Inst.

Ionela Petrosel

Rolul educativ al familiei

Trecut şi prezent. Constituirea progresivă a educaţiei familiale
P. During definea educaţia familială ca fiind „acţiunea de a creşte şi educa unul
sau mai mulţi copii, desfăşurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulţi,
părinţii copiilor respectivi”. Cu timpul, conţinutul şi sfera conceptului „educaţie
familială” s-au lărgit, fără ca aceasta să afecteze prioritatea acordată raporturilor părinţi-
copii. Cercetările recente ale etnologilor, istoricilor, sociologilor familiei şi socio-
demografilor obligă la reconsiderări ale imaginii părintelui al cărui rol educativ specific
pare legat de conjuncturi particulare şi care aparţin mai degrabă trecutului.
Astăzi educaţia familială desemnează ansamblul funcţionării familiale în raport cu
educaţia. Înţeles în sens larg, ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, el se referă la trei
tipuri de activitate socială:
1. activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor;
2. activitatea de intervenţie socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii
părinţilor în activitatea lor de educare a copiilor;
3. activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ având ca obiect educaţia familială
aşa cum este definită la primele două puncte.
O analiză efectuată din perspectiva teoriilor care consideră familia conjugală ca
unitate primară, natural-biologică, a oricărei organizări sociale umane, iar educaţia ca
proces universal care condiţionează în mod necesar perpetuarea şi dezvoltarea societăţilor
umane de la cele mai simple la cele mai complexe ar permite afirmarea permanenţei
istorice a acţiunii educative a familiei. Este greu de dovedit, în stadiul actual al
cunoaşterii ştiinţifice, dacă legătura educaţie – familie reprezintă sau nu o constantă a
istoriei. Până nu demult, sintetizând informaţiile oferite de literatura consacrată acestei
teme, evoluţia raporturilor dintre părinţi şi copii putea fi descrisă, schematic şi făcând
abstracţie de nuanţe, în următoarele teze:
1. pentru societăţile preindustriale, nu se poate vorbi despre o funcţie educativă specifică
a părinţilor; educaţia se desfăşura ca activitate indistinctă, difuză, în interiorul unei

1
Inst. Ionela Petrosel

comunităţi mai largi (familiale sau locale) nediferenţiate sau slab diferenţiate din punct de
vedere educativ;
2. interesul părinţilor pentru educaţia copiilor şi rolurile educative parentale specifice sunt
„achiziţii” relativ recente ale familiilor nucleare, izolate din comunităţile mai largi pe
măsură ce s-a trecut la producţia de tip industrial;
3. în condiţiile progresului industrializării şi urbanizării, funcţia educativă a familiei se
diminuează progresiv, fiind preluată de instituţii sociale specializate (şcolare).
Elisabeta Stănciulescu afirmă, într-un foarte laborios studiu despre educaţia
familială3, că funcţia educativă a familiei este de dată recentă. Până de curând, părinţii
erau cvasi-indiferenţi faţă de proprii copii, pe care îi plasau unor instanţe externe (doică,
la vârstele fragede, sau, în adolescenţă, în ale familii). De fapt, socializarea era realizată
de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Ba, dimpotrivă, între
societate şi familie exista o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în
cadrul societăţii lărgite şi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul familial. Simbioza
era aproape desăvârşită. Pedagogia, ca să folosim un termen care doar de curând a căpătat
aura ştiinţifică cu care se mândreşte astăzi, era un fenomen difuz şi implicit. Familia nu
trebuia să-şi „educe” membrii pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în
societate întrucât erau membrii ai unei familii. Cele mai semnificative instanţe ale
socializării erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii în corpurile
sociale, făcându-i indistincţi în cadrul acestora, conformi cu anumite modele superioare
naturii umane.
Pentru unii autori, rolul educativ al familiei este o „descoperire” a societăţilor
moderne contraceptive, fiind legat de apariţia sentimentului copilăriei şi a sentimentului
familiei.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul consacrării, al trimfului copilului; în secolul
următor, pot fi puse în evidenţă un sentiment al propriei copilării şi memoria acesteia.
Sentimentul copilăriei reprezintă o expresie particulară a sentimentului familiei. Apariţia
şi dezvoltarea acestuia, identificate începând cu secolul al XVI-lea, sunt legate, mai ales,
de evoluţiile
________________
3. Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 2002

2
Inst. Ionela Petrosel

sentimentului copilăriei şi ale şcolii. Progresul vieţii private, al intimităţii domestice şi

izolarea familiei nucleare au avut, de asemenea, o contribuţie importantă. Reţelele de
sociabilitate se rarefiază începând cu secolul al XVII-lea, dar direcţia în care au evoluat
societăţile occidentale nu a fost individualismul, ci familia.
Rezumând, istoria vest-europeană a raporturilor dintre părinţi şi copii, aşa cum e
descrisă de Ariès, opune familiei tradiţionale – specifică perioadei medievale şi
caracterizată prin indistincţia spaţiului şi timpului copiilor de cele ale membrilor adulţi ai
comunităţii, prin creşterea şi educarea frecventă a copiilor în exteriorul familiei de
origine (educaţia se realizează prin experimentarea directă a vieţii sociale), prin
indiferenţa faţă de particularităţile şi nevoile copiilor, rezultată din absenţa sentimentului
copilăriei şi care implică o slabă preocupare pentru controlul naşterilor – familia modernă
– apărută progresiv, începând cu secolul al XVI-lea, şi caracterizată prin constituirea
treptată a sentimentului copilăriei şi a sentimentului familiei, prin asumarea treptată a
unei funcţii afective, raporturile emoţionale dintre soţi, ca şi cele dintre părinţi (în special
mamă) şi copii intensificându-se pe măsura rarefierii sociabilităţii comunitare, prin grija
pentru copil şi investiţia afectivă şi materială în el (în special educaţia sa), această grijă
implicând limitarea naşterilor şi separarea temporară a copilului de lumea adultă. În
evoluţia acestor raporturi, Ariès distinge trei etape:
1. etapa medievală, a copiilor care părăsesc familia;
2. o etapă tranzitorie, cuprinsă între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, a copiilor
care rămân în familie, devin un element indispensabil al vieţii cotidiene a
acesteia, o preocupare a părinţilor, fără a fi, totuşi, nucleul vieţii familiale;
3. etapa familiei nucleare moderne constituite din grupul solitar al părinţilor şi
copiilor, în care copilul reprezintă pivotul întregii vieţi familiale.
Descoperită de multă vreme de psihologia dezvoltării, psihiatrie, etnografie,
etnologie, antropologie, istorie şi socio-demografie, tematica legată de copilărie şi de
rolul educativ al părinţilor este revalorizată în ultimii ani în ramuri ale sociologiei cum
sunt sociologia familiei, sociologia educaţiei sau sociologia devianţei.

3
Inst. Ionela Petrosel

Referinţe bibliografice

1. Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura

Aramis, Bucureşti, 2004
2. Bistriceanu, Corina – „Sociologia familiei”, Editura Fundaţiei „România de mâine”,
Bucureşti, 2005
3. Cristea, Sorin – „Dicţionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera Internaţional,
Chişinău-Bucureşti, 2000
4. David, Eugen –„ Introducere în sociologie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004
5. Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,
Bucureşti, 1999
6. Hayes, Nicky ⁄ Orrell, Sue – „Introducere în psihologie”, ediţia a III-a, Editura BIC
ALL, Bucureşti, 2003
7. Macavei, Elena – „Pedagogie. Teoria educaţiei”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
8. Mara, Daniel –„ Educaţie pentru educaţie”, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2006
9. Mitrofan, I., Mitrofan, N. – „Familia de la A la Z”, Editura Ştiinţifică, 1991
10. Nicola, Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2000
11. Plugaru, Liviu – „Introducere în sociologia educaţiei”, Editura Psihomedia, Sibiu,
2004
12. Popescu – Neveanu, P., Zlate, M., - „Psihologie şcolară”, Editura Universităţii
Bucureşti, 1987
13. Stahl, Paul H. – „Familia şi şcoala – contribiţii la sociologia educaţiei”, Editura
Paidea, Bucureşti, 2002
14. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Editura Polirom,
Iaşi, 1997
15. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol.II, Editura Polirom,
Iaşi, 1998
16. Vrasmas, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002