turistice; el reprezintă de fapt o sumă a unor
condiţii obiective, naturale sau sociale, dar şi subiective, ce ţin de motivaţii şi
necesităţi, aflate într-o continuă dinamică. Se pot diferenţia potenţialul turistic
amenajat, potenţialul turistic utilizat şi potenţialul turistic amenajabil. Alţi autori
(P. Cocean şi colab., 2002) consideră potenţialul turistic ca fiind suma dintre
fondul turistic şi baza materială.
Resursele turistic presupune existenţa unor arii de maximă concentrare
a atracţiilor turistice. Noţiunea de resursă turistică este dependentă de
posibilităţile tehnice ale societăţii: insulele tropicale, bogate în resurse turistice
nu au putut fi valorificate turistic decât prin inventarea avioanelor supersonice.
Oferta turistică se referă la un potenţial deja amenajat, transformat în
produs turistic. Ea reprezintă totalitatea resurselor turistice naturale şi antropice,
echipamentul ,,de producţie” a serviciilor turistice, masa de bunuri alimentare,
industriale, destinate consumului turistic, forţa de muncă specializată în
activităţile specifice, infrastructura turistică şi structurile de primire. (G. Erdeli,
1999).
Infrastructura turistică sau baza tehnico-materială este alcatuită din
toate dotările tehnice şi edilitare necesare asigurării tuturor serviciilor reclamate
de buna desfăşurare a fenomenului turistic. În cadrul ei se includ capacităţile de
10
cazare şi alimentare publică, reţeaua de servicii aferente turismului, mijloacele de
agrement şi tratament, căile de comunicaţii, infrastructura tehnică.
Fluxul turistic defineşte mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile
de provenienţă spre cele receptoare. Se caracterizează prin direcţie, ritm şi
intensitate.
Produsul turistic înglobează totalitatea bunurilor şi serviciilor
indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor de agrement şi recuperare fizico-
psihică. După unii produsul turistic ar include şi elementele fondului turistic, după
alţii, intră în această noţiune doar elemente care se consumă şi se reciclează prin
aportul economiei turismului. El trebuie să aibă întotdeauna o expresie bănească.
Piaţa turistică reprezintă aria de interferenţă a produsului turistic cu
consumatorii săi, a unei părţi a ofertei turistice cu cererea. Se suprapune în
general zonelor receptoare, dar nu lipseşte nici de-a lungul drumurilor de acces
sau chiar din aria emiţătoare (bunuri şi informaţii indispensabile oricărei activităţi
recreative sau de refacere).

I.1. EVOLUŢIA FENOMENULUI TURISTIC ÎN GENERAL ŞI A TURISMULUI CULTURAL ÎN SPECIAL

Despre călătorii în scop de agrement sau din curiozitatea de a vedea şi

descoperi locuri şi edificii celebre se poate vorbi încă din Antichitate. Aşa cum
afirma C. Iaţu şi I. Muntele, Antichitatea a inventat toate marile forme actuale de
turism, iar turismul cultural în forma actuală îşi are începuturile tot atunci. P.
Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002) disting trei perioade în evoluţia
fenomenului turistic:
A. Etapa turismului incipient, care, din punct de vedere istoric, se suprapune
Antichităţii
B. Etapa pseudo-turistică, suprapusă Evului Mediu timpuriu şi mijlociu
C. Etapa turismului modem şi contemporan
Turismul cultural apare ca fiind predominant în primele două perioade
menţionate, el dezvoltându-se mai mult în Antichitate şi mai ales sub forma
pelerinajului în Evul Mediu.
Turismul modem este marcat de turismul balnear, de preferinţă pentru
potenţialul natural, iar turismul contemporan, care este un turism de masă, se
remarcă printr-un relativ echilibru între cele două componente ale potenţialului
turistic.
A) În perioada turismului incipient marile oraşe ale Antichităţii – Roma,
Atena, Cartagina, Tir, Sidon – atrăgeau călătorii prin edificiile lor. Centrele de
11
pelerinaj, precum şi manifestările cu caracter sportiv constituiau de asemenea
atracţii pentru călătorii vremii. Misterele de la Eleusis, oracolele din Delfi şi
Dodona, agora Atenei, jocurile de la Olimpia, Nemeea, Istm şi Delfi, jubileele
regale din Egipt constituiau tot atâtea pretexte pentru călătorii. Motivaţia acestor
călătorii le include, aproape în totalitate, în sfera a ceea ce azi se numeşte turism
cultural. Se pot delimita chiar câteva regiuni care polarizau mişcările de populate
cu caracter turistic din această perioadă. Se impune în primul rând regiunea Mării
Mediterane, suprapusă arhipelagului grecesc, Asiei Mici, Egiptului şi Peninsulei
Italice. Grecia antică atrăgea mai ales prin edificiile sale cu funcţie culturală sau
religioasă: complexul arhitectural de pe Acropole, Corint, Teba, Micene, labirintul
din Cnossos. În Asia Mică erau vizitate oraşele greceşti şi elenistice, Milet, Efes,
Smirna, Halicamas. Egiptul antic era vizitat pentru vestitele construcţii mortuare
de la Luxor şi Kamak, pentru Alexandria, cu renumita sa bibliotecă, precum şi
pentru jubileele regale care aveau loc o dată la 3-4 ani. Şi Peninsula Italică, prin
principala sa atracţie Roma, dovedeşte amprenta culturală pe care o aveau
călătoriile turistice din Antichitate.
O a doua regiune care atrăgea călători cu motivaţie culturală o constituia
Orientul Mijlociu, regiune suprapusă Câmpiei Mesopotamiei şi Podişului Iranian,
unde se găseau unele dintre cele mai vechi oraşe din lume: Ur, Uruk, Nipur,
Babilon, Persepolis, Ispahan. Asia de Est şi Sud-Est impunea în lumea antică prin
frecventele călătorii întreprinse de călugării budişti chinezi spre India şi Indonezia.
Toate aceste exemple dovedesc faptul că această primă etapă de
dezvoltare a fenomenului turistic s-a caracterizat prin orientarea cererii spre
obiectivele şi activităţile antropice, ceea ce corespunde definiţiei turismului
cultural în accepţiunea actuală.
B) În Evul Mediu timpuriu şi mijlociu, deplasările care pot fi asimilate celor
turistice de astăzi se restrâng din cauza fanatismului religios şi a instabilităţii
politice care făcea drumurile foarte periculoase. Marile invazii sunt şi ele
răspunzătoare de scăderea frecvenţei deplasărilor comparativ cu Antichitatea. Cu
toate acestea, deplasările cu tentă turistică nu lipsesc în totalitate, ele
desfăşurându-se mai ales sub forma pelerinajului spre locurile sacre ale marilor
religii: Roma şi Ierusalim pentru creştini, Mecca şi Medina pentru musulmani,
Lhasa sau sanctuarele din India şi Indochina pentru budişti, muntele Fuji pentru
japonezi. Alte deplasări cu motivaţie culturală sunt semnalate acum spre marile
universităţi europene care apar în această perioadă: Bologna (1119), Ravenna
(1130), Sorbona (1200), Cambridge (1209), Oxford (1214), Padova (1222), Napoli
12
(1224), Pisa (1346), Praga (1348), Cracovia ( 1364), Viena (1365), Heidelberg
(1386), Koln (1388).
C) Etapa turismului modem şi contemporan este divizată, de autorii
menţionaţi, în trei subperioade: subperioada secolelor XV-XVII inclusiv,
subperioadă ce cuprinde secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi jumătate din secolul al
XX-lea şi subperioada de după 1950.
Prima subperioadă este marcată de marile descoperiri geografice şi de
înflorirea culturii şi artelor specifică Renaşterii. Obiectivele de provenienţă
antropică sunt în continuare preferate de călătorii vremii, care sunt atraşi în
număr tot mai mare de forfota marilor capitale şi curţi regale. Din această
perioadă datează celebrele ghiduri Arte Peregrinandi care conţineau informaţii
valoroase despre limba ţării vizitate şi despre atracţiile acesteia.
A doua subperioadă, marcată de rcvoluţia industrială şi de înflorirea
romantismului şi expresionismului pe plan cultural, se caracterizează prin
reîntoarcerea omului spre natură, potenţialul turistic natural fiind din ce în ce mai
clar preferat în faţa celui antropic. În această perioadă apar primele agenţii de
voiaj, datorate lui Thomas Cook (1851) şi se pun bazele infrastructurii turistice
propriu-zise. Tot acum în Germania este tipărit primul ghid de călătorie în sens
modern, cunoscut sub numele Baedecker, după editorul său. În 1800 apare, în
Marea Britanie, cuvântul turist, pentru a-i desemna pe cei care făceau marele tur
pe continent, călătorie absolut necesară pentru desăvârşirea educaţiei. Această
călătorie avea ca destinaţii principale regiunile mai exotice ale Europei: Italia
Meridională, Spania, Grecia şi păstrau încă o tentă culturală.
După 1950, turismul devine un fenomen de masă, amploarea deplasărilor
turistice, care antrenau, în 2000, peste 698 milioane persoane, făcând din turism
prima activitate economică mondială. Se apreciază că circa 14% din P.I.B.
mondial este asigurat de turism, iar circa 200 milioane persoane lucrează în acest
sector. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003). În perioada contemporană se poate spune că
asistăm la o revenire a turismului cultural faţă de perioada anterioară, marcată
de turismul balnear.

ÎNTREBĂRI:
1. Definiţi fenomenul turistic !
2. Care este criteriul după care a fost individualizat turismul cultural ?
3. Ce este turismul cultural ?
4. Care sunt caracteristicile fluxurilor generate de turismul cultural ?
13
 5. Daţi exemple de forme de turism cultural !
6. Definiţi noţiunile: potenţial turistic, ofertă turistică, produs turistic.
7. Care era locul turismului cultural în cadrul fenomenului turistic în
perioada antică ?
8. Sub ce formă se realizau deplasările ,,turistice” cu tentă culturală în
Evul Mediu ?
9. Prin ce s-a caracterizat evoluţia fenomenului turistic în perioada
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea ?
10. Care este locul activităţilor turistice în economia mondială după
1950 ? Argumentaţi răspunsul!

II. FLUXURILE TURISTICE GENERATE DE TURISM CULTURAL

Cea mai mare parte a fluxurilor turistice se îndreaptă spre Europa

Occidentală, care concentrează aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din
cel intern. Tendinţa fluxurilor turistice majore este de expansiune în afara
cadrului vest-european, spre regiunile apropiate: Africa de Nord, Europa de Est.
Se poate face o distincţie între fluxurile cele mai importante din punct de vedere
cantitativ (fluxuri majore) şi fluxurile care antrenează un număr mai mic de
persoane, ce se îndreaptă spre atracţii turistice punctuale.

Repartiţia geografică a numărului de turişti sosiţi (2000)

P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu, Geografia generală a turismului, Meteor Press, 2002
II.1. FLUXURILE TURISTICE MAJORE

II.1.1. FLUXURILE TURISTICE SPRE SUDUL EUROPEI

Aceste fluxuri sunt cele mai importante la nivel mondial, antrenând anual
circa 185 milioane turişti internaţionali, concentraţi mai ales în sezonul estival.
Repartiţia acestora pe ţările primitoare este următoarea: 48,5 milioane în Spania,
14
41,2 milioane în Italia, 35 milioane în sudul Franţei, 21,8 milioane în Portugalia,
15,7 milioane în Grecia, 5 milioane în Croaţia, 1,5 milioane în Malta, în 2000. (I.
Muntele, C. Iaţu, 2003). Fluxurile dirijate spre sudul Europei au o dublă geneză:
pe de o parte climatul blând şi plajele însorite, pe de altă parte bogatul
patrimoniu cultural din această regiune. Este greu de realizat o distincţie clară
între cei care sosesc aici atraşi de potenţialul natural şi cei care sunt atraşi de
resursele antropice. De altfel, foarte frecvent, cele două componente ale
potenţialului turistic al zonei beneficiază de aceeaşi clientelă, secvenţa culturală
fiind prezenta printre practicile turistice ale celor care vin aici pentru soarele şi
mondenităţile de pe Coasta de Azur, de exemplu. Originea acestor fluxuri se află
în Europa de Nord-Vest, America de Nord, estul Asiei, iar atracţiile de ordin
cultural care le generează se constituie în oraşe-muzeu, monumente, festivaluri şi
congrese prestigioase.
Centrele urbane din Europa sudică, cu bogatul lor patrimoniu cultural,
concentrează o mare parte a turiştilor sosiţi aici. Trebuie menţionate, în acest
context, oraşele italiene – Veneţia, Florenţa, Pisa, Roma, Siena, Verona – cele
spaniole ( Madrid, Barcelona, Granada, Sevilla, Cordoba, Toledo), dar şi cele din
sudul Franţei – Avignon, Narbonne, Aries, Nimes sau din Grecia – Atena, Salonic.
Fluxurile dirijate spre centrele urbane menţionate sunt alcătuite dintr-o
clientelă foarte cosmopolită, care se deplasează cu cele mai diverse mijloace de
transport: autoturism, autocar, avion, pacheboturi de lux. Se pot identifica câteva
itinerarii privilegiate, dispuse axial (I. Muntele, C. Iaţu, 2003):
a) axa mediană Rin – Ron – Mediterana, folosită cu precădere de turiştii
scandinavi, olandezi, belgieni, germani, britanici, francezi şi elveţieni care
pot alege între destinaţiile din Franţa şi Italia, sau, într-o anumită măsură,
din Peninsula Iberică.
b) axa occidentală – se desprinde, în zona Parisului, din cea mediană,
orientându-se spre sud-vest, spre Ţara Bascilor, sau traversând Pirineii spre
interiorul Spaniei.
c) axa orientală – care se formează în Germania, canalizându-se în bazinul
superior al Dunprii, de unde străbate Elveţia şi Austria, pentru a dirija
turiştii spre ruinele italiene.
d) axa sud-estică ce corespunde mişcărilor care au ca destinaţie Grecia sau
coasta dalmată;

15
 e) axa nord-sud care se conturează în Europa de Est, având ca puncte de
plecare în principal Polonia şi Rusia, iar ca destinaţii favorite Grecia şi
Turcia.

II.1.2. FLUXURILE SPRE EUROPA ATLANTICĂ

Europa Atlantică atrage anual circa 100 milioane turişti, care se îndreaptă
fie spre plajele şi oraşele litorale, fie spre oraşele din interior, care dispun de un
potenţial antropic imens. Cea mai atractivă pare a fi Franţa de nord-vest, care
polarizează aproximativ 30 milioane turişti anual, regiune urmată de Marea
Britanie (25 milioane turişti anual), Germania (17,5 milioane turişti anual), Belgia
(14 milioane), Olanda (7 milioane). În ultima vreme s-a impus şi Irlanda, prin
fluxuri ce totalizează 6 milioane turişti anual.

Fluxurile turistice în Franţa (2000)

P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu, Geografia generală a turismului, Meteor Press, 2002

Între componentele fluxurilor turistice ce se dirijează spre această regiune,

fluxurile turistice urbane se remarcă prin importanţă şi perenitate. Ele se
îndreaptă spre Paris, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Hamburg, Copenhaga,
Berlin, Helsinki, Viena, Munchen. La acestea se adaugă oraşele cu vocaţie
turistică deosebită, ce polarizează mare parte din fluxurile acestei regiuni:
Bruges, Gand, Anvers (Belgia), Aachen, Lubeck (Germania).
Fluxurile turistice spre Valea Loirei reprezintă o altă componentă
importantă a fluxurilor ce ajung în Europa Atlantică, prin cei peste 7 milioane
turişti pe care îi antrenează anual. Dimensiunea acestor fluxuri este legată şi de
16
apropierea Parisului, care furnizează o mare parte din clientelă. Fluxul renan, ce
se îndreaptă spre oraşele cu tradiţii culturale Mainz, Freiburg, Heidelberg şi Koln
prezintă asemănări cu cel anterior, dar este de mai mică amploare.

II.1.3. FLUXURILE SPRE EUROPA CENTRAL-ESTICĂ

Ca urmare a istoriei recente, marcată de impunerea unor limite destul de
rigide circulaţiei persoanelor, fluxurile generate de atracţiile antropice din
această regiune sunt mult sub nivelul celor din Europa Sudică sau Vestică. În
cadrul acestor fluxuri se disting cele care se dirijează spre oraşele şi capitalele cu
un patrimoniu important şi cu un rol istoric major în trecut: Budapesta, Praga,
Cracovia, Varşovia, Moscova, St. Petersburg, Kiev. În afara acestor oraşe mari,
foste sau actuale capitale, există şi o serie de oraşe mai mici care, prin
patrimoniul lor bogat, uneori parte a patrimoniului mondial protejat de UNESCO,
sunt capabile să polarizeze fluxuri relativ importante. Se pot menţiona:
Sighişoara, Braşov, Sibiu (România), Czestochowa, Torun, Poznan (Polonia), Vac şi
Esztergom (Ungaria). Castelele Boemiei şi mănăstirile Bucovinei constituie alte
obiective generatoare de fluxuri turistice după 1990.

II.1.4. FLUXURILE NORD-AMERICANE

America de Nord şi Centrală împreună cu arhipelagurile caraibiene

constituie a doua mare destinaţie pentru turiştii actuali şi polarizează circa 150
milioane turişti anual, dintre care peste 50 milioane originari din Europa, urmaţi
de cei proveniţi din America de Sud sş Asia. La acest flux extern se adaugă circa
450 milioane persoane anual care participă la fluxurile turistice interne. Regiunea
are însă o participare mult mai modestă la constituirea fluxurilor exterioare,
numai 25 milioane turişti nord-americani venind anual în Europa. Destinaţiile
predilecte ale fluxurilor exterioare sunt Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi
cu siguranţă ca motivaţia culturală este una importantă în constituirea acestor
fluxuri. În ultima vreme se constată un progres evident al fluxurilor dirijate spre
Asia care antrenează peste 8 milioane turişti, dirijat mai ales spre Japonia, Coreea
de Sud, Singapore, Taiwan sau Hong Kong.
Dintre fluxurile care se conturează pe continentul nord-american se
remarcă, ca având motivaţie culturală, fluxul nord-estic, dirijat spre zona Marilor
Lacuri şi al litoralului estic al SUA, având ca puncte nodale oraşele New York,
Washington, Quebec, Montreal, Chicago şi fluxul mexican care a totalizat, în anul

17
2000, circa 20 milioane turişti, flux general atât de atracţiile naturale (Acapulco,
Cancun), cât şi de cele culturale ( Pen. Yucatan, Ciudad de Mexico).

II.1.5. FLUXURILE JAPONEZE

Japonia reprezintă o regiune emiţătoare importantă în turismul mondial,

mai ales în ultimele două decenii, de când legislaţia privind concediile a devenit
mai permisivă. Dacă în 1961 numărul japonezilor care părăseau ţara în scopuri
turistice era de doar 100 000, în 1998 numărul acestora ajunsese la 17 milioane.
În ceea ce priveşte turismul cu motivaţie culturală se distinge fluxul nipon dirijat
spre Europa (care a beneficiat, în 1998, de peste 3 milioane turişti japonezi),
îndeosebi spre Franţa şi Italia. Japonezii constituie şi principala clientelă turistică
în China, printre motivaţii aflându-se, cu siguranţă, şi cele culturale.

II.2. FLUXURILE TURISTICE MINORE

Acestea sunt fluxuri de dată mai recentă, dirijate spre statele în curs de
dezvoltare, care prezintă avantajul unor servicii turistice mai ieftine şi al
exotismului.

II.2.1. FLUXURILE SPRE MEDITERANA MERIDIONALĂ (cf. I. Muntele, C. Iaţu, 2003)

Sunt fluxurile care se îndreaptă spre statele Maghrebului şi spre Egipt şi
care s-au format ca urmare a potenţialului natural şi antropic important din
regiune, datorită apropierii de Europa şi, nu în ultimul rând, pe baza unei
infrastructuri puse la punct în perioada coloniala. Deşi regiunea ar fi putut să intre
în circuitul turistic mondial încă din secolul al XIX-lea mai ales ca urmare a
patrimoniului cultural al Egiptului, lucrul acesta nu a fost posibil din cauza
instabilităţii politice a zonei, care pune probleme şi în prezent. Principala
destinaţie din zonă a constituit-o multa vreme Egiptul, care, în 2000, a primit 5,5
milioane turişti. În ultimii ani Egiptul a cedat locul statelor din Maghreb, în special
Marocului, care a atras, prin monumentele maure de la Fes, Marrakech şi Meknes,
peste 6 milioane turişti.

II.2.2. FLUXURILE SPRE ASIA ANTERIOARĂ

Asia Anterioară înglobează Peninsula Arabică, Iranul, Turcia şi Levantul,
regiuni ce se remarcă printr-un potenţial turistic deosebit, datorat în primul rând
succesiunii unor civilizaţii cu rol capital în devenirea umanităţii. Fluxurile care se
îndreaptă spre această zonă sunt constituite predominant din europeni şi au
18
totalizat, în 2000, circa 35 milioane persoane. Deşi au toate premisele să devină
majore, fluxurile turistice din această zonă se confruntă cu aceeaşi problema ca şi
cele anterioare: instabilitate politică şi ameninţarea terorismului.
Turcia este destinaţia predilectă, polarizând circa 12 milioane turişti anual.
Turismul cultural se datorează obiectivelor de la Catal Huyuk, Troia, Milet,
Pergam, Istambul.
În Orientul Apropiat turismul cultural se desfăşoară sub forma pelerinajelor
care dau naştere unor fluxuri foarte importante: 3 milioane turişti spre Israel, spre
oraşele sfinte Ierusalim, Bethlehem şi Nazareth, 4 milioane turişti spre Arabia
Saudită, spre Mecca şi Medina. La fel de importante au devenit, în ultimul deceniu
fluxurile dirijate spre Iordania (4 milioane turişti), Siria (2,5 milioane), cu
numeroase vestigii care s-au succedat aici timp de peste 5 milenii – Gerash,
Petra, Damasc, Palmyra, etc.
Libanul, cunoscut altădată drept „Elveţia Orientului” se reface greu după
războiul civil care i-a distrus aproape întreaga infrastructură turistică şi l-a scos
din circuitul turistic mondial.

II.2.3. FLUXURILE TURISTICE DIN ASIA MUSONICĂ

Deşi premisele activităţilor turistice în această zonă au fost create în
perioada colonială, dezvoltarea turistică este de dată recentă. Fluxurile atrase de
această zonă sunt originare din ţările dezvoltate şi sunt generate de atracţiile
balneare completate cu cele cultural-etnografice.
Principalul flux se dirijează spre statele sud-est asiatice: Thailanda – 9
milioane turişti, Malayesia – 10 milioane, Indonezia – 5 milioane, Filipine – 2
milioane. Extremul Orient constitute a doua destinaţie din zonă, China fiind fără
care a cunoscut o dezvoltare deosebită a activităţilor turistice, dovedită de
creşterea numărului de turişti de la 13,2 milioane în 1990 la 31,2 milioane în
2000.
India este un alt pol de atracţie din regiune care atrage circa 6 milioane
turişti anual. Din perspectiva turismului cultural, atracţiile principale sunt oraşele
mogule, templele şi siturile antice.

II.2.4. FLUXURILE TURISTICE SUD-AMERICANE

Turismul sud-american este slab dezvoltat faţă de potenţialul de care

dispune continentul sudic. Numărul total al turiştilor care au ajuns în America de
Sud a fost de 14 milioane în 2000, turişti originari predominant din Europa şi
19
îndreptându-se spre Argentina (5 milioane), Uruguay (3 milioane), Chile (2,5
milioane), Brazilia (2,5 milioane). Fluxurile turistice se îndreaptă mai ales spre
marile oraşe din zona: Buenos Aires, Montevideo, Rio de Janeiro, Sao Paulo. O altă
atracţie o constituie vestigiile civilizaţiilor precolumbiene.
Fluxurile minore dirijate spre Africa subsahariană, Australia, Noua
Zeelandă şi insulele din marile intertropicale sunt generate predominant de
potenţialul turistic natural.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt cele mai importante fluxuri turistice generate de turismul
cultural ?
2. Care sunt componentele fluxurilor turistice generate de turismul cultural
spre Europa Atlantică ?
3. Care este principala caracteristică a fluxurilor turistice japoneze ?
4. Care sunt premisele care au determinat formarea fluxurilor turistice
spre Mediterana Meridională ?
5. Care sunt elementele ce împiedică dezvoltarea turismului atât în
Mediterana Meridională, cât şi în Asia Anterioară ?
6. Sub ce formă se desfăşoară turismul cultural în Asia Anterioară ?

III. RESURSELE TURISTICE ANTROPICE – BAZA DEZVOLTĂRII TURISMULUI CULTURAL

Turismul cultural este individualizat ca un tip distinct de turism ca urmare

a motivaţiei care îl generează, deosebindu-se, prin aceasta, de turismul recreativ
sau de cel curativ. Criteriul care a stat la baza individualizării acestui tip de turism
îi conferă şi o altă caracteristică, şi anume aceea că utilizează sau este generat
numai de resursele antropice care au suscitat întotdeauna curiozitatea, dorinţa
de cunoaştere şi admiraţia umană. Faptul că turismul cultural utilizează doar
resursele turistice antropice derivă chiar din denumirea sa: prin cultură, indiferent
de controversele care însoţesc definirea sa, se înţelege, în sens larg, totalitatea
creaţiilor umane, materiale sau spirituale. Din acest punct de vedere este foarte
clar faptul că turismul cultural este tipul de turism care foloseşte, prin excelenţă,
resursele antropice. În forma lor materială (edificii şi elemente cu funcţie
turistică) sau imaterială (activităţi antropice cu funcţie turistică).
Geografii P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002), definesc
resursele turistice antropice ca fiind un ansamblu de elemente cu funcţie
recreativă, create de om; nu întotdeauna aceste elemente au fost create în
20
scopul valorificării turistice, ci ele au dobândit această funcţie după ce au
îndeplinit alte atribuţii: economice, strategice sau culturale. Aceeaşi autori au
identificat principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă
antropică care le conferă atractivitate turistică. Este vorba despre vechime,
unicitate, inedit, dimensiune şi funcţie.
Vechimea unui obiectiv construit de om poate reprezenta uneori singura
calitate care atrage vizitatori, chiar dacă dimensiunea, fizionomia, estetica sau
funcţia obiectivului respectiv nu-l particularizează prin nimic. Cel mai elocvent
exemplu este cel al atracţiei pe care o exercită uneltele de silex sau os, foarte
simple de fapt şi fără nimic deosebit din punct de vedere estetic sau dimensional,
dar care continuă să uimească omul contemporan prin faptul că reprezintă o
mărturie a unor vremuri despre care se ştie foarte puţin. În contextul turismului
cultural vechimea este un atribut foarte important, căutat în special de turiştii
avizaţi, care preţuiesc, mai mult decât orice, autenticitatea.
Unicitatea anumitor obiective, edificii sau activităţi umane constituie, de
asemenea, o sursă importantă de atractivitate. Acest atribut provine fie din
intenţia autorului de a crea ceva unic – exemple în acest sens fiind Turnul din Pisa
sau defilarea gărzii engleze cu ceremonialul care o însoţeşte – fie din distrugerea
sau dispariţia obiectelor de acelaşi gen.
Ineditul obiectivelor de provenienţă antropică poate fi de natură
fizionomică (ca în cazul catedralei din Chartres, celebră prin asocierea celor două
turnuri cu arhitectură şi înălţimi diferite), poziţională (complexul de la Mont Saint
Michel, Franţa) sau structural-compoziţională (Turnul Eiffel, Centrul George
Pompidou).
Dimensiunea se transformă în atribut de atractivitate turistică atunci
când este vorba de una din manifestările sale extreme: foarte mare sau foarte
mic. Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune
din Moscova şi Toronto impresionează prin înălţime, muzeele Louvre şi Ermitage
sunt vestite şi pentru numărul mare de exponate, iar unele cărţi sau unelte sunt
cunoscute pentru miniaturizarea lor.
Funcţiile anterioare sau actuale ale unor obiective constituie uneori
singurul element de atractivitate, care atrage însă mase imense de turişti.
Regăsim acest element în motivaţia vizitării Bastiliei, a Casei Albe sau a Palatului
Buckingham.
În categoria elementelor şi edificiilor cu funcţie turistică (varianta
materială a resurselor turistice antropice) se includ, conform autorilor menţionaţi
21
la începutul acestui capitol, următoarele obiective: construcţiile megalitice,
edificiile istorice, edificiile religioase, edificiile culturale şi sportive, o serie de
edificii economice si monumentele, statuile şi plăcile comemorative.
Construcţiile megalitice atrag turişti prin vechime, inedit şi prin aura de
mister care le înconjoară. Ele sunt legate de spaţiul vest european şi datează din
mileniile III-IV î.Hr. Se prezintă în trei forme distincte: menhiri – blocuri de piatră
necioplite înfipte vertical în pământ – dolmeni – blocuri sau plăci de piatră
orizontale sprijinite pe doi menhiri şi cromlechiuri – menhiri dispuşi în cerc sau
semicerc. Ca localizare aceste construcţii megalitice se găsesc în număr mare în
Bretania, Anglia şi Spania, iar cele mai renumite sunt cele de la Camac Menec
(Bretania) – complex format din peste 3.000 de menhiri şi Stonehenge (Anglia) –
care se pare că a avut şi rol de observator astronomic şi care cunoaşte cea mai
complexă valorificare turistică.
Edificiile istorice însumează o gamă variată de construcţii aparţinând
timpurilor trecute şi răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor
civilizaţii. În această categoric sunt incluse: castrele, forturile, cetăţile, castelele şi
fortificaţiile. Castrele romane sunt specifice spaţiului european şi reprezintă
puncte întărite, construite în scopuri militare la graniţele Imperiului Roman. Ca
urmare a vechimii lor, aceste construcţii şi-au păstrat în foarte puţine cazuri un
aspect care se apropie de cel iniţial. Un exemplu în acest sens este cel al
castrului roman de la York, la care zidul şi porţile de intrare s-au conservat
aproape în întregime, împrejmuind centrul oraşului actual. Castrele de pe
teritoriul României, deşi foarte numeroase, nu mai păstrează aproape nimic din
înfăţişarea iniţială. Cu toate acestea ele constitute încă obiective de atractivitate
turistică mai ales pentru o clientelă avizată, specializată: elevi, studenţi,
profesori. În România pot fi menţionate castrele de la Micia, Breţcu, Gilău, Bologa,
Buciumi, Românaşi, Gherla, Căşei, etc.
Forturile se aseamănă cu castrele prin funcţia îndeplinită, aceea de
apărare. Ele datează însă dintr-o perioadă mult mai recentă şi sunt caracteristice
continentului nord-american. Vechimea lor descreşte de la estul spre vestul
Americii, în sensul de avansare al colonizatorilor. Forturile sunt frecvente în Noua
Anglie, în Ontario, Quebec, pe litoralul californian şi şi-au pus amprenta şi asupra
toponimiei locurilor: Fort St. John, Fort Worth, Fort Lauderdale, etc.
Castelele sunt locuinţe fortificate ale seniorilor feudali, răspândite în
spaţiul euroasiatic şi, mai recent, în America. Deşi funcţia de apărare nu lipseşte,
ea nu mai este dominantă, ca în cazurile anterioare, locul ei fiind luat de funcţia
22
rezidenţială. Totuşi existenţa funcţiei de apărare şi-a pus amprenta asupra
arhitecturii lor, caracterizată prin prezenţa zidurilor, crenelurilor, contraforturilor,
a turnurilor şi şanţurilor de apărare. În majoritatea cazurilor şi poziţia acestor
castele derivă din caracterul lor defensiv, ele fiind amplasate pe promontorii
stâncoase sau pe falezele surplombate ale unor versanţi abrupt. Exemple în acest
sens sunt castelele de pe valea Rinului, din Tirol, de la poalele Alpilor sau
Pirineilor. În cazul în care castelele au fost constitute în centrul unor domenii de
vânătoare, arhitectura lor ţine mai mult cont de estetic. Adesea ele sunt
înconjurate de parcuri sau grădini care le sporesc atractivitatea turistică actuală.
Din această categorie fac parte celebrele castele de pe valea Loirei, risipite între
Angers şi Burges pe o distanţă de peste 200 km., cele mai cunoscute fiind:
Chambord, Chenonceaux, Amboise, Blois, Angers. Aceste castele îşi datorează
faima, nu de puţine ori, personalităţilor care le-au trecut pragul, printre care se
numără: Leonardo da Vinci, Caterina de Medici, Francois Villon, Ludovic al XIV-lea,
Moliere. Aceeaşi grijă pentru estetic se regăseşte şi în cazul castelelor construite
în perioada modernă, când funcţia strategică a fost total înlocuită de cea
rezidenţială sau administrativă. Elocvente în acest sens sunt castelele Versailles,
Schonbrunn sau Palatui Buckingham. Castelele pot să atragă turişti şi prin aura
de mister care le înconjoară, situaţie frecventă în Marea Britanie (Warwich),
Spania şi Elveţia.
Cetăţile se detaşează prin complexitatea construcţiilor, prin funcţiile
multiple îndeplinite şi prin concentrarea unei populaţii numeroase. Şi cetăţile au
avut un caracter puternic defensiv, motiv pentru care sunt însoţite de ziduri de
apărare, şanţuri periferice şi bastioane. Sunt renumite cetăţile greceşti ale
Antichităţii, prezente în spaţiul circummediteranean şi circumpontic (Gela,
Micene, Histria, Tomis, Callatis), ale căror ruine, deshumate, atrag un număr
important de turişti ce fac parte fie din categoria avizaţilor, fie din cea a
ocazionalilor. Ca şi în cazul castelelor, istoria cetăţilor este uneori un element de
mai mare atractivitate decât cetatea însăşi, prin arhitectura ei, iar Troia este
poate cel mai elocvent exemplu. Cetăţile medievale constituie şi ele elemente de
atractivitate turistică mai ales atunci când au şi o poziţie defensive şi pitorească.
Este cazul cetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei părţi de
abrupturi de peste 100 m. înălţime. Cetăţi medievale intrate în circuitul turistic
există şi în România: Suceava, Neamţ, Prejmer, Feldioara, Râşnov, etc. Unele
dintre marile oraşe ale Europei au avut drept nucleu iniţial incintele întărite ale

23
cetăţilor antice sau medievale. Pot fi menţionate în acest sens Moscova, Kiev,
Sankt Petersburg, Veneţia sau chiar Parisul, care a evoluat pe Ile de la Cite.
Fortificaţiile sunt destul de diverse în funcţie de regiunea sau de epoca în
care au apărut. Se includ în această categoric zidurile şi turnurile în măsura în
care nu sunt elemente constructive ale ansamblurilor arhitecturale analizate deja.
Cel puţin două exemple celebre de fortificaţii pot fi date în acest context,
generatoare de fluxuri turistice importante: Marele Zid Chinezesc şi Tumul
Londrei. Marele Zid Chinezesc, cu lungimea sa de peste 5.000 km. este singura
construcţie vizibilă de pe Lună şi a fost construit ca o stavilă în calea barbarilor.
Vizitarea sa nu poate lipsi de pe agenda niciunui turist care ajunge ‚n China.
Turnul Londrei este de fapt un castel construit în secolul al XI-lea de către
Wilhelm Cuceritorul şi fiul său. Culoarea albă a pietrei de construcţie i-a atras şi
denumirea de White Tower, iar noţiunea de turn este improprie fiind atribuită de
fapt unui ansamblu arhitectural de tip castel cu mai multe turnuri interioare.
Edificiile religioase
Indiferent de forma sub care se găsesc în teritoriu, fie că sunt temple,
biserici, mănăstiri sau moschei, edificiile religioase au atras turiştii prin două
elemente. În primul rând ele au general şi generează încă mari pelerinaje, prin
ele însele, prin relicvele sfinte pe care le adăpostesc sau prin evenimentele pe
care le marchează prin existenţa lor. În al doilea rând edificiile religioase au atras
şi continua să atragă vizitatori prin arhitectura şi decoraţiile lor interioare, cel mai
adesea remarcabile şi aparţinând unor nume mari ale artei mondiale. În ambele
cazuri însă importanţa edificiilor religioase ca resurse ale turismului cultural este
indiscutabilă.
Cele mai vechi edificii religioase sunt sanctuarele, care reprezintă incinte
delimitate prin pietre de hotar sau ziduri cu semnificaţii religioase dedicate zeilor.
În interiorul acestor limite sunt amplasate diverse construcţii cu destinaţie
religioasă, mai ales temple. Renumită pentru numărul mare de sanctuare datând
din antichitate este Grecia, cel mai cunoscut fiind cel de la Delfi, dedicat lui
Apollo. Lui i se adaugă. sanctuarele de la Patras, Olympia, Delos şi Eleusis. Un
număr mare de sanctuare shintoiste se află în Japonia, renumite fiind cele de la
Nikko, Nagoya, Ise, etc.
Templele sunt o altă formă a edificiilor religioase, cu o istorie foarte veche.
Cele mai vechi sunt templele subterane indiene, aşa cum sunt cele din insula
Elephanta, aproape de Bombay, săpate în granit şi de dimensiuni apreciabile. Tot
în India se află templele subpământene de la Ellora, care poartă numele zeilor
24
cărora le-au fost dedicate. Cu siguranţă mai cunoscute şi mai bine integrate în
circuitul turistic mondial sunt templele de pe valea Nilului, fie subterane, ca cel
de la Abu Simbel, fie ridicate la suprafaţa pământului, ca cele de la Kamak, Luxor,
Teba sau Napata. Templele nu lipsesc nici în Grecia, celebre fiind cele de la Delfi,
Olympia şi Delos. Deşi creştinismul şi islamismul au însemnat şi renunţarea la
temple în favoarea altor lăcaşe de cult, ele nu au dispărut cu totul nici în timpurile
mai recente. S-au menţinut în Asia de sud-est, exemplul cel mai cunoscut fiind
probabil cel al templului de la Borobudur din I. Jawa. Vechii locuitori ai Americii şi-
au manifestat şi ei credinţa religioasă prin temple, celebru fiind Templul Soarelui
din Machu Picchu (Peru).
Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului euro-american şi atrag,
mai mult decât altele din această categorie, prin stilul arhitectonic şi decoraţiile
interioare. Dintre bisericile foarte cunoscute, introduse în circuitul turistic pot fi
menţionate: Sainte Chapelle din Paris, în stil gotic, cu 1.314 vitralii, construită în
secolul al XIII-lea, San Ambroggio din Milano, în stil romanic, din secolul al XI-lea,
Perigueux şi Arles din Franţa, Kondopog din Ucraina, cea mai înaltă dintre
bisericile de lemn ale lumii.
Catedralele reprezintă edificii religioase de o mare grandoare, în care
complexitatea arhitecturii atinge apogeul. Catedrale intrate în circuitul turistic
mondial, aparţinând stilului romanic sunt: basilica Sfânta Sofia din Istambul,
construită în secolul al VI-lea d.Hr. de către împăratul Iustinian, basilica San
Marco din Veneţia, în care pot fi admirate valori artistice create în alte locuri, aşa
cum sunt, de pildă, coloanele de marmură policromă egiptene, precum şi
relicvele Sfântului Marcu, catedralele San Vitale şi Sant Apollinaire Nuovo din
Ravena, cele din Pisa, Florenţa sau din Germania, de la Mainz, Limburg. Catedrale
în stil romanic ce au suscitat interesul turiştilor se află şi în Franţa, la Angouleme
şi Clouny, în Marea Britanie, la Durham, în Spania, la Santiago de Compostela
(unde se află mormântul Sf. Iacob), etc.
În timpul Renaşterii în arhitectura europeană se conturează două mari
curente: clasicismul şi barocul, care îşi vor pune amprenta şi asupra stilului
arhitectonic al catedralelor. Catedrala San Pietro de la Vatican, cea mai vastă
construcţie religioasă din lume poate fi considerată expresia de vârf a artei
baroce, ei adăugându-se alte catedrale din Spania (Salamanca, Madrid),
Germania, Austria, Rusia. Expresia cea mai remarcabilă a clasicismului o
constituie, fără îndoială, catedrala Sf. Paul din Londra.

25
 Centrele artei baroce în Europa

I. Muntele, C. Iaţu, Geografia turismului, concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporale, Ed. Sedcom
Libris, 2003

Cele mai numeroase însă şi mai variate constructiv pe plan european sunt
catedralele gotice. Celebre sunt catedralele Notre Dame şi Chartres din Franţa,
prima putând să adăpostească 6.500 persoane, a doua cunoscută mai ales pentru
suprafaţa imensă a vitraliilor dominate de ,,albastrul de Chartres”. În Franţa
catedrale celebre în stil gotic sunt şi cele de la Reims li Amiens, iar lor li se
adaugă, în Europa, catedralele de la Cantebury – cu cele mai vechi vitralii engleze
– , Salisbury, York, Londra - Westminster (în Marea Britanie), Koln, Ulm, Freiburg
(Germania), Burgos, Leon, Sevilla – cu mormântul lui Cristofor Columb (Spania),
Milano – Domul din Milano – , Siena – centrul arhitecturii gotice italiene – ,
Orvietto (Italia).
Nu pot fi trecute cu vederea nici catedralele din Europa de Est, în
arhitectura cărora se amestecă influenţe apusene şi orientale. Pot fi menţionate
în acest context catedralele Sfânta Sofia din Kiev, Vasile Blăjenii şi Uspenski din
Moscova, Kazan şi Sf. Isaak din Sankt Petersburg.
Catedrale monumentale există şi în America Latină, construite de
cuceritorii spanioli şi portughezi şi menite să înlocuiască vechile temple aztece
sau incaşe. Se disting catedralele din Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima,
Santiago de Chile, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de Janeiro, etc.

26
 Lumea islamică şi-a exprimat adoraţia divină prin moschei, prezente în
toată lumea musulmană, dar şi în teritoriile care au aparţinut o vreme
musulmanilor. Celebre prin grandoare şi mozaicuri sunt: Moscheea Albastră din
Istambul, Kalean din Buhara, Ubn Tulun şi Al-Azhar din Cairo, Marea Moschee din
Cordoba, Moscheea Omeazilor din Damasc, El Mansur din Marachech, Moscheea
lui Mohamed de la Medina. Moscheele atrag prin valoarea mozaicurilor lor, dar şi
printr-un element arhitectonic, minaretele, care sunt turnuri destinate chemării
credincioşilor la rugăciune.
Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite, prezente cu predilecţie
în Israel, dar şi în alte ţări europene care au adăpostit comunităţi importante de
evrei.
Mănăstirile reprezintă ansambluri arhitectonice centrate în jurul unui
edificiu de cult din categoria bisericilor sau catedralelor. Mănăstirile atrag turişti
prin funcţia lor religioasă, dar şi prin funcţia lor rezidenţială, ele oferind celor
dispuşi să le respecte regulile o oază de linişte. În acelaşi timp mănăstirile sunt şi
producătoare de bunuri şi produse artizanale, de o reală valoare artistică. Lăsând
la o parte mănăstirile româneşti, intrate în circuitul turistic mondial, la care vom
reveni într-un capitol viitor, vom menţiona câteva mănăstiri foarte cunoscute la
nivel european. Mănăstirile de pe Muntele Athos, care poate fi considerat centrul
ortodoxiei, nu sunt generatoare de fluxuri turistice. Regulile stricte şi sacralitatea
lor interzic cu desăvârşire prezenţa femeilor şi a camerelor de filmat, iar numărul
vizitatorilor masculini este şi el limitat. Se mi pot menţiona mănăstirile Rila şi
Nesebar din Bulgaria, Pavia şi Monte Casino din Italia, Grand Chartreuse, Clouny
şi Mont Saint Michel din Franţa, Nara din Japonia.
Indiferent de cultul religios .pe care ii reprezintă, edificiile religioase au
conturat distinct turismul religios, parte a turismului cultural, care mobilizează
anual circa 250 milioane pelerini. Ele se constituie şi în obiective vizitate de turişti
care practică altă formă de turism (balnear, curativ, recreativ sau literal) atunci
când se află în apropiere.
În aceeaşi categorie a edificiilor religioase autorii menţionaţi (P. Cocean,
Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu) includ şi o altă categorie şi anume aceea a
edificiilor care au menirea de a adăposti rămăşiţele pământeşti ale unor
personalităţi. Intră în această categorie stupele, tumulii, mausoleele şi cimitirele.
Stupele reprezintă movile de pământ de mari proporţii placate cu sculpturi,
statui, coloane sau porticuri şi sunt specifice spaţiului sud-est asiatic. Tumulii sunt
într-un fel echivalentul stupelor în lumea europeană, numai că movilele sunt
27
neplacate, motiv pentru care de multe ori trec neobservate. Mausolele reprezintă
expresia cea mai înaltă a artei de sorginte funerară, cel mai celebru fiind Taj
Mahal din Agra (India), la care se adaugă cel din Kremlin (Rusia), mausoleele
shogunilor din Nikko şi Edo (Japonia). Piramidele au aceeaşi funcţie ca şi
mausoleele dar arhitectura lor este deosebită. Le întâlnim pe Glob în două locaţii
celebre: pe valea Nilului (ansamblul de la Gizeh) şi în America Centrală
(piramidele maya de la Chichen Itza şi de la Teotihuacan). Între cimitirele celebre
pentru personalităţile care se odihnesc în ele pot fi menţionate: Pere Lachaise
(Paris), Arlington (SUA), Bellu (România).
Edificiile culturale şi sportive atrag turişti prin arhitectura lor adesea
însolită, prin funcţia pe care au îndeplinit-o la un moment dat, dar şi prin
exponatele pe care le adăpostesc, uneori parte a patrimoniului universal. Din
aceasta categorie fac parte: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele,
stadioanele, operele, universităţile, muzeele, colecţiile şi casele memoriale. Toate
acestea generează în exclusivitate practicarea turismului cultural şi asigură mare
parte din atractivitatea centrelor sau regiunilor în care se află.
Agora sau forumul reprezintă o incintă delimitată de numeroase elemente
arhitecturale, având drept scop, în Antichitate, găzduirea diverselor evenimente
din viaţa societăţii. Era de fapt un fel de ,,piaţă centrală” a marilor oraşe antice,
iar agora Atenei sau forumul din Pompei ne oferă o imagine elocventă a acestor
edificii. Teatrele îşi au începuturile tot în Antichitate, se remarcă prin dimensiuni,
iar funcţia lor era aceea de a găzdui actul cultural. Amfiteatrele reprezintă o
treaptă superioară în privinţa arhitecturii edificiilor cu destinaţie culturală.
Celebre şi vizitate şi azi sunt: Colosseumul din Roma, construit prin împletirea a
trei stiluri arhitectonice, doric, ionic şi corintic, amfiteatrele de la Aries, Nîmes şi
Beziers din sudul Franţei, ca şi cele din Spania, de la Granada, Sagunto şi
Pamplona.
O serie dintre stadioanele actuale, care au avut drept model de
construcţie amfiteatrele Antichităţii, impresionează fie prin grandoare (Maracana
din Rio de Janeiro, San Siro din Milano), fie prin tradiţii (Wembley din Londra), fie
prin arhitectura insolită (stadionul olimpic din Munchen). Clădirile operelor
actuale atrag un număr mare de vizitatori fie prin arhitectura lor deosebita
(Opera din Viena, cea din Paris, Opera din Sidney), fie prin prestigiu (Scala din
Milano). Clădirire operelor prestigioase au constituit, de-a lungul vremii, puncte
de atracţie ale circuitelor turistice. Ele fascinează prin elemente de ordin material
(arhitectura, biblioteci, parcuri), dar şi prin elemente de prestigiu, date de
28
personalităţile care le-au frecventat, au activat sau activează în cadrul lor. Dintre
universităţile celebre pot fi menţionate: Bologna, Ravenna, Sorbona, Cambridge,
Oxford, Praga, Cracovia, Viena, Heidelberg.
Muzeele reprezintă elemente de mare atractivitate pentru cei care
practică turismul cultural în special prin bogăţia, valoarea şi varietatea
exponatelor, dar în multe cazuri şi prin propria lor arhitectură. În funcţie de
specificul exponatelor muzeele se împart în mai multe categorii: muzee de artă,
etnografice, istorice, dedicate ştiinţelor, etc. Dintre muzeele de artă renumite
menţionăm: Louvre (Paris), British Museum (Londra), Prado (Madrid), Ennitage
(St. Petersburg), Galeriile Tretiakov (Moscova), Musee Royale des Beaux Arts
(Bruxelles), Rijks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan
(New York). Tot în categoria muzeelor de artă intră şi o serie de muzee
specializate într-o anumită tematică, aşa cum sunt National Gallery din Londra
sau muzeele figurilor de ceară din Amsterdam, Londra, etc. Muzeele etnografice
sau cele dedicate unor ocupaţii specifice sunt deosebit de căutate de turiştii
străini pentru care ele prezintă numeroase aspecte inedite. Pot fi menţionate în
această categoric Muzeul pantofilor din Gottwaldow – Cehia, Muzeul Spaghetelor
din Imeria – Italia, Muzeul Păpuşilor din Delhi, Muzeul Tutunului din Bergerac –
Franţa. Celebre şi foarte vizitate sunt şi muzeele dedicate ştiinţelor, cele mai
cunoscute fund: Museum of Science din Londra, Muzeul de Oceanografie din
Monte Carlo. Bibliotecile celebre, casele memoriale şi colecţiile sunt alte
elemente ale patrimoniului cultural care atrag un număr important de turişti.
Edificiile economice cu funcţie turistică au dobândit caracterul de
obiectiv turistic atunci când pragmatismul s-a îmbinat cu dorinţa de estetic şi mai
ales o dată cu trecerea timpului. Nu toate aceste obiective atrag turişti numai
prin propria lor valoare, aşa cum se întâmplă în cazul edificiilor religioase sau
istorice. Totuşi, există şi în această categorie câteva exemple celebre de
obiective turistice azi foarte cunoscute şi care au avut iniţial doar o funcţie
economică. Intră în această grupă podurile, viaductele, metrourile, canalele,
apeductele, barajele şi lacurile de acumulare, turnurile, farurile.
Între podurile celebre, cu reala valoare turistică trebuie menţionate
podurile parisiene peste Sena, cel mai cunoscut fiind Font Neuf, Tower Bridge din
Londra, podul de peste râul Arkansas ce deţine recordul de înălţime etc.
Metrourile din Paris şi Londra se remarcă prin arhitectură şi pot fi incluse pe lista
obiectivelor turistice. Dintre canalele celebru este cel care leagă Beijing de
Huanghzhou şi are o lungime de 1.782 km., dar la fel de cunoscute sunt şi
29
canalele Suez, Panama, Corint, Kiel. Apeductele prezintă mare atracţie turistică
mai ales prin vechime. De mare notorietate se bucură apeductul roman din
Segovia (Spania) cu o lungime de 728 metri, construit din peste 20.400 blocuri de
granit. Farul din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii, a dăinuit până
în anul 1375 şi s-a bucurat de o mare notorietate. Turnul Eiffel, construit iniţial
pentru Expoziţia Universală din 1889, a devenit o emblemă a Parisului şi a fost
vizitat până în prezent de peste 300 milioane persoane.
Monumentele, statuile şi plăcile comemorative constituie o altă
categoric de edificii ce fac parte din resursele turistice antropice materiale. Din
această grupă celebre sunt arcurile de triumf, care datează din perioade foarte
vechi, dar a căror modă s-a transferat până în perioada modernă, de când
datează cele mai cunoscute: Arcul de Triumf din Place de l'Etoile, Arcul de Triumf
Carrusel din Piaţa Tuilleries. Coloanele îşi găsesc primele ilustrări în arta antică
indiană, dar cea mai cunoscută rămâne Columna lui Traian, păstrată aproape
intactă. Acesteia i se adaugă Coloana Vendome din Paris, dedicată lui Napoleon şi
Coloana din Trafalgar Square, închinată amiralului Nelson. Statuile şi grupurile
statuare constitute obiective turistice prin valoarea lor ca opere de artă, prin
monumentalitate şi inedit. Cele mai asaltate de turişti sunt: Statuia Libertăţii din
New York, grupul statuar din Piaţa Spaniei din Madrid, statuia regelui Vaclav din
Praga, statuia lui Churchill din faţa Parlamentului britanic.
Activităţile antropice cu funcţie turistică reprezintă forma imaterială
a resurselor turistice antropice care pot genera turism cultural. Ele nu reprezintă
decât o atracţie turistică temporară, pentru că se desfăşoară într-o perioadă
limitată de timp, dar pot genera fluxuri turistice impresionante. În această
categorie se includ: carnavalurile, târgurile şi expoziţiile, festivalurile, hramurile şi
chiar manifestările sportive. Carnavalurile impresionează prin inedit şi exuberant,
iar una dintre cele mai vechi manifestări de acest gen este carnavalul de la Nisa,
consemnat prima dată în 1294. La fel de celebre sunt carnavalul de la Rio de
Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui şi si carnavalul de la Veneţia, ce are
loc în luna decembrie.
Târgurile şi expoziţiile atrag un număr mare de vizitatori mai ales atunci
când au caracter internaţional. Marile expoziţii internaţionale îşi aleg de obicei un
pretext bine motivat şi prilejuiesc şi construcţia unor edificii care pot constitui
obiective turistice prin ele însele. Expoziţia mondială, de la Sevilla din 1992 a fost
dedicată, de exemplu, împlinirii a 500 de ani de la descoperirea Americii de către
Cristofor Columb. Festivalurile de orice gen atrag o clientelă mai puţin
30
numeroasă, mai selectată. Pot fi amintite, în acest context: festivalul Mozart de la
Salzburg, festivalul Wagner de la Bayreuth, festivalul George Enescu de la
Bucureşti, Festivalul de muzică uşoară de la San Remo, etc. Pe lângă aceste
manifestări mai există o serie de activităţi umane care atrag prin ineditul şi
unicitatea lor, aşa cum sunt Regata Storica (,,cununia dogelui cu marea”) reluată
an de an la Veneţia sau ,,schimbarea gărzii” la Palatul Buckingham.
Pe lângă resursele turistice antropice deja menţionate, autorii citaţi disting
o categorie specială de resurse turistice antropice şi anume resursele etnografice.
Acestea îmbină atât elemente ale patrimoniului material (arhitectura şi instalaţiile
tradiţionale, tipuri originale de aşezări umane, portul popular, etc.) cât mai ales
elemente ale patrimoniului imaterial, concretizate în ocupaţii specifice diverselor
popoare, jocuri şi cântece populare, diverse obiceiuri, etc. Pentru că în România
resursele etnografice sunt prezente din abundenţă, exemple în acest sens vor fi
prezentate în capitolul referitor la turismul cultural în România.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt atributele care conferă atractivitate resurselor turistice
antropice ? Exemplificaţi !
2. Care este aria de răspândire a construcţiilor megalitice şi care dintre
acestea este cel mai bine integrată în circuitul turistic ?
3. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre castre şi forturi ?
4. Daţi exemple de castele intrate în circuitul turistic mondial şi identificaţi
atributele care le conferă atractivitate turistică !
5. Care sunt cele mai vechi edificii religioase ? Exemplificaţi !
6. Daţi exemple de catedrale europene aparţinând stilurilor romanic şi gotic !
7. Daţi exemple de edificii culturale care se constituie în obiective pentru
turismul cultural !
8. Care sunt componentele patrimoniului cultural imaterial ? Exemplificaţi !
9. Din ce categoric de resurse turistice antropice (materiale sau imateriale)
fac parte resursele turistice etnografice ? De ce ?

IV. TURISMUL CULTURAL PE GLOB

IV.1. TURISMUL CULTURAL ÎN EUROPA
Continent străvechi, leagăn al unor strălucite civilizaţii, Europa reprezintă
principala destinaţie a fluxurilor turistice mondiale, iar turismul cultural este una
dintre formele de turism practicate cu predilecţie aici. Principalul factor care
31
determină practicarea turismului cultural în Europa îl constituie numărul mare de
obiective de provenienţă antropică, care sunt de fapt mărturia civilizaţiilor care s-
au succedat pe teritoriul acestui continent. Nivelul de trai ridicat al populaţiei
europene, care reprezintă principala componentă a fluxurilor turistice, constitute
o altă premisă a dezvoltării turismului european. Tradiţiile existente în domeniul
activităţii turistice, care se reflectă în calitatea deosebită a serviciilor turistice,
reprezintă un alt element care a favorizat dezvoltarea turismului ân Europa.

IV.1.A. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN EUROPA SUDICĂ

Alături de factorii deja menţionaţi ca determinanţi sau favorizanţi în
dezvoltarea turismului european, I. Muntele şi C. Iaţu (2003) pun dezvoltarea
deosebită a turismului din sudul Europei şi pe seama „deschiderii spre turism,
spre străini în general, a populaţiilor locale”, datorate temperamentului
meridional şi situării într-o zonă de intersecţie a fluxurilor comerciale din Lumea
Veche. Oricare ar fi factorii ce au impulsionat dezvoltarea turismului, Europa
Sudică rămâne cea mai puternică aglomerare de centre turistice de pe Glob şi
polarizează 1/3 din mişcările turistice internaţionale.
Dintre statele ale căror teritorii se găsesc total sau parţial în Europa
Sudică, Franţa polarizează cele mai importante fluxuri turistice. Cea mai
frecventată destinaţie din Franţa de Sud, este, fără îndoială, Coasta de Azur,
căutată mai ales pentru soare şi mare. Totuşi chiar Coasta de Azur are suficient
de multe obiective turistice care determină practicarea turismului cultural, chiar
dacă uneori numai ca tip subsidiar în cadrul unui alt tip principal. Dintre aceste
obiective menţionăm: Cannes – loc de desfăşurare a Festivalului Internaţional de
Film, găzduieşte Muzeul Civilizaţiei mediteraneene antice; Nisa – având ca
emblemă turistică Promenade des Anglais, dar oferind şi alte atracţii turistice:
carnavalul, numeroase muzee de artă, palate şi biserici în stil baroc din secolul al
XVII-lea, palate de congrese, etc; Monaco – cu muzeul oceanografic, Palatul
Princiar (secolele XVII - XVIII), Monte Carlo, cu Muzeul de Antropologie şi
Observatorul Astronomic, în sudul Franţei se remarcă, în privinţa turismului
cultural şi câteva oraşe mici sau mijlocii, cu un patrimoniu de excepţie (antic sau
medieval). Este vorba de Avignon, adevărat oraş al artelor, fost sediu al
papalităţii în secolul al XIII-lea, în care se pot vizita celebra poartă St. Benzet, o
catedrală din secolul al XVII-lea, Palatul Papal, în fapt o fortăreaţă gotică, etc.;
Arles, celebru prin istoria şi arta sa, cu amfiteatrul roman, teatrul antic al lui
Augustin, Muzeul Reatty (secolul al XIV-lea) al şlefuirii pietrelor preţioase; Aix-en-
32
Provence, Nîmes, Montpellier, Narbonne, cu edificii medievale de mare valoare,
Perpignan, dominat de grandioase construcţii medievale, castele, catedrale,
muzee, ansamblul Louis XI, Carcassonne, cu una dintre cele mai bine păstrate
citadele medievale.

Turismul în ţările mediteraneene

I. Muntele, C. Iaţu, Geografia turismului, concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporală,

Ed. Sedcom Libris, 2003

Spania reprezintă o altă destinaţie turistică importantă din sudul Europei,

care polarizează şi o mare parte a turiştilor cu motivaţie culturală. Se remarcă
aici Barcelona, capitala Cataloniei, cu numeroase catedrale medievale, muzee de
artă, complexe sportive de mari dimensiuni, iar o atracţie deosebită o constituie
Sagrada Familia, o biserică neterminată, datoraţi celebrului arhitect Gaudi,
începută în 1884; în Barcelona se află şi Muzeul de Artă Catalană, cu cele mai
mari colecţii de picturi murale din lume, precum şi Piaţa Păcii, dominată de
monumentui lui Cristofor Columb. Barcelona este concurată de tripticul andaluz,
Sevilla – Granada – Cordoba, oraşe vizitate mai ales pentru moştenirea maură; în
Sevilla se remarcă cea mai importantă catedrală gotică. din Spania, cu
mormântul lui Cristofor Columb, muzeul de mozaicuri, precum şi elemente ale
patrimoniului imaterial: Sevilla este capitala cântecului şi dansului andaluz, cu
celebrul flamenco, dar şi locul de desfăşurare a coridelor în stil sevillan. Cordoba
33
este cunoscută prin universitatea şi biblioteca sa, prin Catedrala Puerta del
Perdon având la bază o moschee, pădurea de coloane (850) din jasp şi marmură.
Granada este vizitată pentru peisajul său de ansamblu, dar şi palatele sale bine
fortificate, cu grădini superbe – Palatul Alhambra – , ca şi pentru catedralele,
moscheele şi muzeele sale. În Castilia este foarte interesant circuitul Leon (cu
catedrala în stil gotic şi baroc ce impresionează prin luminozitatea dată de cele
peste 800 vitralii), Burgos (cel mai mare centru al artei gotice din Spania,
cunoscut şi pentru Plaza de Toros cu vestitele coride din iunie), Segovia (cu
apeductul roman şi piaţa Sirenas), Valladolid (locul unde a murit Cristofor
Columb, oraş clădit pe o fostă fortăreaţă), Salamanca (cel mai vechi centru
universitar al Spaniei), Toledo (inclus pe lista UNESCO), Guadalajara,Teruel
(cunoscut pentru arhitectură în stil mudejar, amestec de influenţe maure şi
creştine), Caceres (oraş – monument istoric), Avilla (un oraş medieval fortificat
păstrat aproape intact). Mai poate fi amintit oraşul Merida, numit şi ,,Roma
Spaniolă”, datorită vestigiilor romane. În Castilia se află şi capitala Spaniei,
Madrid, renumit prin vestigiile sale medievale, prin Muzeul Prado, prin parcurile
sale (Campo de Moro), dar şi prin El Escorial, fostă reşedintă a regilor Spaniei, azi
muzeu, situat în apropiere de Madrid. Spania de Nord este vizitată pentru
vestigiile sale medievale, prezente la Pamplona (în Navarra) ca şi pentru centrul
de pelerinaj de la Santiago de Compostela (Galicia). Alte centre importante
pentru turismul cultural din Spania sunt: Bilbao şi San Sebastian în Ţara Bascilor,
Oviedo şi Gijon în Asturia, La Coruna şi La Lugo în Galicia, Zaragoza şi Tarazona în
Aragon, Murcia, Almansa şi Cartagena în Murcia.
Italia reprezintă o altă destinaţie foarte căutată de către cei care preferă
turismul cultural. Ca şi în cazul Franţei, atracţia exercitată de soarele şi plajele
coastelor italiene este completată de cea datorată unui potenţial cultural de
excepţie. Riviera di Ponente şi Riviera di Levante, prelungiri ale Costei de Azur nu
sunt dominate de practicarea turismului cultural, dar acesta este destul de
prezent. Staţiunile de aici, dintre care menţionăm Bordighera, Alassio, San Remo,
Chiavari, Rapallo, Viareggio dispun şi de un potenţial cultural exceptional. Tot aici
se află oraşul Genova, care dispune de numeroase atracţii cultural –
arhitectonice, puse în evidenţă de pantele abrupte ale Apeninilor. Turismul
cultural se practică şi în zona coastelor sudice ale Italiei, fie că este vorba de
Napoli, cu numeroasele sale vestigii romane sau medivale sau de Sicilia, cu
vestigiile antice din perioada colonizării greceşti (Eraclea, Siracuza, Minoa) şi cele
medievale (Catania, Palermo, Agrigento). Şi oraşele din lungul coastei adriatice a
34
Italiei sau din apropiere dispun de atracţii numeroase, valorificate prin turism
cultural: Ravenna cu monumentele sale bizantine, Veneşia (cu situl şi arhitectura
sa deosebite, celebru prin Basilica San Marco, Canal Grande, Palatul Dogilor,
oglinzile de Veneţia şi sticla de Murano),.Urbino, cu monumentele sale
renascentiste, San Marino, Bari şi Potenza. În interiorul peninsulei numărul
atracţiilor turistice cu valenţe culturale este şi mai mare. Se impune în primul
rând Roma cu Vaticanul şi împrejurimile, ce atrag turişti prin rolul pe care l-au
jucat în istoria umanităţii şi a crestinătăţii, rol căruia i se datorează şi vestigiile
romane şi etrusce, palatele, catedralele, podurile, grădinile, celebre fiind
Capitoliul, Forumul şi Columna lui Traian, Arcurile de Triumf, Panteonul, etc.
Toscana se impune prin numărul mare de oraşe – muzeu, în care se regăsesc
valori culturale deosebite datând din perioada medievală sau a Renaşterii:
Florenţa, Siena, Arezzo, Volterra, Pisa. Umbria este o altă regiune de destinaţie a
turismului cultural prin oraşele Perugia, Assissi (locul de naştere a Sf. Francisc),
Gubbio, Spoleto, Orvieto. În Câmpia Padului sunt vizitate cu predilecţie capitalele
medievale ale unor ducate: Mantova (centru al Renaşterii italiene), Parma,
Modena, Pavia, Cremona, Bergamo, Verona (renumit pentru monumentele sale
romane şi renascentiste), Bologna (cu cea mai veche universitate din. Europa).
Oraşele Milano şi Torino, dincolo de importanţa lor economică, atrag şi un număr
impresionant de turişti în căutare de atracţii culturale.
Grecia este cunoscută în turismul mondial prin numeroasele sale vestigii
antice, dar şi prin vestigiile bizantine pe care le găzduieşte. Principalul centru
turistic al Greciei este Atena, care, împreună cu împrejurimile sale, reprezintă o
concentrare importantă de vestigii antice (Parthenonul, Erechteionul, Templul
Athenei Nike, Templul lui Pericle), la care se adaugă vestigiile din Pireu, Delfi
(renumit pentru Oracolul de la Delfi), Marathon. La aceste atracţii se adaugă
siturile celebre ale Eladei – de la Olympia (oraş sacru ce stă la originea Jocurilor
Olimpice ocazionate de sărbătorile date în onoarea lui Zeus). Epidaur (cu Teatrul
Antic cu cea mai bună acustică din lume), Micene (cu ruinele palatului regelui
Agamemnon şi cu celebra Poarta a Leilor), Cnossos (celebru prin palatul său cu
faimosul Labirint) şi Phaistos din I. Creta. Recunoscute în Grecia pentru turismul
cultural pe care îl generează sunt şi mănăstirile de la Meteora, vestigiile romane
şi bizantine de la Salonic, care reprezintă şi punctul de plecare spre Muntele
Athos. Vestigii istorice deosebit de valoroase se găsesc şi în insulele care aparţin
Greciei şi se constitute în resurse pentru turismul cultural. Este vorba de Rhodes
(cu celebrul Colos, una dintre cele 7 minuni ale lumii), Patmos şi Samos din
35
Sporadele sudice, Paros, Idra, Delos, Thira, Tinos şi Miconos din Insulele Ciclade,
Corfu şi Cefalonia din Insulele Ionice, la care se adaugă insulele Salamina, cu
Templul Afroditei, Kios, patria lui Homer, Lesvos, cu pădurea preistorică
pietrificată de peste 5.000 de ani.
În afara acestor state ce se constituie în principalele destinaţi pentru cei
care practică turismul cultural şi celelalte state din sudul Europei dispun de
obiective turistice valoroase care generează turism cultural. În Portugalia,
principala resursă pentru turismul cultural este Lisabona, oraş întemeiat de
fenicieni, ocupat apoi de romani, vizigoţi şi arabi, ceea ce îl face depozitarul unor
vestigii antice şi medievale pe cât de variate pe atât de interesante, vestigii
concentrate în cartierul Alfania, care a rezistat cutremurului ce a distrus oraşul în
1775. Porto, Cabo Roca, Faro şi Altura reprezintă alte puncte de anaemic ale
Portugaliei. Malta atrage atenţia prin monumentele megalitice de la Tarxiex şi
Medina, precum şi prin catedralele sale. Serbia şi Muntenegru se remarcă prin
vestigiile romane existente la Belgrad (băile romane), Bar, Cladova, Negotin (cu
Tabula Traiana, drumul roman, urme ale unor castre romane), Podgorica.
Impresionează şi vestigiile medievale de la Belgrad (cetatea Kalemegdan), Novi
Sad (fortăreaţa Petrovaradin), Pristina şi centrul religios din apropiere, Gracanica.
Slovenia este cunoscută mai ales pentru peşterile sale, datorate prezenţei
calcarelor, dar prezintă şi câteva atracţii pentru turismul cultural: Liubliana, cu
cetatea medievală Emona, capitala culturală a ţării. Bled, cu cele două castele
medievale şi Maribor, oraş pitoresc cu numeroase vestigii istorice. Principala
regiune turistică a Croaţiei este coasta dalmată, care, pe lângă resursele
turistice naturale, predominante, dispune şi de elemente ale patrimoniului
cultural, concentrate în câteva centre: Split, cu faimosul palat al lui Dioclefian şi
alte vestigii romane şi medievale, Dubrovnic, istoricul oraş Raguse întemeiat în
secolul al VII-lea, cu importante vestigii: cetate antică şi medievală, străzi
medievale, palate, muzee, vestigii care i-au adus supranumele ,,Atena Adriaticii”
sau ,,Frumoasa Dalmaţiei” şi care justifică protejarea sa de către organismele
internaţionale, Zagreb, cu numeroase edificii medievale, muzee şi galerii de artă
şi Rijeka, cu edificii romane şi medievale. Bosnia-Herţegovina atrage prin
necropolele şi pietrele funerare de mare valoare istorică de la Radumlja, precum
şi prin vestigiile otomane – bazaruri, moschei, palate, băi turceşti – de la
Sarajevo, Mostar, Foca, Banja, Luka, Trebnije. Albania concentreaza cea mai
mare parte a resurselor sale turistice generatoare de turism cultural pe litoralul
adriatic, mai cunoscute fiind: Durres, colonie grecească, cu multe vestigii antice
36
şi medievale, cetăţile romane Apollonia, Antigonia, Antipatia, Pojan, oraşul-muzeu
Girocastro, la care se adaugă oraşele Sarande şi Buthrotum de la Marea Ionică.
Tirana, capitala statului, concentrează şi ea numeroase vestigii – moscheea cu
Tumul Orologiului, Piaţa Skanderberg –, iar oraşul Elbasan este cunoscut pentru
vestigiile sale medievale.

IV.1.B. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ

Franţa, cu excepţia părţii sale sudice, analizate anterior, reprezintă, fără
îndoială, cea mai importantă destinaţie a turismului cultural dirijat spre Europa
Occidentală. Iar principalul ,,vinovat” pentru această stare de lucruri este Parisul,
care polarizeaza peste 10 milioane turişti anual şi care, prin densitatea
infrastructurii turistice şi a numărului de turişti poate fi considerat cel mai
important centru turistic mondial (I.. Muntele, C. Iaţu, 2003). Este foarte greu de
realizat o listă a atracţiilor turistice pariziene, prin număr fiind imposibil de
epuizat, iar prin valoarea lor fiind imposibil de ierarhizat. Vom încerca totuşi o
prezentare succintă a atracţiilor turistice pariziene, utilizând mai ales criteriul
celebrităţii: catedrala Notre Dame, în stil gotic, Saint Chapelle, cu cele 1.000
vitralii, Bulevardul Champs – Elysees, Piaţa Concorde cu obeliscul din Luxor, Arcul
de Triumf, Louvre, basilica Sacre Coeur şi cartierul Montmartre, Cartierul Latin,
Turnul Eiffel şi Piaţa Trocadero, centrul cultural George Pompidou. În apropierea
Parisului există o serie de centre turistice distincte care atrag un număr la fel de
mare de turişti ca şi Parisul însăşi. Este vorba de Versailles, cu palatul omonim,
celebru pentru sala oglinzilor şi pentru grădina impresionantă, Fontainebleu, cu
celebrul Castel de vânătoare al regelui Francisc I, Beauvais, Chartres, cu una
dintre cele mai mari catedrale gotice, înscrisă pe lista Patrimoniului Mondial al
umanităţii, Reims, castelele de pe valea Loirei, construite în diverse stiluri, cele
mai cunoscute fiind Amboise, Angers, Blois, Chambord, Chenonceaux. Centre
turistice importante pentru turismul cultural în Franţa mai sunt: Strasbourg, cu
catedrala gotică, Universitatea din secolul al XII-lea, sediul Parlamentului
European; Grenoble, capitala turistică a Alpilor, dar dispunând şi de un patrimoniu
cultural de mare valoare; Lyon, cu Palatul Bellecour, castelul lui Henri V; Vienne,
cu importante vestigii romane; Bordeaux, cu amfiteatrul roman, teatrul,
catedrale, pieţe, biserici; Mont Saint Michel cu complexul monastic deosebit de
pitoresc, Rennes, Le Havre, Lille, Roubaix, etc.
Marea Britanie se aseamănă cu Franţa prin faptul că cea mai mare parte
a fluxurilor turistice sunt polarizate de capitală, Londra atrăgând anual, ca şi
37
Parisul, peste 10 milioane turişti. Şi aici numărul mare de obiective turistice face
imposibilă prezentarea lor completă, dar vom încerca, şi în acest caz, o
prezentare selectivă, pe criteriul celebrităţii. Aşadar, principalele obiective
turistice din Londra sunt: Catedrala St. Paul, catedrala Westminster, Palatul
Buckingham, Palatul Parlamentului, British Museum, Observatorul Astronomic al
Meridianului Zero, podurile de pe Tamisa, Hyde Park. Ca şi în cazul Parisului şi în
apropierea Londrei există o serie de centre turistice importante, printre care:
Brighton, Oxford, Cambridge, Windsor, Eton. În Middlands se remarcă centrele
turistice Birmingham, cu numeroase vestigii medievale, teatre, muzee, catedrale;
Coventry – oraş medieval cu parcuri, catedrale, biserici; Leicester, Nottingham,
Stratford-upon-Avon, oraşul lui Shakespeare, Stonehenge, cu construcţiile
megalitice. În Anglia de Nord sunt cunoscute ca centre turistice oraşele York, cu
vestigii arheologice romane, normande, scandinave, Lincoln, Leeds, Durham. Şi
Ţara Galilor se înscrie pe harta turismului britanic, prin patrimoniul cultural –
artistic al oraşelor Gloucester, Worcester, Cardiff. Scoţia este cunoscută mai ales
prin castelele sale celebre şi prin aura de mister de care sunt înconjurate:
Castelul Balmoral, Castelul Holyrood din Edinburgh, Fraser, Crothes. Cel mai
important centru turistic al Scoţiei este însă Edinburgh, unul dintre cele mai
frumoase oraşe ale Europei, fondat în epoca romană.
Germania reprezintă, prin Valea Rinului, dar şi prin alte centre turistice,
un spaţiu important pentru turismul cultural din această regiune. Valea Rinului,
cu numeroasele oraşe culturale, vizitate în cadrul unor circuite de tipul croazierei
fluviale, atrage anual un număr important de turişti, a căror principală motivaţie
este cea culturală. Se remarcă oraşele Aachen, Kohl (cu faimosul dom, cu
vestigiile romane, parcuri, grădini botanice), Koblenz (renumit oraş medieval,
fostă reşedinţă princiară), Mainz (cu Muzeul Tiparului şi Tipăriturilor), Freiburg,
Heidelberg (celebru centru universitar al Renaşterii). Un potenţial ridicat de
atracţie prezintă şi oraşele situate pe afluenţii Rinului – Trier, pe Mosella – ,
oraşele bavareze (Augsburg, legat de Luther, Mozart, Numberg, Ulm,
Regensburg, Bayreuth, cu festivalurile muzicale anuale) şi saxone (Dresda, cu
numeroasele sale galerii de artă şi cu clădirea fostei diete saxone, Magdeburg,
Weimar, oraş medieval de care se leagă numele unor mari personalităţi: Bach,
Goethe, Schiller, Liszt, Strauss).
Austria şi Elveţia sunt cunoscute mai ales pentru turismul montan pe
care îl generează, dar nu lipsesc nici atracţiile culturale, concentrate în capitale şi
alte câteva oraşe mai importante: Viena, cu bogatul sau patrimoniu acumulat în
38
perioada medievală şi cu împrejurimi pitoreşti, Salzburg, Graz în Austria şi Berna,
cu Turnul Ceasului, Muzeul Alpilor, strada Kramgasse, bogată în fântâni şi
sculpturi, Zurich, Basel, Fribourg, Geneva, cu sediile unor organizaţii
internaţionale, Laussane în Elveţia.
Ţările de Jos se remarcă şi ele printr-un bogat patrimoniu cultural artistic,
fie că este vorba de oraşele flamande ale Belgiei: Gent, Kortrijk, Brugge (edificii
medievale, ,,arta dantelelor”), Antwerpen (edificii medievale în stil gotic, renumit
pentru comerţul cu diamante), de oraşele olandeze renumite pentru ansamblurile
arhitectonice baroce şi pentru muzeele de artă: Utrecht, Haga, Leida, Nijmegeiz,
Tilburg, sau de capitalele acestor state: Bruxelles, sediul unor organizaţii
regionale sau internaţionale, Amsterdam, cu situl său deosebit de pitoresc,
Palatul Regal, muzeul Rijks, Biblioteca Universitară, Gara Centrală, Casa
Rembrandt, Luxemburg sau ,,oraşul celor 83 de poduri”.
În circuitul turistic al Europei Occidentală sunt incluse şi capitalele
scandinave: Copenhaga, care atrage prin Clădirea Bursei, ,,Mica Sirenă”, edificii
religioase în stil gotic; Helsinki, renumit pentru eleganţa clădirilor în stil Empire,
Catedrala Kalevala, Sala Finlandia; Stockholm, supranumit ,,Veneţia Nordului”,
are ca obiective Palatul regal, Palatul Parlamentului, Teatrul Dramatic; Oslo,
construit în amfiteatru, cunoscut pentru Institutul Nobel, Muzeul Schiului,
Fortăreaţa Akershus.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt resursele turistice antropice generatoare de turism cultural de
pe Coasta de Azur ?
2. Unde se află Sagrada Familia şi în ce constă ineditui ei ?
3. Care sunt oraşele care alcătuiesc ,,tripticul andaluz” şi prin ce se fac ele
cunoscute ?
4. Daţi exemple de oraşe – muzeu din Toscana !
5. Care sunt resursele turistice generatoare de turism religios din Grecia ?
6. Ce oraş este supranumit „Atena Adriaticii” ?
7. Care este dimensiunea fluxurilor turistice ce se îndreaptă anual spre
Paris ?
8. Care sunt centrele turistice ce fac parte din regiunea londoneză ?
9. Prin ce este renumită Scoţia ?

39
 10. Care este principala regiune în care se practică turismul cultural în
Germania?

IV.1.C. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ

Dezvoltarea turismului în această parte a Europei a fost frânată de
întârzierea în dezvoltarea socio-economică în comparaţie cu Europa Vestică sau
chiar Sudică. Acestui element i se adaugă limitarea circulaţiei turistice, mai
drastică sau mai formală, dar prezentă totuşi, impusă de regimurile politice de
după 1950. Dacă aceste aspecte au afectat turismul în ansamblul său, absenţa
unei politici de conservare a patrimoniului cultural sau chiar distrugerea acestuia,
precum şi negarea valenţelor religioase ale unor centre recunoscute de pelerinaj
au afectat îndeosebi turismul cultural, care nu are amploarea celui din Europa
Sudică sau Occidentală, dar nici nu este cu totul absent. Statele cele mai afectate
de politicile mai sus amintite sunt cele din est, în timp ce statele aflate mai spre
centrul continentului au beneficiat de o politică mai înţeleaptă şi în privinţa
conservării patrimoniului şi în privinţa circulaţiei turistice, aspecte care se reflectă
în dezvoltarea actuală a turismului.
Cehia contribuie la dezvoltarea turismului cultural în primul rând prin
capitala sa, supranumită ,,oraşul de aur” sau „oraşul celor 100 de turle”. Praga
este vizitată pentru obiectivele sale, dintre care menţionăm: ansamblurile
arhitectonice unice Hrad şi Stare Miasto, podurile care traversează Vltava,
catedrala gotică ,,Sf. Vit” , cea mai mare din Europa Centrală, cu 27.000 de
vitralii, Turnul Medieval cu renumitul orologiu astronomic (1348), Universitatea,
una dintre cele mai vechi din Europa. În afara capitalei se remarcă, prin marea
concentrare de monumente arhitectonice, muzee, castele medievale în stil gotic
sau baroc, cu remarcabile colecţii de porţelanuri, tapiserii, trofee de vânătoare,
Moravia cehă dintre ale cărei obiective menţionăm: Bitov, Boskovice, Buzov,
precum şi oraşul Brno, celebru prin Catedrala Neogotică al cărui clopot bate de
trei secole la ora 11.
În Slovacia obiectivele turistice antropice sunt concentrate în Valea Hron,
din Slovacia Centrală, cu numeroase castele gotice şi fortificaţii medievale, la
care se adaugă cele 12 oraşe istorice slovace ,,rezervaţii de curiozităţi
urbanistice”, capitala, Bratislava, al cărei potenţial nu se poate totuşi compară cu
valoarea turistică a capitalei cehe.
Polonia este comparabilă cu Cehia în privinţa numărului şi valorii
obiectivelor turistice antropice şi implicit în ceea ce priveşte importanţa
40
turismului cultural. Varşovia se remarcă prin oraşul vechi, din secolul al XIII-lea,
cu Palatul Regal, biserici, muzee, oraşul nou, din secolele XVI-XVIII, cu numeroase
palate, castele, grădini, casa memorială Fr. Chopin. Capitala este secondată de
Cracovia, fostă capitală, sediul episcopilor catolici în anul 1000, un adevărat
tezaur de artă cu peste 700 monumente, dintre care 62 la nivel naţional.
Acestora li se adaugă oraşele istorice poloneze: Torun, Malbork, Czestochowa,
Gdansk, Poznan, Wroclaw, precum şi complexul mănăstiresc benedictin Lysa-
Gora sau oraşele de mari dimensiuni Lublin, Lodz, Katowice, Gdynia.
Cel mai important centru turistic al Ungariei este Budapesta, care
concentrează o serie de vestigii ce datează de pe vremea romanilor. De fapt
Budapesta este formată din trei oraşe, Buda, Pesta şi Obuda şi este considrat
unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Ca obiective turistice în Budapesta
se remarcă: Amfiteatrul Roman, Clădirea Parlamentului, Catedrala Mathias în stil
gotic, parcul central şi trei universităţi. Pe lângă Budapesta în Ungaria se mai
poate practica turism cultural şi în legatură cu centrele Miskolk, Visegrad, Gyor,
Hayduszoboszlo.
Rusia reprezintă şi ea o depozitară a unor valori culturale şi arhitectonice
deosebite, concentrate în câteva oraşe importante. Deşi situată la oarecare
distanţă de regiunile emiţătoare de turişti, ea dispune de un imens potenţial, care
va fi cu siguranţă mai bine valorificat în viitor. Cea mai mare concentrare de
obiective turistice este proprie Moscovei, a cărei vizitare începe cu Kremlinul, un
ansamblu arhitectonic fortificat în mai multe etape care cuprinde palate, biserici,
catedrale, Turnul Spaki cu orologiul Kremlinului şi muzee. Aici se află Palatul
Senatului, Teremnoi Dvoreţ, Palatul Mare al Kremlinului, catedralele Uspenski
Sobor, Sf. Mihail, Vasile Blajennai, necropola ţărilor. Muzeele reprezintă şi ele o
atracţie a Moscovei, cele mai vizitate fiind: Galeriile Tretiakov, galeriile ,,A.
Rubliov”, ,,Puskin”, ,,Tolstoi”. Se mai adaugă, pe harta turistică a Moscovei,
Turnul Televiziunii, Casa Romanov, numeroase palate în stil neoclasic. Oraşul
Sankt Petersburg, supranumit ,,Veneţia Nordului” este al doilea oraş rusesc şi ca
număr de locuitori dar şi ca importanţă turistică. Impresionează aici cele 500 de
poduri care leagă insulele din G. Finic, Palatul de iarnă, Muzeul Ermitaj, Palatul
Amiralităţii, Piaţa Decembriştilor cu ,,Călăreţul de Aramă”, catedrala ,,Petru şi
Pavel” cu mormântul lui Petru cel Mare, numeroase teatre, parcuri, muzee. În
afara acestor centre principale, obiective turistice interesante pentru turismul
cultural se găsesc şi la Smolensk, Suzdal, Voronej, Istra, Petrodvoreţ, Puşkin,
Pavlovsk, Novgorod, Kaliningrad, Astrahan, Ekaterinburg, etc.
41
 Celelalte state est-europene atrag în primul rând prin obiectivele turistice
ale capitalelor lor (Kiev – catedrala Sf. Sofia, mănăstirea ,,Laura Pecersky”,
zidurile cetăţii „Poarta de Aur”, Sofia – catedrala Alexander Nevschi, Biserica Sf.
Sofia, Turnul Cetăţii Sofia, Tallin, Riga, Vilnius), la care se adaugă câteva oraşe
vechi, aşa cum sunt Koprivstifa,Veliko Tamovo, Plovdiv în Bulgaria, Tartu,
Haapsalu, Viliandi în Estonia, Gutman şi Rundola în Letonia, Kaunas şi Trakai în
Lituania, Yalta, Harkov, Cetatea Albă, Kerci, Nikolaev în Ucraina.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt obiectivele turistice generatoare de turism cultural din Cehia ?
2. Daţi exemple de obiective turistice care pot fi vizitate în Moscova şi Sankt
Petersburg !
3. Care sunt principalele centre ale turismului cultural din Polonia ?

IV.2. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN AMERICA

IV.2.A. CENTRELE ŞI REGIUNILE TURISTICE DIN AMERICA DE NORD
Turismul nord-american nu cunoaşte dezvoltarea turismului european
poate şi datorită dispersiei mai mari în teritoriu, dar şi istoriei mai recente, chiar
dacă dispune de o cerere turistică considerabilă. Această cerere se îndreaptă însă
cu precădere spre Europa, care polarizeaza cea mai mare parte a fluxurilor
turistice nord-americane. Cea mai mare parte a atracţiilor turistice ale
continentului nord-american sunt din categoria resurselor naturale, dar nu lipsesc
totuşi nici cele generatoare de turism cultural. Spre deosebire de Europa, în
America de Nord nu există decât foarte puţine situri capabile să genereze doar
turism cultural. În general resursele turistice antropice sunt concentrate în marile
metropole, în aşa fel încât turismul cultural se împleteşte cu cel de afaceri sau cu
cel literal.
Unul dintre centrele urbane cele mai vizitate din S.U.A. este New York, în
care se practică îndeosebi turismul de afaceri, dar de unde nu lipsesc nici
atracţiile de ordin cultural. Principala atracţie o constituie insula Manhattan, inima
oraşului, cu celebra Fifth Avenue străjuită de catedrale în stil gotic, instituţii
bancare, magazine luxoase, la care se adaugă nu mai puţin celebra Broodway, ce
păstrează case în stilul urban al secolului al XIX-lea alături de teatre şi
cinematografe celebre. Ca monumente arhitectonice în New York se impun
Clădirea Dakota, Opera Metropolitan, Bursa, Clădirea Naţiunilor Unite, Empire
State Building, Statuia Libertăţii, la care se adaugă numeroase muzee şi parcuri
42
(Central Park). Washington, capitala S.U.A., constituie un centru turistic prin
construcţiile sale din secolul al XIX-lea, care imită arhitectura europeană,
devenite un obiect al unor adevărate pelerinaje pentru americani, obligatoriu
incluse în circuitele turistice: Casa Albă, Capitoliul, Lincoln Memorial, Clădirea
Pentagonului, Catedrala Naţională, Biblioteca Congresului, galerii de artă, etc.
Philadelphia, prima capitală a S.U.A., atrage prin monumentele sale istorice:
Independence Hall, Congress Hall, Casa Iacob Graff, Casa Tâmplarului, etc. în
S.U.A. mai sunt vizitate, pentru atracţiile culturale pe care le oferă, Boston, unul
dintre cele mai vechi oraşe nord-americane, fondat în 1630, principalul centru
cultural în secolul al XIX-lea, New Orleans, cu trecutul său colonial francez şi
numeroasele clădiri datând din această epocă, San Francisco, cu un sit deosebit,
traversal de ,,Golden Gate”, St. Louis cu Gateway Arch, Cincinnati, etc.
În Canada sunt vizitate, pentru atracţiile culturale, oraşele: Quebec, cu
monumente şi construcţii civile din secolele XVII-XVIII: Piaţa Regală, Biserica
Notre Dame des Victoires, Castelul Trantenac la care se adaugă, din sfera
patrimoniului imaterial, carnavalul ce se desfăşoară la începutul lunii februarie;
Montreal, cu numeroase clădiri din perioada colonială britanică sau franceză
(Catedrala Marie – Riene, hotelul Queen Elizabeth, Complexul Grădinilor), cu
oraşul subteran, format dintr-o bogată reţea de pasaje subterane şi Stadionul
Olimpic de forma unei nave spaţiale; Toronto, cu Canadian National Tower,
Muzeul Regal Ontario, Centrul Kortright, Satul pionier, cu 30 clădiri istorice;
Ottawa, capital federală, cu Clădirea parlamentului, Colina Parlamentului, un
impresionant ansamblu arhitectural într-un pare superb, Biblioteca parlamentului,
în stil gotic, Centrul Naţional al Artelor, Curtea Supremă, etc.
Mexicul s-a transformat într-o veritabilă ţară turistică, graţie potenţialului
divers, inclusiv cultural. Frecventele vestigii ale civilizaţiilor precolumbiene (mai
ales cele maya din Yucatan, precum Cichen Itza, Uxmal sau Mayapal), oraşe
coloniale cu numeroase catedrale, palate, case vechi şi muzee (Ciudad de
Mexico, Guadalajara, Toluca, Veracruz, Puebia, Zacatecas, Toluca, Queretaro,
Chihuahua, Oaxaca, etc.) sunt capabile să genereze un turism cultural consistent.
Cele mai importante vestigii amerindiene de pe teritoriul Mexicului sunt: Piramida
Soarelui, Şarpele cu pene din Teotihuacan, aria arheologică Tula. Alte centre
turistice din Mexic sunt: Pueblo, vechi oraş spaniol, unde a strălucit o civilizaţie
toltecă, Morelia, interesant pentru apeductul de la intrare, construit în secolul al
XVIII-lea.

43
 IV.2.B. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE DIN AMERICA CENTRALĂ ŞI DE SUD
America Centrală Istmică oferă, în domeniul turismului cultural, aceeaşi
bogaţie de resurse antropice, majoritatea vestigii ale civilizatiei precolumbiene,
ca şi Mexicul, dar turismul, ca activitate economică, este mai slab dezvoltat ca
urmare a instabilităţii politice din zonă. Se remarcă aici Guatemala, inclusă în
circuitele care propun vizitarea siturilor maya din Yucatan (Tikal, Piedras Negras,
Quirigua); Honduras cu Templul Copan, vestigiu al civilizaţiei maya şi
Tegucigalpa, capitala, fondată în 1578, cu numeroase obiective turistice; Costa
Rica cu Valea centrală şi numeroasele oraşe coloniale (Cartago).
Deşi baza turismului dezvoltat în America Centrală Insulară o constituie
ambianţa tropicală favorabilă turismului balnear, există şi o serie de resurse
turistice antropice care pot genera turism cultural. Cuba, cel mai mare stat
insular din zonă nu valorifică decât parţial valorosul potenţial de care dispune:
capitala, Havana, este unul dintre cele mai bine păstrate oraşe coloniale,
principalele sale obiective fiind fortăreaţa La Fulza, acum Biblioteca Centrală şi
Castillo del Morro, care oferă o privelişte deosebită. Haiti, cel mai sărac stat din
emisfera vestică, este vizitat pentru numeroasele monumente originale din
perioada colonială.
În America de Sud turismul cultural se bazează fie pe vestigiile
precolumbiene prezente în toate statele, fie pe atracţiile turistice antropice
concentrate în marile oraşe. De asemenea turismul cultural prezintă interes şi
prin prezenţa unor atracţii etnografice: târguri tradiţionale, festivaluri folclorice,
carnavaluri şi artizanat din zona andină din Ecuador, Peru şi Bolivia. În Columbia
se remarcă oraşul Cartagena, cea mai frumoasă relicvă colonială, patrimoniu al
umanităţii, Zipaquirea, cea mai mare catedrală de sare din lume, Santa Marta,
oraş turistic de care se leagă numele lui Simon Bolivar şi Bogota, capitala statului
cu numeroase obiective. Ecuadorul atrage turişti prin numeroasele obiective
concentrate în capitală, oraşul Quito, dintre care menţionăm: Muzeul de Relieve
Inca şi Cronometrul Solar din grădina muzeului şi cele 57 de biserici, cele mai
cunoscute fund ,,LA Compana”, capodopera a artei hispanice şi San Francisco. În
Peru, principala atracţie o constitute numeroasele rezervaţii arheologice,
mărturii ale civilizaţiei incaşe: Cetatea Cuzco, Machu-Picchu, Cetatea Pissac,
ruinele cetăţii Vilacabamba. Acestor obiective li se adaugă cele din capitala
statului, Lima. Şi în Bolivia rezervaţiile arheologice constituie principala atracţie,
ele fiind prezente la Tihuanaco, Calasasaya şi Charazani. La Paz, cea mai înaltă
capitală din lume se remarcă şi ea prin câteva obiective de provenienţă
44
antropică, iar oraşul Tarija este celebru prin Festivalul Florilor. Ritualul căsătoriei
reprezintă o altă atracţie turistică interesantă a Boliviei. Statul Chile s-a impus în
turismul cultural mondial prin Insula Paştelui, care îi aparţine din punct de vedere
administrativ şi care face parte din patrimoniul umanităţii prin mormintele
acoperite cu platforme, foarte vechi, statuile gigantice şi tăbliţele cu scriere
rongo-rongo, nedescifrată până azi. În Brazilia, atracţiile turistice antropice sunt
concentrate în oraşele de pe litoralul sud-estic, cel mai cunoscut fiind Rio de
Janeiro, celebru pentru carnavalul său, dar în care se pot vizita şi alte obiective:
Parcul Imperial, Biserica Penha, Stadionul Maracana, etc. Belo Horizonte
reprezintă o altă destinaţie în Brazilia, prin ,,Biserica revoluţionară”, opera
arhitectului care a proiectat şi noua capitală a statului, Brasilia, ce se remarcă
prin meditul arhitectural al construcţiilor. Şi celelate state din America de Sud
beneficiază de resurse pentru turismul cultural concentrate îndeosebi în oraşele –
capitală, dar de mai mică rezonanţă pe plan mondial.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt atracţiile turistice generatoare de turism cultural din S.U.A. ?
2. Prin ce se remarcă, în turismul cultural mondial, statul Mexic ?
3. Care sunt atracţiile turistice aparţinând patrimoniului material din America
de Sud ?
4. Prin ce este celebră Insula Paştelui şi cărui stat aparţine ?

IV.3. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE DIN AFRICA

Deşi cea mai mare parte a Africii se află la periferia fluxurilor turistice
mondiale, resursele turistice antropice nu lipsesc, dimpotrivă, se remarcă prin
inedit şi vechime. Evident, cea mai cunoscută şi mai atractivă din punct de
vedere al turismului cultural este Africa de Nord, cu vestigiile civilizaţiei egiptene:
Gizeh şi împrejurimile (cu piramidele, Sfinxul şi ruinele de la Saqqara, Memphis
sau Heliopolis), oaza El Fayum, cu numeroase temple, Egiptul de Sus, unde
atracţia majoră o constituie Luxorul şi regiunea apropiată (Valea Regilor, Teba)
sau templele de la Abu Simbel şi Philae. În Egipt, Alexandria şi Cairo, prima cu
amfiteatrul roman, palatul, catacombele din oraşul vechi, al doilea cu numeroase
monumente islamice constituie de asemenea atracţii pentru turismul cultural. Dar
Africa de Nord nu înseamnă numai Egipt, oricât de celebre ar fi atracţiile sale.
Interesante sunt şi vestigiile din perioadele elenistică şi romană, cu numeroase
temple, castre, constructii civile: Volubilis în Maroc, Timgad în Algeria, Leptis
45
Magna şi Sabratha în Libia, precum şi vestigiile medievale de la Marrakech,
Meknes, Fes din Maroc. La acestea trebuie adăugate atracţiile tunisiene: Tunis, Le
Bardo, renumit prin Muzeui de Istorie şi Artă unde se află cea mai mare colecţie
de mozaicuri romane, Cartagina, Neapolis renumit pentru artizanat şi tradiţii
folclorice, precum şi cele algeriene: Oran, cu vestigii medievale şi posibilitatea de
a face cunoştinţă cu viaţa tuaregilor.
Africa occidentală beneficiază şi ea de relativa apropiere de Europa, ca
şi Africa de Nord. Turismul cultural nu are însă, în această regiune, premise la fel
de favorabile, atracţiile fiind mai puţin numeroase, mai puţin celebre şi mai
dispersate teritorial. Resursele turistice antropice se împart în două categorii: pe
de o parte oraşe tradiţionale, cu monumente islamice vechi, pe de altă parte
comunităţi tradiţionale foarte interesante din punct de vedere etnografic. Acelaşi
tip de resurse turistice se regăsesc şi în Africa saheliană. Între atracţiile turistice
generatoare de turism cultural pot fi menţionate: oraşele vechi Timbuktu, Gao,
Djenne şi Mopti în Mali, Kano şi Sokoto în Nigeria, Atar şi Qualata în Mauritania,
comunităţile tradiţionale din Ciad (triburile nomade ale tubusilor) şi oraşele mai
noi, din perioada colonială: Abidjan, supranumit şi ,,Manhattanul tropicului”
sau ,,Veneţia Africii de Vest”, Lagos, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale
Africii.
În Africa de Est se impune Etiopia, care se distinge de celelalte state
africane prin civilizaţia sa originală, ale cărei vestigii antice se păstrează încă la
Aksum in nord. Oraşul Gondar, vechea capitală a regatului Amhara, ca şi unele
mănăstiri rupestre (Lalibela, Debra, Berham) sunt alte atracţii turistice ale
Etiopiei. În zona de coastă sunt vizitate şi vechile oraşe ale comercianţilor
musulmani: Mombasa, Zanzibar, Kilwa Kivinje.
Turismul cultural în Africa de Sud este generat fie de vechi localităţi
medievale, unele miniere: Kimberley, ,,oraşul diamantelor”, adevarată replică a
unui oraş minier de la sfârşitul secolului al XIX -lea, Johanesburg, ,,oraşul aurului”,
cu Muzeul Mineritului, Muzeul Epocii Coloniale de Aur, numeroase edificii de
epocă, Cape Town, întemeiat de olandezi în secolul al XVII-lea, Maramba, cu
Muzeul ,,David Livingstone”, fie de comunităţi importante din punct de vedere
etnografic, aşa cum sunt, de exemplu, boşimanii din Kalahari.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt motivele diferenţierilor regionale în privinţa dezvoltării
turismului cultural în Africa ?
46
 2. Care sunt atracţiile turistice din Africa de Nord ?
3. Care sunt cele mai importante resurse generatoare de turism cultural din
Africa de Est ?

IV.4. CENTRE ŞI REGIUNI TURISTICE ÎN ASIA

Vastul continent asiatic dispune şi de o bogăţie impresionantă de resurse
turistice antropice, care au fascinat dintotdeauna europenii, prin diferenţele
culturale şi de mentalitate transpuse spaţial. Se deosebesc două mari regiuni
turistice (I. Muntele, C. Iaţu, 2003): Asia de Sud-Vest, cu resurse turistice şi
premise de dezvoltare a fenomenului turistic asemănătoare celor din Africa de
Nord şi Asia Musonică, marcată de budism şi hinduism, cu amprenta lor spaţială,
dar şi cu elemente ale patrimoniului imaterial remarcabile.
Turcia se remarcă ca o destinaţie turistică importantă, iar dintre
obiectivele generatoare de turism cultural mentionăm: Istanbul cu Zidurile
Istanbulului, Catedrala Sf. Sofia, transformată după 1453 în moschee, numeroase
muzee, celebrele bazaruri şi vestigiile unor cetăţi antice şi medievale. Alături de
Istanbul se impun, prin bogatul lor patrimoniu cultural centrele urbane Bursa,
Edirne, Izmit, Bergama, Izmit. Vestigiile perioadelor elenistică şi romană de la
Antiohia, Efes, Pergam, Milet, Halicamas constituie alte atracţii turistice ale
Turciei.
În Liban atrag vizitatori cele cinci oraşe-cetăţi: Tripoli, Beyruth, Sour,
Djebail şi Saida, la care se adaugă Baalbek, oraş străvechi, vestit centru religios
al antichităţii.
Israelul este un punct de reper pe harta religioasă a lumii, cele mai multe
dintre atracţiile sale turistice fiind concentrate în Ierusalim, oraş sfânt al evreilor,
creştinilor şi musulmanilor. Ca vestigii şi locuri de pelerinaj se remarcă Templul
lui Solomon, Moscheea lui Omar, Zidul Plângerii, Grădina Ghetsimani, via
Dolorosa, Biserica Sf. Mormânt. Alături de Ierusalim interesante pentru turismul
cultural sunt şi Bethleem, Ierichon, Betania, Massada.
În Siria se poate vizita, ca atracţie generatoare de turism cultural, capitala
Damasc, cu numerose obiective, unele incluse în patrimoniul mondial. Alte
destinaţii pentru turismul cultural în Siria sunt Ras Shamara, renumita cetate
Ugarit, Alep, cetate vestită pe vremea hitiţilor, Horns, centru al mătăsii naturale,
Palmyra, cetate în inima deşertului, oraşul reginei Zenobia şi în apropiere de ea
Valea Morţii unde se găsesc ,,mormintele-turn”.

47
 Iordania este cunoscută prin vestigiile antice de la Gerash, Petra şi
Madaba.
În Iran, de mare atracţie sunt ruinele de la Persepolis şi Pasargade,
martore ale măririi şi decăderii Imperiului Persan, la care se adaugă vestigiile şi
monumentele concentrate în Teheran (Palatul Golestan, azi muzeu cu o expoziţie
de covoare, Moscheea Sepahsalar cu 8 minarete, Muzeul de Artă Naţională cu
faimoasele covoare persane, Banca Naţională unde sunt expuse bijuteriile
Coroanei), Isfahan, oraş-muzeu, prima capitală a Persiei în secolul al XVI-lea,
Shiraz, leagănul celor mai mari poeţi lirici ai Iranului, Tabriz şi Mashad.
Aşezările urbane din Irak concentrează un patrimoniu cultural
excepţional, vestigii ale vechilor civilizaţii care s-au dezvoltat între Tigru şi Eufrat.
Se remarcă în acest sens Bagdadul, capitala ţării, centrul vieţii culturale a
califatului arab, cu numeroase monumente şi vestigii (Palatul Abbasid, moschei
cu minarete şi cupole aurite sau din cărămidă smălţuită în diferite culori,
biblioteca cu documente de mare valoare ce descriu viaţa din cetăţile Ur, Babilon
sau Ninive), Samara, cu una dintre cele mai mari moschei din lumea arabă,
Mosul, Kirkuk, Basra, denumită şi ,,Veneţia Sudului”. Aşezărilor urbane li se
adaugă străvechile cetăţi istorice dintre care amintim: Khorsabad (Kimrod),
Mongheir (Ur) sau urmele acestora (Ninive, Babilon).
În Peninsula Arabă se remarcă două areale : Hejazul, cu centrele sfinte
ale Islamului, Mecca şi Medina şi Yemenul, cu oraşe vechi, a căror arhitectură
este foarte bine pastrată (Sanaa, Shibam, Saywun, Tarim, intrate în patrimomul
UNESCO). Acestora li se adaugă vechile oraşe din desert, Riyadh şi Unayzah în
Nejd, slab integrate în circuitul internaţional. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).
În cealalta parte a Asiei, vectorul inserţiei activităţilor turistice a fost, ca şi
în Africa, expansiunea colonială europeană. Europenii au găsit în Asia de est şi
de Sud-Est o lume fascinantă, marcată de budism şi hinduism, cu pelerinajele
impresionante pe care le generează, dar şi cu realizări antropice de mare
excepţie, aşa cum sunt cele din China. Aspectele etnografice ale acestei părţi de
lume s-au dovrdit a fi cel puţin la fel de interesante, valorificarea lor constituind o
premisă a dezvoltării actuale a turismului în această regiune. Turismul cultural-
etnografic este foarte caracteristic în insula Bali, cu numeroase festivaluri
tradiţionale hinduse, temple şi un artizanat excepţional. Succesul turistic al
acestei insule a stimulat dezvoltarea unor activităţi similare în insulele vecine
(Lombok, Jawa, Madura), combinat cu vizitarea unor situri arheologice celebre, în
cadrul unor circuite complexe (Borobudur, Prambanam). Thailanda oferă acelasi
48
gen de atracţii turistice, prin includerea în circuitele turistice a vechilor capitale
Ayutthaya şi Sukhotai ţi a resedinţei regale de iarnă de la Chiang Mai. În Malaysia
şi Filipine sunt vizitate oraşele ce dispun de atracţii arhitectonice din perioada
colonială: Penang, Melaka, Manila, Cebu. Şi celelalte state din regiune dispun de
astfel de resurse turistice, centre mai cunoscute fiind Angkor în Cambodgia, Pegu
şi Mandalay în Myanmar.
India – tărâm fascinant prin cultura şi civilizaţia sa pentru europeni,
dispune de numeroase atracţii culturale, materializate în temple, mănăstiri,
centre de pelerinaj, arhitectură specifică. Oraşe precum Agra (unde se află Taj
Mahal-ul), Delhi, Fatehpur Sikri sau Lahore sunt foarte căutate pentru arhitectura
specifică epocii mogule. Oraşele sfinte ale hinduismului (Benares şi Alahabad)
sunt la fel de frecventate de masele imense de pelerini. Renumite sunt şi oraşele
din Rajahstan, cu numeroase citadele, palate, grădini (Jaipur, Jodhpur, Udaipur,
Chittor, Gwalior, Pushkar). În sud, prin bogăţia patrimoniului se impun oraşele
Bhubaneswar, Puri, Madurai, Thanjavur. Din perioada colonială britanică sau
portugheză se remarcă prin patrimoniul deosebit Calcutta, Bombay, Madras,
Delhi.
China, prin vastitatea teritoriului său şi prin vechimea deosebită a
civilizaţiei sale, dispune de un patrimoniu cultural important şi interesant, capabil
să genereze fluxuri turistice destul de importante, dar nu de dimensiunea celor
care se îndreaptă spre Europa. Acest lucru se explică şi prin controlul excesiv al
deplasărilor turistice, mai ales a celor externe, de către autorităţi, cel puţim până
în anii ’80. Marele Zid Chinezesc, deschis vizitatorilor într-un număr important de
centre: Hofei, Anyang, Yangzhou, Kaifeng, Chengdu, Luoyang, Xian, Yinchuan,
toate oraşe vechi, cu temple, pagode şi clădiri civile din perioada antică şi
medievală, reprezintă emblema turismului cultural în China. Fluxuri turistice de
mai mică amploare, mai selective, se îndreaptă şi spre mici centre montane cu
mănăstiri budiste, taoiste sau confucianiste: Wundang, Huangshan. Foarte
vizitată este şi capitala, Beijing, cu palatul imperial al ultimelor dinastii şi cu
numeroase muzee, dar şi fosta capitală, Nanking. Şi vestul Chinei, deşi mai slab
populat şi mai greu accesibil dispune de atracţii incontestabile: Lhassa, capitala
Tibetului, grotele de la Dunhuang cu vestigii budiste rupestre, oraşele Turfan,
Urumqi, Khotan, Yarkand, Kashgar, cu numeroase monumente islarnice şi cu
vestigii ale unor civilizaţii dispărute. Numeroase alte centre locale impresionează
prin artizanatul lor (porţelanuri, mătăsuri, pictură) ca şi prin tradiţiile şi obiceiurile
specific chineze.
49
 În Japonia sunt vizitate cu precădere vechile capitale nipone, Nara şi
Kyoto, cu monumente originale din perioada medievală, ca şi oraşele Osaka,
Hiroshima şi Nagasaki. Turismul de afaceri este însă predominant în Japonia, iar
fluxurile turistice ce se îndreaptă spre Japonia nu le pot egala pe cele care
părăsesc ţara mai ales pentru destinaţii europene.
Între cele două extremităţi ale continentului, Asia Centrală, mai izolată,
mai puţin cunoscută, mai restrictivă în privinţa conditiilor climatice, dispune totuşi
de un potenţial cultural ce aşteaptă a fi mai bine valorificat, concentrat mai ales
în vechile oraşe Samarkand, Buhara, Fergana (Uzbekistan), Ashabad
(Turkmenistan), Duşanbe (Tadjikistan).
Oceania este cunoscută, pe harta turismului mondial mai ales pentru
turismul litoral pe care îl generează prin resursele de excepţie ale cadrului
natural. Turismul litoral sau balnear practical in însulele Oceaniei constituie şi un
prilej de a intra în contact cu cultura tradiţională a băştinaşilor. Oraşele Australiei
sau Noii Zeelande prezintă un interes redus, chiar dacă unele au reuşit să-şi
creeze embleme arhitecturale celebre (Opera din Sydney), iar tipurile de turism
dominante aici sunt cel de afaceri şi cel generat de marile competiţii sportive.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt formele principale ale turismului cultural practicate în Asia de
Sud-Vest ?
2. Care sunt atracţiile turistice ale Turciei ?
3. Prin ce se remarcă India pe harta turismului cultural mondial ?
4. Care este emblema turismului cultural în China ?
5. Există turism cultural în Oceania ?

V. TURISMUL CULTURAL ÎN ROMÂNIA

Conform unui raport al Ministerului Turismului, numărul turiştilor implicaţi
în turismul cultural şi religios la nivelul anului 2002 depăşeşte 1 milion. Acest
lucru se explică prin bogatul patrimoniu cultural de care dispune Romania şi care
prezintă câteva elemente de unicitate şi inedit ce particularizeaza România în
raport cu ţările vecine:
 Biserici pictate la exterior (Bucovina)
 Amploarea arhitecturii în lemn (Maramureş, Transilvania)
 Numărul mare de biserici fortificate

50
  Unicitatea arhitecturii civile fortificate din zona Olteniei (culele de la
Măldărăşti)
 Dezvoltarea, pe teritoriul României, a trei stiluri arhitectonice specifice
prin sinteza elementelor orientale cu cele occidentale, alături de
elementele artei populare româneşti
 Arhitectura dacică din zona munţilor Sebeşului
 Arta brâncuşiană ce se regăseşte la Tg. Jiu şi în muzeele din Bucureşti şi
Craiova
 Casele memoriale ale marilor personalităţi culturale pe plan
internaţional: C. Noica, E. Ionesco, G. Enescu, C. Brâncuşi, I. Irimescu, P.
Istrati.
 Bogăţia culturală datorată aspectului de multiculturalitate a României
prin prezenţa unui număr mare de minorităţi, exponente ale marilor
culturi occidentale şi orientale.
Deşi beneficiază de un atât de bogat potenţial pentru turismul cultural,
România se confruntă totuşi cu o serie de dificultăţi, care frânează încă
dezvoltarea turismului cultural românesc. Dintre acestea menţionăm: numărul
centrelor de informare şi promovare turistică este foarte redus, zone turistice
importante nu dispun de servicii turistice (nordul Olteniei, zona Haţegului, zona
Sălajului), turismul cultural nu beneficiază de fonduri foarte importante,
promovarea turistică vizează obiectivele şi regiunile turistice deja foarte
cunoscute, lăsând la o parte centre şi regiuni la fel de valoroase, lipsa de
comunicare între sectorul de stat şi cel privat în promovarea destinaţiilor
culturale în comun.
Patrimoniul turistic cultural-istoric al României cuprinde, conform Legii nr.
41/1995, mai multe categorii de obiective: monumente şi situ-uri arheologice,
monumente şi ansambluri de arhitectură, rezervaţii de arhitectură şi urbanism,
clădiri, monumente şi ansambluri memoriale, monumente de artă plastică şi
comemorativă, monumente tehnice, locuri istorice, parcuri şi grădini. (N. Ciangă,
2001). Conform acestei clasificări există astăzi în România în jur de 22.000
monumente, peste 650 muzee, colecţii, case memoriale, peste 450 monumente
şi ansambluri arhitectonice foarte valoroase, peste 140 monumente şi situri
arheologice.
Dintre edificiile istorice, importante pentru turismul cultural, fac parte:
 Vestigiile antichităţii: ruinele cetăţilor greceşti de la ţărmul Mării Negre,
înfiinţate în secolele VII-VI î.H.: Histria, Tomis, Callatis; vestigiile dacice
51
 prezente în aproape toate zonele ţării fie sub forma cetăţilor întărite
(Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie), fie sub forma tezaurelor din aur (Stânceşti,
Cotnari, Coţofeneşti); vestigiile daco-romane, reprezentate prin ruinele de la
Ulpia Traiana Sarmisegetusa Regia, dar şi prin urmele castrelor de la Micia,
Gilău, Potaissa, Moigrad, Breţcu, ca şi prin resturile podului roman de la
Drobeta construit de Apolodor din Damasc.
 Vestigiile medievale: obiectivele cu caracter strategic, prezente sub
forma cetăţilor (Braşov, Sibiu, Sebeş, Cluj, Tg. Mureş, Sighişoara, Suceava,
Tg. Neamţ, Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte; din această categorie o
menţiune specială se impune pentru Sighişoara, construită în secolele XII-
XIII, ce a avut iniţial 14 tumuri, dintre care azi se mai păstrează 9, cel mai
cunoscut fiind Turnul cu ceas ce adîposteţte Muzeul de Istorie al oraşului; la
Sighişoara se mai pot vizita casa lui Vlad Dracul şi pasajul acoperit de acces
în partea superioară a cetăţii, iar importanţa vestigiilor de aici au determinat
includerea Sighişoarei în patrimoniul UNESCO. Tot în categoria edificiilor
strategice fac parte cetăţile ţărăneşti din sudul Transilvaniei (Prejmer,
Ghimbav, Râşnov, Calnic), castrele întărite (castelul Huniazilor, castelul
Bran), complexele arhitectonice urbane, păstrate doar în puţine cazuri,
ca urmare a politicii de distrugere a statului comunist şi care au început să se
edifice în perioada medievală, dar nu aparţin numai ei, ele fiind definitivate şi
înfrumuseţate în perioada modernă; se mai păstrează la Braşov, Sibiu,
Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Cluj, unde sunt conservate areale întregi
cu construcţii de epocă, iar în mai mică rnăsură la Iaşi, Târgovişte, Bucureşti;
 Vestigii din perioada modernă: palatele şi reşedinţele voievodale,
nobiliare, realizate în secolele XVIII-XIX, care se impun prin stil, amploare,
prin obiectele adăpostite, dar şi prin parcurile şi grădinile lor. Intră în această
categorie: castelele de la Lăzarea, Bonţida, Ruginoasa, castelul Banfi din Cluj,
Palatul Principilor din Alba lulia, palatul baroc din Oradea, casa Zapolya din
Sebeş, palatele domneşti de la Stoeneşti, Potlogi, Mogoşoaia, castelele Peleş,
Pelişor, Foişor, castelele cu funcţie de pavilioane de vânătoare de la Săvârşin,
Gurghiu, Lăpuşna.
Dintre edificiile religioase, foarte numeroase pe teritoriul României,
unele foarte valoroase şi incluse în patrimoniul umanităţii amintim:
 Bisericile foartevechi din Transilvania, influenţate, în
momentul construcţiei, de stilul romanic, la care s-au adăugat ulterior
influenţe autohtone. Reprezentativă este biserica din Densuş, construită din
52
material ce provine de la un castru roman şi unică în privinţa stilului
arhitectomc, iar alături de ea mai pot fi menţionate bisericile din Cârţişoara,
considerată cea mai veche bazilică în stil romanic din Transilvania, Herina
(Bistriţa), catedrala romano-catolică din Alba lulia, din secolul al XII-lea, unde
se află mormântul lui lancu de Hunedoara, precum şi uriaşa orgă cu 2.209
tuburi, instalată în a doua parte a secolului al XIX-lea.
 Catedralele în stil gotic, remarcabilă fiind Biserica Neagră din
Braşov, la care se adaugă: biserica Sf. Mihail din Cluj, bisericile Sf.
Bartolomeu şi Sf. Nicolae din Braşov, biserici din Sibiu, Sighişoara, Tg. Mureş,
Miercurea Ciuc, Şumuleu.
 Bisericile din Moldova şi Ţara Românească, care se remarcă
prin influenţele bizantine şi prin pictura murală interioară sau exterioară.
Remarcabile sunt: Bogdana din Rădăuţi, ctitorie a Muşatinilor, Mirăuţi, Sf.
Dumitru, Zamca din Suceava, Trei Ierarhi, Golia, Cetăţuia, Galata la Iaşi,
Radu Vodă, Mihai Vodă, Antim, Curtea Veche, Statopoleus din Bucureşti,
Curtea de Argeş, Târgovişte, Craiova, etc.
 Catedralele metropolitane din Cluj, Alba lulia, Oradea, Tg.
Mureş, Iaşi şi bineînţeles Patriarhia Română din Bucureşti.
 Mănăstirile atrag un număr important de turişti, atât din ţară
cât şi din străinatate. Cea mai reprezentativă concentrare de mănăstiri se
găseşte în nordul Moldovei, au fost construite în secolele XV-XVI şi se
remarcă mai ales prin picturile murale externe: Voroneţ, Humor, Vatra
Moldoviţei, Suceviţa, Arbore, Putna, Dragomima. O alta regiune de
concentrare a aşezămintelor monastice este cea a Neamţului: Mănăstirea
Neamţ, cea mai veche din Moldova, construită în secolul al XIV-lea, în
vremea lui Alexandru cel Bun, Agapia, pictată de N. Grigorescu, Văratic,
Secu, construite în secolul al XVIII-lea. În zona Curburii se impun: Mănăstirea
Casin, Soveja, Viforâta, Cheia, Suzana, Sinaia. Dintre mănăstirile din
Subcarpaţii Getici amintim: Dealu, în apropiere de Târgovişte, Curtea de
Argeş, unde se află mormintele regilor României, Cozia, Horez, ctitoria lui
Constantin Brâncoveanu, unul dintre cele mai importante monumente de
artă brâncovenească din România, în sudul ţării se remarcă mănăstirile din
jurul Bucureştiului: Cernica, Pasărea, Snagov, Plumbuita, Căldăruşani, iar în
Transilvania foarte cunoscute sunt: Râmeţ (Alba), Nicula (Cluj), Sâmbăta,
ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, Rohia (Maramureş).

53
  Bisericile din lemn prezente cu precădere în Maramureş: Vadu
Izei, Rozavlea, Bârsana, Şieu, Botiza, Ieud, Bogdan-Voda, Moisei, Şurdeşti.
 Bisericile întărite sunt carateristice mai ales sudului
Depresiunii Transilvaniei şi sunt în general opera comunităţilor săseşti. Cele
mai cunoscute sunt cele de la: Biertani, Brătei, Feldioara, Codlea, Hărman.
În categoria obiectivelor culturale cu funcţii turistice se impm în
primul rând muzeele, care sunt clasificate în următoarele categorii:
 Muzeele de artă: cel mai important este Muzeul de artă al
României din Bucureşti, iniţiat la jumătatea secolului al XIX-lea. Lui i se
adaugă Muzeul colecţiilor din Bucuresti care reuneşte colecţii particulare
foarte valoroase, Muzeul Bruckental din Sibiu, cu peste 1 milion de exponate,
Muzeul de artă din Cluj-Napoca, cel din Iaşi, etc.
 Muzeele deistorie şi arheologie: cel mai complet prin
conţinut este Muzeul Naţional de Istorie a României, la care se adaugă
Muzeul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, Muzeul de Istorie a Moldovei
din Iaşi, Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa, remarcabil prin
secţiunea de istorie antică, etc.
 Muzeele etnografice: cele mai cuprinzătoare fiind Muzeul
Satului şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, la care se adaugă Muzeul
Tehnicii Populare din Sibiu, Muzeul Etnografic al Maramureşului din Sighetul
Marmaţiei, Muzeul Etnografic de la Lupşa, primul muzeu etnografic sătesc din
ţară. Tot în această categorie pot fi incluse muzeele dedicate unor ocupaţii:
Muzeul Ceasornicelor din Ploieşti, Muzeul Lingurilor de Lemn de la Gura
Humorului, Muzeul Aurului din Brad, Muzeul Chihlimbarului din Colţi, Buzău,
etc.
 Muzeele ştiinţifice atrag atenţia unui număr mai redus de
persoane, cu un anumit grad de pregătire. Pot fi amintite aici: Muzeul de
Istorie Naturală ,,Grigore Antipa”, Muzeul de Antropologie, Muzeul Tehnic
„Dimitrie Leonida”, Acvariul ,,Ion Borcea” din Constanţa.
 Casele memoriale constituie, cu precădere, destinaţia
fluxurilor turistice interne, cele mai vizitate fiind: Casa Memorială de la
Ipoteşti (M. Eminescu), Casa Memorială de la Humuleşti (I. Creangă), Casa
Mihail Sadoveanu de la Iaşi, devenită sediul secţiunii literare a Academiei
Române, Filiala Iaşi, Casa Memorială de la Hobiţa (C. Brâncuşi)

54
  Bibliotecile, adesea situate în construcţii de o mare importanţă
arhitectonică, dintre care se detaşează: Biblioteca Naţională, Biblioteca
Academiei, bibliotecile centrale universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj.
O categoric aparte prin semnificaţia istorică o reprezintă monumentele
istorice, dintre care menţionăm: Trophaeum Traiani, complexele de la Lipova,
Carei, Monumentul de la Mărăşeşti, crucea de pe Caraiman, complexul statuar de
la Moisei. Acestora li se adaugă realizări artistice de excepţie: Complexul
statuar de la Tg. Jiu, realizat de C. Brâncuşi, care cuprinde: Coloana Infinitului,
Masa Tăcerii, Poarta Sărutului.
În România există şi o serie de obiective economice cu funcţii
turistice, dintre care menţionăm: complexele hidrotehnice, despre care se
poate spune că fac obiectul turismului cultural numai în accepţiunea conform
căreia acesta ar include toate deplasările turistice spre obiective de provenienţă
antropică (Complexul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier,
amenajarea hidroenergetică de la Izvoru Muntelui, cea de la Vidraru, etc.):
podurile şi viaductele, care impresionează prin vechime şi arhitectură: podurile
peste Dunăre de la Cernavodă, Giurgiu, Giurgeni, viaductele de pe valea
Trotuşului, între Comăneşti şi Ciceu, cele de pe tronsonul Salva-Vişeu, etc.
Toate obiectivele prezentate până acum fac parte din patrimoniul cultural
material al României. Nu trebuie uitat însă că România dispune şi de un important
patrimoniu imaterial, concretizat în activităţile tradiţionale şi în manifestările
populare colective, patrimoniu care, valorificat corespunzator, ar putea atrage
fluxuri turistice externe foarte importante.
Dintre activităţile tradiţionale care atrag atenţia turiştilor şi care se mai
păstrează încă în forma autentică trebuie amintite: ceramica tradiţională care se
practică încă la Bicsad, în Oaş, la Marginea, Corund, Iveşti, Olar, Vadu Crişului,
Săscior, Horezu, etc.; prelucrarea lemnului cu o tehnică populară tradiţională care
se păstrează în Maramureş, Năsăud, Neamţ, Rucăr-Bran, Vâlcea, Gorj, etc.;
activităţile textile, prin care se mai obţin încă materii prime textile naturale, dar şi
diverse obiecte ce servesc decoraţiunilor interioare, activităţi foarte răspândite în
localităţi din Maramureş, Bucovina, Neamţ, Vrancea, Bran, Făgăraş, Muscel. În
România există şi câteva centre în care se practică pictura pe sticlă: Nicula (Cluj),
Laz (Alba), Sibiel (Sibiu), Arpaş şi Cincu (Braşov). Gastronomia tradiţională, cu
produse obţinute din prelucrarea primară a materiilor prime din gospodărie poate
constitui o componentă importantă a turismului cultural, aşa cum se întâmplă în
prezent în Franţa.
55
 Manifestările populare colective sunt legate fie de diverse sărbători
religioase, fie de principalele momente ale activităţilor agricole. Ele sunt capabile
să determine deplasarea unui număr important de persoane din localităţile
învecinate. În acest context amintim: Târgul de Fete de pe muntele Găina, Târgul
Olarilor, Dansul Fecioresc de la Sibiu, Dansul bătrânesc de la Tg. Mureş, Nedeia
mocănească de la Covasna, Hora din Prislop, obiceiurile de iarnă din Maramureş
şi Bucovina, cu costumaţie specifică, Nedeia munţilor, de la Fundata-Braşov,
Sâmbra Oilor, de la Certeze-Oaş, etc.
Beneficiind de un patrimoniu cultural atât de bogat şi valoros, România ar
putea fi o destinaţie importantă pe harta turismului cultural mondial. Lipsa unei
infrastructuri corespunzătoare mai ales în domeniul transporturilor, calitatea
discutabilă a serviciilor turistice şi, nu în ultimul rând, lipsa unor campanii
publicitare mai agresive şi mai bine centrate sunt doar câteva din cauzele care
determină poziţia periferică a României ca destinaţie turistică pe continentul
european.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt elementele de unicitate şi inedit ale destinaţiilor turismului
cultural din România ?
2. Daţi exemple de edificii istorice cu funcţie turistică din perioada medievală
!
3. Care sunt edificiile religioase cu funcţie turistică din Transilvania ?
4. Daţi exemple de muzee etnografice foarte cunoscute sau inedite din
România !

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. N. Ciangă – „România. Geografia turismului – Partea Întâi”, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001
2. P. Cocean, Gh. Vlăsceanu, B. Negoescu – „Geografia generală a
turismului”, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2002
3. V. Glăvan – „Resurse turistice pe Terra”, Editura Economică, Bucureşti,
2000
4. V. Glăvan – „Turismul în România”, Editura Economică, Bucureşti, 2000
5. I. Muntele, C. Iaţu – „Geografia turismului - concepte, metode şi forme de
manifestare spaţio-temporală”, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
56
6. C. Origet du Cluzeau – „Le Tourisme Culturel”, PUF, Paris, 1994

57