Obiectul, continutul si istoricul logopediei Termenul vine de la logos si paideia (cuvant si educatie).

La ora actuala, s-a depasit aceasta idee si mai ales odata cu o lucrare celebra a lui Froschels aparuta in anul 1909 si s-a considerat de atunci ca logopediei i se poate da acceptiunea moderna, in sensul ca nu putem sa reducem logopedia la educarea vorbirii, ci apar mai multe aspecte: educarea limbajului nu se poate face rupta din contextul personalitatii, ci trebuie actionat in paralel si asupra comunicarii dar si asupra personalitatii si comportamentului. Un dereglaj in planul psihic nu se produce izolat, ca principiu general, de unde intelegem ca s-a dat aceasta idee a polivalentelor. Tot de la Forschels se trage ideea ca logopedia nu se reduce doar la analiza tulburarii ca atare, pentru ca a studia o tulburare de comunicare / limbaj inseamna mai intai a compara tulburarea respectiva cu ceea ce inseamna vorbirea corecta la altul. Logopedia porneste de la studiul limbajului, a comunicarii in general si se opreste asupra tulburarilor de limbaj, inclusiv a corectarii acestora. Se pare ca Socrate a folosit pentru prima data termenul de logopedie. Logopedia face parte integranta din stiintele psihopedagogiei speciale. Este o rmaura stiintifica a psihopedagogiei speciale si poate cea mai bine dezvoltata. Logopedia s-a nascut din nevoia de a corecta tulburarile de vorbire si are un pronuntat caracter practic si, spre deosebire de alte stiinte, logopedia s-a dezvoltat pe latura practicaplicativa mai intai si abia ulterior au aparut teoretizari mai deosebite. Dovada o constituie si faptul ca preocuparile legate de logopedie sunt foarte vechi. Asemenea preocupari au aparut la grecii antici, dar si ulterior si mai mult chiar, pentru vorbirea corecta era in acea perioada un adevarat cult. Orice dereglaj care aparea implica o cautare de mijloace pentru corectare, deoarece individul respectiv, chiar daca avea merite deosebite in vreun plan, nu putea urca social prea mult daca avea tulburari de comunicare. Cultul pentru oratorie si pentru vorbirea corecta a fost afirmat frecvent de Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, care fac apel la calitatile vorbitorului (oratorului). O cotitura majora se produce odata cu aparitia lucrarii lui Plutarh intitulata Vieti paralele. Plutarh in analizeaza pe marele orator Demostene, inainte de a fi celebru orator si dupa ce s-a intamplat acest lucru. Se observa si legatura intre personalitatea individului si limbaj. Demostene avea o logonevroza dificila, dar Plutarh nu descrie tulburarea ca atare, ci si modul sau de a fi: era irascibil, nervos, nesociabil, respingand pe orice se apropia de el, nu avea apetit pentru activitate etc. Dupa ce a scapat de tulburarea respectiva, Demostene si-a schimbat si comportamentul si personalitatea. Interesante sunt si fazele prin care trece acesta, precum observarea ca daca vorbeste cand este zgomot, nu se mai balbaie, sau exercitiile pentru motricitatea linguala pe care le facea s.a.m.d. Cicero, in lucrarea De Oratore, scoate in evidenta ca in Senatul roman nu era niciun individ cu tulburari de vorbire. Mai tarziu, in Evul Mediu, Avicena vorbeste prima data de rolul inspiratiei si expiratiei pentru desfasurarea vorbirii corecte. El afirma ca tulburarile de voce se produc prin aceste dificultati de respiratie. Dupa aceasta perioada logopedia intra in asa-zisa perioada trista (orice dereglaj se punea pe seama influentelor unor forte negative supranaturale). In secolul al XVII-lea apar unele lucrari si exista idei noi, nu foarte bine conturate si izolate. La noi, o cronica vorbeste de vindecarea gangaviei (balbaiala). Practica logopedica in tara noastra a fost legalizata doar in 1949 si intarita in legislatie in anul 1957. Sporadic, inainte de aceasta legalizare au fost infiintate cabinete particulare in care actionau diversi specialisti de o formatie sau alta. Legalizarea propriu-zisa a practicii s-a produs in mai toata lumea in aceasta perioada in secolul XX. Primul congres de logopedie s-a tinut in 1942.