Universitatea ,,Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca

Psihologia Vârstelor

Suport de curs pentru învăţămîntul la distanţă

anul II
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

autor: Sempronia Filipoi

2009

1
 Obiectivele cursului

1 Intelegerea conceptului de dezvoltare, a proceselor de învăţare socială şi de

adaptare progresivă la interrelaţii umane.
2 Abilitatea practică de a aproxima nivelul dezvoltarii psihice a copilului mic
( sub 6 ani) pe baza aplicarii unei scale de dezvoltare. Utilizarea unei scale de
dezvoltare în scopul observării comportamentului copilului, pe parametri şi
aprecierea condiţiilor de reabilitare dacă este vorba de un decalaj de
dezvoltare faţă de vârsta cronologică.
3. Capacitatea de a sesiza elemente de anormalitate comportamentală pe
vârste, pe baza cunoaşterii caracteristicilor specifice normei fiecarei vărste.
Prezentarea unui caz de virsta adulta.
4. Exersarea abilităţilor adecvate de comunicare cu persoane de virste
diferite.

Tematica cursului

1.Perspectiva psihologică asupra primei copilării; factorii dezvoltării psihicului

la om; controversa dezvoltării: prevalenţa influenţei eredităţii sau a mediului
2. Invăţarea socială; scalele de dezvoltare: principalii parametri (tipuri de
scale şi utilizarea lor)
3. Prima copilărie, problema ataşamentului; rolul mamei şi al familiei, rolul
stimularii multisenzoriale în dezvolarea copilului mic
4. Vârsta preşcolara; jocul ca factor de dezvoltare; procesul maturizării
emotionale
5. Vârsta şcolară mică şi pubertatea
6. Adolescenţa : aspecte normale şi aspecte patologice. Particularităţile
delincventului şi a toxicomanului
7. Parametrii psihologici ai vârstei tinereţii: dragostea şi căsătoria ca
evenimente de viaţă şi implicaţiile lor psihologice şi sociale
8. Problemele psihologice ale adultului

2
9. Imbătrînirea bio-psiho-socială
10. Aspecte psihologice ale bolii şi morţii

3
 Condiţiile admiterii la examenul final:

-1. Redactarea în scris a unei caracterizari din care sa reiasă nivelul dezvoltarii
psihomotorii a unui copil mai mic de 6 ani. Se va aplica o scală de dezvoltare.
Pe baza Itemilor ei va fi observat şi evaluat pe parametri nivelul de dezvoltare
al copilului. Se recomandă observarea comportamentului în timp, de-a lungul
a 2-3 întâlniri şi descrierea comportamentelor observate, pe baza cărora s-a
efectuat evaluarea. Lucrarea nu va depăşi 5 pagini. Va fi predată până în 15
Ianuarie.

-2. Redactarea schemei de Interviu cu un tânăr dezadaptat ( de ex.

prezentând o situaţie complexă, cu una sau mai multe dificultăţi cum ar fi: pe
plan şcolar, familial, consumator de droguri, şomer, fără familie, externat din
clinica de psihiatrie sau eliberat din puşcărie, fără adăpost, etc.). Interesează
realizarea în urma Interviului a unui profil psihologic, cu posibile "puncte
slabe" şi "puncte tari", capacitatea de autoevaluare, Imaginea de sine,
motivaţia pentru viitor, capacitatea de rezilienţă şi de colaborare în vederea
reabilitării sociale. Lucrarea Implică şi cunoştinţele de psihologie generală.Nu
va depăşi 5 pagini. Predarea cel tîrziu la data începutului sesiunii de Iarnă.

Evaluarea finală

Nota finală se compune din 40% nota la examen şi câte 30% pentru
realizarea fiecărui referat. Se va aprecia pe lângă valoarea cunoştinţelor,
calitatea, consistenţa, logica expunerii şi nu în ultimul rând corectitudinea
ortografică.

4
 Bibliografie orientativă

Bocus Anne, Copilul de la 1 an la 3 ani, Ed. Teora, Bucureşti,1998

Botiş Adina, Tărău Anca, Disciplinarea pozitivă, Ed. ASCR Cluj-Napoca, 2oo4
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, ed. a 2-a Ed. Medicală
Almatea,Bucureşti, 1998
Cosman Doina, Sinuciderea, studiu în perspectiva biopsihosocială, Risoprint,
Cluj-Napoca 2000
Dopfner, Schurmann,Lehmkuhl, Copilul hiperactiv si încăpătînat, Ed. ASCR, Cluj-Napoca,
2004
Dumitrana Magdalena, Copilul instituţionalizat, Ed. did.şi pedagogică,
Bucureşti, 1998
Experienţa învăţării mediate în clasă şi în afara acesteia. Programul de Cercetare Cognitivă,
Universitatea din Witwatersrand, (trad.), ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2002

Ferreol G. Adolescenţii şi toxicomania, Bucureşti, Polirom 2000

Filipoi Sempronia, Steluţa Palade, Cum să ajutăm bebeluşul să se
dezvolte? Exerciţii de stimulare multisenzorială, Cluj-Napoca, Ed. Forum,
2003
Fischer G.,Riedesser P.,Tratat de psihotraumatologie, Bucureşti, Ed. Trei,
2001
Holdevici Irina, Gândirea pozitivă, Bucureşti, Ed. Dual Tech 2000
Mitrofan Iolanda, Mitrofan N.Elemente de psihologia a cuplului, Ed Sansa
Bucureşti 1994
Oancea Ursu Gheorghe Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii,
ed. a 2-a Edit. All educational, Bucureşti, 1998
Preda V. Delincvenţa juvenilă, o abordare multidisciplinară, Presa
universitară clujană, l998
Robert-Ouvray, B. Susanne, Copil Abuzat, copil meduzat, Timişoara, Ed.
Eurostampa, 2001

5
 I. Cu ce se ocupă Psihologia vârstelor?

Se ocupă cu studiul comportamentului uman pe etape de vârstă, de la

naştere pînă la moarte (studiul copilului, adultului şi al intervalelor de viaţă).
Explicarea comportamentului implică investigarea dezvoltării fiinţei umane,
adică a factorilor care determină, influenţează comportamentul precum şi a
parametrilor prin care poate fi evaluat, măsurat. Există implicaţii
interdisciplinare cu sociologia, antropologia, biologia, medicina şi mai ales cu
pedagogia, conceptul de dezvoltare fiind cuprins în sensul filosofic existenţial
al fiinţei umane.
Obiectivele studierii dezvoltării sunt descrierea, explicarea, predicţia,
respectiv intervenţia în cursul dezvoltării. Astfel recunoaştem practic că omul
îşi poate influenţa propria dezvoltare.
Metodele psihologiei dezvoltării sunt studiul natural, studiul clinic,
experimentul, metoda colectării datelor.

Cum înţelegem noţiunea de dezvoltare?

În ultimii 25 de ani ai secolului XIX psihologia a trecut de la o
perspectivă filosofică la una care se baza mai ales pe observaţie directă şi
experimentare. În ultimii 10 ani ai secolului XX, psihologia s-a apropiat foarte
mult de cercetările genetice, paralel cu tendinţa de a urmări prin cercetarea
devoltării umane cîştigarea unor Informaţii care să amelioreze politica socială
(ocrotirea minorilor, a persoanelor cu handicap şi a categoriilor de vărstă
defavorizate).
Dezvoltarea reprezintă un patern de schimbare care începe din
momentul conceperii şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Caracteristicile
psihologice ale fiecărei vârste au o origine, o sursă de dezvoltare şi trebuie
înţelese în funcţie de mediul în care se manifestă. Dezvoltarea este evidentă
mai ales la vârsta copilăriei. A privi comportamentul din perspectiva
dezvoltării înseamnă a accepta ideea de schimbare şi de unitate, de coerenţă
în ciuda schimbării. Asfel, deşi de exemplu copilul de 6 ani este total diferit
faţă de omul care va fi el la 60 de ani , multe trăsături comportamentale se
dezvoltă şi continuă să se manifeste sub diverse forme de-a lungul celor 6
decenii. Practic nimeni nu-şi dă seama că este o persoană diferită de la o

6
vârstă la alta, cu toate că este conştient cît şi cum s-a schimbat. Rata
dezvoltării diferă de la individ la individ.
Acest fapt presupune şi ideea că la fiecare vârstă, dar mai ales în
copilărie, o anumită trăsătură îşi are originea într-o capacitate manifestată la
o vârstă anterioară. Nimic nu apare din nimic. De exemplu capacitatea de a
scrie şi a citi a unui copil de 6 ani este prefigurată încă la 2 ani prin
capacitatea de a ţine creionul şi de a mîzgăli, la 4 ani de capacitatea sa de a
recunoaşte şi diferenţia forme , mărimi, distanţe, iar la 5 ani de capacitatea
de a observa relaţii de succesiune în timp şi spaţiu. Vorbirea, atenţia,
stabilitatea motorie sau emoţională, jocul, abilitatea în relaţiile interpersonale,
aproape toate capacităţile unei persoane, sunt precedate de manifestări
premergătoare mai simple, care apoi sunt repetate, îmbogăţite şi exersate
pînă la perfecţionare. Dezvoltarea este implicată în toate procesele psihice
( de cunoaştere, emoţionale, motivaţionale, volitive, relaţionale etc.). Istoria
dezvoltării unui individ oferă perspectiva a ceea ce el a devenit sau poate
deveni. Adultul de azi este explicat de copilul de ieri, deşi copilul nu
este un adult în miniatură.
Schimbările sunt cantitative şi calitative. În copilărie de exemplu,
îmbogăţirea cantitativă a capacităţilor este mai evidentă. Vocabularul creşte
vertiginos, la fel abilităţile perceptive şi cele motorii. Acumulările conduc la
modalităţi mai complexe de procesare a informaţiei, deci la o mai bună
capacitate de înţelegere. Cînd înţelegerea este mai bună, se ameliorează şi
capacitatea de relaţionare, sau de acţiune. Pe de altă parte, condiţiile
confortului emoţional devin mai complexe şi ele, depinzînd tot mai mult de
condiţii exterioare decît de cele interioare.
Ipoteza de start a copilului este :"Totul este posibil, totul este
îngăduit". Spre deosebire, adultul gîndeşte: "totul este imposibil, cu mici
excepţii...". Adultul rămîne puţin copil, dar experienţa de viaţă îl face să
dobîndească necesităţi calitativ diferite şi astfel vede " cu alţi ochi" ceea ce-l
înconjoară.
Comportamentul specific fiecărei vârste reprezintă o
reorganizare faţă de vârsta anterioară şi o schimbare calitativă. La vârstnici
schimbările calitatative încetează de obicei să aibă un sens pozitiv, pentru că
odată cu bătrîneţea intervine degradarea proceselor psihice. Reorganizarea
comportamentului poate fi profund marcată de aceste pierderi. La fel trăirile
subiective. În acelaşi timp însă, experienţa vieţii se transformă în înţelepciune.

7
 Ca proces dezvoltarea nu este omogenă. Are aspecte
multidirecţionale. De exemplu capacitatea de exprimare verbală prin
vocabular va tinde să crească cu vârsta, dar timpul de reacţie tinde să scadă
(la vârsta bătrîneţii timpul de reacţie creşte din nou); cu vârsta se
îmbunătăţeşte capacitatea de asociaţie de idei, dar poate scădea inteligenţa
concretă. La adult unele abilităţi au forme de manifestare inexistente în
copilărie . De exemplu pe plan fizic forţa musculară sau pe plan social
capacitatea de interrelaţionare socială.
La diferite vârste, diferite funcţii au ponderi diferite în
dezvoltare. La fel, influenţele cu rol formativ care vin din mediu, variază de
la o vârstă la alta. Datorită schimbărilor multe şi rapide, se produc
dezechilibrări urmate de reechilibrări, care fac ca anumite vârste să fie
perioade mai vulnerabile decît altele ( de exemplu copilăria medie, adică
pubertatea sau adolescenţa sunt perioade mai vulnerabile decît perioada
adultului tînăr, sau mediu).
Scările de dezvoltare abordează punctul de vedere cantitativ. Ele se
referă la performanţele motorii, perceptive, de cunoaştere, sociale, de
autoservire, de comunicare prin limbaj la copilul pînă la 6 ani. Pentru aceeaşi
perioadă de timp teoriile stadiale încearcă să explice dezvoltarea din punct de
vedere calitativ. (v. anexele ).Abea după vârsta de 3 ani pot fi aplicate şi
anumite teste de Inteligenţă cu scopul de a evalua gradul dezvoltării sau
deteriorării cognitive, sau alte probe psihologice, cum ar fi testele de atenţie,
de memorie, percepţie, de personalitate, etc.

Care sunt factorii dezvoltării?

Dezvoltarea este predictibilă în mare măsură datorită cadrului genetic
care prescrie etapele de dezvoltare şi manifestare pentru toate
comportamentele specific umane (mers, vorbit, conştiinţă de sine) ca şi
pentru comportamentele instinctive (de supravieţuire, de reproducere). Planul
genetic conţine instrucţiunile de bază prin care fiecare individ se aseamănă cu
toate fiinţele umane. Zestrea ereditară este stocată în cromozomi, compuşi
din molecule de ADN. Fiecare caracteristică umană (ţinînd de înfăţişare sau de
comportament) este controlată de o genă. Un singur cromozom conţine pînă
la 20000 de gene. La om există 23 perechi de cromozomi, reprezentînd
informaţia ereditară de la mamă şi respectiv de la tată .Cromozomii sunt

8
capabili să se copieze pe ei înşişi în duplicate, pentru a se transmite
informaţia lor generaţiei următoare.
Totuşi, fiecare individ se deosebeşte de toţi ceilalţi, fiind unic în felul
său.Codul genetic nu poate prevedea condiţiile de mediu în care va trăi
Individul. Multe aspecte ale comportamentului nu sunt prevăzute genetic ( de
ex. limbajul pe care am învăţat să-l folosim, hainele pe care le purtăm,
mîncarea consumată). Mecanismul învăţării este de aceea foarte Important de
studiat pentru a înţelege comportamentul. In permanenţă factorul biologic
Interacţionează cu cel social. Genele nu influenţează direct comportamentul
pentru că nu întîlnesc în mod obligatoriu condiţii favorabile care să le activeze.
Genele "dialoghează' cu mediul.
Se recunoaşte că determinanţii dezvoltării creierului sunt: Informaţia
genetică (factor Intrinsec) şi respectiv factorii extrinseci (trofici şi de
experienţă) Cercetările din ultimii ani dovedesc "plasticitatea neuronală",
respectiv capacitatea creierului de a se schimba datorită experienţelor pe care
I le oferă mediul. Acesta este reprezentat de factori fizici, biochimici,
geografici, nutriţionali, de boală, sociali ( contextul familial, economic, politic,
cultural), evenimente accidentale, sau intervenţii educative . Agenţii din
mediu intervin acţionînd independent sau cumulativ şi modifică sau generează
circumstanţe nefavorabile exprimării informaţiei genetice. Este de asemenea
de menţionat că nu toate trăsăturile unei persoane au şansa de a se transmite
genetic descendenţilor în aceeaşi măsură. Se transmit caracteristicile general
umane, unele trăsături genotipice neesenţiale, urmînd ca unele trăsături
fenotipice transmise ca potenţe, să se definească numai sub influenţa
condiţiilor de mediu.
Dezvoltarea nu se termină în adolescenţă. În orice moment al vieţii pot
interveni modificări importante. Factorii de mediu şi cei genetici
interacţionează în mod obligatoriu, chiar dacă este greu de înţeles sau de
prevăzut în ce mod se petrece interacţiunea.
În schema următoare se observă forme ale acestei interacţiuni: dacă
zestrea ereditară (e) are şansa să fie activată, într-un mediu (m) structurat cu
supleţe, care oferă condiţii favorabile pentru toate potenţialităţile moştenite
genetic, individul are şansa să se remarce prin realizările lui (A). Cînd
dinpotrivă potenţele genetice (e) sunt normale, dar întîlnesc un mediu (m)
sărac în posibilităţi, doar o parte din ele vor fi activate(B). În acest caz
individul este defavorizat. De exemplu copiii orfani sau abandonaţi care erau

9
crescuţi în Instituţii manifestau o întîrziere generală a dezvoltării ("piticism
psihosocial").Împrejurările timpurii de viaţă nu le permiteau să experimenteze
şi să realizeze tot ceea ce ar fi putut. În cazuri nefericite potenţialităţile
transmise genetic sunt fie sărace, fie conţin anomalii sau boli genetice, sau
anumite predispoziţii patologice. Dacă mediul oferă totuşi condiţii bune de
dezvoltare, zestrea ereditară, modestă, are datorită mediului şanse de a se
activa la maximum, defecţiunile pot fi compensate, sau măcar atenuate (C).
Situaţia cea mai critică este atunci cînd atît zestrea ereditară cît şi condiţiile
de mediu care o activează sunt modeste (D).

m m m
m
e e e e

A B C D

Un alt tip de exemplu pentru interacţiunea dintre gene şi mediu este

dezvoltarea sexuală. Perechea 23 de cromozomi conţine informaţia sexuală
(de tip feminin dacă este vorba de o pereche de cromozomi X sau masculin,
dacă este o pereche formată dintr-un cromozom X şi unul Y).Spermatozoidul
care fertilizează ovului poartă "secretul" dezvoltării fie a ovarelor fie a
testiculelor embrionului uman. Dar diferenţierea sexuală este oarecum
amînată, pentru că în primele 6 săptămîni de la concepţie nu este nici o
diferenţă între ţesuturile organelor sexuale primitive. Abea în a şaptea
săptămînă îşi face simţită prezenţa cromozomul Y (în cazul că a fost purtat de
spermatozoid) şi astfel începe diferenţierea sexuală prin dezvoltarea
testiculelor. In caz că este prezent un cromozom X, în următoarea săptămînă
se vor dezvolta organe sexuale feminine. Dacă apar testicule, ele vor secreta
hormoni androgeni,care continuă să influenţeze dezvoltarea unui făt de sex
masculin prin apariţia tractului reproductiv masculin, respectiv hormoni care
vor atrofia structurile din care s-ar putea dezvolta sistemul reproductiv
feminin. Pentru dezvoltarea unui făt de sex feminin nu sunt necesari hormoni,
ci este suficient să absenteze testiculele. Experienţe (pe animale), cu hormoni
androgini adminstraţi în anumite perioade critice au arătat că un embrion

10
care genetic este mascul va dezvolta organe sexuale de femelă. Invers,
homoni androgeni administraţi în cantitate mare embrionilor genetic femele,
conduc la apariţia unor organe genitale masculine. Efecte similare poate avea
tratamentul cu hormoni administraţi unei femei gravide. în perioada critică
pentru diferenţierea sexuală a embrionului.

Ce se înţelege prin perioadă critică de

dezvoltare?
Este un interval de timp, precizabil mai mult sau mai puţin exact,
în care anumite influenţe sau evenimente din mediu au cel mai mare
impact asupra unor aspecte ale dezvoltării. Acest lucru înseamnă că fie
prezenţa sau alteori dinpotrivă absenţa unei anumite influenţe din mediu
conduce la pierderea definitivă a şansei de dezvoltare a unei funcţii. Astfel de
perioade critice există nu numai la embrion, în faza Intrauterină,( cum ar fi
perioada în care se produce diferenţierea sexuală), ci şi după naştere.
Postnatal se pot da cîteva exemple: perioada necesară dezvoltării limbajului,
care se pare că expiră la 12 ani, perioada necesară dezvoltării sensibilităţii şi
echilibrului social şi emoţional (perioada formării ataşamentului), sau a unor
aptitudini speciale (de motricitate fină, grosieră sau de dezvoltare a
aptitudinilor artistice) . Ghidarea dezvoltării rezultă permanent din
interacţiunea factorilor ereditari cu cei din mediu.
Încă din perioada prenatală mediul (intrauterin) poate mijloci apariţia
unor malformaţii ale fătului chiar în ciuda integrităţii zestrei genetice. Sunt
agenţi numiţi "teratogeni" care intervin întîmplător prin intermediul
organismului mamei exact în perioadele critice ale stadiilor de dezvoltare
embrională (cînd se formează organe vitale sau părţi ale corpului).Cu cît
vârsta sarcinii este mai mică, efectul factorilor teratogeni este mai important.
Aceşti agenţi sunt: drogurile, alcoolul, tutunul, anumite medicamente sau
hormoni, viruşi, alimentaţia gravidei, vârsta ei, stările de stres pe care trebuie
să le suporte pe parcursul sarcinii. Din păcate nu se cunoaşte la modul absolut
acţiunea factorilor teratogeni, toate perioadele critice şi toate consecinţele
posibile. Cercetările au dovedit cîteva consecinţe comportamentale evidente
postnatal, ale expunerii prenatele la factori teratogeni (droguri):
- În domeniul motor: greutate în realizarea coordonărilor (ochi-mînă),
tremurături cînd vrea să atingă obiecte, hiperactivitate, învaţă cu greu să
folosească lingura, creionul sau obiecte, jucării mici.

11
- În domeniul limbajului: gîngurit "anemic", greşeli de articulare, dificultăţi de
denumire a Imaginilor, vocabular sărac;
- În domeniul capacităţii de cunoaştere: diminuarea puterii de concentrare,
dezorganizarea cunoaşterii, Inabilitatea de a structura jocul sau alte activităţi,
Inabilitatea de a-şi fixa scopuri, sărăcia jocului Imitativ şi de explorare;
- In domeniul afectivităţii : contactul din priviri este deficitar, schimbarea
obiectelor, a rutinii sau persoanelor din jur este greu tolerată, autoreglarea
comportamentului precum şi disponibilitatea de a Interacţiona cu cei din jur
sunt scăzute, în schimb sunt frecvente descărcările nervoase sau diferite frici.
- În domeniul jocului: evitarea Iniţiativei, comportament agresiv din cînd în
cînd, Inabilităţi şi confuzii în diferite situaţii de joc, mai ales faţă de parteneri.

Studierea perioadelor critice este importantă atît pentru biologie sau

medicină, cît şi pentru educaţie. Educaţia ( prin instrucţie, activităţi specifice
vârstelor, cultură, civilizaţie) reprezintă cel mai important factor prin care
mediul influenţează dezvoltarea.A educa înseamnă a stimula procesul de
informare. Capacitatea de cunoaştere este vizată progresiv şi logic. În
domeniul educaţiei momentele critice sunt ca nişte ferestre, care după un
timp "critic" se închid şi rămîn închise pentru totdeauna. Cu cît funcţiile
psihice sunt mai complexe, momentele critice sunt mai greu de stabilit. Se
poate afirma că ele nu mai sunt "momente" ci "perioade" critice, în care
agenţii sociali din mediu au cea mai mare influenţă. Doar situaţii speciale
întîmplătoare ne informează despre durata probabilă a unor perioade critice
(pentru că dacă s-ar face experimente în acest domeniu s-ar încălca norme
etice elementare ). De exemplu se pare că fără contribuţia mediului social,
fără stimulare verbală, pînă la 12 ani limbajul nu mai poate fi însuşit niciodată.
De asemenea, dezvoltarea morală are o perioadă critică mai lungă, cuprinsă
undeva între vârsta preşcolară şi adolescenţă. Se poate considera că aproape
fiecare perioadă de viaţă este “critică” pentru dezvoltarea anumitor modele
de comportament.
Influenţa mediului asupra dezvoltării este o influenţă gradată: de
normele impuse de vârstă, de normele social-istorice (civilizaţie, cultură,
evenimente sociale) şi de evenimente de viaţă nonnormative (accidente,
catastrofe, pierderi sau cîştiguri neaşteptate, etc.)

12
Recapitulînd, să exersăm.....

1. De ce este schimbarea cea mai stabilă trăsătură a

copilăriei?
2. Poate fi înţeleasă dezvoltarea ca o modificare de
structuri? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? (vezi anexele pt.
stadiile dezvoltării)
3. Dacă am compara noţiunea de dezvoltare a omului cu
noţiunea de dezvoltare aplicată unui pui de maimuţă, la ce
ar trebui să ne gîndim ca elemente diferenţiatoare ?
4. Cum explicaţi diferenţele dintre Indivizi prin prisma a
ceea ce ştiţi despre dezvoltare?

II. Aprecierea cantitativă şi calitativă a

dezvoltării

Dezvoltarea continuă toată viaţa, influenţată de caracteristicile

înnăscute şi de cele achiziţionate. Totuşi, diferenţierea între cantitativ şi
calitativ este mai temeinic studiată în perioada copilăriei.Faptul că organele
de simţ sunt dezvoltate şi funcţionale încă din ultimele luni de sarcină, deci
înainte de a cîştiga un rol în activitatea de cunoaştere, este un argument bun
pentru ideea că dezvoltarea cantitativă se deosebeşte şi o precede pe cea
calitativă. Mulţi neuroni sunt prezenţi la naştere, dar sinapsele se dezvoltă în
număr mare după naştere pînă la vârsta adultă.Experienţa şi Implicit
stimularea senzorială afectează şi stimulează dezvoltarea sistemului nervos
prin inducerea şi modularea formării sinapselor.În plus cu ajutorul diferitelor
experienţe senzoriale se menţin anumite sinapse deja formate. Acestea,
împreună cu neuronii, în lipsa stimulării nu ar supravieţui.

13
 Aspectele cantitative (cronologice) ale dezvoltării se referă la descrierea
schimbărilor măsurabile, a performanţelor, (creşterea fizică, volumul
vocabularului, ş.a.) din care pot fi deduse normele fiecărei vârste. Măsurătorile
sunt clinice sau psihologice. Ele sunt parţial standardizate, în scale de
dezvoltare, mai ales pentru 0-6 ani ( Gesell, Brunet-Lesine, Portage, Danver,
Scala muncheneză de evaluare a dezvoltării ş. a.) şi în baterii de teste
psihologice pe funcţii, pentru vârstele superioare. Scalele au caracter
descriptiv şi sunt ordonate pe luni sau ani. Sunt des utilizate în practică.
(v.anexa 4 unde apare o formă simplă de scală de dezvoltare).
În schimb, aspectele calitative se referă la modul de organizare a
structurilor de ansamblu ale comportamentului ( stadii de dezvoltare), la
operaţionalitatea lor, cauzele care le explică, şi care fac posibilă predicţia
lor.Teoriile stadiale nu ascultă de cronologie, (ca durată nu sunt fixe) ci de
ordinea de succesiune a achiziţiilor, a funcţiilor, care nu se juxtapun, şi au un
caracter integrativ (de exemplu structurile perceptiv- motorii construite între
1-3 ani, devin parte integrantă a structurii inteligenţei preoperative de după 4
ani, după Piaget). Stadiul este delimitarea în timp a perioadelor necesare
consolidării unor particularităţi ale activităţii psihice, exprimate printr-un
anumit nivel de organizare (intelectuală, afectivă, volitivă, instinctuală, etc.).
Fiecare stadiu presupune un nivel de pregătire şi unul de realizare a funcţiilor
considerate, deci există o succesiune de perioade stabile şi instabile, de
continuitate şi discontinuitate ( a se vedea stadiile dezvoltării după Piaget,
Freud, Erikson, Wallon în anexe).

14
 Cum împărţim intervalele de viaţă?
De obicei împărţirea este după criterii fizice, biologice sau sociale şi este
destul de arbitrară. Se vorbeşte despre:
• intervalul de la concepţie pînă la naştere (perioada prenatală)
• naştere - 1 an (perioada de sugar)
• 1-3 ani (perioada antepreşcolară)
• 3-6-7 ani (perioada preşcolară)
• 7-12 ani (copilăria medie)
• 12-20 ani (adolescenţa)
• 20-40 ani (perioada adultului tînăr)
• 40-65 ani (vârsta medie)
• peste 65 ani (perioada adultului vârstnic)
Copilăria are o durată mai lungă din cauza gradului evoluat al speciei
umane, care impune trei nivele de integrare: biologic, psihologic şi social.
Criteriile după care se periodizează copilăria sunt de ordinul parametrilor:
staturo-ponderali (greutate, înălţime , etc ) fiziologici (indice de osificare,
dezvoltare endocrină etc) psihologici (dezvoltare cognitivă, afectivă, imagine
de sine, etc.) respectiv după tipul relaţiei cu mediul (activitatea specifică
vârstei, calitatea integrării sociale, natura şi conţinutul influenţei educative,
etc.).

Perioada prenatală

Concepţia marchează debutul acestei perioade. Pînă în sec. al 18-lea se

credea că în ovul sau în spermatozoid se află un homunculus, un individ în
miniatură care are nevoie de uterul matern doar pentru a se dezvolta de la
mic la mare.
Perioada prenatală este de fapt un timp al celor mai rapide transformări,
creşteri şi diferenţieri. Primele 3 luni sunt marcete de cea mai mare
vulnerabilitate. Din resurse iniţial limitate la 2 celule care se contopesc, din
genele lor, se dezvoltă incredibil de repede structuri organice extrem de
complexe. Programul acestor modificări este prefigurat, predeterminat
cuprinzînd cîteva etape: a) germinală (formarea şi implantarea zigotului în
primele 2 săptămîni); b ) etapa embrională (pănă la 8 săptămîni în care are
loc organogeneza); c) etapa fetală (pînă la naştere, perioadă în care

15
organele formate cresc rapid, după un program prestabilit, iar datorită rapidei
maturizări a sistemului nervos, din a 10-a săptămînă, fătul este chiar capabil
să răspundă prin mişcări la anumite stimulări).
Pînă la naştere sistemul nervos evoluează calitativ permiţînd fătului
răspunsuri din ce în ce mai specifice, în funcţie de stimulare. Fiinţa iniţial
pasivă se transformă treptat într-una activă, reactivă. Din luna a5-a bătăile
cordului sunt ascultabile cu stetoscopul. Fătul adoptă chiar o anumită poziţie
cînd doarme şi alts cînd este în perioade de veghe. Din luna a 7-a îşi suge
degetul şi închide ochii cînd doarme. Din luna a 8-a reacţionează la sunete
moderate. Dezvoltarea lui evidenţiază importante modificări de structuri şi de
funcţii.
Durata etapei prenatale este de circa 266 de zile. 75% din copii se
nasc între a 259 şi a 273 zi de la fertilizare.
Agenţii care pot influenţa negativ evoluţia fătului au fost deja amintiţi ca
agenţi teratogeni. Din fericire, în prezent o bună parte din defectele genetice
ca de pildă sindromul Down, sunt detectabile prenatal.
După senzaţia de “masaj “mai apăsat pe care o are copilul în momentul
naşterii,venind pe lume stimulii care-l invadează sunt neobişnuiţi: zgomotele
nu mai sunt atenuate de lichidul amniotic, temperatura este diferită, destul de
rece, lumina este puternică, atingerile dure. Probabil din cauză că naşterea
normală nu este propriu-zis dureroasă pentru copil, acesta este destul de
alert, mai treaz şi mai atent la ceea ce este în jur, decît în următoarele cîteva
zile. Scorul de la 1 la 10 cu care se evaluează normalitatea manifestărilor sale
în aceste prime momente, se numeşte APGAR.Scorul mic se Ia adesea în
considerare pentru aprecierea şanselor de dezvoltare ulterioară a copilului,
mai ales în cazul nevoii de a lua unele măsuri de supraveghere medicală mai
atentă a sugarului.

Perioada de sugar

Nou-născutul se deosebeşte esenţial de adult prin faptul că nu are nici o

cunoştinţă anterioară despre lume. El o descoperă treptat. După naştere are
loc un complex fenomen de ajustare cu reacţii de alarmă, sau de căutare de
stimuli, care indică un anumit nivel de prelucrare a informaţiei. Îl ajută doar
capacităţile înnăscute de care dispune: reflexe şi abilităţi de a învăţa. Acestora
li se adaugă rapid abilităţi motorii şi perceptive, care toate, contribuie la

16
adaptare. Din primele momente intră în interacţiune cu oamenii care-l iau în
primire, dintre care contează desigur mai ales mama sa, a cărei bătăi de
inimă, şi voce le-a auzit încă intrauterin şi pe care o cunoaşte acum prin miros
şi atingere. Dependenţa de adult este totală în primele luni.Performanţele de
care este totuşi capabil au fost studiate de medicul american T.Berry
Brazelton.
Competenţele nou-născutului sunt uimitoare. Ele se bazează pe faptul
că deşi neuronii luaţi individual nu funcţionează încă eficient, creierul asigură
controlul reflexelor. Aceste competenţe sunt: nevoia de supravieţuire
manifestată prin reflexul de supt ,respirat, clipit şi plîns, organizarea
comportamentului (la început în secvenţe simple, apoi tot mai complexe),
selectivitatea reacţiilor, capacitatea de a detecta relaţia dintre o acţiune şi
urmarea ei. Funcţiile neuronilor se perfecţionează odată cu mielinizarea,
proces care este intens în primul an, dar continuă de-a lungul copilăriei. Există
şi alte reflexe care încă nu-i sunt utile, cum ar fi reflexul de înot, de apucare şi
de păşit.
De menţionat că precocitatea sugarului nu este neapărat predictivă
pentru un nivel înalt de inteligeţă ulterior.
Dezvoltarea motorie evidenţiază principiul diferenţierii mişcărilor, (de
la mişcări globale ca răspuns la orice stimul, spre mişcări adecvate), principiul
dezvoltării cefalo-caudale (de la cap în jos) şi proximodistale (dinspre centrul
axial spre extremităţi).
Pe lîngă reflexe, mişcările ochilor sunt şi ele importante. La naştere
controlul acestor mişcări este modest. La 2 luni mişcarea e mai coordonată şi
continuă să se perfecţioneze pînă la 7 ani.(!) Deducem că senzaţiile vizuale
joacă un rol tot mai important în stimulare.
Reflexul iniţial de apucare dispare. La 3-4 luni copilul nu mai apucă din
reflex, ci intenţionat. Rezultă că aceste mişcări trec de sub controlul centrilor
inferiori din creier, sub controlul mai complex al cortexului. Pînă la 1
an,apucarea se perfecţionează ( apare "pensa digitală" adică apucarea cu
degetul mare şi arătător).
Mişcările de mers sunt precedate de capacitatea de ridicare a capului,
susţinerea capului, şezut, rostogolore, ridicare în picioare. Mersul
independent apare între 9 şi 12,5 luni.
Senzorialitatea sugarului se bazează pe văz, auz, gust şi miros.
Acuitatea vizuală este modestă la început. Atrag atenţia contrastele luminos-

17
întunecos şi obiectele care se mişcă lent. Sunetele vocii umane sunt
discriminate. Sugarul întoarce capul în direcţia lor. El este capabil să distingă
destul de precis gusturile şi mirosurile de bază. Are preferinţe pentru gustul
dulce.
Percepţia este un proces care se perfecţionează în primul an de viaţă,
permiţînd treptat, datorită vederii binoculare, observarea distanţei şi a
adîncimii. La 3 luni sugarul sesizează constanţa formei şi mărimii unor obiecte.
La 12 luni are reprezentări rudimentare, percepe “obiecte totale “cu calităţi
mai complexe de formă, mărime, culoare.
Capacitatea de învăţare este o predispoziţie genetică. Este
demonstrată în primul rînd de capacitatea de acomodare la stimuli repetaţi şi
de învăţare asociativă, prin condiţionare clasică sau cu ajutorul întăririlor
pozitive sau negative (codiţionarea instrumentală). Primele învăţări au la bază
reacţii înnăscute, cum ar fi suptul reacţia de frică, etc. Ulterior are loc
învăţarea prin imitaţie, foarte importantă în însuşirea sunetelor limbajului, iar
apoi a unor comportamente simple senzoriale, motorii, afective.
Sugarul mic doarme cel puţin 16 ore pe zi. 10% din 24 ore plînge.
Somnul este de 3 tipuri.Cu timpul perioadele de somn se scurtează. Plînsul se
nuanţează treptat. La fel ca somnul, plînsul are importanţă pentru
interacţiunile sociale cu sugarul.
Limbajul este într-o fază prelingvistică, în care, pe la 2-3 luni apare
tendinţa de nuanţare a sunetelor, (gînguritul), apoi pînă la 6 luni exerciţii
fonatorii mai ample cu valoare de apel (lalalizările)
după care se intră în faza lingvistică, cînd apar primele cuvinte, (sunete ale
limbii materne, jocul cu polisilabe ) prin imitare şi autoimitare.
Dezvoltarea cognitivă a fost explicată de teoria lui Jean Piaget, care s-
a impus multă vreme, prin cele 4 substadii descrise de el pînă la 12 luni, (vezi
anexa 1) care fac parte din etapa inteligenţei senzori-motorii, care se termină
după primii 2 ani de viaţă. Sugarul nu "gîndeşte" pentru că nu are reprezentări
mintale clare şi nici posibilitatea de a codifica prin limbaj. El are percepţii şi
mişcări, deci se descurcă practic. Conform unor cercetători, dezvoltarea
memoriei (procesul de recunoaştere din primele 6 luni, iar apoi învăţarea unor
categorii simple, cum ar fi figuri de femei sau bărbaţi) este cheia pentru
înţelegerea dezvoltării cognitive. La 12 luni reprezentările se clarifică şi apare
obiectul permanent.( copilul caută cu privirea sau cu gesturi simple un obiect

18
care a dispărut din cîmpul său vizual). Faza obiectului permanent se
desăvârşeşte pînă la 2 ani.
Dezvoltarea socială este prezentă la sugar prin formarea relaţiei de
ataşament adică a sentimentului de securitate în prezenţa persoanei care îl
îngrijeşte,.care-i oferă confort fizic. Acest sentiment este universal seamănă
cu fenomenul de imprinting al puilor de animale şi este cel mai important
aspect al copilăriei. Apare chiar şi la debilii mental, dar mai tîrziu. Copilul se
ataşează de adultul care răspunde la nevoile sale, iar răspunsurile devin
modele (paternuri) de comunicare cu numeroase implicaţii afective ulterioare.
Sugarul mic are o înclinaţie înnăscută să fie atras de stimuli sociali. Atracţia
exercitată iniţial de faţa umană e determinată de contrastele ei specifice
(părţi luminoase sau întunecoase) şi abea în a doua jumătate a primului an, de
semnificaţia socială a feţei persoanei care îl îngrijeşte. Odată cu prelungirea
timpului de veghe sugarul se angajează tot mai mult în relaţie cu mediul
social. De la grimasa de zîmbet din primele săptămîni ajunge să zîmbească
intenţionat, adică "social" şi chiar să rîdă. Complexitatea interacţiunii se
datorează şi reciprocităţii. Adultul îl îmbrăţişează pe copil într-un ‘cadru al
interacţiunii’ nu numai cu braţele sale, ci şi cu ochii cu vocea, cu zîmbetul, iar
copilul îi împărtăşeşte emoţia şi o alimentează. În cazuri normale adultul este
sensibil la reacţiile copilului şi este capabil să-l stimuleze chiar atunci cînd
copilul pare să nu răspundă. Orele de interacţiune cu copilul îmbunătăţesc
performanţele părinţilor în acest sens. Învăţarea socială se referă la acest
proces de modelare. Cele mai moderne metode de studiu şi de măsurare a
calităţii relaţiei de ataşament se bazează pe utilizarea tehnicilor
video.Ataşamentul are implicaţii importante pentru dezvoltarea psihică
ulterioară.
Dezvoltarea emoţională cuprinde 3 etape pînă la 12 luni: a) adualismul
iniţial; b) contagiunea afectivă şi c)începutul comunicării afective.
Emoţiile sunt evidente încă din a treia lună. Atunci copilul diferenţiază
plăcerea de neplăcere. După a şasea lună, cînd activitatea sa începe să fie
mai intenţionată, în funcţie de succesul sau eşecul acţiunilor sale, devine

19
bucuros sau furios. Are o anumită abilitate de a anticipa. Prin urmare va trăi
surprize, în funcţie de aceste anticipări. Dacă la 3 luni zîmbeşte oricui, la 5 luni
are preferinţe şi îi deosebeşte pe "străini". Absenţa persoanei care-l îngrijeşte
şi de care s-a ataşat, îl stresează. Spre sfîrşitul primului an apare frica de
separare.
Relaţia de ataşament are calităţi emoţionale speciale şi nu poate fi
înlocuită de nimic. Ea se construieşte pe parcursul orelor de interacţiune şi
continuă pe tot parcursul micii copilării. Copilul caută persoana de care s-a
ataşat mai ales în momentele de nemulţumire, de stres.Această persoană
este de obicei mama, nu tata , dar poate fi şi un părinte adoptiv, în situaţia în
care adopţiunea s-a produs foarte timpuriu. John Bowlby a studiat această
relaţie şi a afirmat că ea este înnăscută la om şi la cîteva primate superioare.
Ataşamentul este un concept utilizat mai mult decît este înţeles.
Are un sens cantitativ şi calitativ ( în funcţie de relaţia de securizare) . Se
poate vorbi despre:
-relaţie de ataşament prezentă, cînd mama sau un adult îngrijeşte
constant copilul, creindu-I confort şi securitate
-relaţie de ataşament disfuncţională în diverse grade
(ataşament nesigur sau distorsionat), cînd adultul care îl îngrijeşte pe
copil se schimbă mereu (ca în condiţiile de Instituţionalizare) sau lipseşte
Intermitent, sau nu reuşeşte să asigure copilului confortul necesar. (mamele
bolnave psihic sau caracterial).
- absenţa relaţiei de ataşament cînd relaţia nu se poate înfiripa din
cauza absenţei cronice a unui adult de referinţă.
Practic relaţia de ataşament influenţează modul în care este trăit şi
depăşit fiecare moment critic al existenţei, indiferent de etapa cronologică de
viaţă.
Comportamentele generate de absenţa relaţiei de ataşament crează
totdeauna probleme. Ele depind de reţeaua vastă a liniilor de forţă dezvoltate
pe structura experienţei de viaţă. Sunt de o mare varietate, dar (fără
pretenţia de a le epuiza) pot fi grupate ca manifestări după cum urmează :

20
- apetit cognitiv scăzut
- discontrol comportamental, tendinţe extremiste, instabilitate psihomotorie, (
cu sau fără tulburări de atenţie ) atitudini scurtcircuitate, agresivitate,
victimizare la abuz sau dimpotrivă. comportament abuzator, criminalitate,
atitudini de abandon pe diverse planuri, tulburări ale comportamentului
instinctual ( alimentar, sexual sau de supravieţuire)
- aplatizare, labilitate sau retard emoţional ( cu sau fără consecinţe
motivaţionale , anxietate)
- imagine de sine deficitară, nesiguranţă de sine, atitudini disautoevaluative
- dificultăţi în relaţiile interpersonale ( izolare, suspiciune, neîncredere socială,
egocentrism, dependenţă vs. tendinţe dominatoare, absenţa toleranţei,
iniţiativă deficitară-timiditate sau invers exces de iniţiativă, aşteptări
nerealiste, capacitate de adaptare defectuoasă)
Oricare dintre aceste comportamente poate fi explicat anamnestic
printr-un anume grad de tulburare a relaţiei de ataşament.
Stimularea sugarului
Stimularea previne întîrzierea în dezvoltare. Este vorba să exersăm
capacităţile pe care bebeluşii le au din naştere, nu să-i solicităm peste puterile
lor. Văzul, auzul, pipăitul, mişcarea, capacitatea de a observa, de a gusta, sau
mirosi, toate aceste funcţii mai mult sau mai puţin complexe pot fi antrenate
la un bebeluş.
Ca să stimulezi adecvat trebuie să intri în interacţiune cu bebeluşul, să
observi ce poate şi ce doreşte să facă, să-I continui Intenţiile, să-l ajuţi atît cît
este necesar, să- simţi cănd oboseşte, să fii disponibil, prietenos, cald,
răbdător...
Mamele pot fi pregătite şi antrenate ca să devină eficace în practica
exerciţiilor de stimulare, pentru că ele au cele mai multe ocazii, cea mai mare
dragoste şi sunt capabile să o facă în beneficiul copilului, la fel ca un
specialist sau poate chiar mai bine. Există exerciţii speciale de stimulare
pentru funcţiile psihice şi motorii ale copilului, exerciţii care trebuie
programate după o evaluare atenta a copilului. A fi capabil să

21
stimulezi adecvat un bebeluş înseamnă a simţi copilul cu propriul tău
suflet..
Iată ce ocazii de a Intra în relaţie cu bebeluşul se pot observa pentru a
antrena capacităţile copilului: cînd se întinde sau arată după un obiect din
mai multe care se văd în jur, cînd pipăie un obiect pentru că are o suprafaţă
zgrunţuroasă/păroasă,interesantă, sau atinge o faţă de adult pt. că are barbă
sau mustaţă. Contează momentele în care copilul descoperă ceva (propria
mînă la bebeluşi, o jucărie la cei mai mari), experimentează (ţine prima oară
un anumit lucru în mînă, sau aruncă (să vadă cum cade un obiect), cînd este
contrariat, (că nu poate reuşi ceva), cînd încearcă o senzaţie nouă de
rece/cald/ascuţit,etc, cînd insistă, este dezamăgit, este satisfăcut, priveşte în
ochi adultul, se teme de ceva, caută să se elibereze de ceva care îl
deranjează, cînd caută după un paravan un obiect dispărut, cînd se bucură
expresiv mimic şi pantomimic, încearcă să consoleze pe cineva, mîngîie,
încearcă să se îmbrace singur, este la baie şi se teme de apă, vrea să se
ridice, să se caţăre, să se întoarcă de pe spate pe burtă, vrea să apuce ceva,
să răsfoiască o carte, să pipăie faţa adultului,(îl trage de păr, îi bagă degetele
în gură, ), cînd manifestă refuz întorcînd capul sau strîmbîndu-se, face
primele semne sociale (tai-tai, bravo-bravo), arată cu degetul pe carte,/ spre
un obiect, (persoană), încearcă să mănînce ţinîndu-şi singur sticluţa sau
biscuitul cînd este gelos pe cineva, sau încruntat că i s-a luat jucăria,
sau"fermecat" în faţa pomului de Crăciun. Este util să observăm gîngurelile,
lalalizările, Intonaţiile, expresia feţei cînd adultul îl ignoră, cînd adultul îi arată
interes, cînd se încruntă la el pedepsindu-l, cînd îl serveşte hiperprotector
făcînd ceva în locul copilului, deşi copilul ştie să facă acel lucru, expresia
mimică dacă miroase, gustă sau mănîncă ceva bun, / ceva neplăcut, cînd se
ascunde de adult (eventual la jocul cu-cu-bau), cînd primeşte ceva ce i se
oferă, reacţia feţei cînd i se refuză, cînd este ameninţat de adult, cînd este
încurajat să mai încerce să facă cînd se rostogoleşte făcînd "gimnastică" , cînd
se apără de o lumină prea puternică, cînd plînge ca şi cum ar cere ajutor dar
nu ştie cum să spună.

22
 Menţiuni speciale privitor la vârsta sugarului: se remarcă
diferenţe individuale de la naştere, sub aspectul tipului constituţional, a
sensibilităţii generale şi a adaptabilităţii la stimuli, a nivelului (ritm,
dinamică) activităţii, a iritabilităţii, a distracbilităţii atenţiei, a tipului
de bioritm veghe-somn. Modelul iniţial pe care-l are comportamentul
sugarului influenţează semnificativ personalitatea ulterioară, pentru că are un
anumit impact asupra comportamentului parental. Relaţia nu este simplă,
directă. Un copil cu probleme de adaptare poate fi perceput de părinţi ca
predominant iritabil, sau predominant nervos, “rău” şi, fiind dificil, are mai
multe şanse să fie ori supraprotejat, ori rejectat. Dinpotrivă, un copil fără
probleme este perceput ca uşor de îngrijit, sociabil, vesel. Caracterul reciproc
al relaţiei conduce la întărirea trăsăturilor fie pozitive, fie negative.
În prezenţa mamei eficiente, rolul tatălui este acela de a lărgi stimulii
sociali,de a asista primele atitudini de joc, de a produce senzaţii plăcute.
Dacă sugarul trăieşte într-un mediu de suprastimulare, (suprasolicitare),
sau dacă este supraîngrijit (hiperprotejat), starea lui este de anxietate şi lipsă
de destindere. Este utilă în acest caz consultarea psihologului sau a
pediatrului.

23
 Perioada antepreşcolară

Dezvoltarea fizică este marcată de învăţarea mersului care reprezinta

o Independentizare care face posibilă explorarea mediului. Uneori în al doilea
an de viaţă erupţia dentară, contribuie la nervozitatea şi nestatornicia
copilului ( în mod normal are loc între 4 şi 12 luni).
Senzorialitatea şi percepţia: experienţele sensoriale se diversifică, de
la simplu la complex În general creşte capacitatea de interpretare a senzaţiilor
supraabundente. Descoperă interiorul obiectelor, acţiunile cu sens dublu
(închis-deschis), lucrurile folosite de adult (priza, bricheta, aragazul aparatele
electronice), funcţiile sonore ale anumitor lucruri, are interes pentru imagini,
muzică, gusturi, mirosuri. Descoperă şi conştientizează propriul corp (schema
corporală), iniţial vag, apoi tot mai detaliat. Îl interesează caracteristicile de
formă, culoare, volum, consistenţă ale obiectelor. Introducerea lor în gură are
şi un scop se cunoaştere a calităţilor pe care le au. Neprevăzînd consecinţele,
copilul se expune la pericolul unor accidente pornind de la curiozitatea sa
exploratorie (cade, se loveşte, se arde, se înţeapă, îşi introduce obiecte mici în
nas, urechi, sau necomestibile în gură). Este nevoie să fie supravegheat
permanent.
Comportamentul motor se diferenţiază şi se perfecţionează ( se
corticalizează). Apare mersul independent în jurul vârstei de 1 an, care-i
permite explorarea tot mai activă a mediului, (inclusiv a locurilor “înalte” pe
care se caţără). Mersul presupune o coordonare voluntară generală a
mişcărilor. De la mersul cu “bază largă” ajunge să alerge, să se oprească
brusc, să meargă înapoi, să urce, să coboare scări. Este o problemă de
investigat neurologic dacă mersul întîrzie după vârsta de 15 luni. Creşte forţa
de inhibiţie, deci autocontrolul. Se instalează treptat controlul sfincterelor, mai
întîi nocturn, apoi şi diurn. Apar şi se exersează diverse abilităţi ( grafice: ţine
creionul, mîzgăleşte, apoi imită şi trage chiar linii), introduce bile pe un şnur,
clădeşte cuburi, mînuieşte linguriţa, încearcă să se îmbrace şi la 3 ani reuşeşte
să se încalţe singur. Schemele de acţiune se reorganizează permanent. Caută
relaţia obiectelor cu spaţiul (caută, mută, răvăşeşte jucării). Cînd apucă un
obiect în mînă această mişcare nu mai este întîmplătoare, ci are o
semnificaţie de cunoaştere. Ajunge chiar să imite activităţi ale adultului spre 3

24
ani, pentru că doreşte să fie util. Stimularea multisenzorială continuă să fie
deosebit de utilă pentru perfecţionarea performanţelor şi cîştigarea altora noi.
Atenţia se ameliorează prin creşterea timpului de concentrare pînă la
15 min. la 3 ani. Se exersează prin joc.
Memoria frapează prin creşterea intervalului de păstrare, prin
recunoaşterea şi reproducerea cuvintelor, a experienţelor personale încărcate
de conţinut afectiv, a situaţiilor. Se orientează bine în interiorul spaţiilor pe
care le explorează. Învaţă spontan, prin acţiuni proprii. Este capabil să-şi
formeze deprinderi (de igienă, alimentaţie, control sfincterian), dar şi fobii
(frică de apă, oliţă, animale, aparate zgomotoase, întuneric).
Limbajul este de circa 300 cuvinte. Între 10 şi 18 luni învaţă cam 3 cuvinte
noi pe lună De la 2 ani construieşte propoziţii scurte (substantiv + verb) şi
ajunge la 2000 de cuvinte pe la 3 ani. Atunci foloseşte şi pronumele “eu”.
Progresiv achiziţionează sintaxa limbii materne. Prin intermediul cuvintelor,
conduita materială se transformă în gîndire. Acţiunile sunt interiorizate. Poate
fi prevenit de anumite pericole (“nu-i voie”). Factorul hotărîtor în dezvoltarea
limbajului este relaţia cu adultul. Adultul trebuie să vorbească corect cu
copilul, fără să-I Imite modul pueril de a pronunţa . Tulburările de limbaj sunt
mai frecvent tulburări de articulare. Uneori vorbirea întîrzie, sau există o
tendinţă de prelungire peste vârsta de 4 ani a pelticismului infantil
(articulează sunete izolate, dar nu le poate asambla, omite foneme sau le
substituie pe unele cu altele). Pînă la 3 ani bîlbîiala uşoară se poate corecta de
la sine. După această vârstă copilul cu orice tip de tulburare de limbaj va fi
adresat psihologului şi logopedului.
Activitatea imaginativă apare odată cu capacitatea de a izola
percepţiile directe de reprezentări (imită onomatopeic animalele chiar în
absenţa lor).
Comportamentul cognitiv exprimă trecerea de la inteligenţa
sensorimotorie (v.Piaget) la inteligenţa preoperatorie. Saltul este favorizat de
dezvoltarea limbajului. Perfecţionarea reprezentărilor duce la rezolvarea de
situaţii noi. Fiecare conduită se bazează pe experienţa anterioară, deci pe un
grad (redus) de anticipare a rezultatelor. Primele diferenţieri stau la baza
operaţiilor de gîndire. Poate stabili analogii, face clasificări simple şi de aceea
poate fi învăţat să facă ordine. Înţelege mai multe cuvinte decît poate
exprima(vocabularul pasiv este mai bogat decît cel activ).Cîştigă abilitatea de
a utiliza simboluri. Logica sa investigatorie este diferită de cea a adultului, de

25
unde şi conflictele cu acesta. Experienţa personală este activă (este foarte
curios). Acţiunile sunt dirijate de o intenţie spre un scop, pentru că dispune de
mecanisme de compunere şi recompunere mentală a reprezentărilor.
Răspunsurile din mediu îi asigură posibilitatea de a face asociaţii directe cu
comportamentul său.
Dezvoltarea afectivă este marcată de stabilizarea dispoziţilor
emoţionale şi de diferenţierea reacţiilor afective superioare (simpatie, gelozie,
ruşine, teamă, consolare). Îi “cuprinde” pe toţi membrii familiei, ca într-un fel
de reintegrare. Intuieşte sentimente morale de bine, rău, cuminte, egalitate,
etc. Uneori reacţiile emoţionale sunt explozive, puternice. Nu este empatic şi
nu reacţionează adecvat, cu compasiune la indispoziţia altor copii.
Sentimentul competenţei (realizat prin performanţa de a merge, vorbi ) este
semnificativ. Sub presiunea primelor reguli sociale, dintre care nu este
neglijabilă “regula oliţei”, apare şi se consolidează treptat sentimentul de “eu”
în opoziţie cu ceilalţi.
Dezvoltarea volitivă: prin limbaj este capabil să-şi autocomande şi să-
şi controleze unele comportamente. La 3 ani apare negativismul normal ,
fiziologic pentru această vârstă. Refuzul nu este o “rea voinţă”, ci arată că
copilul a devenit capabil să se opună conştient altuia. Este ca un proces de
identificare inconştientă cu cel care-i interzice.
Activitatea de joc exersează la început proaspetele achiziţii (vorbitul,
mersul, săritul, manipularea obiectelor “complicate”).Copilul trebuie învăţat să
se joace, să descopere jucăriile. Ulterior jocul devine constructiv, creativ. La 2
ani doar imită manipuînd jucăria, pentru că încă îi lipseşte elementul de
transpunere a realităţii pe plan imaginativ. Spre 3 ani reuşeşte să
transfigureze o situaţie reală în una imaginară. Un obiect neînsufleţit poate
simboliza ceva sau pe cineva. Activitatea sa este paralelă cu a altor copii,
pentru ca la 3 ani să înceapă să colaboreze şi să-şi asume reguli şi roluri în joc
colectiv.
Socializarea are la bază un început de logică şi învăţare a semnificaţiei
sociale a gesturilor (“bravo”, “pa” “tai-tai”). Cîştigă abilităţi de a controla
comportamentul celor care-l îngrijesc, faţă de care îşi exprimă dorinţe,
preferinţe. Începe să ştie să întreţină o interrelaţie socială. Uneori este
posesiv.

26
 Perioada preşcolară

Creşterea fizică este de la aprox. 92 cm la 116 cm, respectiv de la 14

kg la 22 kg. Se dezvoltă musculatura, scade ţesutul adipos, creşte
sensibilitatea la afecţiuni bronho-pulmonare. Senzorialitatea şi percepţia:
scade importanţa simţului tactil, în favoarea celorlalte. Nu mai introduce
obiecte în gură pentru a le cunoaşte mai bine. Creşte coordonarea dintre
analizatori. Percepţia spaţiului şi timpului devine operativă. Spre 5 ani
percepţia este totală (pot fi diferenţiate tot felul de detalii ale obiectelor şi
semnificaţia lor). Perfecţionarea mecanismelor senzoriale şi perceptive fac
posibilă recunoaşterea literelor, cifrelor şi chiar cititul precoce.
Aspectele motorii: Dezvoltarea musculaturii face ca organismul să fie
elastic, mişcările suple, sigure. Abilităţile de fineţe, de coordonare sunt încă
precare. Gestul grafic (desenul scrisul,) sunt pline de stîngăcii. În schimb se
clarifică şi stabilizează emisfera dominantă (“dreptaci” sau “stîngaci”). Se
desăvârşeşte antrenamentul sfincterelor, care pe lîngă controlul anumitor
muşchi, presupune şi abilităţi de comunicare a necesităţilor şi de autoservire.
Atenţia: devine voluntară, alimentată de multitudinea dorinţelor,
intenţiilor,calităţii stimulilor, antrenamentului mai ales prin joc (ajunge la 50
min. în timpul jocului la preşcolarul mare). Tot în joc, prin reguli, se
diferenţiază şi atenţia voluntară..
Memoria: în activităţile ludice începe să intuiască cerinţa fixării şi
păstrării sarcinilor şi regulilor. Ceea ce memorează este impregnat de
elemente afectogene. În general memorează involuntar, fără să înţeleagă, mai
ales pînă la 4 ani. De aceea fixarea este fluctuantă, superficială, iar
reproducerea este fragmentară. Uită repede. Recunoaşterea este mai bună
calitativ. Îşi aminteşte anumite comportamente pe care le imită.
Imaginaţia: din ceea ce este “real” începe să construiască “posibilul”.
Ele sunt înglobate. Imaginaţia acţionează fluid, instabil, inconsecvent, cu
reprezentări fantastice (influenţate de spaţiul cultural în care trăieşte). Este
“vârsta de aur”. Se transpune uşor în imaginar, lumea reală fiind banală.
Treptat descoperă că ele nu se mai pot suprapune ( la 3 ani realitatea este
încă impregnată de fantastic, dar la 5 ani fantasticul este acceptat ca o
convenţie de joc) Îi plac basmele şi îşi asumă rolurile unor personaje cu multă
plăcere. Este creativ, inventiv, se exprimă “artistic” la nivelul dezvoltării sale.

27
Trebuinţa de a crea se datorează imaginaţiei debordante. Mediul educativ
trebuie să favorizeze şi să solicite această trebuinţă. Precocitatea activităţii
artistice în orice domeniu semnalează existenţa unui talent care trebuie
cultivat.
Pe scurt, imaginarul este un instrument al vieţii intime, un instrument
prin care copilul se “salvează “din situaţiile mai dificile (cînd îi este frică sau sa
simte neînţeles, nedreptăţit , iar pe de altă parte este şi un instrument de
creaţie, de aspiraţii.
Gîndirea: există zone de asimilare de maxim interes, în care operaţiile
de gîndire sunt foarte active, iar cunoştinţele se organizează uşor. Şi funcţia
simbolică se dezvoltă prin activităţile ludice. Face achiziţii “culturale”
(cunoaşte denumiri exterioare mediului casnic, identifică locuri, obiecte şi
respectiv persoane după comportamentul lor), îşi lărgeşte înţelegerea prin
repere noi legate de anumite evenimente. Pune întrebări cauzale. Face
comparaţii cantitative. Cunoaşte mărimi, culori, noţiunea de succesiune şi de
simultaneitate. Îi place ordinea exterioară care exprimă nevoia lui de ordine şi
organizare în gîndire. Suferă totuşi de un egocentrism intelectual . Nu se
poate detaşa de propriul punct de vedere. fiine cont numai de ceea ce vede,
de succesiunea percepţiilor sale, fără să intuiască reciprocitatea unor relaţii
dintre obiecte (este vorba de stadiul gîndirii preoperatorii după Piaget,
v.anexa 1)
Limbajul: De la circa 2000 de cuvinte stăpînite la 3 ani, ajunge la
aproximativ 5000 la 6 ani. Limbajul fixează experienţa cognitivă şi
organizează activitatea copilului. (Cei din mediu lingvistic mai sărac au
performanţe mai reduse). Utilizează adjective, comparaţii, intonaţii verbale, cu
care îşi nuanţează exprimarea, în funcţie de interlocutor. Sunt sesizabile
defectele de vorbire care trebuie adresate logopedului pentru corecţie (dislalii,
disartrii, distonii, defecte de ritm, de debit, mutismul sau afonia).
Afectivitatea: impresionabil, evoluează de la o anumită labilitate
afectivă la o emoţionalitate complexă, controlată. Are inclusiv emoţii artistice
şi empatie. Este pentru prima oară cînd se identifică, are o imagine despre
sine. Imită modele parentale, adoptă conduitele care i se atribuie (este “rău”
sau “bun” dacă se spune despre el acest lucru). Se identifică mai activ cu
părintele de acelaşi sex. După 5 ani identificarea se lărgeşte, datorită
multiplicării contactelor sociale în afara familiei. Are preferinţe şi antipatii
clare.

28
 Motivaţia: este marcat de curiozităţi. Trebuinţele lui sunt “dilatate”.
Este un bun observator. Îl interesează activităţile şi instrumentele cu care
lucrează adultul, lumea animalelor, plantelor, maşinilor, semnelor de circulaţie
etc. Este uşor de antrenat în orice direcţie. Se accentuează contradicţiile între
dorinţele sale şi modul în care sunt satisfăcute. La 3 ani apare negativismul
fiziologic. La această vârstă manifestările permanente de opoziţie nu trebuie
să îngrijoreze.
Autoservire şi autocontrol: Ştie să se îmbrace să se spele şi să
mănînce singur. Deprinderile achiziţionate favorizează autonomia
comportamentală. Îi plac ritualurile, igiena, cochetăria îmbrăcării. Are control
sfincterian diurn şi nocturn. Pediatrii consideră copilul pregătit pentru a învăţa
să-şi controleze sfincterele stînd pe oliţă atunci cînd: Poate merge singur şi
aşeza singur pe oliţă,cînd are scaune regulate şi previzibile, cînd îşi poate da
jos sau ridica singur pantalonaşii ,cînd îşi dă singur seama dacă este uscat sau
ud, cînd în vocabularul său există cuvinte pentru a denumi urina şi scaunul,
cînd începe să spună "eu" sau să se opună cu "nu". Vârsta controlului
sfincterian diferă de la copil la copil chiar în condiţii de sănătate. Trebuie să ne
îngrijoreze absenţa controlului sfincterian la băieţi după 6 ani, Iar la fete după
4 ani. Uneori preşcolarul se manifestă exploziv, mînios sau copilăros, alteori
este civilizat. Acceptă greu culcarea din cauza intereselor sale nenumărate
pentru care nu are timp destul. In general în obişnuinţele sale
comportamentale se vede clar Influenţa adulţilor, a căror metehne sau calităţi
le Imită destul de bine.
Abilităţi sociale: Ia contact cu colectivitatea grădiniţei, unde învaţă şi
respectă strict reguli de comportament, norme, ştie să fie ordonat, are
conduite sociale nuanţate, diferenţiate. Îşi exprimă îşi comunică
sentimentele. Acasă nteracţionează mai mult timp cu tatăl, cu fraţii. Este
sensibil la aprobare sau dezaprobare. Are atitudini de simpatie, antipatie,
compasiune, pînă cînd “celălalt” nu intră în conflict cu propriile sale dorinţe.
Atunci prietenia se schimbă în ostilitate. Propriul stres impiedică sentimentul
de compasiune. Cînd nu este stresat, este empatic. Învaţă să accepte
dorinţele altora, să le inhibe sau să le amîne pe ale sale. Uneori se ataşează
de adulţi, nu de copii de aceeaşi vârstă. Este capabil să se lanseze în
competiţii pentru a cuceri afectivitatea adultului. Competiţiile se accentuează
după 4 ani. Rivalităţile pot începe chiar în familie (unde sunt 2-3 copii), mai
ales dacă părinţii sunt părtinitori, sau dacă un copil are un puternic simţ al

29
proprietăţii. Adaptarea la colectivul grădiniţei este uneori dificilă (8-10
săptămîni la preşcolarii mici, 3-4 săptămîni la cei mai mari). Alimentaţia şi
somnul se pot tulbura. Uneori se blochează capacitatea de joc, activităţile
cognitive, sau se alterează deprinderile de acasă. Tensiunea de adaptare este
mai mare dacă educatorul are un stil sever, rapid sau constrictiv.
Jocul şi jucăriile: contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, morală
a personalităţii. Este activitatea fundamentală a vârstei preşcolare (între 4 şi 8
ani se joacă la fel de natural, cum doarme sau mănîncă).Jocul simbolic este un
mijloc de adaptare cu caracter foarte personal şi subiectiv. Situaţii reale
penibile , prin joc devin agreabile.De aceea în joc se identifică cu persoanele
care îl stresează sau agresează. Îi place jocul în grup. Cooperează cu plăcere,
are roluri şi într-o oarecare măsură îşi subordonează propriile dorinţe
scopurilor grupului.
Jucăria este o sursă de învăţare, cu care copilul de fapt “lucrează”.
Pentru a alege jucăria potrivită trebuie observat mai întîi copilul. Jocul
furnizează informaţii cruciale despre nivelul de dezvoltare al copilului, despre
capacitatea sa de organizare, de autocontrol şi starea sa emoţională.

Recapitulînd, să exersăm...

1.Care este diferenţa între a aprecia dezvoltarea cantitativ,

respectiv calitativ ?
2. Ce reprezintă parametrii după care se spreciază cantitativ
dezvoltarea psihică?
3. Aplicaţi o scară de dezvoltare psihomotorie după modelul
din anexă unui copil mai mic de 6 ani şi redactaţi pe o
pagină rezultatele obţinute, ţinînd cont de propriile
observaţii şi de datele obţinute de la adultul care îngrijeşte
copilul.
4. Ce se înţelege prin "stimularea copilului mic"? Gîndiţi-vă
prin ce exerciţii ar putea fi stimulat auzul , văzul şi simţul
tactil.

30
31
 Copilăria medie

Ca şi la vârstele anterioare, a distinge dezvoltarea pe procese este un

demers artificial, acceptabil numai din punct de vedre didactic. Orice funcţie
psihică cuprinde în sine raportarea la psihicul ca întreg, în cadrul căruia se
realizează. Geneza funcţiilor psihice nu este echivalentă cu analiza lor izolată,
pe diferite trepte de dezvoltare, la vârste diferite, dar complexitatea lor
coincide cu anumite vârste. Dacă în copilăria timpurie s-au maturizat mai ales
funcţiile bazate în principal pe aspectele biologice, pe ereditate, la vârsta
şcolară este capitală dezvoltarea funcţiilor bazate pe aportul educativ al
mediului.
Creşterea fizică, comparativ cu vârstele anterioare este mai lentă la
începutul perioadei şi are un nou puseu spre sfîrşitul perioadei. Modificările
endocrine demarchează subetapa "liniştită" a vârstei şcolare mici, de etapa
"furtunoasă" a pubertăţii, care este începutul maturizării biologice. Pînă la 12-
13 ani fetele au o rată mai mare de dezvoltare, după care sunt depăşite de
băieţi. Intervenţia hormonilor transformă mai repede corpul fetelor. Ritmul de
creştere diferă şi individual, cu opriri şi pusee de creştere, care depind de
factorii genetici dar mai mult de cei de mediu, (factori geografici sau de
nutriţie).
Sănătatea copiilor la această vârstă este afectată de viroze, infecţii,
migrene, acnee , cefalee sau tulburări emoţionale, care anunţă pubertatea.
Apar probleme de vedere sau stomatologice.
Dezvoltarea motorie este favorizată de activismul copilului, de faptul
că abilităţile sale se perfecţionează contunuu. Mişcările fine de coordonare
ochi mînă permit scrisul, desenul din ce în ce mai elaborat. Gama de activităţi
motorii este mai bogată (sporturi diferite, balet, dans) Există diferenţe între
sexe: băieţii fug mai repede, sar mai bine, sunt mai puternici ca fetele.
Dezvoltarea cognitivă este profund marcată de începutul şcolii
.Abilităţile cognitive se elaborează şi se rafinează în mod special, se
sistematizează cunoştinţele, fiind implicate în strategiile de rezolvare a
problemelor .Copilul se poate gîndi la propriul său proces de gîndire (abilitate
numită metacunoaştere). El învaţă să gîndească. Întreabă din ce în ce mai

32
puţin "ce?" sau "de ce?", pentru că poate compara informaţiile noi cu cele
vechi, identifică relaţiile, categorializează, abordează informaţiile mai
sistematic, mai critic, inventează cu creativitate,vede mai uşor ceea ce este
important de citit, sau ascultat .Conform lui Piaget, procesarea informaţiei
este asigurată de trecerea la stadiul operaţiilor concrete . Activitatea mentală
nu se mai bazează exclusiv pe cea fizică, ci pe propriile reprezentări. Deci este
vorba de o decentrare faţă de egocentrismul etapei preoperatorii, cînd nu era
posibilă nici o operaţie mentală fără un corespondent în activitatea concretă.
Copilul este capabil acum să observe că o cantitate va rămîne constantă ca
substanţă, chiar dacă i se dă o altă formă sau mărime. Începe să înţeleagă
cauzalitatea şi de aceea I se pot explica motivele pt. care sunt impuse
anumite restricţii asupra comportamentului, sau I se poate arăta importanţa
unei activităţi sau împărtăşi semnificaţia unor evenimente culturale. Trebuie
găsite reguli generale implicate în situaţii similare, asocierea evenimentelor
prezente cu altele trecute/viitoare. Dezvoltăm vocabularul care relaţionează
noţiuni înrudite. Legăm experienţa nouă de idei anterioare. Stimulăm
explorarea dincolo de experienţa imediat. Dezvoltarea gîndirii se reflectă într-
o oarecare măsură prin testele de inteligenţă, cu toate că această aptitudine
de bază, reprezintă în esenţă mult mai mult decît cunoştinţele testabile.

Dezvoltarea morală coincide cu cea cognitivă. După Piaget are 2

stadii: faza rigidităţii morale şi cea a flexibilităţii cooperante. Fiecare se
caracterizează sub mai multe aspecte: punctul de vedere (egocentric /
alocentric), intenţionalitatea ( contează consecinţa faptei/ contează intenţia
săvârşirii), respectarea regulii ( cu stricteţe / cu dorinţa de a o schimba ),
respectul pentru autoritate (adultul trebuie ascultat obligatoriu / respectul
este mutual şi propriile opinii trebuie valorificate) , pedeapsa (este în funcţie
de gravitatea faptei / o pedeapsă moderată ajută corectarea faptelor), justiţia
imanentă (confundă legea morală cu cea fizică / distinge ghinionul de
pedeapsă). Lawrence Kohlberg detaliază 3 nivele de dezvoltare morală în 6
stadii: 1. orientarea spre pedepsă şi ascultare,; 2. scopul instrumental şi de
schimb (faza moralităţii preconvenţionale de la 4 la 10 ani); 3. menţinerea
relaţiei mutuale; 4. sistemul social şi consecinţa ( faza moralităţii
convenţionale de la 10 l1 13 ani); 5.moralitatea contractului, a drepturilor

33
individuale şi a legii acceptate democratic; 6. moralitatea ca principiu etic
universal (faza moralităţii postconvenţionale, după 13 ani). Dezvoltarea
morală are rol important în relaţiile sociale cu colegii de generaţie, dar şi cu
părinţii, mai ales ţinînd cont de firea şi stilurile lor educative.
Memoria se dezvoltă ca şi procesele cognitive mai ales datorită
activităţii şcolare. Creşte cantitatea informaţiei care poate fi reţinută. Copilul
se poate gîndi la felul în care ţine minte şi poate fi învăţat anumite strategii
mnemonice care-i permit să reţină mai bine ( repetiţia, organizarea mentală în
categorii, elaborarea unui scenariu imaginar din elementele de reţinut,
căutarea unor repere exterioare de tipul batistei înnodate, etc). Metamemoria
îi permite copilului să reflecteze că anumite informaţii sunt mai greu de ţinut
minte decît altele, sau că unii îşi pot aminti mai uşor ca alţii ceea ce au
învăţat.
Dezvoltarea limbajului este rapidă. Copilul înţelege şi se face înţeles.
Interpretează mai bine mesajele. Sintaxa evoluează. Începe să înţeleagă
sensul comunicării, dar mai poate avea dificultăţi
( pentru că nu-şi dă seama ce nu înţelege, ce aşteaptă adultul de la el
(metacomunicarea adică abilitatea de a judeca procesul comunicării) este în
curs de perfecţionare.

Activitatea şcolară este centrală. Reflectă dezvoltarea copilului şi este

exprimată prin progresele în dezvoltare. În succesul ei sunt implicaţi atît
părinţii, cît şi profesorii. Părinţii organizează procesul de învăţare acasă, sunt
confidenţii copiilor, supraveghează organizarea timpului, executarea temelor,
alimentaţia, refacerea energiei prin odihnă sau joc, hobiurile, preocupările
extraşcolare, timpul de t.v. sau plimbare, punctualitatea, orele de somn,
prieteniile. Prin atitudinea valorizantă ei pot menţine interesul pentru studiu.
Profesorii au la rîndul lor exigenţe şi mijloace de a recompensa şi de a stimula
interesul pentru învăţătură. Principalul lor instrument este menţinerea
motivaţiei prin sentimentul de succes, care dă sens eforturilor de a învăţa.
Pentru copii personalitatea profesorilor contează nu numai prin ceea ce ştiu, ci
şi ca modele sociale.
Activitatea şcolară este deranjată de inabilităţile de învăţare, specifice
acestei vârste. Acestea au cauze diferite şi cer intervenţie terapeutică sau

34
reorientarea şcolară. Debilitatea mintală, dislexia, disgrafia sau discalculia
precum şi tulburările de atenţie sunt principalele manifestări. La polul opus
sunt copiii supradotaţi, talentaţi. Potenţialul lor genetic pretinde un proces de
stimulare adecvat, programe sau şcoli speciale, fără de care nu poate fi
garantată realizarea lor ulterioară.
Dificultatea de adaptare la şcoală se manifestă uneori somatic, prin
anumite simptome care neliniştesc părinţii sau educatorii. Un exemplu
frecvent întâlnit este durerea abdominală, însoţită de greţuri şi vărsături, care
apare înainte de plecarea la şcoală, sau înainte de teste la anumite materii.
Pentru a fi diagnosticat, abdomenul dureros cronic (ADC) presupune aparitia a cel putin
asemenea trei episoade dureroase abdominale intr-o perioada de minimum trei luni ( Valeanu C.,
Farcau D., 1997, pp 141- 144), interferînd datorita severitatii, cu activitatea sociala şi şcolara a
copilului. Dupa excluderea cauzalitatii organice ramîne în discutie cauzalitatea functională. .
Factorii psihogeni determină debutul, mentinerea sau exacerbarea simptomelor.
Caracteristici asociate :A) la pacient legate de personalitatea sa;
B) la persoanele din mediul familial:
A B
Caracteristici somatice
imbolnaviri frecvente dureri (gastrointestinale, cefalee,"painful
multe interventii chirurgicale family")
oboseala, cefalee
intoleranta la lactoza
tulburari de somn
Caracteristici comportamentale
plânge din orice, hipersensibil stil hiperprotector de educatie
compulsiv, timid
foarte exigent,perfectionist
Caracteristici emotionale
Anxietate, depresie anxietate, insatisfactie în cuplul marital
Caracteristici cognitive
preocupari somatice preocupari somatice (model comportamental familial)

. Sub aspectul inteligentei, copilul cu ADC nu difera in general de cel sanatos.

Particularitatile relatate de parinti se refera mai ales la: dificultati de adormire, vise urite,
plins facil, indispozitii, frici, fatigabilitate, cefalee, apetit crescut, sentimente de gelozie si dorinta
de a fi perfect. Comportamentul copilului in timpul crizei nu seamana cu cel al unui copil care

35
sufera din cauza unei afectiuni organice reale. Adesea comportamentul de durere este invatat prin
imitatie sau prin autoimitatie.
Când pediatrul exclude o cauză organică, se impune ca psihologul clinician sa faca analiza
functionala (distala si proximala) a comportamentului. La psiholog se apelează pentru orice
problemă de adaptare la efortul şcolar, sau la schimbările din viaţa socială a copilului.

Adolescenţa

Este o perioadă de reechilibrare somato-fiziologică după furtuna

hormonală a pubertăţii, dar şi ,uneori, de criză emoţională, de personalitate.
Postura adolescentului este ambiguă: nu mai este considerat copil, dar nu i se
recunoaşte statutul, rolul, funcţiile sociale ale adultului.
Dezvoltarea somatică: este o perioadă de creştere rapidă de cele mai
multe ori, care conduce la manifestări de stîngăcie, legate de noile dimensiuni
ale corpului. Apariţia acneei este trăită ca o desfigurare, ca o pedeapsă, la fel
modificările în greutate a cărei valoare optimă este căutată asiduu, prin tot
felul de diete, mai ales de fete. Trăsăturile fizionomice se stabilizează.
Dezvoltarea cognitivă: adolescentul gîndeşte logic. Îşi formează şi
consolidează concepţii filosofice proprii, atitudini caracteriale. Primează
introspecţia. Descoperă lumea interioară, reveria. Pentru că ştie argumenta,
poate face "gimnastică mentală" pe orice subiect. Argumentele sale sunt
interminabile. Autoanaliza este uneori suprasolicitată, ("cel mai bine mă
cunosc eu însumi") alteori este complet ignorată. Adolescentul normal are o
inteligenţă vie, pentru că are o gîndire formală,(v. Piaget) în virtutea căreia
operează uşor cu simboluri abstracte. Gîndirea formală face posibilă
aprecierea nu numai a datelor concrete, ci şi a celor posibile, a anticipărilor, a
mai multor ipoteze, a respectării unor limite convenţionale. Unii adolescenţi
sunt creativi în domeniul ştiinţific sau artistic. Totuşi, deşi bogat, limbajul
adolescentului rămîne greoi cînd trebuie să comunice cu ceilalţi, din motive
emoţionale.
Motivaţia: adolescentul trăieşte destul de hedonic, egocentric, motivat
de ceea ce-i face plăcere în "prezent" (spre deosebire de adult, care vede
adolescenţa ca o trambulină de lansare spre viitor). De fapt adolescentul
doreşte să se autoevalueze, să se autoafirme, să se autorealizeze şi are

36
puternice aspiraţii de emancipare materială şi morală. Consideră că
originalitatea îl face imbatabil şi de aceea poartă o vestimentaţie "trăznită".
Originalitatea lui este însă limitată. El reuşeşte să se îmbrace diferit faţăde
generaţia mai vârstnică, dar este la fel cu cei din generaţia lui, faţă de care
nu doreşte, sau nu reuşeşte să fie cu adevărat nonconformist. Capacitatea de
decizie este foarte solicitată, chiar forţată de opţiunile fundamentale
(profesionale, uneori politice) cărora trebuie să le facă faţă. Interesele sale
sunt serios suplimentate din surse sociale. Are hobyuri şi preocupări
extraşcolare. Îşi construieşte idealuri care nu sunt departe de motivaţia
socială generală (vrea să schimbe lumea, să o facă mai bună, să inventeze
leacuri pentru bolile grave, sau să salveze pe cei care suferă).Vrea să devină
celebru, dar motivaţia adolescentului este uneori serios pusă la încercare de
activitatea fundamentală a vârstei, care este instruirea, învăţătura, pentru
care nu are totdeauna chef.
Comportamentul afectiv : adolescentul este preocupat de propria lui
persoană, este îngrijorat de felul în care arată. Unele studii au remarcat
scăderea nivelului de autoapreciere la începutul adolescenţei, şi o creştere în
preajma vârstei de 20 ani. Erik Erikson arată că în procesul de autoidentificare
adolescentul se bazează pe felul în care îl judecă alţii, pe modul cum îi judecă
el pe ei, pe felul în care adolescentul judecă felul de a judeca al celorlalţi şi de
abilitatea lui de a reţine anumite tipologii sociale. Uneori schimbările de
dispoziţie sunt bruşte. Autocontrolul emoţional este fragil, iar unele
comportamente excesive ( pe plan sexual, consum alimentar sau de diferite
stimulente, pe plan estetic sau auto / heteroagresiv) apar ca mecanisme de
apărare faţă de sentimentul de nesiguranţă sau de pierdere a autocontrolului.
Sentimentul de iubire faţă de sexul opus este manifestarea emoţională cea
mai importantă în adolescenţă. Înflăcărarea este adesea determinată de o
trăire imaginară, naivă. Adolescentul (fie copil-femeie, fie copil-bărbat)
zdrobeşte inimi delectîndu-se cu sentimentul dragostei efemere sau cu jocul
erotic. Afecţiunea se educă, se învaţă, diferit la fete, faţă de băieţi.
Sentimentul de dragoste modelează personalitatea adolescentului, pentru că
este o alchimie complexă între afectiv şi conştient.
Adaptarea socială are aspecte variate: apropierea de majorat ascute
atitudinea critică faţă de lumea adultului pe care o chestionează nemilos.
Obrăzniciile au menirea de a demonstra emanciparea faţă de tutela familiei,
(cu fluctuaţii între comportamente de dependenţă copilăroasă -determinate

37
mai ales de dependenţa financiară faţă de părinţi - şi tendinţa de a fi cu
îndărătnicie independent). Totuşi, necesitatea alegerii unei cariere
profesionale creşte sentimentul de responsabilitate faţă de sine. Nevoia de
protecţie, anxietăţile, sunt manifestări impregnate de atitudini copilăreşti, în
timp ce descoperirea resurselor, "farmecelor" personale corespund nevoii de
autonomie. Dacă simte că nu se poate adapta, adolescentul abordează o
atitudine cinică. Grupurile mărite din care face parte (clasa, strada, echipa
sportivă, clubul etc.) îl ajută să-şi precizeze identitatea ca persoană, faţă de
colegii de acelaşi sex, sau de sex opus. Aşa se explică aparenta
iresponsabilitate cu care adolescenţii comit în grup acte antisociale, pe care
singuri nu le-ar comite. Ciocnirile cu "autoritatea" pot fi frecvente. Cînd are
nevoie să se înţeleagă pe el însuşi, adolescentul alege singurătatea, izolarea
temporară. Stă de vorbă cu el însuşi tăcînd. Uneori, comportamentul liniştit
avut anterior este complet dislocat şi apar atitudini rebele, de revoltă şi refuz
al valorilor sociale existente. Nu-i plac situaţiile în care "buna cuviinţă" cere
să-i menajăm pe alţii. Obiceiurile sociale, manierele sau pretenţiile
adolescentului sunt cîteodată foarte costisitoare, dar instinctul social se
dezvoltă, aşa că de obicei, el este gata să intervină, să ajute pe alţii, să
contribuie cu responsabilitate faţă de condiţiile în care trăieşte. Prietenia,
dragostea îi satisfac adolescentului nevoia de legătură cu lumea.
Asumarea rolurilor de sex
Termenul se referă la un set de comportamente conforme unor
standarde ataşate celor două sexe şi cu determinare socială şi culturală.
Standardele respective sunt comune, în linii mari diferitelor civilizaţii şi culturi
ale umanităţii, prezentând specificitate în cadrul unui anumit spaţiu de cultură
sau civilizaţie. Începând cu primele stadii ale socializării, copilul învaţă ce este
şi ce nu este permis din punct de vedere comportamental pentru fiecare sex.
Comportamentul părinţilor faţă de un băiat sau faţă de o fetiţă este în mod
traditonal asimetric de la naşterea acestora. Comportamentele permise sau
nepermise fac parte din setul de norme şi reguli validate social pe care o
comunitate le deţine implicit. Identificarea cu aceste imagini stereotipe
construite de grupul social se face sub presiunea unor factori ca de exemplu:
mas-media, educaţia sexuală, şcoala, părinţii. Rolurile de sex aparţin deci
setului de norme pe care o comunitate umană le deţine, transmiţându-le din
generaţie în generaţie, ele existând anterior ca un subiect uman dat să se
identifice comportamental şi atitudinal în socializare cu ele. Prin Identificare

38
treptată, rolul va acţiona ca factor socializant, pînă la formarea unui profil de
personalitate ataşat rolului de sex., care va fi transmis mai departe generaţiei
urmâtoare. Acest fenomen social funcţiona cu foarte mare stricteţe în
societăţile tradiţionale. În societăţile moderne transmiterea rolurilor de sex
este mai laxă.
Ne confruntăm în zilele noastre cu o bulversare a comportamentelor
considerate ca specifice din punct de vedere sexual. Presiunea exercitată în
zilele noastre asupra adolescenţilor de către mass-media, în special prin
intermediul vedetelor muzicale este uriaşă. Rolul modelelor în formarea
identitâţii sexuale are o pondere foarte mare.
Noţiunea de rol de sex trebuie diferenţiată de valenţele sexuale ale
imaginii corporale de sine (caracterele sexuale secundare). Se pare că în
cadrul mai larg al formării atitudinii faţă de sine conştientizarea existenţei
unor aspecte care ţin de imaginea corporală şi care diferenţiază sexele între
ele este posibilă deja aproximativ în jurul vârstei de 5 ani, în timp ce
asumarea rolurilor de sex devine deplină doar în perioada adolescenţei.
Înainte de pubertate nu există o diferenţiere a comportamentelor impusă prin
standarde sociale. In pubertate însă, asupra persoanei încep să se exercite
presiuni din partea grupului. În primul rând părinţii, şcoala şi alte instanţe ale
socializării vor interveni în direcţionarea viitorului adult, pentru a-l ajuta în
asumarea rolurilor specifice. În al doilea rând grupul de aceeaşi vârstă îşi va
intensifica influenţa în stabilirea comportamentelor acceptate. Ambele tipuri
de influenţe aduc anumite standarde ale comportamentelor sexuale, precum
şi reguli de sancţionare a încălcării lor. Este posibil ca normele propuse de
diferiţii factori implicaţi să se contrazică reciproc, fapt ce va crea dificultăţi
adolescentului în primul rînd de ordin adaptativ.
In general percepţia masculinităţii şi a feminităţii este realizată în funcţie
de stereotipiile de sex, dar şi de factorii biologici, care acum încep să capete
o pondere deosebită. Maturizarea biologică, structurarea caracterelor sexuale
primare şi secundare vor determina o şi mai mare accentuare a asimetriei
rolurilor de sex. Nivelul stimei de sine se află într-o relaţie de directă
proporţionalitate cu gradul concordanţei între autoestimările persoanei în
ceea ce priveşte masculinitatea sau feminitatea sa şi stereotipiile rolului de
sex.
Axiologia adolescentului: valorile în care crede sunt cele general
umane: sinceritate, dragoste, responsabilitate,bunătate, prietenie,

39
sentimentul datoriei, curaj, spirit de sacrificiu, generozitate, loialitate, iertare,
toleranţă, răbdare, optimism, umor, speranţă, credinţă, fericire, creaţie.
Uneori adolescentul susţine că nu-l mai atrage nimic tocmai din cauza sărăciei
experienţei sale de viaţă, care nu i-a ofierit încă ocazia de a descoperi ceva
ce să-l atragă. Pare totodată inocent şi pervers, primitiv şi rafinat. Crede că tot
ceea ce face este vrednic de ceea ce simte el că este şi aşteaptă să fie iubit
pentru ceea ce este, fără să fie nevoie să schimbe ceva pentru a se conforma.
Adolescentul vrea să semene cu o lumînare care arde intens, la amîndouă
capetele, dar este capabil să-şi propună scopuri de viaţă şi să-şi organizeze
activitatea independent.
Pentru că Intensitatea trăirilor emoţionale este atît de mare, pericolul
dezechilibrărilor Impune cunoşterea semnelor care Impun ajutor şi protejarea
adolescentului. Exemplificăm cu următoarea triadă de simptome depresive:
• atitudinea asupra sinelui: sinele este perceput depreciativ
• atitudinea asupra realităţii înconjurătoare: viaţa este privită ca fiind extrem
de solicitantă şi plină de obstacole imposibil de depăşit;
• atitudinea asupra viitorului: acesta este privit în termenii unei lipse de
speranţă, referitor la Incapacitatea persoanei de a face faţă celor ce vor
urma, precum şi referitor la inutilitatea de a continua viaţa care pare a-şi
pierde sensul.
Sunt de remarcat tendinţele de izolare ale adolescenţilor depresivi. Ei petrec
mai puţin timp cu colegii, sunt mult mai puţin implicaţi în activităţi sociale
specifice vârstei (sportive), preferând să se izoleze.

O problemă frecvent de rezolvat pentru adulţii care se ocupă de adolescenţi este cea a
tulburărilor grave de comportament. În continuare am alcătuit un „ portret robot” conţinând liniile
esenţiale ale personalităţii adolescentului delincvent care acţionează cu discernământ dar în afara
limitelor legii. Astfel:

40
 Dezvoltarea cognitivă variază de la nivel concret operator, la nivelul de gîndire formală
(logico-matematică), în funcţie de gradul de instrucţie şcolară.
Dezvoltarea morală: are adesea un nivel preconvenţional stadiul 2 (hedonism instrumental,
reciprocitate),ceea ce dovedeşte centrarea pe sine şi pe nevoile personale.
Dezvoltarae afectivă: dovedeşte imaturitate, anxietate, dispoziţii emoţionale alternative,
tulburări afective reziduale(după perioade de frustrare emoţională în copilărie, sau după
evenimente traumatice), egocentrism, indiferenţă faţă de viitor ca timp şi nivel aspiraţional.
Trăirea emoţională: este marcată de sentimente de coeziune de grup, nevoia de exprimare a
revoltei, capacitatea de ataşament precar, sentimente de nemulţumire în general faţă de
viaţă.
Imagine de sine exprimă fie o încredere în sine excesivă, grandomanie, fie o neîncredere
care are nevoie de autovalidare în grup .
Toleranţa la frustrare este scăzută, există impulsivitate (autocontrol comportamental
diminuat), dar şi o sensibilitate exagerată (mai ales dacă se simt jigniţi din atitudinile
adulţilor).
Tipul de învăţare socială este dominată de învăţare observaţională, după model (imitarea unor
delincvenţi experimentaţi), receptivitate la întărirea socială din partea grupului dezadaptat.
Nivel axiologic: delincventul crede în valori anticulturale (sfidare, teribilism, contrare cu
perfecţionismul adultului), furtul ca procesare rituală, ignorarea preocupării faţă de semeni.
Apreciază curajul acţiunii, a faptei în sine („tupeul”).

Relaţia cu şcoala se află sub semnul randamentului inferior posibilităţilor reale, cu

dificultăţi la diferite materii, care determină ulterior dezangajarea în efortul şcolar, pînă la ,
abandon.
Relaţia cu familia: la majoritatea cazurilor găsim prezenţa părinţilor insuficient definită,
metode educative inconstante, discontinue.
Relaţiile sociale:sunt dominate de conflicte frecvente cu autoritatea, parentală, şcolară,
judiciară, după caz. Delincvenţii „se bucură” de clasice etichetări negative ( pentru că sunt
totdeauna „oaia neagră”) din partea tuturor factorilor care se ocupă de ei. Din partea
„colegilor” se aleg cu porecle sugestive, care sunt purtate cu o anumită „glorie”.

41
 Motivaţia intrinsecă :la originea faptelor reprobabile stă mai ales
plăcerea de a-şi asuma riscul, comportamentul tensionat, aventuros
(cum ar fi de exemplu şmecheria necesară pentru evitarea confruntării
cu poliţia), simţul umorului (“nu am nimic de pierdut”), perspectiva
împlinirii dorinţelor mai ales materiale, ideaţie obsesivă pentru furt,
dorinţa de a trăi fără muncă, sau dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice
preţ.
Motivaţia extrinsecă: dovedeşte Imaturitatea afectivă. Delincvenţii
adolescenţi sunt rareori singuratici în faptele lor. Grupul Induce tentaţia
câştigului, respectarea anumitor norme de solidaritate socială,
respectarea unor norme etice formate/conforme grupului căruia îi
aparţin, ăn care sunt persoane dominatoare faţă de care depind.
Legislaţia este adesea necunoscută.

Profilul schiţat mai sus arată cât de multe sunt pistele pe care se poate face prevenţie sau se
poate interveni educativ ,diferit de la caz la caz pentru reabilitarea adolescentului delincvent.
Etiologia faptelor este legată de condiţiile de pervertire delictogenă a comportamentului prin
dezangajarea progresivă pe plan social şi moral şi prin egocentrismul etic.

Recapitulînd, să exersăm...

1. Incearcă să defineşti rolul familiei în integrarea socială a

puberului şi a adolescentului.
2. Cum poate fi "combătut" sentimentul de singurătate al
adolescentului? Imaginează o strategie care ţi s-ar fi potrivit
ţie, dacă erai un "singuratic".
3. Pentru ce devine adolescentul consumator de droguri,
sau infractor, sau sinucigaş? Gîndeşte_te care ar fi factorii
adaptării optime la cerinţele virstei adolescenţei?
4. Ce înseamnă asumarea rolului sexual?
5. Incercaţi să analizaţi psihologic un caz de furt la un
adolescent cu familie dezmembrată.

42
Perioada adultului tînăr

Odată cu emanciparea faţă de părinţi, este perioada celor mai

importante decizii şi priorităţi. Fiecare dintre ele măsoară calitatea dezvoltării,
privitor la sănătate, viaţa emoţională şi profesională. Timpul pare prea scurt
pentru cîte ar dori să facă şi cîte ar trebui să facă. Arbitrar, după criterii legate
mai mult de civilizaţia europeană, tinereţea se împarte 3 etape: 1) 24-28 ani (
adaptare, stagiatură în viaţa de adult; 2) 28-32 ani (implantaţie socială atît ca
profesionist, cît şi ca familist); 3) 32-40 ani ( stabilzare relativă a
conduitelor, aspiraţiilor şi valorilor).Elementele cheie sunt munca şi dragostea.
Ambele vor fi încă obiectul unor schimbări ulterioare mai mult sau mai puţin
conştiente.
Sănătatea fizică asigură o putere de muncă deosebită. Toate
capacităţile funcţionează din plin şi vor intra în declin pe rînd , pe nesimţite, în
următoarele decenii de viaţă.( forţa musculară după 30 de ani, acuitatea
vizuală şi auditivă după 40, etc.). 90% dintre adulţii tineri se consideră
sănătoşi. Starea de sănătate se menţine la vârf prin respectarea cîtorva
reguli: luarea micului dejun, mese regulate (nu gustări improvizate), apetit
moderat, exerciţii fizice moderate, somn de 7-8 ore pe noapte, evitarea
fumatului, consum moderat sau deloc de alcool. Stresul este principalul
adversar al sănătăţii, pentru că la această perioadă de vârstă stresul are cele
mai diverse surse în conflictele din relaţiile interpersonale, în competiţia
permanentă din activitate, în programul de studii, în nivelul economic scăzut.
Desigur în funcţie de parsonalitate, stresul nu afectează sănătatea în aceeaşi
măsură tuturor. Psihologii cunosc thenici de evitare şi combatere a stresului.
Capacitatea de cunoaştere progresează prin împletirea maturizării cu
experienţele de viaţă. La adultul tînăr experenţele de viaţă sunt foarte
variate. Tot ce achiziţionează are ca scop creşterea competenţei, de aceea
este destul de selectiv, pentru ca ceea ce învaţă să fie adecvat scopurilor pe
care şi le-a propus. Gîndirea este flexibilă, deschisă, adaptativă, o gîndire
"postformală" performantă. Este bazată pe subiectivitate şi intuiţie, pe logică
şi operaţii formale. Capacitatea de cunoaştere este pilonul adaptării la
realitate. Adultul tînăr devine uşor un adevărat expert în activitatea sa.
Activitatea profesională este în perioada de stagiatură şi apoi de
lansare profesională. Oricare ar fi cariera aleasă, este nevoie o perioadă de

43
cunoaştere, de căutare a propriei Identităţi şi de confruntare cu sistemele de
organizare a locului de muncă. Stagiarul este investit uneori cu mai puţine
responsabilităţi, în ciuda străduinţelor sale de a se face remarcat,iar altori
este suprasolicitat. În perioada de implantaţie profesională tînărul concurează
în ierarhia profesională, iar în faza de stabilizare se remarcă prin potenţialul
său de opozabilitate, printr-o mare dorinţă de autoafirmare pe toate planurile
( activitatea este cumulativă şi creatoare). Şomajul la această vârstă este un
factor important de stres şi chiar dezechilibru emoţional.
Întemeierea propriei familii ; Căsătoria este în înţelesul ei clasic, o
relaţie substanţială care nu poate fi explicată în termeni simpli. În cadrul
marital se dezvoltă atît ataşamentul, prietenia, cît şi iubirea fizică, sexuală, cu
deosebirea că, faţă de perioada anterioară sunt calitativ diferite, implicînd
factorul de decizie. Partenerul este abordat pe de o parte ca stimul, iar pe de
altă parte ca rol, cu plusurile şi minusurile alternînd suportabil pe diferite
secvenţe de viaţă. Premarital s-ar putea deosebi mai mulţi timpi, (stadii) a
căror durată variază în funcţie de vârsta, educaţia, tradiţiile, cultura
partenerilor: - Stadiul curtării în care partenerul este un stimul foarte
important, atractiv, dezvoltînd dorinţe şi impulsuri, (dintre care cele sexuale
nu sunt neglijabile,) pe lîngă atractivitatea reprezentată de reputaţia,
aspiraţiile, realizările sale, şi desigur aspectul exterior. - Al doilea stadiu este
al comparării valorilor" în care se pun în contrast propriile valori, interese,
nevoi, preferinţe cu cele ale partenerului. Fiecare judecă preliminar
compatibilitatea celuilalt pentru o relaţie de durată şi apreciază dacă va putea
convieţui cu valorile celuilalt. Este faza în care îndrăgostiţii discută la nesfîrşit
despre trecutul, prezentul şi uneori viitorul fiecăruia, pentru a se cunoaşte
sperînd să se iubească tot mai mult. - Urmează stadiul de rol în care fiecare
din cei doi încearcă să anticipe în detaliu cum i-ar sta căsătorit cu celălalt.
Explorarea este adesea concretă, pentru a anticipa satisfacţiile sau
nepotrivirile posibile. Este o sarcină cognitivă complicată pentru că presupune
multe abstractizări, dintre care cea mai importantă este că celălalt se va
schimba în viitor în mod destul de imprevizibil. Din această cauză, mulţi tineri
nu sunt capabili să decidă corect raportat la mariaj, pentru că nu au
dezvoltate abilităţile logice formale pentru a anticipa corect rolurile viitoare.
Totuşi, de abicei "banda transportoare tradiţională" se mişcă destul de
accelerat de la curtare spre căsătorie.

44
 În mod obişnuit, căsătoria este o deschidere spre o existenţă mai
completă : cea de familie, prin care viaţa va fi transmisă mai departe.
Dragostea nu există fără atracţia spirituală, specifică sensibilităţii umane.
Dimensiunea spirituală a parteneriatului se împleteşte cu cea sensibilă,
trupească a cuplului. Prin acţiuni cu scop comun se exprimă intenţia de
dăruire şi de bine, de îmbucurare a celuilalt. Relaţia reuşită este o relaţie
"luminată", în timp ce cea nereuşită este plină de umbre şi opacităţi care duc
la nesiguranţă şi neîncredere. Pentru reuşita căsătoriei este important ca
partenerii să-şi înţeleagă intenţiile şi să fie de acord cu ele adică să realizeze o
comuniune prin dragostea şi inteligenţa lor. "Limbajul" comun îi face pe cei doi
să se construiască reciproc, nu să se consume unul pe altul pînă la epuizare.
"Te iubesc pentru că trebuie să te iubesc" ajută în momentele grele de
egoism, sau cînd se pierde sensul spiritual al relaţiei. Iubirea are exigenţe,
care nu sunt evidente doar pe plan sexual. Ele se descoperă pe parcurs.
Simţul datoriei este una din aceste exigenţe. Cînd bărbatul şi femeia căsătoriţi
se simt complementari şi egali atunci copiii veniţi pe lume cresc într-un climat
de siguranţă şi echilibru.
Sfîrşitul tinereţii este o perioadă aglomerată, plină de schimbări, în care
apariţia copiilor şi îngrijirea lor coincide cu viaţa profesională intensă şi uneori
cu îmbătrînirea propriilor părinţi, care nu-I mai pot ajuta eficient pe cei tineri.
În acest context stresant mariajul este pus la încercare, pot apare divergenţe
cu privire la viaţa sexuală. Eşecul reechilibrării maritale înseamnă probleme
psihologice sau divorţ.
Parentalitatea este o experienţă deosebită în procesul de
dezvoltare, care are recompense prin copii. Femeile consideră maternitatea o
perioadă minunată . Doar puţine nu-i găsesc un sens pozitiv şi se cred
frustrate ca mame sau amînă aducerea pe lume a unui copil pînă cînd se vor
simţi "pregătite". Uneori este nevoie de al doilea sau al treilea copil, pentru ca
femeia să se dezvolte ca mamă. Cuplurile infertile se transformă psihologic,
iar adoptarea tîrzie a unui copil nu este recomandabilă din cauza acestor
modificări mai ales pe plan emoţional.Taţii, deşi doresc să se implice în viaţa
copiilor şi în mod normal au această responsabilitate, sunt mai puţin amatori
sau disponibili să o facă la modul concret. În consecinţă mamele devin adesea
supraîncărcate şi stresate. dezvoltării psihologice a propriilor copii. Mamele
depresive sunt mai puţin active, manifestând o disponibilitate emoţională mai
redusă, precum şi o sincronizare deficitară în relaţiile cu copiii lor .

45
 Copilul este cea mai preţioasă investiţie a unei familii. Doar aparent
creşterea lui este condiţionată de nivelul " înalt" de trai. În realitate copiii au
nevoie pe lăngă un minim de condiţii materiale, doar de dragoste şi de
prezenţa de spirit a părinţilor în situaţiile de rezolvare a problemelor
conflictuale. Uneori îngrijirea copilului necesită sfaturi psihologice avizate,
pentru pregătirea părinţilor sau pentru corectarea greşelilor educative.
Fiecare stil educativ reprezintă pe de o parte personalitatea părintelui, Iar pe
de alta parte experienţa şi cunoştinţele sale de viaţă.Comportamentele
problematice la un copil reflectă de obicei atitudini educative neadecvate.
Iată schematic stilurile parentale după Shaefer 1959:

A
O BB
N C

L D

J E
F
I G
H

A= acordă libertate; B= este democratic; C= este coooperant ; D= este

Indulgent ; E= Este supraindulgent; F= este protector; G= este
supraprotector; H= este posesiv; I= este dictatorial; J= este exigent, veşnic
nemulţumit; L= este rejectiv; M= este neglijent; N= este Indiferent; O= este
detaşat

Adultul este adesea un mediator între copiii săi şi proprii săi părinţi,
ambii având nevoie de ajutor. Rolul de părinte trebuie mereu redefinit odată
cu creşterea copiilor, pentru a veni în întîmpinarea nevoilor lor de adolescenţi
sau adulţi tineri. Un divorţ din diverse motive sau o recăsătorie la această

46
vârstă are serioase implicaţii emoţionale pentru toate generaţiile care
convieţuiesc sub acelaşi acoperiş.
Cele mai dificile probleme le are părintele care din diferite motive îşi
creşte singur copilul. În cazul existenţei în familie a unui copil bolnav cronic
sau cu un handicap, funcţionarea familiei va fi Influenţată de următoarele
variabile:

• Vârsta copilului, sexul, locul lui în fratrie

• Modelul comportamental premorbid al copilului

• Capacitatea intelectuală a copilului

• Mărimea familiei

• Relaţia părinte- copil

• Starea sănătăţii maritale

• Tipul de îngrijire medicală şi psihosocială necesare pentru copil

• Experienţa anterioară a familiei cu boala

• Orientarea religioasă a familiei

• Resursele financiare ale familiei

• Modelele de comunicare din familie

• Modelul relaţiei dintre generaţii din familie

• Suportul asigurat de familia extinsă şi de comunitate

• Experienţe traumatice anterioare din familie

• Nivelul de coeziune/ haos din familie

Toate aceste variabile trebuie avute în vedere cînd se pune problema consilierii sau a

sprijinirii familiei respective.

Este posibilă aprecierea gradului de implicare a membrilor adulţi ai familiei, verigile

puternice şi cele slabe ale cuplului, dacă urmărim completarea datelor anamnestice după următorul

tabel:

47
Scorul Neangajare Separare,inde Conexiune Contopire

cuplului/familiei în relaţie pendentizare relationară

Relaţia
emoţională
Modalitatea
de
implicare în
familie
Relaţia
maritală
Coaliţiile
părinte-
copil
Limitele
interioare
timp

personal(fizic şi

emoţional)

spaţiu

personal(fizic şi

emoţional)

luarea deciziilor

Limitele
exterioare
(înăuntru/

înafară)

prieteni

48
Interese şi
activităţi
Rata
coeziunii
globale

Virsta adultă medie

Aspectele fizice şi de sănătate marchează începutul perioadei de

declin general. După 40 de ani carcteristicile declinului sunt sesizabile, apar
treptat şi diferit la femei şi la bărbaţi. Abilităţile senzoriale scad, dar sunt
suplinite de experienţele anterioare.Acuitatea vizuală scade şi este nevoie de
ochelari.Vârsta medie de instalare a menopauzei la femei este 51 ani, iar a
andropauzei la bărbaţi cu aproximativ 10 ani mai tîrziu. Modificările
caracteristice sunt: producerea tot mai redusă de hormoni feminini, încetarea
ciclului menstrual, apariţia osteoprozei în unele cazuri, sau stări depresive. La
bărbat apare senzaţia de oboseală, descreşte libidoul, ocazional apare
impotenţa, sau dureri fizice. La ambele sexe stările de disconfort sunt
accentuate de anumite evenimente de viaţă, îngrijorări, nelinişti existenţiale,
"aşezarea" copiilor, moartea propriilor părinţi, etc. Schimbarea aspectului
exterior, pierderea calităţilor atractive le afectează mai ales pe femei, pentru
că în civilizaţia noastră de consum societatea tinde să-şi modifice atitudinea
faţă de femeia peste 50 de ani şi nu o consideră înţeleptă, ci "trecută".
Păstrarea condiţiei fizice atît la femeie, cît şi la bărbat ajută la depăşirea
prejudecăţilor sociale. Activitatea saxuală continuă în multe cupluri de vârstă
medie. Afecţiunile specifice acestei vârste sunt mai mult cronice: astmul,
bronşita, diabetul, dificultăţile de vedre şi auz, tulburările circulatorii, digestive
şi urinare. Moartea la această vârstă este considerată prematură.
Capacitatea cognitivă se bazează pe calitatea de integrare a gîndirii.
Abilităţile verbale sunt remarcabile. Interpretarea informaţiei se bazează pe
filtrul experienţei personale, deci are implicaţii emoţionale şi sociale. Calităţile

49
de "expert", creativitatea se păstrează. Uneori societatea beneficiază de pe
urma înţelepciunii vârstnicilor. Unii adulţi se menţin în "formă", continuînd să
frecventeze diferite cursuri pentru a învăţa, pentru a-şi menţine mintea
flexibilă..
Activitatea profesională atinge culmea carierei ( ca experienţă,
influenţă, cîştig material) sau se descoperă noi "vocaţii" şi se schimbă tipul de
activitate. Stresul profesional poate fi un motiv de schimbare a muncii. Sunt
percepuţi ca factori stresanţi: lipsa perspectivei de a promova, salarul mic,
munca monotonă, neînţelegerile cu şeful, etc. Cel mai stresant aspect este
pierderea locului de muncă, mai ales cînd suportul financiar al familiei este
legat de şomer. Sunt adulţi a căror creativitate profesională raportată la
vârstă o depăşeşte pe cea fizică.
Viaţa socială este îmbogăţită de responsabilităţi, de evenimentele
membrilor de familie: examene, carieră, angajare, căsătoria copiilor ("golirea
cuibului"), boala, moartea rudelor sau a părinţilor. Motivaţiile deciziile
adultului sunt precise, ierarhizate, argumentate (v.piramida lui Maslow din
anexă). Familia şi munca sunt axele dominante ale existenţei.
Modificările de sănătate sau spirituale personale afectează relaţiile
sociale, crează conflicte între generaţii şi amintesc mereu de sensul propriei
vieţi al cărei bilanţ final se apropie. Întăririle, recompensele insuficiente în
domeniile majore ale vieţii vor genera distimie, aceasta fiind un prim simptom
al depresiei. Diminuarea stimei de sine şi lipsa de speranţă sunt consecinţe
ale acestei stări de disconfort.
În primul rând mediul poate determina o pierdere a întăririlor, sau poate
fi inadecvat în oferirea de recompense suficiente pentru a menţine o
funcţionare normală. De exemplu, pierderea unei slujbe poate reprezenta
pierderea unei asemenea surse de întăriri, iar şomajul cronic o frustrare şi mai
gravă.
În al doilea rând unii adulţi frustraţi devin conştienţi că le lipsesc
abilităţile necesare pentru a obţine întăriri într-un mediu unde acestea există
în mod virtual. De exemplu, lipsa abilităţilor de comunicare interpersonală
poate opri o persoană de la dezvoltarea unor relaţii sociale necesare pentru o
bună inserţie şi adaptare socială.
În al treilea rând, în ciuda recompenselor disponibile adultul, din diferite
motive, poate pierde capacitatea de a se bucura consecutiv de utilizarea
acestora. Cauza pentru care se întâmplă cel mai adesea acest lucru este

50
anxietatea. Persoana care se confruntă cu anxietate socială nu poate profita
de recompense, chiar dacă acestea sunt oferite de mediul social amiabil.
onflictele pot ajunge la stări de criză, consum de alcol, droguri sau tentative
de sinucidere. Se poate observa impactul pe care îl au tulburările emoţionale
ale adulţilor părinţi asupra stilului de viaţă al familiei în general şi al copilului
în special.

Recapitulînd, să exersăm...

1.Explică pentru ce crezi că sentimentul de dragoste faţă de

partener reprezintă o formă a cunoaşterii de sine?
2. Care sunt factorii de stres prin care divorţul părinţilor
afectează copilul la fiecare virstă? Care crezi că este virsta
cea mai afectată şi de ce? Cum vei conduce un dialog
imaginar cu un cuplu implicat în divorţ?
3. Gîndeste-te la relaţia dintre stilul parental şi problemele
de adaptare ale adolescentului ( v. cap. anterior). Care ar fi
stilul parental cel mai recomandabil şi de ce?

51
 Perioada adultului vârstnic (bătrîneţea
propriu-zisă)

Imbătrînirea biologică are cauze încă necunoscute. Unii explică

îmbătrînirea prin teoria endocrină, hormonală, alţii prin Implicarea sistemului
Imunitar. S-a constatat că persoanele care suferă de anxietate cronică, de
depresie, de tulburări emoţionale îmbătrînesc mai repede decît cele care ştiu
să se confrunte cu stresul de-a lungul vieţii. Unele aspecte ale îmbătrînirii pot
fi în orice caz întîrziate prin exerciţii, alimentaţie, igienă mentală. Din cauza
pierderii ţesutului adipos, creşte sensibilitatea la frig; corpul se adaptează mai
greu la schimbări de temperatură. Prin deteriorarea discurilor coloanei
vertebrale şi slăbirea muşchilor scade înălţimea corpului, dar se îngroaşă
regiunea sa mediană. Celulele musculare nu se mai înmulţesc. Fibrele
musculare dispar. Forţa muşchilor rămaşi slăbeşte, ceea ce predispune la
accidente banale. Sistemul respirator şi circulator îşi pierde elasticitatea, ceea
ce determină ca unele organe să nu mai fie oxigenate suficient. Funcţia
endocrină se alterează, dar acest lucru nu conduce în toate cazurile la
încetarea apetitului pentru viaţă sexuală. Îmbătrînirea sistemului nervos fac
ca aproape toate impulsurile nervoase să se transmită mai lent. Timpul de
reacţie creşte.
Îmbătrînirea senzorială. Scăderea capacităţii auditive tulbură
comunicarea verbală şi conduce la o anumită izolare, iar uneori la atitudini de
suspiciune, ( i se pare că ceilalţi vorbesc despre el) sau chiar la paranoia.
Bătrînul face un efort conştient ca să audă. El pare mai surd decît este.
Pentru că răspunsurile sunt uneori neadecvate, cei din jur au tendinţa să-i
considere senili pe bătrînii care nu aud şi de aceea îi exclud din activităţi
sociale. În consecinţă, capacitatea lor de orientare pe plan social se pierde şi
poate apare teama socială sau o anumită blazare. Pentru a contracara acest
aspect este necesar ca bătrînilor să li se vorbească pe un ton jos şi rar (dacă
interlocutorul unui bătrîn se enervează şi ridică tonul vocii, el va fi înţeles şi
mai rău). Spontaneitatea în conversaţie se pierde, aşa că răspunsul bătrînilor
vine cu întîrziere. Auzul slab este uneori suplimentat de capacitatea de a citi
de pe buze sau prin înţelegerea mesajelor nonverbale.

52
Văzul slăbeşte la bătrîni . Adaptarea la întuneric scade, la fel vederea
periferică, perceperea adîncimii, capacitatea de a distinge culorile. Glaucomul
şi cataracta sunt cele mai frecvente afecţiuni ale ochiului.
Culorile trebuie să fie mai vii pentru a fi percepute. Bătrînul care vede
rău, sau a orbit, nu trebuie tratat ca un obiect, ci trebuie încurajat săşi
folosească suplimentar alte simţuri. A fi orb, nu înseamnă a fi dependent.
Bătrînul care nu vede este capabil să trăiască independent într-un mediu
cunoscut, printre lucruri care-i sunt familiare. Intrarea unei persoane în
camera sa va fi anunţată, de asemenea poziţia anumitor obiecte importante
(scaunul, masa,etc.)pentru a-l ajuta să-şi formeze o imagine mentală
adecvată. Este bine ca persoanele cu care vorbeşte să-şi spună numele pentru
a fi recunoscute mai uşor. Bătrînii pironiţi în pat sunt şi ei deprivaţi vizual,
chiar dacă nu au probleme cu văzul. Patul lor trebuie aşezat pentru a avea o
perspectivă cît mai largă asupra a ceea ce se întîmplă în cameră.
Nervul olfactiv oboseşte şi el la vârstnici, mai ales dacă au fost fumători.
La 80 de ani 30% din oameni nu mai pot identifica cele mai obişnuite
substanţe după miros. Pierderea mirosului se numeşte anosmie. Pierderea
simţului gustativ se datorează micşorării numărului papilelor gustative de la
aproximativ 245 la un copil, la 80 la un om de 70 ani şi faptului că mucoasa
bucală secretă mai puţină salivă în care să se dizolve diferite substanţe pentru
a stimula papilele. Alimentele la temperatura camerei par mai gustoase decît
cele reci. Pierderea gustului poate duce la pierderea generală a apetitutului şi
la scăderea în greutate.
Simţul tactil este important atît pentru copilul mic, cît şi pentru bătrîn,
(în cultura europeană) pentru că este un mijloc de comunicare. Importanţa
atingerii creşte în situaţii de stres sau boală şi trebuie să fie adcvată situaţiei.
Pînă la 60-65 ani importanţa atingerii tactile este la fel de mare ca în tinereţe,
după care creşte, poate pentru a compensa slăbirea celorlalte simţuri.
Strîngerea mîinii vârstnicului poate fi şi un indiciu asupra funcţiei sale
senzorimotorii. Cînd bătrînii (mai ales cei instituţionalizaţi) strîng în braţe un
obiect ( de exemplu o pernă), sau se ghemuiesc în pat şi se acoperă chiar
dacă este cald, îşi simulează senzaţia de a fi îmbrăţişat. Ca să nu solicite
direct atingerea pentru a nu fi înţeleşi greşit, bătrînii cer să fie ajutaţi să se
îmbrace, sau să fie masaţi pe spate. Contactul corporal le dă senzaţia că sunt
iubiţi, protejaţi, ceea ce de fapt este specific oricărei fiinţe umane, indiferent
de vârstă. Cel ce îngrijeşte un bătrîn are prin intermediul atingerilor un mijloc

53
excelent de a-l ajuta. Pentru că între bătrîni şi animale există un raport de
acceptare necondiţionată, anumite animale de companie răspund adecvat
bătrînilor şi devin adevăraţi terapeuţi. Animalele sunt un catalizator al
socializării pentru bătrîni, ca şi pentru copii.
Declinul funcţiilor psihice: treptat sau odată cu episoade de
îmbolnăvire acută (de ex, viroze) se poate instala diminuarea memoriei , mai
ales pentru faptele recente. Motivaţia de a se implica scade. Unii bătrîni îşi
acceptă starea ca fiind inevitabilă şi renunţă la lupta de a mai schimba ceva în
viaţa lor, devenind depresivi, distanţi sau răutăcioşi. Stima de sine poate
scădea. Dacă nu le arată nimeni interesul ei rămîn fără nici o sursă de
afecţiune sau îngrijire. Temerile şi fricile se înmulţesc. Gîndirea raţională
slăbeşte. Scade coeficientul de Inteligenţă şi capacitatea de rezolvare a
problemelor. Creşte nesiguranţa, o anumită stare de alertă care uneori
conduce la insomnii. Poate scădea gradul de conştienţă (orientarea temporo-
spaţială). Nu mai este capabil să-şi poarte singur de grijă şi trebuie ajutat. Din
cauza unor afecţiuni organice uneori scade capacitatea controlului sfincterian.
Cîteodată apar halucinaţii vizuale sau auditive, dificultăţi de recunoaştere a
identităţii unor persoane chiar din anturaj, pînă la uitarea propriului nume.
Greşeşte la îmbrăcat, se accidentează mişcîndu-se, mănîncă încet, greoi.
Starea de confuzie cere din partea celor ce îngrijesc un bătrîn, multă răbdare,
o atitudine suportivă, de asigurare a pacientului că totul este bine în jurul său.
Dacă dinpotrivă bătrînul este tratat ca fiind iresponsabil, el va învăţa foarte
uşor să fie dependent de cel ce-l îngrijeşte . Capacitatea sa de autocontrol va
scădea şi mai repede. Îngrijirea lui devine astfel mult mai dificilă. Bătrînii care
cu sibţul umorului sau cu o pregătire spirituală deosebită ajung să depăşească
conflictul sufletesc dintre sentimentul Integrităţii personale şi disperarea de a
o pierde, reuşesc să atingă valori filosofice şi morale deosebite şi chiar să-şi
menţină condiţia fizică mai mult timp. Îmbătrînirea nu poate fi evitată,
dar poate fi întîrziată.
Aspectele sociale ale vieţii vârstnicului se referă în primul rînd la
finalizarea activităţii profesioanle prin ieşirea la pensie, pierderea statutului
social şi asigurarea îngrijirilor în caz de îmbolnăvire. Mai greu de suportat sunt
singurătatea în urma dispariţiei rudelor apropiate sau a partenerului de viaţă.
Probleme speciale: abuzarea bătrînilor care au devenit dependenţi de
ajutor apare cînd familia nu le este loială. Abuzul poate fi fizic (maltratare,
brutalităţi, bătaie, neglijarea îngrijirii sau recomandărilor medicale,

54
înfometare), psihologic (umilire, agresiune verbală, dispreţ, provocarea
fricilor,nesiguranţei, depresiei, izolare fizică sau emoţională.) sau material
( furtul, excrocarea sau folosirea necuvenită a bunurilor din proprietatea
bătrînului). Cînd acesta se teme de represalii, sau cînd îi este ruşine de
comportamentul familiei sale, victima refuză să reclame abuzul, sau nu ştie
cui să reclame. Se poate întîmpla ca foştii copii abuzaţi să devină abuzatori, ca
o reacţie întîrziată la copilăria lor. Alteori neglijarea se petrece din cauză că
îmbătrînirea părinţilor coincide cu nevoia de îngrijire a noii generaţii de copii,
ceea ce stresează şi supraîncarcă familia. Este de precizat că îmbătrînirea se
petrece mai repede atunci cînd nemaiavând responsabilităţi sociale
sau familiale, cei din jur uită să-i mai atribuie vreun rol iar bătrînul se
simte iremediabil inutil pentru ceilalţi. Doliul şi sentimentul de neajutorare
pe care vârstnicii îl trăiesc după pierderea partenerilor de viaţă (mai ales
femeile) sau dispariţia "înainte de vreme" a propriilor copii aflaţi la vârsta
adultă, pune de asemenea probleme de asistenţă şi sprijin.Există diferenţe
între trăirea doliului după o perioadă de suferinţă îndelungată şi trăirea
doliului după o moarte neaşteptată. Sinuciderea poate să fie o formă de
revoltă, pedepsire sau autoagresiune la vârstnici ca şi la cei tineri.
Moartea este programată odată cu desfăşurarea programului genetic
pînă la ultima informaţie. In definiţia pe care Scoala medicală Harvard a dat-o,
moartea biologică este echivalentă cu moartea totală a creierului, adică
pierderea Ireversibilă a funcţiilor întregului creier, atît a centrilor corticali, cît
şi subcorticali. Aceasta înseamnă încetarea funcţională a centrilor Implicaţi în
gîndire şi a centrilor care controlează procesele vitale. Orice amestec al
tehnologiei pentru "rezolvarea" acestui eveniment, ridică dileme etice
serioase şi controversate ( de exemplu eutanasia). Misterul vieţii şi al morţii
scapă chiar şi tehnologiilor celor mai avansate medicale (menţinerea funcţiilor
vitale cu ajutorul aparatelor). Moartea nu este doar un fenomen biologic, ci şi
un proces psihologic şi social. Este cea mai dură confruntare cu trecerea
timpului. Se pune problema momentului în care cineva are dreptul să decidă
deconectarea aparatelor medicale, atunci cînd pacientul nu poate să o facă el
însuşi. Dar se pune şi problema calităţii morţii, a liniştii şi împăcării care
însoţeşte despărţirea sufletului de trup, a credinţei din acel moment, în sensul
de a nu abandona în singurătate pe cel ce-şi trăieşte ultimele clipe. Este bine
să facem astfel încît timpul să treacă şi pentru el în mod obişnuit, cu un
sentiment de împăcare, fără durere, fără frică. Sensurile sociale pe care le are

55
moartea variază de la o epocă la alta şi de la o civilizaţie la alta. Pregătirea
pentru asistarea muribunzilor cere un antrenament la fel de serios ca şi
asistarea persoanelor care au probleme şi nevoi speciale.

Recapitulînd, să exersăm...

1.Imaginează (în scris) cîteva recomandări prin care

procesul de îmbătrînire ar putea fi prevenit sau măcar
întîrziat.
2. Te afli în faţa unei persoane care urmează să se
pensioneze. Cum îl pregăteşti pentru acest eveniment? Ce
motive personale ar putea invoca pentru a se opune deciziei
de pensionare?
3.Ce comportamente ale unei persoane în vârstă te pot
conduce la bănuiala că este o persoană abuzată de cei din
jur?
4. Care sunt nevoile fundamentale ale vărstnicului?

56
Anexa 1
Stadiile dezvoltării cognitive, după J.Piaget.

Inteligenţa senzorimotorie 0-24 luni

cu substadii:- 0-1lună : adaptarea biologică la viaţa extrauterină; utilizarea
reflexelor
-1-4 luni : reacţii circulare primare (repetă comportamentele care-i
procură plăcere şi face primele coordonări între informaţiile
senzoriale)
-4-8 luni : acţiuni intenţionale dar nedirecţionate spre scop
-8-12 luni : coordonarea schemelor secundare, (priveşte, apucă cu
scop), apare “obiectul permanent “(caută un obiect unde a
fost ascuns, chiar dacă întretimp a fost mutat de acolo)
12-18 luni : reacţii circulare terţiare (variază acţiunile pentru a
vedea rezultatul lor)
18-24 luni : combinaţii mentale ( se dezvoltă sistemul simbolic
primitiv al limbajului care reprezintă evenimente.

Inteligenţa preoperatorie 24 luni - 6 ani

Apariţia limbajului, reprezentărilor şi jocului simbolic

Inteligenţa concret-operatorie 7 - 12 ani

Apar operaţiile de gîndire (tranformările reversibile raportate la un invariant
cum este volumul, cantitatea, greutatea)

Inteligenţa formală după 12 ani

Conţinutul gîndirii se diferenţiază de formele concrete; se poate opera cu
itoteze alternative, este înţeles sensul abstract, simbolic,filosofic, exprimarea
propoziţională este logică, precisă.

57
Anexa 2
Stadiile dezvoltării emoţionale după H.Wallon

Stadiul impulsiv pur (o-3 luni)

Descărcări motorii neadecvate stimulului pentru că scoarţa cerebrală nu are
încă un rol inhibitor.

Stadiul emoţional (3-8 luni)

Confortul şi disconfortul primesc semnificaţii emoţionale

Stadiul senzori-motor (pînă la 18 luni)

Dominat de dezvoltarea motorie

Stadiul proiectiv (18-24 luni)

Obiectele au reprezentări mentale şi respectiv coduri verbale.

Stadiul personalismului ( pînă la 3 ani)

Apare imaginea de sine şi conştiinţa de sine, opoziţionismul

Stadiul personalităţii polivalente (de la 6 ani)

Se stabilesc raporturi noi cu anturajul prin participarea la grup

Stadiul adolescenţei
Se structurează raporturile afective dintre sexe şi se formează normele sociale
şi morale.

58
Anexa 3

Stadiile dezvoltării libidoului (instinctului plăcerii) după S.Freud

:Stadiul pregenital:
- faza orală în primele 18 luni de viaţă, cînd sursa plăcerii este centrată pe
zona bucală

-faza anală pînă la 3 ani, cînd sursa plăcerii implică zona anală, sau plăcerea
eliminării asociată cu această zonă.

Stadiul falic pînă la 6 ani, cînd sursa plăcerii se focalizează pe organele

genitale, a căror existenţă odată descoperită, pot fi autostimulate. Este faza
experimentării "complexului lui Oedip" la băieţi.

Stadiul de latenţă, refulare care durează aproximativ între 6 ani şi pubertate.

Interesele pentru sex sunt reprimate, în favoarea celor sociale , respectiv de
cunoaştere, intelectuale, şcolare.

Stadiul genital debutează odată cu pubertatea. Reînvie interesul sexual,

sursa plăcerii , a satisfacerii sexuale fiind reprezentată de sexul opus. Relaţia
de dragoste se maturizează permiţînd emanciparea faţă de părinţi şi
funcţionarea ca adult independent.

59
Anexa 4
Stadiile dezvoltării după E.Erikson

60
Anexa 5
Scale de dezvoltare

61
Anexa 6
Piramida motivaţională a lui Maslow

Nivele: 1 Nevoi fiziologice

2 Nevoi de securitate

3 Nevoi de afectiune, dragoste

4 Nevoi de stima de sine

5 Nevoi de intelegere si explorare

6 Nevoi estetice

7 Nevoi de autorealizare/ autodepasire

62