Sunteți pe pagina 1din 36

Ministerul Educaţiei şi Tineretului din Republica Moldova

Universitatea de Stat din Moldova


Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Catedra de Psihologie

Teză de licenţă

MANIFESATREA ALEXITIMIEI LA PACIENŢII CU


ULCER GASTRODUODENAL
(The symptoms of the alexithymia at patients with gastruodenal ulcer )

Conducător ştiinţific:
Turchină Tatiana
lector univ.
Autor: Pârgari Mariana
Studentă an. III

Chişinău – 2009
CUPRINS
Introducere 3
Capitolul I. Fundamente teoretice ale manifestării alexitimiei la pacienţii cu ulcer
6
gastroduodenal
I.1. Alexitimia 6
I.1.1. Conceptul de alexitimie 6
I.1.2. Etiologia alexitimiei 9
I.1.2.1. Natura psihologică a alexitimiei 9
I.1.2.2. Natura biologică a alexitimiei 11
I.1.2.3. Natura traumatică a alexitimiei 11
I.1.2.4. Natura socială a alexitimiei 12
I.1.3. Teorii ale alexitimiei 12
I.1.4. Alexitimia ca factor al ulcerului gastroduodenal 14
I.2. Ulcerul gastroduodenal 16
I.2.1. Aspecte generale ale ulcerului gastroduodenal 16
I.2.2. Etiologia ulcerului gastroduodenal 16
I.2.3. Profilul personalităţii ulceroşilor 19
Concluzii 22
Capitolul II. Cercetarea manifestării alexitimiei la pacienţii cu ulcer gastroduodenal 24
II.1. Introducere în partea practică 24
II.3. Descrierea metodei 25
II.3. Descrierea eşantionului 26
II.4. Analiza rezultatelor 26
Concluzii şi recomandări 31
Bibliografie 32
Rezumat 34
Anexe 35

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare.


În prezent creşterea dezorganizărilor psihosomatice constituie una din principalele probleme
medicale şi sociale. Acest lucru se referă atât la nevroze („boli psihosomatice minore”) cărora le
este specifică somatizarea tablourilor sale clinice în condiţiile patomorfozei contemporane, cât şi la
„bolile psihosomatice majore” – hipertensiune, astm bronşic, ulcer gastroduodenal şi altele.
Aceste boli au fost şi sunt abordate mai mult din perspectivă biologică. Rolul factorilor
psihosociali în apariţia şi dinamica lor necesită cercetări ulterioare.
2
În timpul de faţă atenţia cercetătorilor este concentrată asupra aşa – numitului radical
alexitimic în structura personalităţii premorbide abordat ca unul din posibilii factori psihologici de
risc a dezorganizărilor psihosomatice [6].
Conceptul alexitimiei a fost elaborat în anii ’60 de către P. Sifneos şi J. Nemiah pentru
descrierea unui anumit tip de personalitate frecvent întîlnit la pacienţii psihosomatici. Autorii
francezi (aşa ca Marty, de Muzan, 1963) folosesc termenul de „pensee operatoir” – gândire
operatorie, autorii germani (aşa ca Brantigam, von Rood, 1970) folosesc termenul de „emotioneler
analfabetismus” – analfabetism emoţional.
Etimologic alexitimia ar însemna: incapacitatea de a spune emoţiile (din greacă – „a” –
negaţie, „lexis” – vorbire, „thymos” – sentiment).
Potrivit lui Sifneos alexitimia este o dereglare a sferei cognitiv – afective care reduce
capacitatea de a verbaliza afectul, sporeşte răspunsul fiziologic la influenţele negative ale mediului
cauzând astfel apariţia simptomaticii somatice [7].
Se elaborează atât metode pentru determinarea nivelului alexitimiei la pacienţii cu boli
psihosomatice, cât şi metode terapeutice pentru reducerea alexitimiei prin schimbarea trăsăturilor de
personalitate ce o determină.
Studierea ulterioară a alexitimiei ca component al sistemului de factori de risc de natură
biologică şi psihosocială are o importanţă în înţelegerea mai bună a rolului mecanismelor
psihologice în patogeneza acestor boli, în pronosticului de lungă durată şi în organizarea acţiunilor
de profilaxie în limitele epidemiologiei preventive [6].
În ultimii ani alexitimia este privită ca factor de risc în dezvoltarea multor boli, deşi în
privinţa acestui sindrom există multe întrebări fără de răspuns. Nu există o părere precisă despre
apariţia alexitimiei. Originea ei este necunoscută: este ea primară sau secundară, condiţionată
genetic sau social? Există oare dependenţă de trăsăturile sociale, etnice, culturale ale societăţii în
care trăieşte individul? Această trăsătură este stabilă sau este o stare temporară, adaptativă care se
poate manifesta într-o anumită situaţie? Care este corelaţia alexitimiei cu boala: este prezenţa ei
suficientă pentru dezvoltarea simptomatologiei psihosomatice? Acestea nu sunt singurele întrebări
la care încearcă să răspundă savanţii contemporani [14].
În această ordine de idei considerăm oportun studierea rolului alexitimiei în declanşarea şi/sau
menţinerea patologiilor psihosomatice. Din spectrul larg de boli psihosomatice alegem ulcerul
gastroduodenal, deoarece conform cercetărilor emoţiile joacă un rol semnificativ în apariţia acestei
afecţiuni şi au o natură cu totul specifică. Trăsăturile regresive pronunţate ale pacienţilor cu ulcer
gastroduodenal denotă puncte comune cu viciul şi depresia, stări care au prezentat o creştere
vizibilă în anii din urmă. Cu toate acestea, fondul experienţelor emoţionale în afecţiunile
3
gastroduodenale este mai mult mascat decât explicitat: numai simptomul fizic rămâne vizibil.
Bazându-ne pe aceste argumente ne propunem să investigăm manifestarea alexitimiei la pacienţii cu
ulcer gastroduodenal, ceea ce prezintă scopul cercetării.
Obiectul cercetării îl constituie manifestarea alexitimiei la pacienţii cu ulcer gastroduodenal.
Ipoteza cercetării: Presupunem că persoanele ce suferă de ulcer gastroduodenal prezintă
tendinţe alexitimice mai accentuate în comparaţie cu persoanele ce nu suferă de această boală
psihosomatică.
Obiectivele cercetării:
1. Studierea teoretică şi practică a conceptului „alexitimie”;
2. Analiza cauzelor şi consecinţelor ulcerului gastroduodenal;
3. Elaborarea demersului experimental;
4. Prelucrarea, analiza cantitativă şi calitativă a datelor experimentale;
5. Formularea concluziilor;
6. Elaborarea de recomandări.
Metode:
1. Toronto Alexithymia Scale (TAS) elaborată de către Graeme J. Taylor, R. Michael Bagby şi
James D. A. Parker;
Baza conceptuală:
1. Teoria sindromului alexitimic a lui Sifneos P. E.
Baza experimentală a cercetării: Pentru determinarea alexitimiei am aplicat chestionarul
TAS (Toronto Alexithymia Scale). În acest scop am selectat eşantionul care conţine grupul-ţintă şi
grupul de control. Ambele grupuri sunt compuse din 25 persoane, atât femei, cât şi bărbaţi din
Republica Moldova, cu vârsta cuprinsă între 20 – 60 de ani
Valoarea teoretică:
• analiza conceptelor de alexitimie şi ulcer gastroduodenal;
• sistematizarea teoriilor cu privire la alexitimie şi ulcer gastroduodenal;
• propunerea unui model a profilului personalităţii ulceroşilor;
• evidenţierea alexitimiei ca simptom în tabloul clinic al afecţiunii ulceroase gastroduodenale.
Valoarea practică a cercetării.
Rezultatele cercetării ar putea fi incluse:
• în activităţile de psihocorecţie şi training-urile efectuate cu pacienţii cu ulcer
gastroduodenal diagnosticat ce suferă de alexitimie;
• în activităţile de prevenţie a alexitimiei;
4
• în elaborarea metarialelor informative pentru specialişti şi pacienţi diagnosticaţi cu afecţiuni
ale ulcerului gastroduodenal.
Concepte cheie: Alexitimie, ulcer gastroduodenal.

CAPITOLUL I. Fundamente teoretice ale manifestării alexitimiei la pacienţii cu ulcer


gastroduodenal
I.1. Alexitimia
I.1.1. Conceptul de alexitimie
Alexitimia se caracterizează prin dificultatea sau incapacitatea omului de a desrie cu
exactitate propriile trăiri emoţionale şi de a înţelege sentimentele altora, prin dificultatea de a
determina deosebirile dintre sentimente şi senzaţiile corporale, prin fixarea pe evenimente
exterioare în detrimentul trăirilor interioare. Se evidenţiază şi un astfel de fenomen ca utilizarea
limitată a simbolurilor despre care dă dovadă o imaginaţie săracă. La persoanele alexitimice pot fi
prezente toate aceste caracteristici remarcate anterior în măsură egală sau poate predomina doar una
din ele.
5
Se consideră că baza în studierea alexitimiei a fost pusă de către P. Sifneos şi J. Nemiah în
anii ’60. Termenul de alexitimie ( din greacă - „a” – negaţie, „lexis” – vorbire, „thymos” –
sentiment) a fost propus de către Sifneos caracterizând prin el unele dezorganizări la bolnavii cu
boli psihsomatice în sfera cunoaşterii emoţionale [14].
P. Sifneos a presupus că stilul alexitimic în sfera cognitiv – emoţională le este caracteristic
pacienţilor cu boli psihosomatice [12].
Alexitimia este o caracteristică psihologică identificată prin următoarele particularităţi
cognitive şi afective:
1. Dificultăţi în aprecierea şi descrierea propriilor emoţii;
2. Dificultăţi în realizarea diferenţierii dintre sentimente şi senzaţii corporale;
3. Scăderea capacităţii de a opera cu simboluri [6].
Alexitimia provoacă numeroase probleme care împiedică funcţionarea normală a omului în
societate. Atunci când nu simţi autoritate faţă de propriile trăiri, atunci când nu le poţi identifica,
emoţiile încep a fi apreciate ca absolut negative, indiferent de modalitatea lor. Pe prim – plan iese
funcţia distructivă, care le acoperă pe celelalte. Fenomenul alexitimiei este puţin studiat şi dificultăţi
apar chiar şi atunci când e vorba de definirea exactă a lui. Unii cercetători nu evidenţiază alexitimia
ca fenomen de sine stătător, ci o atribuie la una din caracteristicile bolnavilor psihosomatic [13].
Incapacitatea individului care suferă de alexitimie de a-şi conştientiza propriile emoţii
provoacă conversia acestora. Emoţiile neregulate care nu primesc descărcare duc la dezvoltarea
bolilor psihosomatice. Aici acţionează legea specifică a conservării în privinţa emoţiilor: atunci
când omul nu-şi poate manifesta sentimentele prin cuvinte, el le manifestă corporal. Astfel,
alexitimia la nivel psihologic devine analogul somatizării, care se manifestă la nivelul
fiziologicului. De aici devine evident faptul că cercetările contemporane medical – psihologice ale
alexitimiei îi conferă un rol tot mai mare pe care aceasta îl are în dezvoltarea multor boli
psihosomatice. (N. D. Semeonova, 1995; I. S. Korosteleova, V. S. Rotenberg, 1993).
Alexitimia poate fi abordată ca formă specifică a reţinerii parţiale a dezvoltării psihice, şi
anume dereglarea dezvoltării la copil a capacităţii de exprimare verbală a emoţiilor. Alexitimia
apare în cazul în care această capacitate nu s-a format în măsură necesară. Mai mult decât atât,
insuficienţa imaginaţiei în cazul alexitimiei duce la dezorganizarea procesului de identificare cu
ceilalţi, şi anume la incapacitatea de a te imagina în locul interlocutorului şi de a-ţi închipui ce simte
el. Iar aceasta duce la incapacitatea de a simţi simpatie faţă de alţi oameni şi de aici rezultă
dereglarea contactului emoţional cu alţi oameni. Relaţiile pacienţilor ce suferă de alexitimie cu
ceilalţi se caracterizează prin formalitate, indiferenţă, „hipernormativitate” (Broitigam şi col.,1999),
respectiv prin incapacitatea de a menţine relaţii stabile, apropiate şi deschise. Într-o oarecare măsură
6
manifestarea alexitimiei, a „închiderii” emoţionale, a tendinţei de a camufla propriile sentimente sau
cel puţin de a nu le manifesta deschis sunt reacţii dobândite, deoarece servesc drept model pentru
imitare (învăţarea prin imitare după modelul lui A. Bandura).
Adesea acest comportament este încurajat de către societate şi alexitimia în acest context
apare ca o boală socială. Este necesar de evidenţiat stereotipurile tradiţionale a societăţii occidentale
a comportamentului „bărbătesc” cu manifestare minimă a sentimentelor cum ar fi de exemplu:
„bărbaţii nu plâng”. În general, stereotipurile referitoare la comportamentul omului în societate (în
primul rând cele ce ţin de expresia emoţională), care contribuie la formarea alexitimiei se unesc în
reprezentarea despre standartele aşa – numitei societăţi depresive (J. W. Eaton, R. J. Weil, 1955):
este interzis să-ţi manifeşti emoţiile deschis, pentru ca acest lucru să nu fie perceput de către
societate ca manifestare a slăbiciunii (A. B. Holmogorova, N. G. Garanean, 1999) [18].
Alexitimia este privită ca consecinţă a legăturii slabe dintre emisfera stângă (a conştientului,
verbalului, nonemoţionalului) şi emisfera dreaptă (a inconştientului, nonverbalului, emoţionalului)
(R. Kellner, 1990). În acest caz omul parcă trăieşte în stare de conflict intrapsihic permanent şi la el,
spre deosebire de oamenii „obişnuiţi”, predomină în mare măsură emisfera dreaptă a creerului.
Există părerea că dereglarea interrelaţionării dintre emisfere este condiţionată de dereglarea
organică a corpului calos. (Defectele corpului calos deseori sunt stabilite în practica clinică la
pacienţii cu dezorganizări psihosomatice investigaţi prin tomografie). Aceste schimbări morfologice
sunt neînsemnate şi nu provoacă un deficit neurologic fundamental. Cu alte cuvinte, ele nu
afectează funcţiile vitale ale organismului, manifestându-se doar la nivelele cele mai înalte şi cele
mai sensibile a organizării emoţionale [15].
Psihanaliştii contemporani şi psihiatrii apreciază alexitimia ca fiind o blocare totală sau
parţială a prelucrării psihice. Cercetarea alexitimiei extinde şi concretizează modelul freudian a
nevrozei actuale. Potrivit lui Krystal (1982), reacţiile pacienţilor alexitimici sunt în mare parte de
natură psihosomatică şi reprezintă aspectele expresive sau fiziologice ale afectelor în absenţa
verbalizării totale. O verbalizare neadecvată face ca emoţiile să difere prea puţin unele de altele, iar
absenţa unui context personal crează impresia confuziunii şi nediferenţierii. Uneori, însă, pacienţii
cu alexitimie sunt capabili de izbucniri emoţionale neprevăzute şi intense, ce capătă forma unor
accese acute (Nemiah şi col., 1976). După acces ei nu sunt în stare să explice sau chiar să
recunoască sentimentele de tristeţe şi mânie, care sunt camuflate prin lacrimi şi ţipete. Unii pacienţi
nu pot să identifice propriile sentimente sau senzaţii (Nemiah şi col., 1976). Anume din această
cauză ei nu pot să spună dacă au sentimente de tristeţe, de oboseală, de foame sau dacă sunt
bolnavi.
O astfel de dificultate în interpretarea excitanţilor corporali provoacă la pacienţii alexitimici
7
sentimente de înstrăinare de propriul trup. Frezberger (1977) în urma observaţiilor susţine că aceşti
pacienţi stau într-o poziţie rigidă, mişcările lor sunt rezervate, în timpul conversaţiilor practic nu
gesticulează, iar feţele lor practic sunt lipsite de expresie. McDougall (1980) susţine că alexitimicii
seamănă cu nişte roboţi, care încearcă să-şi dirijeze corpul ca pe o maşină. Bion (1962) compară
inerţia lor excepţională cu o anestezie senzorială înnăscută, ce-i predispune spre traume fizice.
Marty şi de M’Uzan (1963) afirmă că metafora „robot” de asemenea subînţelege o anumită
autonomie faţă de controlul personal. Astfel, corpul continuă să se exprime pe sine prin intermediul
mimicii, gesturilor, expresiilor senzorio – motorice şi bolii fizice.
Pacienţii alexitimici percep corpul său ca pe un „lucru” complicat, iar emoţiile – ca pe
evenimente fizice. Stilul lor de gîndire e pragmatic şi utilitar. Ei demonstrează o expunere utilitară,
lipsită de fantezie, a faptelor concrete într-o ordine cronologică. Spre exemplu, dacă o pacientă
alexitimică va fi întrebată: „Cum este mama Dvs.?, atunci ea va răspunde: „Păi, este înaltă şi
blondă”. (Marty şi de M’Uzan, 1963). O astfel de înregistrare a gândurilor fără conştientizarea
importanţei lor emoţionale Winnicott (1949/1958) denumeşte prin termenul „catalogizare”. Aşa -
numita gândire operaţională caracteristică alexitimicilor este absolut lipsită de metafore. Din aceată
cauză nu este de mirare faptul că acestor pacienţi le lipseşte o viaţă emoţională interioară.
Krystal (1982) afirmă că astfel de pacienţi foarte rar povestesc propriile visuri, iar chiar dacă
povestesc, atunci descrierea lor este compusă din aproximativ o frază. Mai mult decât atât, nici
visurile, nici alte evenimente nu le crează nici un fel de asociaţii. Acelaşi lucru poate fi spus şi
despre imaginaţiile, iluziile şi activitatea lor creativă în general.
O astfel de absenţă sau deficit a vieţii emoţionale şi a imaginaţiei la pacienţilor alexitimici
face ca relaţiile lor faţă de obiect să fie lipsite de nuanţă şi culoare. Relaţiile lor cu oamenii în mare
parte sunt lipsite de emoţii. Relaţiile sexuale pot deveni pragmatice şi compulsive, iar însăşi actul
sexual suferă de o imaginaţie săracă (Mc Dougall, 1980). De M’Uzan (1974) afirmă că pacienţii
alexitimici apreciază oamenii ca fiind lipsiţi de caracteristici personale. Acest lucru îi împiedică să-
şi creeze o imagine de sine obiectică.
Krystal (1982) menţionează faptul că pacienţii alexitimici au posibilităţile limitate de
autoconsolare, autosusţinere şi stimă de sine scăzută.
Psihanaliştii identifică dimensiunea psihică lipsă ca formă a „orbirii psihice”, în prezenţa
căreia astfel de pacienţi nu conştientizează expresiile psihice a propriilor impulsuri (Grin, 1975;
Krystal, 1982; Mc Dougall, 1980). Krystal afirmă că alexitimicii se comportă la fel ca pacienţii orbi
care s-au învăîat să compenseze dereglarea percepţiei prin sistemul de sugerări, cu ajutorul căruia ei
dobândesc capacitatea să judece despre acele lucruri pe care nu le pot diferenţia. Astfel de pacienţi,
spre exemplu, pot folosi „fantezia” dintr-o carte citită sau dintr-un film privit. Astfel ei învaţă să
8
creeze impresia normalităţii, compensând neajunsul său prin agerimea sentimentelor ce se bazează
pe realitatea exterioară [5].

I.1.2. Etiologia alexitimiei


I.1.2.1. Natura psihologică a alexitimiei
Alexitimia este abordată ca o oarecare totalitate de simptome ce caracterizează structura
psihică a indivizilor şi-i predispune spre bolile de natură psihosomatică. Trebuie de remarcat faptul
că în ultimul timp alexitimiei i se conferă o legătură cu un cerc tot mai larg de forme nosologice (de
exemplu depresia, dezorganizările psihosomatice secundare pe lângă bolile cronice, etc.) şi în acest
context se caracterizează ca fenomenul alexitimiei secundare. Tot mai actuală devine întrebarea
referitor la posibilitatea de calificare a nivelului de manifestare a acestui fenomen sau chiar referitor
la crearea tipologiei alexitimiei. Care este totuşi natura acestui fenomen?
Potrivit descriilor din literatura de specialitate persoanelor cu alexitimie le este carecteristic o
combinare deosebită dintre manifestările emoţionale şi cognitive. Sfera emoţională a pacienţilor se
deosebeşte prin diferenţiere slabă. Ei manifestă incapacitate la recunoaşterea şi descrierea exactă a
propriilor stări emoţionale şi a stărilor emoţionale a celorlalţi. Sfera cognitivă a celor ce suferă de
alexitimie se deosebeşte prin insuficienţa de imaginaţie, prin dominarea gândirii concrete asupra
celei abstracte şi logice, prin capacitatea slabă de simbolizare şi categorizare. Profilul de
personalitate a acestor pacienţi se caracterizează printr-o primitivitate a orientării în viaţă,
infantilitate şi dificit a funcţiei de reflectare. Combinarea particularităţilor enumerate mai sus duce
la pragmatism exagerat, incapacitatea de percepere integrală a propriei vieţi, deficit de atitudine
creativă faţă de viaţă şi deasemenea duce la dificultăţi şi conflicte în relaţiile interpersonale.
În literatura de specialitate până în prezent se duc discuţii referitor la natura fenomenului
alexitimiei, iar una dintre cele mai răspândite ipoteze este aceea conform căreia alexitimia este
produsă de modificările interrelaţionării dintre emisferele creerului cu dificit de funcţionare a
emisferei drepte. Trebuie menţionat faptul că explicarea fiziologică a naturii alexitimiei este
insuficientă şi nu doar nu exclude, dar chiar presupune necesitatea de analiză psihologică complexă
a acestui fenomen, adică cercetarea naturii psihologice a alexitimiei şi a mecanismelor ei.
Actualitatea ştiinţifică a acestei analize constă în faptul că ea ne va ajuta să înţelegem câteva
mecanisme psihologice, deocamdată necunoscute, în apariţiei fenomenelor psihosomatice, mai cu
seamă rolul proceselor psihologice de autoreglare în geneza acestor fenomene. În cele ce urmează
ne vom referi la problema autoreglării.
Conceptul „autoreglare” are un caracter interdisciplinar. Autoreglarea este un proces care
asigură modificări adecvate condiţiilor, plasticitate a activităţii vitale a subiectului la oricare nivel a
9
ei. Mulţi autori au încercat să identifice aspectul psihologic al autoreglării. K. A. Fbulhanova –
Slavskaia (1977) identifică nivelul autoreglării psihice care contribuie la menţinerea activităţii
psihice optimale necesare pentru activitatea individului uman. O. A. Konopkin (1980) menţionează
un alt nivel, şi anume nivelul operaţional – tehnic al autoreglării care asigură organizarea şi corecţia
conştientă a activităţii subiectului. B. S. Bratusi (1981), F. E. Vasilii (1984), B. V. Zeigarnik (1981)
identifică nivelul motivaţional al autoreglării care asigură conştientizarea motivelor propriei
activităţi B. V. Zeigarnik (1989) susţine că datorită funcţionării acestui nivel al autoreglării se
deschid rezervele interne a individului uman, care îi conferă libertatea şi-i asigură chiar şi în
condiţiile cele mai dificile posibilitatea de autoactualizare. De asemenea B. V. Zeigarnik (1989)
susţine că în calitate de mecanism al nivelului motivaţional al autoreglării apare reflecţia şi
legăturile de sens.
Reflecţia îi asigură individului uman posibilitatea de a se privi dintr-o parte, ea este orientată
spre conştientizarea sensului propriei vieţi şi activităţi. Ea îi oferă posibilitate omului să cuprindă
propria viaţă în perspectiva largă a timpului, să stabilească o conexiune între trecut, prezent şi viitor,
creând astfel integritatea şi neântreruperea vieţii, permiţând subiectului să păstreze sau să
restabilească armonia internă (V. P. Zincenko, 1990).
Fiind un nivel particular al nivelului motivaţional al autoreglării, reflecţia prezintă o sursă
majoră a rezistenţei, libertăţii şi autodezvoltării personalităţii. (B. V. Zeigarnik, 1989, V. P.
Zincenko, 1990). În aceasta şi constă deosebirea ei principială de formele inconştiente a reglării de
sens (mecanisme psihologice) ce funcţionează la nivelul automatismelor psihice asimilate.
Ne vom referi din nou la fenomenul alexitimiei. Să ne amintim că unul dintre simptomele
importante ale alexitimiei este dificitul de reflecţie, adică conştientizarea propriei naturi umane, a
necesităţilor şi motivelor activităţilor şi respectiv incapacitatea de a dirija propriile impulsuri, de a
le modifica flexibil în dependenţă de cerinţele situaţiei schimbând dacă e necesar concepţia despre
viaţă sau găsind resurse noi pentru menţinerea concepţiei precedente.
Conştientizând dificultatea obiectului discutat, vom încerca să înţelegem care e rolul
mecanismelor motivaţionale în geneza alexitimiei. Mai întâi de toate trebuie menţionat faptul că
pentru apariţia activităţii de autoreglare este necesară prezenţa „organului autoreglator” la baza
căruia se află necesitatea de autodezvoltare, autoactualizare, dezvoltare spirituală.
Instabilitatea sau îngustimea ierarhiei motivaţionale, neformarea necesităţii de autoreglare,
dificitul de reflecţie pot fi premize a apariţiei alexitimiei [9].
În concluzie putem spune următoarele:
1. Fenomenul alexitimiei este rezultatul dezvoltării psihicului în condiţii dificitare;

10
2. Unul dintre mecanismele psihologice ale alexitimiei este insuficienţa sau neformarea
activităţii de autoreglare, care asigură atitudine creativă activă faţă de propria viaţă.

I.1.2.2. Natura biologică a alexitimiei


Teoria biologică priveşte alexitimia ca pe un proces primar, în care rolul primordial îi revine
mecanismelor genetice, defectelor sau dezvoltării deosebite a creerului (V. V. Kalinin). Aceste
caracteristici ne permit să susţinem că cauza alexitimiei este una constituţională [8].

I.1.2.3. Natura traumatică a alexitimiei


Orientarea care susţine natura traumatică a alexitimiei o priveşte ca pe o dereglare secundară,
care se manifestă în situaţia stopării globale a afectelor sau „amorţirii” ce survine în urma unei
traume psihologice majore. În acest caz alexitimia în forma sa patologică reflectă suferinţă sau
depresie mascată şi este abordată ca mecanism defensiv, fără a fi mecanism de apărare în înţeles
clasic (V. M. Provorotov şi col.). Această poziţie este susţinută şi de către reprezentanţii orientării
psihodinamice, care au descoperit alexitimia în cazul depresiei mascate şi nevrozei, ceea ce ne-a
oferit argument pentru a aborda alexitimia din perspectiva nevrozei [8].

I.1.2.4. Natura socială a alexitimiei


Orientarea sociologică explică apariţia sindromului alexitimiei sub aspectul factorilor sociali
şi culturali. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, care a evidenţiat printre cauzele alexitimiei
învăţarea socială, H. Kristal, presupune că dezvoltarea emoţională a individului uman şi respectiv
patologia sferei emoţionale au legătură directă cu caracterul relaţiei „mamă – copil” din copilăria
timpurie. În cercetările realizate de autorii japonezi, rolul esenţial în formarea alexitimie îi revine
factorilor familiali [8].

I.1.3. Teorii ale alexitimiei


În prezent nu există o teorie unică care să explice dezvoltarea alexitimiei. După provenienţa sa
este alexitimie primară şi secundară. Alexitimia primară este privită ca proces în care rolurile
principale le revin următoarelor fenomene:
1. Factorii genetici (Ar. Heiberg, 1978);
2. Defectele sau structura specifică a creerului (K. Hoppe, 1988, S. Zeitlin, 1989, W.
TenHouten, 1985);

11
3. Localizarea bilaterală sau anormală a centrului vorbirii în emisfera nedominantă (В. В.
Калинин, 1996) [12].
J. Nemiah şi P. Sifneos au stabilit empiric o legătură dintre tulburarea alexitimică şi
dereglările din regiunea tractului paleostriat, în urma cărora, după părerea lor, şi are loc inhibiţia
propagării impulsurilor nervoase spre cortex.
Dezvoltarea ulterioară a reprezentărilor despre geneza alexitimiei a fost condiţionată de
lucrările experimentale în care s-a constatat că emisfera stângă nu descoperă trăirile emoţionale ce
apar în emisfera dreaptă în urma dereglării interrelaţionării lor. Este cunoscut faptul că există căi
conductoare comisurale care trec prin corpul calos şi unesc funcţiile creerului. S-a demonstrat că
persoanele supuse comisurotomiei cerebrale se caracterizează prin reducerea capacităţii de operare
cu simboluri, imaginaţie săracă, mai rar văd visuri. În conformitate cu aceasta s-au înaintat
presupunerile referitor la probabilitatea de apariţie la individ a „comisurotomiei funcţionale”. În
primul rând sub acest aspect a început să fie examinată alexitimia: ea a început să fie tratată ca
sindrom al „creerului despicat” .
O ipoteză asemănătoare cu ipoteza neuroanatomic – neurofiziologică este acea care tratează
alexitimia ca defect al dezvoltării creerului. Mai mult decât atât ipoteza presupune un defect al
corpului calos sau localizarea bilaterală sau anomalică a centrului vorbirii în emisfera dreaptă.
Unii autori ca Ar. Heiberg şi As. Heiberg (1978), bazându-se pe studierea gemenilor, îi
atribuie un rol important în dezvoltarea lexitimiei factorului genetic [14].
Alexitimia secundară se dezvoltă în rezultatul unei traume psihologice grave sau pe fonul
unor boli acute cum ar fi infarctul miocardic, ictusul cerebral, etc. În acest context ea apare ca
mecanism defensif şi se manifestă prin starea de inhibiţie globală sau „amorţire” a afectelor [12].
Descoperirea alexitimiei în depresiile mascate şi nevroze le-a dat motiv unor autori aşa ca G.
Taylor (1984) să o abordeze din perspectiva nevrozei. Trăsăturile alexitimice deseori sunt întâlnite
la persoanele ce suferă de stres posttraumatic. Într-un şir de dereglări psihice periferice s-a constatat
că există o corelaţie pozitivă între nivelul alexitimiei, depresiei şi anxietăţii. Respectiv au fost
înaintate presupuneri conform cărora trăsăturile alexitimice se dezvoltă în baza depresiei şi
anxietăţii precedente.
În 1996 au apărut lucrările autorilor J. Kauhanen, G. Kaplan, R. Cohen în care a fost abordat
un nou aspect al alexitimiei şi anume legătura ei cu riscul survenirii cazurilor de deces. Este vorba
de faptul că prezenţa caracteristicilor alexitimice în structura personalităţii bărbaţilor cu vârsta
cuprinsă între 42 – 60 ani sporeşte de 2 – 3 ori riscul decesului lor prematur din diferite motive
(inclusiv accidente, violenţă, etc.). Există un şir de aşa – numite teorii sociologice care explică
aparenţa sindromului alexitimic sub aspectul factorilor comportamentali, sociali şi culturali.
12
H. Krystal presupune că dezvoltarea emoţională a individului uman şi respectiv patologia
emoţională se află în dependenţă directă de caracterul relaţiei mamă – copil din perioada copilăriei
timpurii. I. Fukunischi, N. Kawamura, T. Ishikawa (1997), M. Lumley, C. Mader, J. Gramzow, K.
Papineau (1996) susţin că rolul primordial în formarea alexitimiei îi revine familiei: dificultăţi în
descrierea propriilor emoţii la maturi au fost remarcate atât în cazul dificitului atenţiei materne, cît
şi în cazul hipertutelării din copilărie.
J. Kauhanen, G. Kaplan, J. Julkunen (1993), R. Lane, L. Sechrest, R. Riedel (1998) în urma
cercetării predispunerii spre alexitimie în dependenţă de particularităţile de gen, vârstă, studii,
cultură socială au observat că alexitimia este mai des prezentă la persoanele de gen masculin cu
statut social scăzut, venit mic şi nivel scăzut al studiilor. M. Joukamaa, R. Salokangas (1996) au
observat tendinţa spre creşterea frecvenţei alexitimiei (pâna la 34%) la persoanele de vârsta a treia.
K. Dion (1996) în urma comparării indicilor medii ce caracterizează nivelul alexitimiei la
persoanele sănătoase ce trăiesc în ţări diferite a stabilit că nivelul mediu al alexitimiei la bărbaţii
vorbitori de limbă engleză este mai scăzut decât la ceilalţi europeni; bărbaţii vorbitori de limbă
chineză înregistrează un nivel mai înalt de alexitimie comparativ cu europenii. Acest tip de
deosebiri se explică prin diferenţele culturale dintre popoare.
L. Kirmayer, J. Robbins (1993) au constatat că dificultatea în defirenţierea sentimentelor şi
senzaţiilor fizice au legătură cu numărul anilor de studii, statut social şi depresie.
P. Finn, J. Martin, R. Pihl (1987) au remarcat că persoanele ce suferă de alexitimie au tendinţă
spre alcoolism, iar M. Lumley, K. Roby (1995) au remarcat tendinţa acestor persoane spre
narcomanie, deşi în cazul tendinţei spre narcomanie alexitimiei îi revine un rol neînsemnat.
Conform părerii lui J. Salminen şi col., care au efectuat timp de un an observări asupra
bolnavilor psihic din staţionare, alexitimia este o dezorganizare constantă [14].
Diagnostica diferenţiată a alexitimiei primare şi secundare până în prezent rămâne a fi sub
semnul întrebării. Unul dintre criteriile acestei diferenţieri ar fi răspunsul pacienţilor cu alexitimie la
psihoterapia dinamică: pacienţii ce suferă de alexitimie primară nu sunt sensibili la această
psihoterapie, iar în unele cazuri în urma ei li se înrăutăţeşte starea somatică. Dacă trăsăturile
alexitimice poartă un caracter secundar, atunci ele regresează rapid sub acţiunea psihoterapiei [12].

I.1.4. Alexitimia ca factor al ulcerului gastroduodenal


Se presupune existenţa radicalului de personalitate prepsihosomatică – a acelui radical de
particularităţi de personalitate care conduc spre îmbolnăvire; acesta este focarul impulsului
psihosomatic. El se formează la vârsta copilăriei şi adolescenţei, mai des la persoanele cu un

13
temperament coleric sau flegmatic. Principala cauză a formării acestui radical este strivirea
exigenţelor fundamentale ale personalităţii, mai cu seamă a demnităţii, ce provine din instinctul
dominant. În cazul lezării creerului şi în prezenţa defectelor psihofiziologice manifestarea
radicalului este mai accentuată.
Tuturor personalităţilor psihosomatice, într-o măsură sau alta, le sunt caracteristice
urmatoarele: lezarea în drepturi, şi din această cauză sentimentul propriei demnităţi este mai
accentuat, egocentrismul, îngustarea intereselor, limitarea şi deformarea ierarhiei de valori şi
necesităţi, care se manifestă prin caracterul neadecvat al exigenţelor, care constituie planul vital al
individului. Este caracteristic curajul exagerat şi iritarea.
Exprimările bolnavilor adesea sunt banale, lipsite de sens, ei nu sunt în stare să-şi dezvolte
propriile gânduri, nu sunt în stare să înţeleagă sensul figurat al cuvintelor. Subiectul psihosomatic
este îndepărtat de inconştientul său şi este puternic ataşat de mediul înconjurător. Regresia
psihosomatică este apreciată ca regresia ego-ului spre un mecanism defensiv primitiv cu tendinţe
spre somatizare.
Structura psihosomatică a personalităţii este definită prin conceptul „alexitimie”.
Bolnavilor le sunt specifice:
1. Capacităţi imaginative limitate;
2. Incapacitate tipică de verbalizare a sentimentelor;
3. Relaţii rigide cu ceilalţi ;
4. Gândire concretă;
5. Identificare absolută cu obiectul; bolnavul psihosomatic într-un fel există cu ajutorul altei
persoane. De aici devine clar de ce pierderea acestei persoane coincide cu declanşarea bolii
[17].
L. V. Urvanţev (2000) menţionează că potrivit diferitor date 64% de bolnavi psihosomatic
sunt alexitimici. Din această cauză unii cercetători susţin că alexitimia este doar un factor de risc în
dezvoltarea bolilor psihosomatice şi că în cazul dat lipseşte legătura cauză – efect [20].
Majoritatea cercetărilor efectuate, însă, demonstrează că totuşi există o corelaţie între
alexitimie şi apariţia şi cursul bolilor psihosomatice.
Este interesant acel fapt, că cele mai înalte indicii ale alexitimiei se întâlnesc în secţiile de
gastroenterologie la bolnavii cu ulcer gastroduodenal.
Potrivit datelor Academiei de Stat de Medicină din Voronej şi a Centrului Naţional de
Gastroenterologie din Moscova la ulceroşii alexitimici boala decurge mult mai complicat decât la
cei nealexitimici. La alexitimici rănile provocate de ulcer se cicatrizează mult mai lent [21].

14
I.2. Ulcerul gastroduodenal
I.2.1. Aspecte generale ale ulcerului gastroduodenal
Boala ulceroasă este o boală cronică ce ricidivează fiind caracterizată prin succesiunea
perioadelor de acutizare şi remisie care de cele mai dese ori se manifestă prin formarea ulcerului
gastroduodenal. Această boală este larg răspândită. Se consideră că 2 – 5% din populaţia matură
suferă de boală ulceroasă, mai des de ea suferă bărbaţii cu vârsta de 50 de ani [4].
În ţările industrial dezvoltate de boală ulceroasă suferă 6 – 10% din populaţia matură (E. S.
Râss, Iu. I. Fişzon-Râss, 1995). Ulcerul duodenal predomină asupra celui gastric.
La tineri mai des este întâlnit ulcerul duodenal, iar la adulţi – cel gastric. Ulcerul
gastroduodenal este mai răspândit în mediul urban decât în cel rural [10].
Ulcerul gastric se distinge prin:
• Prevalenţă egală la femei şi bărbaţi;
• Rate mai scăzute sau normale de secreţie a acidului clorhidric;
• Incidenţa relativ crescută a carcinomului gastric;
• Asocierea cu grupa sanguină A.
Ulcerul duodenal se distinge prin:
• Prevalenţa mai mare la bărbaţi;
• Hipersecreţie de acid clorhidric şi pepsină;
15
• Asocierea cu grupa sanguină O [1].

I.2.2. Etiologia ulcerului gastroduodenal


În prezent este evidenţiată o grupă de factori ce predispun la dezvoltarea ulcerului
gastroduodenal. Printre ei cea mai importantă este predispunerea genetică. Ea se manifestă la 30 –
40% bolnavi de ulcer duodenal şi cu mult mai puţin în cazul ulcerului gastric. La rudele ulceroşilor
boala apare de 5 – 10 ori mai des decât la rudele oamenilor sănătoşi. (F. I. Komarov, A. V. Kalinin,
1995). Ulcerele genetice mai des se acutizează şi duc la hemoragii. Predispunerea la ulcer duodenal
se transmite pe linie masculină [10].
Ulcerul diferă de la ţară la ţară şi depinde de stresul social, factorii etnici sau sociologici, fiind
considerată o boală urbană (boala managerilor). Deşi etiologia ulcerului nu este bine precizată se
consideră că individul este supus unui stres important prin predispoziţie la hipersecreţie şi
hiperaciditate gastrică. Ulcerul este inclus în bolile psihosomatice, considerându-se că la originea
lor stau cauze nevroase şi mecanisme psihosomatice clasice.
Ulcerul poate apărea în următoarele circumstanţe:
1. ca reacţie tranzitorie în faţa unui stres neobişnuit;
2. ca reacţii la personalităţile cu un infantilism esenţial;
3. ca urmare a unor conflicte care induc o puternică stare de anxietate.
Psihanaliştii, în cazul ulcerului, afirmă că este vorba de o dorinţă primitivă de a fi iubit şi
îngrijit, ceea ce vine în conflict cu tendinţa de independenţă a vieţii de adult.
În ulcerul gastroduodenal există 4 factori care favorizează evoluţia:
1. factorul genetic (există familii de ulceroşi);
2. fizic, determinat de susceptibilitatea nervoasă la ulceroşi; nutriţie, sănătate generală şi uzul
de medicamente;
3. factorul fiziologic, fluctuaţia şi reglarea homeostaziei;
4. factorul psihologic ce reflectă conflictele şi frustrările între individ şi mediul înconjurător,
între nevoia de dependenţă şi cea de independenţă.
Sânt şi alte etiologii ale ulcerului; sânt decisive tulburările ereditare constituţionale ale
sistenului nervos vegitativ, izolându-se categorii de indivizi „stigmatizaţi vegitativ”. De asemenea,
ulcerul poate să apară şi în cursul unor afecţiuni ale sistemului nervos central. O problemă
importantă o constituie personalitatea ulceroşilor. Cercetătorii afirmă că ulceroşii apar ca
personalităţi hiperexcitante, cu o puternică stare de tensiune afectivă, cu reacţii puternice de mânie
şi nemulţumire, intoleranţă, precum şi cu tulburări diencefal – nevrotice cronice sau în pusee; pot

16
apărea alarme ipohondriace cu caracter cancerofob. De asemenea, se constată că ulceroşii sânt
indivizi independenţi, ambiţioşi, care nu se ataşează uşor afectiv. Agresivitatea ulcerosului se
exprimă prin hiperfuncţia gastrică, ca o reacţie faţă de frustraţie.
Somatopsihic, ulceroşii prezintă în prima parte a bolii o stare de anxietate şi nemulţumire
continuă, devin revendicativi, se leagă de toate mărunţişurile, cu modificări de dispoziţie. În cadrul
simptomului psihic al ulcerosului un rol important îl are astenia, marcată prin tulburări de somn,
sensibilitate crescută, hiperreflectivitate, apar şi simptome (diencefalovasculare): dereglări
vasomotorii, senzaţii de căldură, palpitaţii, instabilitate, astenie. Unii bolnavi, pe acest fond nevrotic
devin irascibili, impulsivi, agitaţi, prezintă o slăbiciune fizică şi psihică accesntuată şi o marcată
labilitate afectivă [3].
De mult timp este cunoscut faptul ca ulcerul gastroduodenal poate apărea în urma leziunii
traumatice a creerului (N. N. Burdenco, B. N. Moghiliniţkii, 1925). S. I. Bakaradze, în urma unei
cercetări efectuate asupra 4240 de invalizi a celui de-al doilea război mondial ce suferă de ulcer
gastroduodenal, a ajuns la concluzia că ulcerul gastroduodenal este mai des întâlnit la persoane ce
suferă de traume grave a creerului.
Este demonstrată posibilitatea de formare a ulcerului gastroduodenal prin excitarea diferitor
arii a creerului cu ajutorul electrozilor (V. H. Vasilenko, 1970; S. Ackerman, s. H. Weiner, 1976)
[16].
Psihoterapia pozitivistă afirmă că necesitatea nesatisfăcută sau prea puternică în ataşare şi
siguranţă, la fel ca hrana, este prelucrată de stomac. Stomacul reacţionează aşa de parcă omul ar fi
flămând. Cauzele psihologice sunt reflectate în urmatoarele întrebări:
• De ce omul îşi dăunează sie însuşi, de exemplu, prin utilizarea excesivă a cafelei, alcoolului
şi nicotinei?
• De ce el nu-şi poate rezolva problemele altfel decât prin utilizarea substanţelor care aduc o
uşurare de scurtă durată, însă provoacă cu timpul probleme fizice, psihice şi sociale?
La majoritatea indivizilor umani ce suferă de boli gastrice tendinţa spre succesul profesional
şi bani înlocuiesc preocupările de hrana spirituală.
Sfera contactelor adesea nu este destul de dezvoltată. În cazul despărţirilor, pierderii
protecţiei, adesea are loc acutizarea bolii.
Tendinţa spre ataşare, aşteptările exagerate şi exigenţele au un rol important în sfera
fanteziilor. Cu ajutorul imagineţiei omul doreşte să se cufunde într-o lume mai bună. În casa
părintească a persoanelor cu ulcer gastroduodenal un rol important îl joacă înainte de toate
realizările şi economisirea. Astfel de sentimente ca furia şi mânia nu erau manifestate deschis, dar

17
ca şi cum erau „înghiţite”. Uneori însă se întâlnesc părinţi care îşi „supraalimentează” copiii cu
atenţie. Cu alte persoane familia comunica foarte puţin („Oaspeţii costă timp şi bani”). Imaginaţia
era preocupată înainte de toate de sfera activităţii. Temele religioase erau considerate ca fiind
secundare.
În adâncul sufletului pacienţii îşi doresc ca pe ei, la fel ca pe copii, să-i hrănească, să-i
iubească şi să-i protejeze.
Psihologia indică la faptul că stomacul şi intestinele au un rol important în dezvoltarea
omului. Pentru copil a fi hrănit şi legănat înseamnă a fi protejat şi iubit. El află de asemea că
procesul de primire a hranei care are legătură cu faptul de a lua şi a da are multe în comun cu
posedarea, dominarea, ascultarea, furia şi supărarea.
Nu poate fi o simplă coincidenţă că de la bolnavii cu ulcer gastroduodenal noi adesea auzim
fraze despre furie şi dorinţa de răzbunare [11].
Din punctual de vedere al analizei existenţiale “indigestia mintală” cronică, dificultatea de a
stăpâni ceva sunt principalii factori emoţionali ce generează ulcerul gastroduodenal. (Staehelin,
1963) [2].
I.2.3. Profilul personalităţii ulceroşilor
Alexander afirmă că bolnavii de ulcer nu cad în vreun grup caracteristic de personalitate.
Totuşi, există întotdeauna o situaţie conflictuală în care dorinţele şi nevoile care vin din sfera orală
de trăire (afecţiune, răsplată şi dependenţă) sunt îngheţate. Frustrarea este transformată de
mecanismul regresiv în nevoia de a primi hrană. Ca rezultat, stomacul primeşte stimuli vagali chiar
în afara fazei digestive.
Overbeck şi Biebl în 1975 au propus următoarea clasificare a personalităţilor ulceroase, care
nu este orientată exclusiv spre un model psihanalitic de nevroză:
1. Pacienţi sănătoşi din punct de vedere emoţional. Personalităţile de tipul acesta posedă funcţii
solide ale ego-ului şi relaţii de obiect stabile. Ei se îmbolnăvesc de ulcer doar din reacţia
psihosomatică la un stres extrem impus persoanei lor psihosociale, reacţie specifică sau
nespecifică, dar provenind din sfera orală a experienţei. Aceasta este însoţită de regresia şi
somatizarea puternică a ego-ului şi, în condiţiile unei oarecare predispoziţii gastrice, duce la
apariţia ulcerului.
2. Pacienţi cu nevroză de caracter. Aceşti bolnavi sunt supuşi formării de reacţii
pseudoindependente sau au trăsături compulsiv – depresive. Conflictele orale sunt evidente
la ceilalţi din mediul lor. Un exemplu ar fi tipul „executor” care tinde să răspândească
tensiunea agresivă. Conflictele, în cele din urmă, intră într-o fază cronică în circumstanţe

18
speciale, cum sunt boala, eşecul sau pierderea unui obiect drag. Ei se decompensează apoi
prin formarea ulcerului după o represie secundară.
3. Pacienţii tiranici. Caracteristicile acestui grup sunt: slăbiciunea ego-ului, dependenţă pasivă
şi dependenţă extremă faţă de obiect. Aceşti pacienţi au tendinţă spre izbucniri impulsive sau
moduri de comportament paranoiac – litigioase. De asemenea, îşi exteriorizează conflictele
orale ca pacienţi asociaţi (alcoolism, nevroză de pensionare). Ei se îmbolnăvesc de cel mai
slab indiciu de eşec în sfera afectivă sau de scădere a atenţiei pe care o pretind. Tulburarea
lor gastrointestinală ar putea fi înţeleasă ca expresia fizică sau corelatul fiziologic
corespunzător nevoilor lor emoţionale.
4. Pacienţii ulceroşi „psihosomatici”. Personalităţile acestora nu sunt dotate cu facultăţi
expresive şi imaginative, ei au un mod de viaţă şi relaţie la obiect, deosebit de rigide şi
prozaice, ceea ce dă medicului examinator o impresie de goliciune sufletească. Mai mult, ei
par capabili să se vadă în ceilalţi numai pe ei şi de obicei reacţionează psihosomatic la orice
stres sau criză, care este deseori legată de pierderea de obiect. Ulceraţia este frecvent însoţită
la ei de alte tulburări psihosomatice ca: reacţii febrile, simptome cardiace, reumatism,
tuberculoză etc. În plus, aceşti pacienţi au în trecutul lor multe accidente şi operaţii.
5. Pacienţii „normopatici”. Acest grup final cuprinde bolnavii care sunt extrem de preocupaţi
să exteriorizeze un comportament normal. Ei sunt supraadaptaţi, ego-ul lor fiind limitat
datorită strategiilor puternice de negare (a realităţii, adică a propriei lor stări de epuizare şi
condiţii fizice). Ei sunt în general lucrători manuali sau funcţionari, având frecvent două
ocupaţii; sunt implicaţi într-un stil de lucru autodistructiv, stresant, săruia îi cad victimă, şi
contractează simptome ulcerative de tip rapid [2].
Majoritatea autorilor (Freyberger, 1972; Balint, 1969; Loch, 1963 ş. a.) remarcă două tipuri
(hiperactiv şi pasiv).
Se consideră că aproape la toţi pacienţii ulceroşi are loc un conflict intern de tipul „a lua – a
da” – luptă între două tendinţe contradictorii (dependenţă şi frica de a demonstra deschis această
dependenţă) [19].
Tipurilor active şi pasive de pacienţi cu ulcer duodenal li s-a acordat multă atenţie în literatura
psihosomatică.
Dispoziţia fundamentală a tipului de pacient pasiv este depresia, iar nevoile dependenţei sunt
exprimate într-o manieră directă. Potrivit lui Freyberger (1972), ulceraţiile apar când dorinţele
conştiente sau inconştiente legate de această dependenţă suferă eşec.
De primă importanţă la bolnavul de ulcer aparţinând tipului pasiv este teama inconştientă de a
pierde îngrijirea şi protecţia oferite de mamă. Este o frică ducând la o tensiune constantă. Aceşti
19
indivizi caută oameni care nu sunt pur şi simplu capabili să-i părăsească şi să se sustragă situaţiei
din care ei nu pot scăpa. Sunt aceia care nu sunt capabili să creadă că soţia nu-i mai iubeşte. Orice
îndoială, cum ar fi absenţa unei priviri afectuoase, poate precipita anxietatea. Aceeaşi reacţie poate
totuşi să fie produsă de teama faţă de figura autoritară a tatălui. Nu se face nuci un gest, nici un
demers pentru a se câştiga independenţa. Ei îşi savurează dependenţa fără să-şi asume nici un risc.
Toată strategia vieţii lor se centrează pe dorinţa de a fi protejaţi. Balint i-a numit pe dependenţi
„oenofili” în opoziţie cu îndrăzneţii „filobaţi”.
Aceşti bolnavi de ulcer de tip pasiv, dependenţi în mod vizibil, provin cei mai mulţi din
familii supraorganizate, în care au fost alintaţi de o mamă foarte atentă. Ei nu au fost în stare să se
„înţarce” în sens psihic faţă de mama lor. În dorinţa lor de a fi ajutaţi şi protejaţi, ei rămân puternic
ataşaţi de chipul mamei, în timp ce faţă de tată pot asuma doar o atitudine laudativă. W. Loch
descrie incapacitatea anumitor pacienţi de a se dovedi tot atât de perfecţi ca tatăl lor şi de a primi, ca
şi acesta, aprobarea şi admiraţia altor bărbaţi.
Aceşti bolnavi sunt împinşi de nevoia unei iubiri ocrotitoare şi în privinţa alegerii partenerului
de viaţă. Bărbaţii cu ulcer de acest tip îşi caută adesea un chip matern ca soţie.
Deşi nevoile dependenţei pacienţilor ulceroşi „hiperactivi” sunt de asemenea pronunţate,
aceştia se opun. Ei încearcă să supună dorinţa lor de a satisface impulsiile orale şi continuă să fie
frustraţi.
Potrivit lui Alexander, conflictul acestui tip de bolnavi de ulcer este că tendinţele puternice
oral - receptive sunt respinse pentru că sunt incompatibile cu eforturile de independenţă şi acţiune a
ego-ului. Atitudinea conştienţă a acestor pacienţi poate fi exprimată astfel: sunt activ şi harnic, îmi
place să dau ceva din mine altora, să-i ajut, să-mi asum răspunderi, să fiu şef; sunt o persoană
activă, chiar agresivă, căreia îi place să fie lăsată cu propriile sale gânduri. Totuşi, la o cercetare,
descoperim în inconştientul lui atitudinea exact opusă: un dor puternic de afecţiune şi nevoia
gândirii unei persoane pe care să se sprijine.
Tipul hiperactiv nu este niciodată în pace cu sine însuşi. El îşi urmăreşte în mod agresiv
obiectivul printr-un efort compensator de independenţă şi cu un continuu imbold forţat de a „dovedi
ce poate”. Pacientul are nevoie de o astfel de confirmare, deoarece pentru el, succesul este singura
formă de securitate. Totuşi, el scapă adevăratul succes pe care-l caută, întrucât aspiraţiile sale sunt
de fapt câştigarea unei admiraţii pline de afecţiune şi a prestigiului. Aceştia sunt Don-Juan-ii
realizării, activi, dar nesiguri [2].
Unii cercetători (Zander, 1976) consideră că factorul iniţiator al ulcerului gastroduodenal este
invidia – ulcerul apare atunci când o persoană cu montaje flămânde vede cum se hrăneşte o altă
persoană.
20
Este cunoscut faptul că mâncarea este prima satisfacere a dorinţelor receptive. La copil
dorinţa de a fi iubit şi dorinţa de a fi hrănit au o legătură foarte puternică. Când la o vârstă mai mare
dorinţa de a primi ajutor de la alţii provoacă ruşine sau intimidare, această dorinţă îşă găseşte
satisfacţia regresivă în dorinţa exagerată de a primi hrană. Această dorinţă stimulează secreţia
gastrică, iar hipersecreţia gastrică cronică la indivizii predispuşi poate duce la formarea ulcerului
gastroduodenal [19].

Concluzii
În urma analizei teoretice a problemei au fost evidenţiate diferite puncte de vedere expuse în
literatura de specialitate referitoare la problematica manifestării simptomelor alexitimice la pacienţii
cu ulcer gastroduodenal diagnosticat. Nu există o părere precisă despre apariţia alexitimiei, a
ulcerului gastroduodenal şi despre corelaţia alexitimiei cu acest tip de ulcer.
Din materialul teoretic prezentat anterior devine clar că originea alexitimiei este deocamdată
necunoscută: este ea primară sau secundară, condiţionată genetic sau social? Există oare dependenţă
de trăsăturile sociale, etnice, culturale ale societăţii în care trăieşte individul? Această trăsătură este
stabilă sau este o stare temporară, adaptativă care se poate manifesta într-o anumită situaţie? Care
este corelaţia alexitimiei cu boala: este prezenţa ei suficientă pentru dezvoltarea simptomatologiei
psihosomatice? La aceste întrebări cercetătorii încă nu au putut da un răspuns sigur.
Potrivit lui Sifneos alexitimia este o dereglare a sferei cognitiv – afective care reduce
capacitatea de a verbaliza afectul, sporeşte răspunsul fiziologic la influenţele negative ale mediului
cauzând astfel apariţia simptomaticii somatice [7].
Din punctul de vedere al analizei existenţiale “indigestia mintală” cronică, dificultatea de a
stăpâni ceva sunt principalii factori emoţionali ce generează ulcerul gastroduodenal. (Staehelin,
1963) [2].
N. D. Semeonova (1995), I. S. Korosteleova, V. S. Rotenberg (1993) afirmă că incapacitatea
individului care suferă de alexitimie de a-şi conştientiza propriile emoţii provoacă conversia
acestora. Emoţiile neregulate care nu primesc descărcare duc la dezvoltarea bolilor psihosomatice.
Aici acţionează legea specifică a conservării în privinţa emoţiilor: atunci când omul nu-şi poate
manifesta sentimentele prin cuvinte, el le manifestă corporal. Astfel, alexitimia la nivel psihologic
21
devine analogul somatizării, care se manifestă la nivelul fiziologicului. De aici devine evident faptul
că cercetările contemporane medical – psihologice ale alexitimiei îi conferă un rol tot mai mare pe
care aceasta îl are în dezvoltarea multor boli psihosomatice [18].
J. Kauhanen, G. Kaplan, J. Julkunen (1993), R. Lane, L. Sechrest, R. Riedel (1998) în urma
cercetării predispunerii spre alexitimie în dependenţă de particularităţile de gen, vârstă, studii,
cultură socială au observat că alexitimia este mai des prezentă la persoanele de gen masculin cu
statut social scăzut, venit mic şi nivel scăzut al studiilor [14].
M. Joukamaa, R. Salokangas (1996) au observat tendinţa spre creşterea frecvenţei alexitimiei
(pâna la 34%) la persoanele de vârsta a treia.
L. V. Urvanţev (2000) menţionează că potrivit diferitor date 64% de bolnavi psihosomatic
sunt alexitimici. Din această cauză unii cercetători susţin că alexitimia este doar un factor de risc în
dezvoltarea bolilor psihosomatice şi că în cazul dat lipseşte legătura cauză – efect. Majoritatea
cercetărilor efectuate, însă, demonstrează că totuşi există o corelaţie între alexitimie şi apariţia şi
cursul bolilor psihosomatice [20].
Este interesant acel fapt, că cele mai înalte indicii ale alexitimiei se întâlnesc în secţiile de
gastroenterologie la bolnavii cu ulcer gastroduodenal.
Potrivit datelor Academiei de Stat de Medicină din Voronej şi a Centrului Naţional de
Gastroenterologie din Moscova la ulceroşii alexitimici boala decurge mult mai complicat decât la
cei nealexitimici. La alexitimici rănile provocate de ulcer se cicatrizează mult mai lent [21].
Deşi etiologia ulcerului nu este bine precizată se consideră că individul este supus unui stres
important prin predispoziţie la hipersecreţie şi hiperaciditate gastrică. Ulcerul este inclus în bolile
psihosomatice, considerându-se că la originea lor stau cauze nevroase şi mecanisme psihosomatice
clasice.

22
CAPITOLUL II. Cercetarea manifestării alexitimiei la pacienţii cu ulcer gastroduodenal
II.1. Introducere în partea practică
Incapacitatea individului care suferă de alexitimie de a-şi conştientiza propriile emoţii
provoacă conversia acestora. Emoţiile neregulate care nu primesc descărcare duc la dezvoltarea
bolilor psihosomatice. Aici acţionează legea specifică a conservării în privinţa emoţiilor: atunci
când omul nu-şi poate manifesta sentimentele prin cuvinte, el le manifestă corporal. Astfel,
alexitimia la nivel psihologic devine analogul somatizării, care se manifestă la nivelul
fiziologicului. De aici devine evident faptul că cercetările contemporane medical – psihologice ale
alexitimiei îi conferă un rol tot mai mare pe care aceasta îl are în dezvoltarea multor boli
psihosomatice. (N. D. Semeonova, 1995; I. S. Korosteleova, V. S. Rotenberg, 1993). Structura
psihosomatică a personalităţii este definită prin conceptul „alexitimie” [17]. L. V. Urvanţev (2000)
menţionează că potrivit diferitor date 64% de bolnavi psihosomatic sunt alexitimici. Din această
cauză unii cercetători susţin că alexitimia este doar un factor de risc în dezvoltarea bolilor
psihosomatice şi că în cazul dat lipseşte legătura cauză – efect [20].
Majoritatea cercetărilor efectuate, însă, demonstrează că totuşi există o corelaţie între
alexitimie şi apariţia şi cursul bolilor psihosomatice. Este interesant acel fapt, că cele mai înalte
indicii ale alexitimiei se întâlnesc în secţiile de gastroenterologie la bolnavii cu ulcer
gastroduodenal. Potrivit datelor Academiei de Stat de Medicină din Voronej şi a Centrului Naţional
de Gastroenterologie din Moscova la ulceroşii alexitimici boala decurge mult mai complicat decât
la cei nealexitimici. La alexitimici rănile provocate de ulcer se cicatrizează mult mai lent [21].
În această ordine de idei scopul cercetării noastre este investigarea manifestării alexitimie la
pacienţii cu ulcer gastroduodenal.
Obiective cercetării:
1. Analiza cantitativă şi calitativă a datelor experimentale;
2. Determinarea relaţiei dintre ulcerul gastroduodenal şi manifestarea simptomelor alexitimice;
3. Formularea concluziilor;
4. Elaborarea recomandărilor.
Ipoteza cercetării: Presupunem că persoanele ce suferă de ulcer gastroduodenal prezintă
tendinţe alexitimice mai accentuate în comparaţie cu persoanele ce nu suferă de această boală
psihosomatică.

II.2. Descrierea metodei


23
Pentru verificarea ipotezei noi am utilizat Toronto Alexithymia Scale (TAS) elaborată de către
Graeme J. Taylor, R. Michael Bagby şi James D. A. Parker în anul 1985. Fiind determinate sferele
de bază care, după părerea autorilor, reflectă esenţa conceptului de alexitimie, au fost elaborate 41
afirmaţii cu ajutorul cărora respondentul se poate caracteriza pe sine utilizând scalele de tip Likert
(de la dezacord total până la acord total). Chestionarul a fost supus aplicării asupra 542 studenţi.
După analiza itemilor şi a factorilor au fost selectate 26 itemi pentru varianata definitivă a scalei.
Chestionarul definitiv are un nivel înalt al continuităţii interne (alpha Cronbach – 0,79). TAS a
prezentat o constanţă test – retest în perioadele egale cu o săptămână, 5 săptămâni şi 3 luni.
Cercetările ulterioare au arătat că structura factorială TAS dispune de stabilitate şi siguranţă.
Pentru determinarea validităţii TAS a fost cercetat un eşantion de 46 pacienţi cu vârsta
cuprinsă între 20 şi 60 ani (vârsta medie 37,1), care prezentau diverse plângeri somatice şi
psihologice. Din trei experţi, familiarizaţi cu conceptul de alexitimie, era selectat la întâmplare un
intervievator care trebuia să petreacă cu pacienţii un interviu semistructurat cu durata de 30 minute,
în timp ce ceilalţi doi experţi erau în calitate de observatori aflându-se după o oglindă unilaterală.
Convorbirea era orientată spre descoperirea capacităţii pacientului de a-şi descrie sentimentele şi de
a vorbi despre fantezii şi visuri. La sfărşit eşantionul a fost împărţit în două grupuri: grupul
persoanelor „alexitimice” şi a celor „nealexitimice”. Această diviziune s-a făcut cu scopul de a
stabili validitatea TAS. În urma aplicării TAS pacienţii recunoscuţi de către experţi ca „alexitimici”
au acumulat cu mult mai multe puncte decât pacienţii recunoscuţi ca „nealexitimici”. După
stabilirea sensibilităţii, specificităţii şi valorii de pronostic a chestionerului TAS au fost obţinute
nivelurile prealabile a punctajului final. Astfel, pentru a înscrie pacientul în grupul persoanelor ce
manifestă simptome alexitimice era necesar ca acesta să obţină de la 74 puncte în sus la TAS, iar
pentru ca acesta să fie recunoscut drept „nealexitimic” era necesar să obţină până la 62 puncte, cota
maximă fiind 130 puncte, iar cea minimă – 26.
Validitatea şi siguranţa TAS o fac adecvată pentru utilizare în clinici şi în cercetări ştiinţifice.
În prezent TAS este tradusă în mai multe limbi, inclusiv în germană şi franceză [6].
Exemple de itemi TAS:
1. A şti cum să rezolvi o problemă este mult mai important decât să înţelegi cauzele acestor
hotărâri.
2. Uneori am sentimente pe care nu le pot defini cu exactitate.
(Instrucţiunea şi formularul pentru răspunsurile TAS sunt anexate).

II.3. Descrierea eşantionului


Pentru a cerceta manifestarea alexitimiei la pacienţii cu ulcer gastroduodenal am folosit 50
24
subiecţi, după cum urmează: lotul experimental constă din 25 de subiecţi care sunt diagnosticaţi cu
ulcer gastroduodenal şi lotul de control constă din 25 de subiecţi care, respectiv, nu prezintă
afecţiuni ale ulcerului gastroduodenal. Eşantionul constă din 23 bărbaţi şi 27 femei (tabelul 1) din
mediul urban şi rural cu vârsta cuprinsă între 20 şi 60 ani (tabelul 2). Pacienţii ulceroşi i-am găsit la
Centrul Medicilor de Familie nr. 11 din Chişinău, în secţia gastroenterologică a Spitalului
Republican şi aleatoriu. Persoanele din lotul de control au fost selectate aleatoriu. Tuturor
subiecţilor le-am aplicat Scala TAS.

Tabelul 1. Repartizarea după gen


Genul Nr. de persoane %
Femei 27 54 %
Bărbaţi 23 46 %

Tabelul 2. Repartizarea după vârste


Vârsta Nr. de persoane %
20 – 30 ani 25 50 %
31 – 40 ani 14 28 %
41 – 50 ani 5 10 %
51 – 60 ani 6 12 %

II.4. Analiza rezultatelor


Reieşind din faptul că ne-am propus să studiem manifestarea alexitimiei la pacienţii cu ulcer
gastroduodenal în prim plan evaluăm proporţia persoanelor ce prezintă alexitimie şi cei ce nu
prezintă simptome ale acestei afecţiuni. Rata procentuală este dată pentru ambele loturi supuse
experimentului (tabelul 3, diagrama 1).

Tabelul 3. Proporţia alexitimie – ulcer gastroduodenal

Lipsa Grupul de Simptome


simptomelor risc alexitimice
alexitimice
UGD
prezent 28% 20% 52%
UGD 25
absent 64% 24% 12%
Diagrama 1. Proporţia alexitimie – ulcer gastroduodenal

După cum reiese din tabelul 3 şi diagrama 1 din numărul total de subiecţi cu ulcer
diagnosticat 52 % au prezente simptome alexitimice, ceea ce înseamnă că prezintă tendinţe
alexitimice clare, iar 20 % se află în grupul de risc.
Din numărul total de subiecţi ce nu prezintă afecţiuni ale ulcerului gastroduodenal 12 %
prezintă simptome alexitimice, 24 % sunt în grupul de risc, iar 64 % nu au nici un simptom ce ar
presupune alexitimia.
Pentru a clarifica datele procentuale prezentate mai sus care denotă prezenţa simptomelor
alexitimice la pacienţii cu ulcer gastroduodenal recurgem la procedura statistică de comparare a
valorilor medii a două eşantioane independente: experimental şi cel de control (Testul Student). În
tabelul 4 sunt trecute valorile medii şi semnificaţia diferenţei.
Tabelul 4. Reprezentarea valorilor medii şi semnificaţia diferenţei
m1 AS m2 AS t; p
(UGD prezent) (UGD present) (UGD absent) (UGD absent)
Alexitimia 75,68 17,60 60,64 10,82 t = 2,913
p = 0,006

26
Există o diferenţă semnificativă între grupurile cu prezenţa şi absenţa afecţiunilor ulceroase,
diferenţe confirmate şi de rezultatele obţinute la T-Student unde t = 2,913 şi p = 0,006. Subiecţii cu
ulcer diagnosticat au un nivel mai ridicat la scala alexitimie în comparaţie cu subiecţii ce nu au
ulcer. De ce se întâmplă acest lucru?
Potrivit lui Sifneos alexitimia este o dereglare a sferei cognitiv – afective care reduce
capacitatea de a verbaliza afectul, sporeşte răspunsul fiziologic la influenţele negative ale mediului
cauzând astfel apariţia simptomaticii somatice. N. D. Semeonova (1995), I. S. Korosteleova şi V. S.
Rotenberg (1993) afirmă că incapacitatea individului care suferă de alexitimie de a-şi conştientiza
propriile emoţii provoacă conversia acestora. Emoţiile neregulate care nu primesc descărcare duc la
dezvoltarea bolilor psihosomatice. Aici acţionează legea specifică a conservării în privinţa
emoţiilor: atunci când omul nu-şi poate manifesta sentimentele prin cuvinte, el le manifestă
corporal. Astfel, alexitimia la nivel psihologic devine analogul somatizării, care se manifestă la
nivelul fiziologicului.
Dat fiind faptul că avem o variaţie de vârstă de la 20 până la 60 ani ne propunem să vedem
dacă vârsta are vreun impact asupra prezenţei sau absenţei afecţiunilor ale ulcerului gastroduodenal
şi nivelul alexitimiei.
În tabelul 5 avem prezentate datele referitoare la prezenţa sau absenţa ulcerului
gastroduodenal după vârstă.

Tabelul 5. Prezenţa ulcerului după vârstă


Vârsta UGD prezent UGD absent
20 – 30 ani 13 12
31 – 40 ani 7 7
41 – 50 ani 2 3
51 – 60 ani 3 3

Analiza datelor constată că indiferent de vârstă ulcerul gastroduodenal este prezent sau absent
în mod egal. În tabelul 6 şi 7 şi diagrama 2 avem prezentate datele despre impactul vârstei asupra
alexitimiei.

Tabelul 6. Manifestarea alexitimiei la diferite vârste


Vârsta Lipsa simptomelor Tendinte alexitimice Alexitimie
alexitimice
20 – 30 ani 52,0 % 20,0 % 28,0 %
31 – 40 ani 42,9 % 21,4 % 35,7 %
41 – 50 ani 20,0 % 40,0 % 40,0 %
27
51 – 60 ani 33,3 % 16,7% 50,0 %
Total 46,0 % 22,0 % 32,0 %

Tabelul 7. Valoarea medie a manifestării alexitimiei la diferite vârste


Vârsta Nr. de persoane m AS
20 – 30 ani 25 64,20 15,09
31 – 40 ani 14 69,35 13,41
41 – 50 ani 5 75,00 14,19
51 – 60 ani 6 77,00 23,34
Total 50 67,66 15,69

28
Diagrama 2. Manifestarea simptomelor alexitimice la diferite vârste

Constatăm că nu există variaţii semnificative între grupurile de vârstă în ceea ce priveşte


manifestarea alexitimiei. Doar că din tabelele 6 şi 7 şi diagrama 2 observăm că odată cu înaintarea
vârstei nivelul alexitimieie în creştere, dar nu putem afirma că această creştere este semnificativă.

Concluzii şi recomandări
29
În condiţiile informaţiilor contradictorii referitoare la manifestarea alexitimiei la pacienţii cu
ulcer gastroduodenal ne-am propus realizarea unei cercetări care ar putea determina şi clarifica
acest aspect al temei.
P. Sifneos a presupus că stilul alexitimic în sfera cognitiv – emoţională le este caracteristic
pacienţilor cu boli psihosomatice. G. Taylor (1984) susţine că trăsăturile alexitimice deseori sunt
întâlnite la persoanele ce suferă de stres posttraumatic. M. Joukamaa, R. Salokangas (1996) au
observat tendinţa spre creşterea frecvenţei alexitimiei (pâna la 34%) la persoanele de vârsta a treia.
În urma aplicării chestionarului TAS ipoteza lucrării noastre s-a confirmat. Noi am putut
identifica că există o diferenţă semnificativă între grupurile cu prezenţa ulcerului şi absenţa lui.
Subiecţii ce suferă de ulcer gastrdoduodenal diagnosticat au un nivel al alexitimiei mai ridicat în
comparaţie cu subiecţii ce nu suferă de această afecţiune. Dat fiind faptul că avem o variaţie de
vârstă de la 20 până la 60 ani ne-am propus să vedem dacă vârsta are vreun impact asupra prezenţei
sau absenţei bolii ulceroase şi a alexitimiei. În urma analizelor datelor am constatat că nu există o
corelaţie între vârstă şi prezenţa sau absenţa ulcerului gastroduodenal. Nu există variaţii importante
între grupurile de vârstă nici în ceea ce priveşte manifestarea simptomelor alexitimice. Se observă o
creştere ascendentă a alexitimiei odată cu înaintarea vârstei, însă această creştere este
nesemnificativă.
Rezultatele obţinute în urma realizării cercetării ne-au permis să formulăm următoarele
recomandări:
• Explicarea esenţei problemelor afective pacienţilor cu ulcer gastroduodenal;
• Realizarea programelor de prevenţie a alexitimiei;
• Lucrul cu pacienţii alexitimici în vederea îmbunătăţirii toleranţei afective. Înainte ca aceste
persoane să înveţe să-şi înţeleagă şi să-şi manifeste emoţiile, ei trebuie să înveţe să şi le
stăpânească;
• Stimularea verbalizării ţi manifestării emoţiilor.
Este foarte importantă prevenirea sau ameliorarea alexitimiei mai ales în cazul persoanelor ce
suferă de ulcer gastroduodenal. Potrivit datelor Academiei de Stat de Medicină din Voronej şi a
Centrului Naţional de Gastroenterologie din Moscova la ulceroşii alexitimici boala decurge mult
mai complicat decât la cei nealexitimici. La alexitimici rănile provocate de ulcer se cicatrizează
mult mai lent. Reieşind din datele de mai sus am putea menţiona că prevenirea sau înlăturarea
parţială sau totală a simptomelor alexitimice la pacienţii cu ulcer gastroduodenal ar avea o influenţă
pozitivă asupra decurgerii bolii şi evitării perioadelor de acces.
BIBLIOGRAFIE

30
1. Ionescu G. Psihosomatica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000.
2. Luban-Plozza B., Pöldinger W., Kröger F. Boli psihosomatice în practica medicală,
Bucureşti, Editura Medicală, 1996.
3. Oprea N., Revenco M., Cosmovici N. Psihologie generală şi medicală, partea III, Chişinău,
„Ştiinţa”, 1993.
4. Бочков Н. П., Воробьев А. И., Насонова В. А. Справочник терапевта, том 2, Москва,
«Издательство АСТ», 1998.
5. Волман Т., Томпсон Т. Л. Психоаналитический подход к психосоматической границе //
Журнал практической психологии и психоанализа, 2003, № 3.
6. Ересько, Д. Б., Исурина Г. Л., Кайдановская Е. В. Алекситимия и методы её
определения при пограничных психосоматических расстройствах, Санкт-Петербург,
Санкт-Петербургский научно-исследовательский психоневрологический институт им.
В. М. Бехтерева, 2005.
7. Малкина-Пых И. Г. Психосоматика, Москва, «Издательство Эксмо», 2008.
8. Малыхина С. В. Семейные факторы формирования алекситимии // Конференция
«Психология XXI века глазами молодых учёных», Москва, МГППУ, 2002.
9. Николаева В. В. О психологической природе алекситимии // интернет-журнал
«Ломоносов», 2000.
10. Окороков А. Н. Дигностика болезней внутренних органов, том 1, Москва,
«Медпресс», 1999.
11. Пезешкиан Н. Психосоматика и позитивная психотерапия, Москва, Издательство
«Институт позитивной психотерапии», 2006.
12. Петрова Н. Н., Леонидова Л. Л., Алекситимия у больных с хронической
недостаточностью мозгового кровообращения // Вестник Санкт-Петербургского
Университета, 2008, сер. 11, вып. 3.
13. Попова М. Исследование связи между уровнем алекситимии и склонностью к риску //
Конференция молодых учёных памяти К. Дункера, Москва, 2008.
14. Проворотов В. М., Чернов Ю. Н., Лышова О. В. Алекситимия // Журнал неврологии и
психиатрии им. С. С. Корсакова, 2000, № 6.
15. Сандомирский М. Психосоматика и телесная психотерапия // Практическое
руководство, Москва, независимая фирма «Класс», 2005.
16. Тухтарова И. В., Биктимиров Т. З. Соматопсихология // Хрестоматия, Ульяновск,
Кафедра медицинской психологии, психоневрологии и психиатрии УлГУ, 2006.
17. http://max.1gb.ru/psy/psy-r01_pssom.shtml
31
18. http://psiho-somatika.ru/?Aleksitimiya_(P._Sifneos)
19. http://www.e-psy.ru/html/psihika/stpb7
20. http://www.medpsy.ru/meds/meds015.php

21. http://www.mindmachine.ru/articles/psychosomatics.htm

Summary
We aimed to study in the given research the symptoms of alexithymia at the patients
suffering from gastruodenal ulcer. We supposed that the persons suffering from gastruodenal ulcer

32
present alexithymic tendencies that are more accentuated in comparison to the people who do not
suffer from this psychosomatic disease. Our research is based on the alexithymic syndrome theory
of Sifneos, according to which alexithymia is a disorder of the cognitive-emotional sphere, which
diminishes the capacity to verbalize the affect, it increases the physiological response to the
negative influences of the environment, thus causing the apparition of the somatic symptoms. In
order to study this subject, we used the Toronto Alexithymia Scale (TAS) questionnaire made by
Graeme J.Taylor, R. Michael Bagby and James D.A. Parker in 1985, which was filled in by 50
persons, 25 of them suffering of diagnosed gastruodenal ulcer. In the result of the analysis of the
data obtained, we could identify that there is a significant difference between the groups suffering
from ulcer and those where it is absent. The individuals that suffer from affections of the
gastruodenal ulcer have a higher level of alexithymia in comparison to those who don’t suffer of it.
So, our hypothesis has been confirmed.
Taking into account the fact that we have a variation of age from 20 to 60 years old, we
suggested to ourselves to see if the age has any impact on the presence or on the absence of the
ulcerous disease and of alexithymia. In the results of the analyses of the data, we stated that there is
no correlation between the age and the presence or the absence of the gastruodenal ulcer. There are
no important variations of age concerning the alexithymic symptoms. We observed a descendent
growth of the alexithymia with the ageing, but this growth is not relevant.

ANEXE

Anexa 1
Nume, Prenume_____________________________
33
Vârsta_____
Genul_____
Localitatea__________________
Ulcer gastroduodenal: Da / Nu

Instrucţiune:
Folosindu-vă de următoarea scală indicaţi în ce măsură sunteţi sau nu sunteţi de acord cu
următoarele afirmaţii (bifaţi în locul corespunzător). Daţi doar un singur răspuns pentru fiecare
afirmaţie: 1. Dezacord total; 2. Mai degrabă nu sunt de acord; 3. Neutru; 4. Mai degrabă sunt de
acord; 5. Absolut de acord.
Mai Mai
Dezacord degrabă Neutru degrabă Absolut de
Nr. Afirmaţii
total nu sunt de sunt de acord
acord acord
1 2 3 4 5
1 Atunci când plâng,
întotdeauna ştiu din
ce cauză.
2 A visa cu ochii
deschişi înseamnă a
pierde timpul.
3 Aş vrea să nu fiu
atât de timid.
4 Deseori îmi este
greu să determin ce
simt.
5 Eu deseori visez la
viitor.
6 Îmi pare că eu tot
atît de uşor ca
ceilalţi îmi pot face
prieteni.
7 A şti cum să rezolvi
o problemă este
mult mai important
decât să înţelegi
cauzele acestor
hotărâri.
8 Îmi este dificil să
găsesc cuvintele
potrivite pentru
sentimentele mele.
9 Îmi place să-i aduc
la cunoştinţă pe
ceilalţi referitor la
34
poziţia mea faţă de
o problemă sau alta.
10 Eu am nişte senzaţii
fizice care nu pot fi
explicate nici de
doctori.
11 Nu-mi este suficient
să cunosc ce a adus
la un anumit
rezultat, ci îmi este
necesar să cunosc
de ce şi cum se
întâmplă acest
lucru.
12 Sunt capabil cu
uşurinţă să-mi
descriu
sentimentele.
13 Prefer să analizez
problemele, ci nu
doar să le descriu.
14 Când sunt indispus
nu ştiu dacă sunt
trist, speriat sau
înrăit.
15 Deseori dau
libertate
imaginaţiei.
16 Petrec mult timp
visând cu ochii
deschişi atunci când
nu sunt ocupat cu
altceva.
17 Deseori mă
îngrijorează
senzaţiile care apar
în corpul meu.
18 Eu rar visezi cu
ochii deschişi.
19 Eu prefer ca totul să
meargă de la sine,
decât să înţeleg de
ce s-a întâmplat
anume aşa.
20 Uneori am
sentimente pe care
nu le pot defini cu
exactitate.
21 Este foarte
important să înţelegi
35
emoţiile.
22 Îmi este greu sa
definesc
sentimemtele mele
pentru alţii.
23 Oamenii îmi
sugerează să-mi
esprim mai des
sentimentele.
24 Trebuie să cauţi o
explicaţie mai
profundă pentru
cele întâmplate.
25 Nu ştiu ce se
petrece în interiorul
meu.
26 Deseori nu ştiu din
ce cauză mă supăr.

36